Arhiva tag-ul pentru: predici

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe basilica.ro

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte – Iubirea vrăjmașilor)

Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 6: 31-36

Zis-a Domnul:

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.

Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei;

Și, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru;

Iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe Munte – Iubirea vrăjmașilor) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Corneliu Coposu, schingiuit şi el de torţionarul Vişinescu. Seniorul l-a iertat

Andrei Pricopie – epochtimes-romania.com

25 iulie 2015

Printre cei care au avut neşansa să îl întâlnească pe torţionarul Alexandru Vişinescu, fostul comandant al penitenciarului comunist de la Râmnicu Sărat condamnat cu o zi în urmă la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanităţii, se numără şi seniorul Corneliu Coposu.

Din cei 17 ani de detenţie, în care a fost plimbat prin mai toate temniţele comuniste de notorietate, Corneliu Coposu a stat opt ani într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat, de unde când a ieşit avea dificultăţi de vorbire.

În cadrul unui interviu acordat după eliberarea sa, citat de aktual24.ro, Corneliu Coposu a vorbit despre întâlnirile sale cu torţionarul Alexandru Vişinescu:

“Am întâlnit pe un torţionar, cu un grad mare, colonel de securitate care personal, cu mâna lui, m-a chinuit cu bătăi, cu saci de nisip, cearceafuri ude în baie care, nici măcar in procesul meu, in procesul Pătrăşcanu, încercând să mă transforme într-un martor mincinos, împotriva lui Pătrăşcanu. Lucru pe care l-am refuzat cu îndârjire, cu toate chinurile prin care am trecut. Omul asta, după Revoluţie, l-am întâlnit, trăieşte foarte bine, are o pensie mare.

Fiind o figură uşor de reţinut, când m-a văzut a încercat să treacă pe trotuarul celalalt şi l-am oprit. I-am spus: dacă cumva, cândva ţi se va face un proces pentru crimele pe care le-ai făcut personal, te rog să mă chemi de martor. Pentru că eu voi depune că nu eşti apt de închisoare. Pentru ca un subom care s-a putut preta la ceea ce ai făcut dumneata înseamnă că nu are răspundere psihică şi ca urmare eşti de internat în casa de nebuni, nu de băgat în puşcărie.

Nu am nicio ranchiună şi nicio ură faţă de cei care s-au pretat la crimele oribile în cei 50 de ani de comunism. Consider că oamenii care au ajuns să se degradeze până la a chinui pe semenul lui fără niciun fel de justificare şi-au pierdut calitatea de om şi ar fi o onoare pentru ei să păstrezi împotriva lor sentimente de inamiciţie. Trebuie iertaţi. Ca talharul de pe Cruce”

Cu altă ocazie, seniorul Corneliu Coposu a descris regimul de exterminare de la Penitenciarul Râmnicu Sărat, unde domnea Alexandru Vişinescu:

“Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală… ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat… În afară de 8 ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau pe tinetă. Nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti… Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar şi un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre… pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia.

Intrau în celulă cinci-şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii, erau bătuţi metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, era bătut în pat, culcat.”

Cum si-a iertat IPS Bartolomeu Anania tortionarii, dupa 50 de ani!

Extras din Jurnalul national – Ultimul interviu publicat al Mitropolitului Bartolomeu Anania în România Literară

Reporter (Ilie Rad): Aşa cum se ştie, dumneavoastră aţi suferit pentru convingerile religioase o condamnare de 25 de ani, numai în închisoarea de la Aiud petrecând patru ani, din 1960 până în 1964. V-aţi aflat, recent, la Penitenciarul din Gherla, cu prilejul instalării, după 50 de ani de absenţă, a primului preot care să oficieze în închisoare. Acolo v-aţi întâlnit cu un grup de 50-60 de bărbaţi vârstnici, care erau foşti gardieni ai penitenciarelor politice din Ardeal, de la Gherla, Aiud, Deva, Sighet, aflaţi în închisoare pentru a vă cere iertare. Paradoxal este faptul că o parte dintre aceştia erau chiar foştii torţionari ai Înalt Preasfinţiei Voastre. După ce le-aţi vorbit câteva minute, le-aţi acordat iertarea şi i-aţi binecuvântat. Întrebarea este următoarea: Ce rol are iertarea în religia ortodoxă? Există deosebiri, sub acest aspect, în comparaţie cu alte religii? Poate omul săvârşi orice fărădelege, ştiind că păcatele îi vor fi iertate?

ÎPS Bartolomeu Anania: Da, poate săvârşi orice fărădelege! Acuma, despre acest episod n-aş vrea să repet, mi se pare că mi s-a mai pus această întrebare, la care am răspuns în ultima întâlnire publică pe care am avut-o, nu de mult, la Teatrul Naţional din Cluj. În genere, nu-mi place să vorbesc – repet şi acum – despre experienţele mele din închisoare, pentru că le-am acordat o anumită valoare morală, pe care nu aş vrea să le-o retrag.

Să ştiţi că important în ceea ce s-a petrecut la Gherla cu acei foşti gardieni ai penitenciarelor politice nu este faptul că eu i-am iertat, ci faptul că ei au simţit nevoia acestei iertări. Adică au căpătat această conştiinţă, cum-necum, de care vă vorbeam, de Raskolnikov. Adică, la vremea când erau puternici şi slujeau puterea, ei erau dumnezeii închisorii! Un şef de secţie era dumnezeul secţiei, n-aveai cu cine vorbi.

El te-ncuia, el te descuia, el te ţinea flămând, el te bătea cu pumnii, te-njura, nu te scotea din bandit. Mă rog, acestea erau zilnice, erau porţiile zilnice pe care orice deţinut le-ncasa, în faţa gardienilor tu trebuia să stai drepţi, să spui “să trăiţi!” ş.a.m.d. Care va să zică ei nu avea câtuşi de puţin decât o conştiinţă să servească stăpânii, care-i plăteau foarte bine.

Uneori veneau la celulă şi ziceau: “Tu simţi, mă? Tu puţi a rahat! Da’ tu vezi că eu miros a parfum?” “Da’, domnu’ şef, să trăiţi!” “Da’ tu ştii de unde am eu parfumul ăsta? Mi l-a dat statul, mă!”. Şi spuneau cu foarte multă mândrie că statul le dă parfum, pentru ca să poată ei să suporte duhorile închisorii, în care până la urmă şi ei şedeau. Nu în celulă, în afara celulei, dar între aceiaşi pereţi. Ei bine, aceşti oameni practic se prezuma că nu au niciun fel de conştiinţă morală. Ce conştiinţă morală să le pretinzi?

De pildă eu, la arestare, în 1958, am luat aşa, la repezeală, un cojocel, un pieptar de miel, de oaie, ca să-l am să-mi ţină cald. Şi acest cojocel era căptuşit, pe dinafară, cu o faţă de stofă foarte veche, pe care o aveam de mulţi ani, de la mănăstire. Aşa cum poartă călugării pieptarul acela. Deci, pe dedesubt, era cojocelul şi pe deasupra era această stofă foarte subţire şi mâncată de vreme, de culoare gri, foarte bine îmi amintesc.

Ei bine, am pătruns cu ea în închisoare şi am rezistat la o seamă de percheziţii. Dar, la un moment dat, la Aiud, la o percheziţie – percheziţiile erau săptămânale şi erau înfiorătoare! Ieşeai afară din celulă, cu faţa la perete şi cu puţinele tale lucruri la picioare. Bineînţeles dezbrăcat în pielea goală, pentru că trebuia să fii controlat cu desăvârşire – gardianul, care o fi fost acela, o fi fost de faţă la Gherla sau nu, era numai prezumată prezenţa foştilor mei torţionari, pentru că, practic, nici ei n-aveau cum să mă cunoască pe mine, eu eram un număr din miile de numere, îmbrăcat în haine vărgate şi piele şi os. Şi nici eu n-aveam cum să-i recunosc, pentru că nu mi-am dat niciodată osteneala şi, pe de altă parte, atunci erau tineri, iar acum sunt oameni bătrâni.

Ei bine, acela, care o fi fost, şi-a adus aminte de regulamentul penitenciarului, care prevedea că un deţinut nu are voie să poarte nimic căptuşit! Aceasta pentru securitate, să nu cumva să aibă bileţele, foi de hârtie ascunse între stofă şi căptuşeală. Şi zeghea aceea vărgată era fără căptuşeală, pantalonii fără căptuşeală, nimic, nimic nu avea voie să fie dublu. Şi gardianul şi-a adus aminte de această dispoziţie regulamentară şi a înjurat şi a apus: “Ia uite-l pe ăsta, mă, banditul ăsta ţine o haină căptuşită!” Şi a sfâşiat-o în două.

Deci într-o parte era cojocul, şi-ntr-o parte era zdreanţa aceea, de stofă veche. Aicea intervine conştiinţa. Era la latitudinea lui să decidă. Admit că a trebuit să respecte regulamentul şi că s-a trezit în el conştiinţa datoriei. Dar ţinea absolut de judecata lui să hotărască, atunci, care este căptuşeală şi care nu-i căptuşeală!

Normal era asta: stofa este căptuşeală şi obligatoriu trebuia să meargă la magazie (deci în bruma de bagaj pe care-l aveam, aşa era regulamentul, ce nu este permis să meargă în celulă nu se confiscă; merge la magazie, n-ai voie să te foloseşti de el) şi să-mi lase cojocul. El a hotărât că acel cojocel e căptuşeală şi mi-a lăsat zdreanţa! Şi de-aci, câte ierni am avut, nu mă întrebaţi cum am tremurat!

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este problema individului, adică a insului. Ne imaginăm doar ceea ce se va fi petrecut în ei mai târziu, poate după Revoluţie sau poate când vor fi mers la biserică, vor fi ascultat o predică, vor fi citit o carte (că acela despre care vă vorbesc n-a fost singurul, au fost cam 50-60 de asemenea inşi), ce s-o fi întâmplat în conştiinţa lor nu ştiu, totul s-a petrecut în câteva minute, cert este, important este că ei au simţit, deci şi-au creat conştiinţa vinovăţiei faţă de nişte semeni de-ai lor şi au simţit nevoia să-şi ceară iertare printr-un exponent al acestora, care s-a întâmplat să fiu eu.

Putea să fie altul. Am fost eu, pentru că eram arhiepiscop, pentru că făcusem o slujbă, pentru că vizita mea fusese anunţată din timp şi anunţase chiar comandantul Penitenciarului Gherla, care, la rândul său, pe vremea aceea, fusese şi el comandantul unui lagăr în Delta Dunării şi există în Gherla un preot ortodox care a fost sub comanda lui (acuma-şi dau mâna şi aproape că-şi spun tu, dar amintirile rămân!).

De aceea vreau să vă spun că important nu este faptul că le-am acordat iertarea în numele celor ca mine, ci că ei au simţit nevoia să o ceară. Or, în acest fel – şi nu e vorba numai de ortodoxie, e vorba de creştinism în general, pentru că are la bază Evanghelia, iar în Evanghelie avem aşa:

“L-au întrebat ucenicii pe Iisus: «De câte ori, Învăţătorule, trebuie să ierte omul? De şaptezeci de ori?» Şi El a zis: «Nu de şaptezeci de ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte!»” Ceea ce, practic, însemnează un număr infinit. Ierţi de câte ori poţi să ierţi. Dacă ierţi, ţi se iartă. “Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Aceasta este condiţia înaltă pentru iertare. Este extrem de important.

În viaţa creştină (…) nu te poţi apropia de Sfintele Taine, dacă mai întâi nu ţi-ai iertat duşmanii. Nu este greu, o ştiu din experienţă. Or, în ceea ce mă priveşte personal, eu nu i-am iertat doar ca exponent al creştinilor din fostele temniţe comuniste, ci personal. Adică – şi iertaţi-mă că vă fac această mărturisire – sigur am trecut şi eu, ca mai toţi dintre deţinuţi, prin camerele de tortură, din care ieşeai aproape zdrobit.

Ieşeai aşa, o grămadă de carne sângerândă şi te uitai cum ţi se umflă totul pe tine. Şi în clipa aceea am început să mă rog. Adică în celulă, zvârlit acolo şi părăsit, am început să mă rog. Şi m-am pomenit că mă rog pentru ei, pentru cei care tocmai mă torturaseră. Şi atunci am avut o întrebare de conştiinţă şi m-am întrebat eu, pentru propria mea examinare:

“Îi ierţi pentru că eşti călugăr şi pentru că credinţa şi religia şi biserica ta îţi ordonă să-i ierţi sau îi ierţi pentru că-i ierţi pur şi simplu?”.

Nu vă imaginaţi ce bucurie imensă a zvâcnit în mine, în forul meu interior, în clipa în care mi-am răspuns:

“Nu, îi iert pentru că îi iert. Necondiţionat, nu în funcţie de religia mea. Ci îi iert pentru că vreau să-i iert!”

Şi, prin această iertare, toată durerea mea căpăta o încărcătură sacră, pentru care am pus-o în faţa lui Dumnezeu şi de care vorbesc uneori şi pe care nu vreau să o retrag, lăudându-mă cu ea. M-am socotit că, venind de la Dumnezeu, prin ei – erau nişte instrumente ale lui Dumnezeu, care a vrut El să-mi arate ceva prin toate acestea.

Aşa încât este extrem de important ca creştinul să aibă această capacitate imensă de a ierta, pentru ca şi el, la rândul său, să capete iertarea lui Dumnezeu, care are puterea nemărginită de a ierta. Dacă vom trăi sub semnul pedepsei, mare lucru nu putem aştepta nici de la viaţa noastră, nici de la Dumnezeu. Dar dacă vom trăi sub semnul iertării, al generozităţii şi al acestei suveranităţi a spiritului omenesc, care este capabil să acorde iertarea chiar în absurd, atunci într-adevăr omul începe să devină fiinţă superioară.

cititi mai mult pe jurnalul.ro

cititi si:

- Iubirea vrăjmașilor, adevărata lege a dreptății

- „Fură-l pe Hristos de la vrăjmașul tău prin iubirea ta!”

- Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor (Parintele Constantin Galeriu)

- Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor (Pr. Ilie Cleopa)

cititi mai multe Predici la Duminica a XIX-a după Rusalii – Despre iubirea vrăjmașilor pe doxologia.ro