Articole

Kristallnacht – Noaptea de cristal (9 – 13 noiembrie 1938)

Kristallnacht – Noaptea de cristal (9 – 13 noiembrie 1938) – parte din Holocaust (The interior of the Fasanenstrasse Synagogue in Berlin after Kristallnacht)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Noaptea de cristal sau Noaptea sticlei sparte (în germană Kristallnacht, Reichskristallnacht, Reichspogromnacht sau și Novemberpogromnacht) desemnează pogromul împotriva evreilor din Germania nazistă inclusiv Austria (care la acea dată era înglobată în Reich) de la 9–13 noiembrie 1938.

Kristallnacht - Noaptea de cristal (9 - 13 noiembrie 1938) - parte din Holocaust (În dimineaţa următoare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Kristallnacht – Noaptea de cristal (9 – 13 noiembrie 1938) – parte din Holocaust (În dimineaţa următoare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Denumirea Reichskristallnacht s-a răspândit mult, chiar și în afara Germaniei și Austriei. Totuși, sensul originar al acestei denumiri, conotațiile ei din prezent – care diferă foarte mult de cele inițiale – precum și numeroasele alte denumiri ale acelor evenimente fac ca în ultima vreme în Germania să se prefere oficial o altă denumire, și anume „Novemberpogromnacht”, Noaptea pogromului din noiembrie.

Kristallnacht - Noaptea de cristal (9 - 13 noiembrie 1938) - parte din Holocaust (În dimineaţa următoare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Kristallnacht – Noaptea de cristal (9 – 13 noiembrie 1938) – parte din Holocaust (În dimineaţa următoare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evenimentele

Între 9 și 13 noiembrie 1938 în numeroase orașe și sate germane și austriece au fost devastate casele evreilor și circa 8.000 de magazine evreiești. Atât civili, cât și trupele SA (Sturmabteilung) și SS (Schutzstaffel) au distrus clădiri cu barosul, lăsând străzile acoperite cu cioburi de sticlă de la geamurile sparte — originea numelui „Noaptea sticlei sparte”. În această perioadă în Germania și Austria au fost omorâți în bătaie circa 400 de evrei; aproximativ 30.000 de evrei au fost duși în lagăre de concentrare, iar 1.668 de sinagogi, deci aproape toate sinagogile au fost devastate, 267 din ele fiind chiar incendiate.

Toate aceste crime au fost înfăptuite la comanda statului nazist de la acea vreme, în cadrul politicii sale naționaliste, rasiste și antisemite.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Kristallnacht – Noaptea de cristal si pe en.wikipedia.org

Noaptea cuţitelor lungi sau “Operaţiunea Colibri” (Germania: 30 iunie – 2 iulie 1934)

Hitler posing in Nuremberg with SA members in the late 1920s. Julius Streicher is to Hitler’s right, and Hermann Göring stands bedecked with medals beneath Hitler

foto preluat de pe en.wikipedia.org
artricol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Noaptea cuţitelor lungi (în germană Nacht der langen Messer) sau “Operaţiunea Colibri”, a avut loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când regimul nazist a executat cel puţin 85 de oameni din motive politice. Majoritatea celor ucişi erau membri ai „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germană Sturmabteilung), o organizaţie paramilitară nazistă. Adolf Hitler a acţionat împotriva SA şi împotriva liderului său, Ernst Röhm, deoarece vedea în independenţa SA şi în apetitul membrilor acesteia pentru violenţe de stradă o ameninţare directă asupra puterii sale. De asemenea, Hitler a dorit să prevină o eventuală mişcare a liderilor armatei germane, Reichswehr-ul, care se temea şi totodată dispreţuia în egală măsură SA, de a-l înlătura de la putere, mai ales de când Röhm îşi făcuse clară ambiţia de a absorbi Reichswehr-ul, punându-se el însuşi la conducerea lui. În fine, Hitler s-a folosit de această epurare pentru a acţiona împotriva criticilor conservatorilor la adresa regimului său, venite mai ales din partea celor loiali vicecancelarului Franz von Papen, precum şi pentru a-şi regla conturile cu duşmani ai săi mai vechi.

Cel puţin 85 de oameni au murit în timpul epurării, deşi numărul morţilor ar putea fi de ordinul sutelor, şi peste o mie de presupuşi adversari au fost arestaţi. Majoritatea omorurilor au fost comise de Schutzstaffel (SS), o altă organizaţie nazistă paramilitară de elită, şi de către Gestapo, poliţia secretă politică a regimului. Epurarea SA-ului a întărit şi a consolidat susţinerea armatei pentru Hitler. De asemenea, a furnizat o mantie de legalitate pentru regimul nazist, întrucât tribunalele germane şi guvernul acestei ţări au dat rapid la o parte secole de interzicere a omorurilor extrajudiciare pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de regimul nazist.

Înainte de punerea în aplicare a planului, autorii săi îl denumeau uneori Colibri (în germană: Kolibri), după parola folosită pentru a declanşa acţiunile grupărilor de execuţie în ziua epurării. Numele de cod al operaţiunii pare să fi fost ales arbitrar. Numele de “Noaptea cuţitelor lungi” se referă la masacrul oamenilor lui Vortigern de către mercenari angi, iuţi şi saxoni în Mitul arthurian. Expresia Noaptea cuţitelor lungi în limba germană datează dinaintea masacrului, şi înainte de a deveni sinonim cu această epurare, se referea în general la acte de răzbunare. Până în ziua de azi unii germani încă folosesc termenul de „Röhm-Putsch” pentru a descrie evenimentul, întrucât acesta a fost termenul oficial pe care regimul nazist l-a introdus în limbajul de la acea vreme, pentru a da o falsă sugestie, precum că omorurile au fost necesare pentru a evita o lovitură de stat din partea lui Röhm şi apropiaţilor lui din SA.

 

Hitler şi Sturmabteilung (SA)

Preşedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler Cancelar pe 30 ianuarie 1933. În următoarele luni, Hitler a eliminat toate partidele politice rivale din Germania încât până în vara lui 1933, ţara a devenit un stat cu partid unic sub controlul său. Totuşi, în ciuda acestei bruşte consolidări a autorităţii politice, Hitler nu exercita putere absolută. În calitate de cancelar, Hitler nu era comandantul armatei, aceasta rămânând sub conducerea oficială a lui Hindenburg în calitate de comandant suprem. În vreme ce mulţi ofiţeri erau impresionaţi de promisiunile lui Hitler de a lărgi armata, de a reinstitui serviciul militar obligatoriu, şi de a purta o politică externă agresivă, armata a continuat să-şi conserve independenţa în primii ani ai regimului nazist.

Până la un punct, Sturmabteilung (SA), o organizaţie paramilitară nazistă, a rămas oarecum autonomă în cadrul partidului. În anii 1920 şi 1930, SA a funcţionat ca o miliţie pe care Hitler o folosea pentru a-şi intimida rivalii şi a perturba întâlnirile partidelor politice rivale, mai ales cele ale social-democraţilor şi ale comuniştilor. Cunoscută şi sub numele de Cămăşile Brune sau Batalioanele de Asalt, SA a devenit notorie pentru bătăile de stradă cu comuniştii. Confruntările violente între cele două grupări au contribuit la destabilizarea experimentului democratic interbelic german, Republica de la Weimar. În iunie 1932, una din cele mai violente perioade, au avut loc peste 400 de lupte de stradă, care au cauzat 82 de morţi. Chiar această destabilizare a fost crucială pentru venirea lui Hitler la putere, în primul rând pentru că a convins mulţi germani că odată ce Hitler va deveni cancelar, violenţele de stradă vor lua sfârşit.

Boycot of Jewish shops april 1 1933.jpeg
Membri ai SA postaţi în faţa unei prăvălii evreieşti în 1933. Deşi publicul german nu s-a plâns prea mult atunci când activităţile SA erau îndreptate împotriva evreilor, comuniştilor şi socialiştilor, până în 1934 se generalizaseră îngrijorările privind nivelul de violenţă de stradă pentru care erau responsabile „cămăşile brune”.

Numirea lui Hitler în funcţia de cancelar, urmată de suprimarea tuturor celorlalte partide politice cu excepţia naziştilor, a redus dar nu a eliminat complet violenţa Batalioanelor de Asalt. Lipsiţi de mitinguri comuniste în care să intervină, dar atraşi — şi seduşi — de violenţă, membrii SA adesea declanşau scandaluri pe străzile germane după câte o noapte de beţie. Foarte adesea băteau trecători, şi apoi atacau poliţiştii care erau chemaţi să-i oprească. Plângeri privind comportamentul lor „arogant şi vulgar” erau frecvente în vara lui 1933. Chiar şi Ministerul de Externe german s-a plâns de cazuri în care Cămăşile Brune au agresat diplomaţi străini. Acest comportament deranja clasa de mijloc germană şi alte elemente conservatoare din societate, cum ar fi armata.

Următorul pas pentru Hitler avea să fie întărirea poziţiei sale în relaţia cu armata, acţionând împotriva nemesisului acesteia, SA-ul. Pe 6 iulie 1933, la o întrunire a înalţilor oficiali nazişti, Hitler a proclamat succesul revoluţiei naţional-socialiste. Acum că partidul nazist obţinuse frâiele puterii în Germania, spunea el, era timpul să îşi consolideze poziţia. Hitler a spus: Şuvoiul revoluţiei a fost neîngrădit, dar acum trebuie canalizat în albia sigură a evoluţiei.

Discursul lui Hitler a dat semnalul intenţiilor sale de a ţine în frâu SA, al cărei număr de membri crescuse rapid la începutul anilor 1930. Aceasta însă nu era o misiune prea uşoară, deoarece SA era constituită dintr-o mare parte din cei mai devotaţi adepţi ai nazismului. SA şi-a datorat creşterea dramatică în parte datorită declanşării marii crize economice, când mulţi germani şi-au pierdut încrederea în instituţiile tradiţionale. Deşi nu era exclusiv — nici măcar în primul rând — un fenomen al clasei muncitoare, SA a îndeplinit aspiraţiile multor muncitori atât pentru solidaritate socială cât şi pentru mândrie naţionalistă. Mulţi membri SA credeau în promisiunile socialiste ale naţional-socialismului şi se aşteptau ca regimul nazist să acţioneze puternic în economie, destrămând marile proprietăţi funciare ale aristocraţiei. Faptul că regimul nu făcut acest lucru a deziluzionat pe cei ce aşteptau o revoluţie economică şi nu doar politică.

 

Conflictul dintre armată şi SA

Nimeni din SA nu vorbea mai mult despre o continuare a revoluţiei germane, cum a spus un important membru SA, decât Röhm. Ca unul din primii membri ai partidului nazist, Röhm participase la puciul de la berărie, o tentativă nereuşită a lui Hitler de a lua puterea cu forţa în 1923. Veteran al Primului Război Mondial, Röhm se lăudase recent că va executa 12 oameni pentru uciderea oricărui om din Sturmabteilung. Röhm vedea violenţa ca pe un mijloc de îndeplinire a scopurilor politice. El lua în serios promisiunile socialiste ale naţional-socialismului, şi cerea ca Hitler şi ceilalţi lideri de partid să declanşeze reforme socialiste pe scară largă în Germania.

Bundesarchiv Bild 102-14393, Ernst Röhm crop.jpg
Liderul SA Ernst Röhm în Bavaria în 1934

Nemulţumindu-se doar cu conducerea SA, Röhm îi cerea lui Hitler să-l numească Ministru al Apărării, un post deţinut de generalul conservator Werner von Blomberg. Deşi poreclit Leul de cauciuc de unii critici ai săi din armată, pentru devotamentul faţă de Hitler, Blomberg nu era el însuşi nazist, şi astfel el reprezenta o punte între armată şi partid. Blomberg şi mulţi dintre ofiţeri erau recrutaţi din rândurile nobilimii prusace, şi priveau SA ca o gloată a plebei care ameninţa statutul tradiţional privilegiat al armatei în societatea germană.

Dacă armata tradiţională trata masele care constituiau SA cu dispreţ, multe Cămăşi Brune aveau aceeaşi atitudine faţă de armată, văzând-o ca pe un grup insuficient angajat în revoluţia naţional-socialistă. Max Heydebreck, un lider SA din Rummelsburg, a denunţat armata în faţa colegilor săi, spunându-le: Unii din ofiţerii armatei sunt nişte porci. Majoritatea ofiţerilor sunt prea bătrâni şi trebuie să fie înlocuiţi de alţii tineri. Să aşteptăm până moare Moş Hindenburg, şi apoi SA se va ridica la luptă împotriva armatei.

În ciuda acestei ostilităţi între Cămăşile Brune şi armată, Blomberg şi alţi ofiţeri vedeau în SA o sursă de recruţi pentru o armată lărgită şi revitalizată. Röhm, însă, dorea să elimine cu totul generalii din aristocraţia prusacă, transformând SA în nucleul unei noi armate germane. Întrucât armata era limitată de Tratatul de la Versailles la o sută de mii de soldaţi, conducătorii acesteia puteau doar să privească îngrijoraţi cum numărul de membri ai SA a depăşit trei milioane la începutul lui 1934. În ianuarie 1934, Röhm i-a prezentat lui Blomberg un memorandum în care cerea ca SA să înlocuiască armata ca forţe terestre naţionale, şi ca Reichswehr-ul să devină o componentă auxiliară a SA.

Ca răspuns, Hitler s-a întâlnit cu Blomberg şi cu conducerile SA şi SS pe 28 februarie 1934. Sub presiunea lui Hitler, Röhm a acceptat să semneze un angajament prin care recunoştea supremaţia Reichswehr asupra SA. Hitler i-a anunţat pe cei prezenţi că SA va acţiona ca organizaţie auxiliară Reichswehr-ului, şi nu invers. Dar după ce Hitler şi majoritatea ofiţerilor au plecat, Röhm a declarat că el nu primeşte ordine de la penibilul caporal—cu referire la Hitler. Deşi Hitler nu a acţionat imediat împotriva lui Röhm pentru ieşirea lui necontrolată, aceasta a adâncit prăpastia dintre cei doi.

 

Creşterea presiunii asupra SA

În ciuda acordurilor anterioare cu Hitler, Röhm continua să se agaţe de visurile sale despre o nouă armată germană dezvoltată în jurul SA. Până în primăvara lui 1934, această viziune intra în conflict direct cu planul lui Hitler de a-şi consolida puterea şi de a lărgi Reichswehr-ul. Deoarece planurile lor se excludeau reciproc, succesul lui Röhm putea veni doar pe pierderea lui Hitler. Ca rezultat, s-a declanşat o luptă politică în cadrul partidului, în care apropiaţii lui Hitler, inclusiv premierul prusac Hermann Göring, Ministrul Propagandei Joseph Goebbels, Conducătorul SS Heinrich Himmler, şi secundul lui Hitler Rudolf Hess, s-au găsit pe poziţii opuse lui Röhm.

Deşi toţi aceştia erau veterani ai mişcării naziste, doar Röhm a continuat să fie independent de Adolf Hitler. Dispreţul lui Röhm faţă de birocraţia partidului îl înfuria pe Hess. Violenţele SA din Prusia îl îngrijorau puternic pe Göring, Ministru-Preşedinte al Prusiei. Pentru a-l izola pe Röhm, pe 20 aprilie 1934 Göring a transferat controlul Poliţiei politice prusace lui Himmler, pe care, credea Göring, se putea conta să acţioneze contra lui Röhm. Himmler invidia SA pentru independenţa şi puterea acesteia, deşi în acel moment el deja începuse restructurarea SS-ului pentru a-l transforma dintr-o unitate de gărzi de corp ale liderilor nazişti într-o unitate de elită, loială lui şi lui Hitler. Acea loialitate avea să se dovedească utilă ambilor atunci când Hitler a ales să acţioneze împotriva lui Röhm şi împotriva SA.

Cererile ca Hitler să ţină SA în frâu s-au înmulţit. Conservatorii din armată, industrie, şi politică au pus din ce în ce mai multă presiune asupra lui Hitler să reducă influenţa SA şi să acţioneze împotriva lui Röhm. Homosexualitatea lui Röhm nu-l făcea să fie pe placul conservatorilor. În plus, aceştia erau şi mai îngrijoraţi din cauza ambiţiilor politice ale liderului SA. Pe 17 iunie 1934, cererile conservatorilor ca Hitler să ia măsuri au atins un punct maxim când vicecancelarul Franz von Papen, confident al bolnavului preşedinte Hindenburg, a ţinut un discurs la Universitatea din Marburg în care a tras un semnal de alarmă privind ameninţarea unei „a doua revoluţii.” În particular, von Papen, un aristocrat catolic cu relaţii în armată şi industrie, a ameninţat cu demisia dacă Hitler nu avea să ia măsuri. În timp ce demisia lui von Papen din funcţia de vicecancelar nu ar fi ameninţat poziţia lui Hitler, aceasta ar fi fost o dovadă periculoasă de independenţă din partea unui important conservator.

Vonpapen1.jpg
Franz von Papen, vicecancelarul conservator căzut în dizgrația lui Hitler după ce a denunțat în discursul de la Marburg incapacitatea regimului de a ține SA în frâu.

Ca răspuns la presiunile conservatoare de a-l controla pe Röhm, Hitler a plecat la Neudeck să se întâlnească cu Hindenburg. Blomberg, care se întâlnea frecvent cu Preşedintele, i-a reproşat lui Hitler că nu a acţionat mai devreme împotriva lui Röhm. Apoi i-a spus lui Hitler că Hindenburg era pe cale să declare lege marţială şi să dea guvernul pe mâna Reichswehr-ului dacă Hitler nu avea să ia imediat măsuri împotriva lui Röhm şi a Cămăşilor Brune. Hitler a ezitat luni de zile să ia măsuri împotriva lui Röhm, în parte datorită vizibilităţii lui Röhm ca lider al unei miliţii naţionale cu milioane de membri. Totuşi, ameninţarea declarării legii marţiale de către Hindenburg, singurul om din Germania care avea puterea să înlăture regimul nazist, l-a forţat pe Hitler să acţioneze. El a plecat de la Neudeck atât cu intenţia de a-l distruge pe Röhm, cât şi cu cea de a-şi regla conturile cu unii duşmani mai vechi. Atât Himmler cât şi Göring au salutat decizia lui Hitler, deoarece ambii aveau mult de câştigat din prăbuşirea lui Röhm—independenţa SS pentru Himmler, şi eliminarea unui rival pentru conducerea armatei pentru Göring.

Pregătind epurarea, Himmler şi adjunctul său Reinhard Heydrich, conducător al Serviciului Secret al SS, au construit un dosar cu dovezi fabricate care să sugereze că Röhm fusese plătit cu douăsprezece milioane de mărci de către Franţa să-l răstoarne pe Hitler. Ofiţerilor superiori din SS li s-au arătat dovezi false pe 24 iunie cum că Röhm ar fi plănuit să se folosească de SA pentru a lansa un complot împotriva guvernului (germană Röhm-Putsch). Între timp, Göring şi Himmler, la îndrumarea lui Hitler, au alcătuit liste cu oameni din afara SA pe care îi doreau morţi. Pe 27 iunie, Hitler a acţionat pentru a-şi asigura cooperarea armatei. Blomberg şi generalul Walther von Reichenau, ofiţerul de legătură cu armata din cadrul partidului, i-a acordat susţinerea armatei excluzându-l pe Röhm din Liga Ofiţerilor Germani, şi punând armata în stare de alertă. Hitler se simţea suficient de încrezător în poziţia sa, şi s-a dus la o nuntă la Essen, deşi părea oarecum agitat şi îngrijorat. De acolo l-a chemat pe adjunctul lui Röhm la Bad Wiessee şi a ordonat liderilor SA să se întâlnească cu el pe 30 iunie.

 

Epurarea

La orele 4:30 în dimineaţa zilei de 30 iunie 1934, Hitler şi anturajul său a luat avionul până la München. De la aeroport, aceştia au mers cu maşina până la Ministerul de Interne al Bavariei, unde au adunat pe liderii unui scandal violent ce izbucnise pe străzile oraşului în noaptea dinainte. Înfuriat, Hitler a smuls epoleţii de pe uniforma Obergruppenführer-ului Schneidhuber, şeful poliţiei din München, pentru că nu a păstrat ordinea în oraş în acea noapte. I-a strigat acestuia că va fi împuşcat. În timp ce respectivii soldaţi SA erau duşi la închisoare, Hitler a adunat un grup mare de soldaţi SS şi poliţişti, şi a plecat spre Hotelul Hanselbauer din Bad Wiessee, unde stăteau Röhm şi acoliţii lui.

La Bad Wiessee, Hitler l-a arestat personal pe Röhm şi pe alţi lideri marcanţi ai SA. Conform lui Erich Kempka, unul din cei prezenţi în timpul acţiunii, Hitler l-a dat pe Röhm pe mâna a „doi detectivi cu pistoalele cu piedica trasă,” iar SS-ul l-a găsit pe liderul SA din Breslau Edmund Heines în pat cu un comandant de trupă SA de optsprezece ani. Goebbels a avut grijă să scoată în faţă acest fapt în propaganda ulterioară pentru a justifica epurarea ca pe o eliminare a unor elemente imorale. Atât Heines cât şi partenerul său au fost împuşcaţi pe loc în hotel din ordinul personal al lui Hitler. Între timp, SS a arestat un număr de lideri SA care coborau din tren pentru o întâlnire planificată cu Röhm.

Faptul că nu a existat nici un complot al lui Röhm împotriva regimului nu l-a oprit pe Hitler să denunţe conducerea SA. La întoarcerea la sediul de partid din München, Hitler s-a adresat mulţimii adunate. Cuprins de furie, Hitler a denunţat „cea mai mare trădare din istoria lumii”. Hitler a spus mulţimii că „personajele indisciplinate şi elementele anti-sociale bolnave” aveau să fie anihilate. Mulţimea, care includea membri de partid şi mulţi membri SA care au avut norocul să scape de arestare, l-au aprobat strigând. Hess, prezent printre cei adunaţi, chiar s-a oferit voluntar să împuşte el însuşi pe „trădători”. Goebbels, care fusese cu Hitler la Bad Wiessee, a pus în mişcare faza finală a planului. La întoarcerea la Berlin, i-a telefonat lui Göring şi i-a spus cuvântul-cheie Kolibri pentru a da drumul plutoanelor de execuţie asupra restului victimelor.

 

Împotriva conservatorilor şi a vechilor duşmani

Regimul nu s-a limitat la o epurare de Sturmabteilung. După ce anterior închisese sau exilase pe social-democraţii şi pe comuniştii marcanţi, Hitler s-a folosit de această ocazie pentru a acţiona împotriva conservatorilor pe care îi considera nedemni de încredere. Printre aceştia era şi vicecancelarul Papen şi cei din cercul său. La Berlin, din ordinul personal al lui Göring, o unitate SS înarmată a intrat în Vicecancelarie. Ofiţerii Gestapo ataşaţi unităţii SS l-au împuşcat pe secretarul lui Papen, Herbert von Bose, fără a se deranja să-l aresteze întâi. Gestapo l-a arestat şi executat pe apropiatul lui Papen Edgar Jung, autorul discursului de la Marburg şi i-au aruncat cadavrul într-un şanţ. Gestapo l-a ucis şi pe Erich Klausener, conducătorul Acţiunii Catolice, alt apropiat al lui Papen. Vicecancelarul însuşi a fost arestat la vicecancelarie, în ciuda protestelor acestuia, care a susţinut că el nu poate fi arestat. Deşi Hitler a ordonat ca el să fie eliberat două zile mai târziu, Papen nu a mai îndrăznit să critice regimul.

Hitler, Göring şi Himmler au dezlănţuit Gestapo-ul împotriva vechilor lor duşmani. Kurt von Schleicher, predecesorul lui Hitler în postul de cancelar, şi soţia sa au fost ucişi în casa lor. Printre alte victime s-au numărat Gregor Strasser, un fost nazist care l-a înfuriat pe Hitler demisionând din partid în 1932, şi Gustav Ritter von Kahr, fost comisar de stat în Bavaria care a înăbuşit Puciul de la berărie în 1923. Soarta lui Kahr a fost deosebit de groaznică. Cadavrul său a fost găsit într-o pădure din afara Münchenului, aparent lovit cu târnăcopul. Unii oameni au fost omorâţi din greşeală, de exemplu Willi Schmid, critic muzical al Münchner Neuste Nachrichten, un ziar local. Gestapo-ul l-a confundat cu Ludwig Schmitt, fost susţinător al lui Otto Strasser, fratele lui Gregor. Această violenţă dezlănţuită a contribuit masiv la reputaţia Gestapo ca poliţie politică secretă a naziştilor.

 

Soarta lui Röhm

Röhm a fost pentru scurt timp deţinut la Închisoarea Stadelheim din München, cât timp Hitler s-a gândit ce soartă să-i rezerve. Sigur, serviciile aduse de Röhm regimului nazist aveau şi ele importanţa lor. Pe de altă parte, nu putea fi nici ţinut închis pe termen nelimitat, nici exilat, iar un proces public ar fi adus la lumină prea multe detalii ale epurării. În cele din urmă, Hitler a hotărât că Röhm trebuia să moară. Pe 2 iulie, la directiva lui Hitler, Theodor Eicke, care mai târziu a ajuns comandant al lagărului de concentrare de la Dachau, şi ofiţerul SS Michel Lippert l-au vizitat pe Röhm. Când au ajuns în celula acestuia, i-au înmânat acestuia un pistol Browning încărcat şi i-au spus că are zece minute să se sinucidă, în caz contrar urmând să fie ucis de către ei. Röhm a refuzat, spunându-le: „Dacă urmează să fiu omorât, atunci să o facă Adolf cu mâna lui.” Neauzind nici un zgomot în cele zece minute, cei doi s-au întors în celula lui Röhm şi l-au găsit în picioare cu pieptul dezgolit într-un gest de sfidare. Lippert l-a împuşcat.

 

Consecințe

Epurarea nu putea fi ținută secretă, fiindcă cauzase moartea multor germani importanți. La început, arhitecții săi aveau păreri împărțite despre cum să trateze evenimentul. Göring a comandat poliției să ardă „toate documentele privind acțiunile din ultimele două zile”; între timp, Goebbels a încercat să oprească ziarele de la a publica liste cu cei morți, dar în același timp a folosit un discurs la radio pe 2 iulie să anunțe că Hitler i-a oprit pe Röhm și pe Schleicher de la a răsturna guvernul și de la a arunca țara în haos. Apoi, pe 13 iulie 1934, Hitler a justificat epurarea într-un discurs în fața Reichstag-ului difuzat și la radio:

„În acest ceas am fost răspunzător pentru soarta poporului german, și astfel am devenit suprem judecător al poporului german. Am ordonat să fie împușcați principalii autori ai acestei trădări, și am ordonat să se cauterizeze până la carne vie rănile acestei otrăviri a fântânilor vieții noastre interne. Fie ca națiunea să știe că existența ei—care depinde de ordinea și securitatea internă—nu pot fi amenințate de nimeni! Și să fie știut în veci de acum înainte că dacă cineva ridică mâna pentru a lovi Statul, atunci soarta lui este moartea sigură.”

Ocupându-se să prezinte masacrul ca pe o acțiune legală, Hitler a pus guvernul să adopte o hotărâre pe 3 iulie care specifica: „Măsurile luate în datele de 30 iunie, 1 și 2 iulie pentru a suprima atacurile trădătoare sunt legale, ca acte de autoapărare a Statului.” Ministrul de Justiție al Reich-ului Franz Gürtner, un conservator care fusese Ministru de Justiție al Bavariei în perioada Republicii de la Weimar, și-a demonstrat loialitatea față de noul regim prin elaborarea statutului, care a dat epurării un parfum legal. Promulgat ca lege atât de Hitler cât și de Ministrul de Interne Wilhelm Frick, Legea Privind Măsurile de Auto-apărare a Statului a legalizat retrospectiv crimele comise în timpul epurării. Sistemul juridic al Germaniei a capitulat în fața regimului și cel mai mare jurist german, Carl Schmitt, a scris un articol care lua apărarea discursului din 13 iulie al lui Hitler. Articolul s-a intitulat Führer-ul apără Legea.

 

Reacții

Aproape în unanimitate, armata a aplaudat Noaptea cuțitelor lungi, în ciuda faptului că și-a pierdut cu această ocazie doi dintre generali, Kurt von Schleicher și Ferdinand von Bredow. Bătrânul Președinte Hindenburg, cel mai titrat erou militar al Germaniei, a trimis o telegramă prin care și-a exprimat „profunda recunoștință”. Generalul von Reichenau a mers până într-acolo încât a dat gir public minciunii cum că Schleicher a complotat să răstoarne guvernul. Susținerea armatei pentru epurare, însă, avea să aibă consecințe profunde pentru această instituție. Umilirea SA a pus capăt amenințării împotriva armatei dar, stând de partea lui Hitler în timpul acțiunii, armata s-a legat strâns de regimul nazist. Un căpitan în retragere, Erwin Planck, părea să realizeze aceasta: „dacă te uiți mai departe fără să ridici degetul,” îi spunea el prietenului său, generalul Werner von Fritsch, „vei avea, mai devreme sau mai târziu, aceeași soartă.” O altă rară excepție a constituit-o Feldmareșalul August von Mackensen, care a vorbit despre uciderea lui Schleicher și Bredow la întrunirea anuală a Societății Generalilor în februarie 1935.

Fără o presă independentă care să relateze evenimentele epurării, s-au răspândit rapid zvonuri despre Noaptea cuțitelor lungi. Mulți germani au primit veștile oficiale despre evenimente, în varianta descrisă de Joseph Goebbels, cu destul scepticism. În același timp, însă, mulți alții păreau să creadă regimul pe cuvânt și să creadă că Hitler într-adevăr salvase Germania de haos. Luise Solmitz, o profesoară din Hamburg, a pus în cuvinte sentimentele multor germani când l-a elogiat pe Hitler pentru „curaj, hotărâre și eficiență” în jurnalul ei personal. Ea chiar l-a comparat cu Frederic cel Mare, legendarul rege al Prusiei. Alții au fost revoltați de scara la care s-a făcut masacrul și de lipsa de reacție a compatrioților lor. „Un poștaș foarte calm și liniștit,” a scris jurnalistul Victor Klemperer, „care nu era deloc național-socialist, a spus, «Ei bine, el doar i-a condamnat.»” Nu i-a scăpat lui Klemperer că multe din victime jucaseră un rol în aducerea lui Hitler la putere. „Un cancelar,” scria el, „condamnă și împușcă membri ai propriei sale armate personale!” Dimenisiunile masacrului și relativa omniprezență a Gestapo-ului, însă, însemna că cei care au dezaprobat epurarea în general au fost reduși la tăcere.

Hitler l-a numit pe Victor Lutze în locul lui Röhm ca șef al SA. Hitler i-a ordonat, așa cum relatează un istoric important, să pună capăt „homosexualității, promiscuității, beției, și traiului în puf” din cadrul SA. Hitler i-a spus în mod expres să nu mai cheltuiască fonduri SA pe limuzine și banchete, pe care le considera dovezi ale extravaganței SA. Un om slab, Lutze a făcut puțin pentru a asigura independența SA în anii ce au urmat, iar aceasta și-a pierdut treptat puterea în Germania lui Hitler. Regimul a ordonat confiscarea tuturor pumnalelor decorative SA pentru a elimina numele lui Röhm de pe lamă, pe care l-a înlocuit cu cuvintele Blut und Ehre (sânge și onoare). Numărul de membri ai organizației s-a prăbușit de la 2,9 milioane în august 1934 la 1.2 milioane în aprilie 1938.

Noaptea cuțitelor lungi a reprezentat un triumf pentru Hitler, și un punct de cotitură pentru guvernul german. L-a stabilit pe Hitler ca „suprem judecător al poporului german,” așa cum a spus chiar el în discursul din 13 iulie din fața Reichstag-ului. (Ulterior, în aprilie 1942, Hitler a adoptat oficial acest titlu, plasându-se astfel atât de jure cât și de facto deasupra legii.) Secole de jurisprudență cu nepracticarea omorurilor extrajudiciare au fost date la o parte. În ciuda unor eforturi inițiale din partea unor procurori de a acționa în justiție pe cei care au comis crimele, eforturi înăbușite în fașă de regim, părea că nici o lege nu-i va restrânge lui Hitler utilizarea puterii absolute. Noaptea cuțitelor lungi a transmis și un mesaj clar publicului că nici măcar cei mai de seamă germani nu erau imuni arestării și execuției sumare dacă regimul nazist îi percepe ca amenințare. În această manieră, epurarea a instituit o practică de abuz de violență care avea să caracterizeze regimul nazist, de la folosirea forței pentru a stabili un imperiu de cuceriri, până la enormitatea Holocaustului.

Reichsparteitagnov1935.jpg
Hitler triumfător: Führer-ul trecând în revistă trupele SA în 1935. Un soldat SS stă lângă maşină, la stânga lui Hitler

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Preşedintele Germaniei, favorabil acordării de despăgubiri Greciei pentru distrugerile provocate de nazişti

foto – mediafax.ro
articol – Gaidau Ion – Mediafax

Preşedintele german, Joachim Gauck, s-a exprimat vineri în favoarea acordării unor despăgubiri Greciei, reclamate de Atena pentru distrugerile provocate de nazişti în timpul celui de-al doilea Război Mondial, relatează Reuters.

Joachim Gauck, cunoscut pentru luări de poziţie provocatoare în pofida atribuţiilor sale în special onorifice, a declarat într-un interviu care va apărea sâmbătă în Süddeutsche Zeitung că Germania va trebui să îşi asume responsabilitatea faţă de Grecia.

“Nu suntem doar oameni care trăiesc astăzi, în această epocă, ci suntem urmaşii celor care au lăsat ca moştenire distrugeri în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în Grecia”, a spus el.

“Pentru o ţară conştientă de istoria sa, precum cea a noastră, este just să se ia în calcul posibilitatea unor despăgubiri”, a afirmat el.

Grecia reclamă Berlinului despăgubiri în valoare de 278,7 miliarde de euro, iar unii jurişti apreciază că această solicitare este întemeiată. Însă, luna trecută, ministrul Economiei şi vicecancelarul german Sigmar Gabriel a calificat această cerere ca fiind “stupidă”.

Potrivit unor oficiali germani, ţara lor şi-a onorat deja obligaţiile faţă de Grecia, prin plata a 115 milioane de mărci în 1960.

articol preluat de pe http://www.mediafax.ro/