Fenomenul Piața Universității: Kilometrul Zero al democrației românești
22 aprilie 2026
Există momente în istorie care definesc caracterul unei națiuni, iar primăvara anului 1990 rămâne, fără îndoială, cea mai pură expresie a dorinței de libertate a poporului român de după căderea regimului Ceaușescu. Ceea ce a început pe 22 aprilie 1990 nu a fost doar un protest, ci a devenit Fenomenul Piața Universității — o stare de spirit care a unit studenți, intelectuali și cetățeni simpli în jurul unei singure speranțe: o democrație autentică, curățată de structurile neocomuniste.
Sub pilonul Memoria Timpului, reconstruim cronologia celor 53 de zile care au transformat centrul Bucureștiului în „Kilometrul Zero al democrației”. De la balconul Universității s-a strigat adevărul într-o perioadă în care manipularea era politică de stat, iar curajul celor care s-au declarat „golani” a rămas până astăzi un simbol al rezistenței morale în fața forței brute.
O adunare în Piața Universității din București, 1990 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Geneza și Simbolistica „Golaniadei”
Manifestația a debutat pe 22 aprilie 1990, fiind declanșată de nemulțumirea profundă față de acțiunile Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) și ale lui Ion Iliescu. Protestatarii acuzau că Revoluția din 1989 fusese confiscată de eșalonul secund al Partidului Comunist. Perimetrul dintre Facultatea de Arhitectură și Universitate a fost proclamat „Zonă liberă de neocomunism”, un spațiu unde cenzura nu mai avea putere.
Numele de „Golaniada” a apărut paradoxal, dintr-o încercare de denigrare. După ce președintele Ion Iliescu i-a etichetat pe manifestanți drept „golani” și „huligani”, aceștia și-au asumat apelativul cu mândrie. Au apărut insigne cu „golan titrat” sau „golan de bună-credință”, transformând o insultă într-un titlu de onoare. Refrenul interpretat de Cristi Pațurcă, „Mai bine mort decât comunist”, a devenit imnul unei generații care refuza compromisul.
Protestatari în Piaţa Universităţii; 21 mai 1990 – Foto: (c) ILIE BUMBAC / Arhiva istorica AGERPRES
Revendicări și „Tribuna Democrației”
Nucleul ideologic al protestului a fost Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, care cerea ca foștii activiști comuniști și ofițeri de Securitate să nu aibă dreptul de a candida timp de trei legislaturi. Balconul Universității a servit drept tribună pentru sute de personalități, de la Petru Creția și Doina Cornea, până la Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu. Aceștia nu instigau la dezordine, ci la o „ordine socială nouă”, bazată pe adevăr și probitate politică.
Printre cei care au susținut discursuri s-a numărat și cunoscutul eminescolog, filosof, eseist și traducător Petru Creția:
„Am fost acuzați în ultimele zile de instigare iresponsabilă la dezordine socială. Nimeni dintre noi nu este iresponsabil, iar intransigența nu trebuie confundată cu nimic. Pe de altă parte, acceptăm termenul de instigatori. Într-adevăr, doresc împreună cu toți cei care sunt alături de dumneavoastră să vă instig nu la dezordine socială, ci la o ordine socială nouă, mai dreaptă, mai liberă, și mai prosperă, întemeiată pe o legalitate reală și pe promovarea în viața publică a spiritului de adevăr și a probității politice. În al doilea rând, vă instigam cu dragoste și gând bun la eliminarea practică și legala a tuturor elementelor retrograde și acaparatoare de putere și bunuri nemeritate. (…) În al treilea rând vă instig la dobândirea unui cadru constituțional, care să descătușeze forțele vii ale țării, pe oamenii buni, pe oamenii cinstiți, pe oamenii drepți și curați, talentați și pricepuți, pe cei care pot face o țara nouă mai dreaptă și mai curată. Este vorba de oamenii pe care nimeni nu-i poate nici minți, nici înfrica, nici cumpăra. Sunt aceia pe care-i reprezentați aici, cu atâta stăruință, cu atâta dârzenie și cu atâta lumină. Acești oameni dau în clipa aceasta și dincolo de orizontul ei sensul și noblețea acestei adunări. Trăiască Libertatea!”
—Petru Creția
Balconul Universităţii – Preşedintele Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, şi alţi contestatari adresându-se mulţimii; aprilie 1990 – Foto: (c) VIRGIL PAVEL / Arhiva istorica AGERPRES
Mărturii
Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
22 aprilie 2025
PE CALEA ADEVĂRATEI SUVERANITĂȚI – ÎNCEPUTUL GOLANIADEI
Acum exact 35 de ani o cascadă de marșuri și demonstrații anima bulevardele Bucureștiului. Mai întâi, de dimineață, o manifestare funebră la Cimitirul Eroilor, pe Calea Șerban Vodă. în zona Bellu, stația de metrou Pieptănari redenumită Eroii Revoluției. Pe vremea aceea mormintele celor uciși în decembrie 1989 arătau încă mult mai improvizat; dar mai multe lacrimi din suflet se vărsau asupra lor. Duminică, 22 aprilie 1990, se împlineau exact patru luni de la carnagiu.
Mulțimea a pornit apoi în marș spre Piața Unirii. Avea loc acolo mitingul electoral al Grupului Democrat de Centru (GDC). Era o alianță a câteva din acele partide mici apărute după căderea dictaturii. Nu avea să obțină decât 0,5% în alegerile parlamentare. Atmosfera era însă frumoasă, la propriu și la figurat, eram și eu pe acolo.
De la Piața Unirii s-a mers la Piața Aviatorilor, care era actuala Piață Charles de Gaulle și nu piațeta cu Monumentul Aviatorilor. Acolo avea loc un miting electoral al PNȚ-cd. Când și acesta s-a încheiat, mare parte din manifestanți ne-am dus în fața sediului TVR. Pe atunci TVR Liberă.
Aici, când se termina și această etapă, mama și cu mine am decis să mergem acasă. Puțin înainte îl auzisem pe Dumitru Dincă, fostul revoluționar din 21 Decembrie devenit lider al unei organizații intitulate triumfalist Alianța Poporului, spunând că vor merge la Piața Universității să o blocheze. I-am spus asta mamei, dar ea nu a fost de acord să plecăm și-n acest ultim act al zilei.
Seara aveam să aflu că, într-adevăr, grupuri de protestatari ocupaseră Piața Universității și rămăseseră acolo. În dimineața de marți, 24 aprilie, scutierii aveau să intervină în forță, batând și reținând protestatarii găsiți acolo, iar apoi primăria avea să spele zona.
În câteva ore, o mulțime indignată ocupase din nou Piața Universității. Apăreau corturile de pe platoul TNB, greviștii foamei, revendicările având drept cheie de boltă Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Alți indignați ocupau în aceeași zi Piața Operei din Timișoara, apoi Piața Ovidiu din Constanța ș.a.m.d.
Când spun indignați nu mă refer la Indignados sau la Ocuppy. Acele mișcări erau departe în viitor. În 1990 existase doar un singur precedent: protestul maraton din 17 mai-4 iunie 1989 din Piața TienAnMen, înecat în sânge la ordinele „reformatorului” Deng Xiaoping.
Într-un discurs furibund în plenul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), minisubstitutul de parlament creat după evenimentele din 28-29 ianuarie 1990 și ca răspuns la acestea, Ion Iliescu, președintele CPUN și liderul noii puteri deja caracterizată de oponenții săi drept neocomunistă, îi numea “golani” pe protestatarii care blocaseră Piața azi numită 21 Decembrie. Drept răspuns aceștia au început să arboreze în piept ecusoane cu inscripția “golan” simplă sau în diverse combinații și design-uri, ori inițiala “G.” Iar protestul-maraton ce avea să continue până la alegerile din Duminica Orbului și după avea să devină cunoscut și drept Golaniada.
La 25 aprilie Liga Studenților din Universitatea București se alătura protestului de lângă Palatul Universității. Se deschidea balconul Facultății de Geografie, apăreau pe el Marian Munteanu și steagurile României, viitoarei Uniuni Europene (încă Comunitatea Economică Euorpeană), precum și ale celor trei țări baltice care-și declaraseră deja independența față de URSS. Piața Universității, Zona Liberă de Neocomunism din inima României, le recunoștea deja.
În acea zi de miercuri, când s-au terminat orele de curs la liceu, l-am luat pe amicul meu Cornel Bobâlcă și am mers împreună în Piața Universității. A fost prima din multele mele participări la ceea ce se petrecea acolo, singur sau însoțit de alții, inclusiv mama și chiar bunicul meu, fostul deportat în Donbas, care venea cu scăunelul pliant căci sănătatea nu-i mai permitea să stea mult în picioare; avea de altfel să moară în doar câteva luni, la 16 ianuarie 1991.
Aș putea să povestesc mult și bine despre cele ce se petreceau acolo și cum se petreceau, dar mai bine las filmul remarcabil al lui Stere Gulea, turnat la cald, să o facă.
Finalul Sângeros: Mineriada din 13-15 iunie
După 53 de zile de protest pașnic, autoritățile au decis reprimarea violentă a manifestației. Deși la 27 mai o parte din organizații se retrăseseră, în Piață rămăseseră greviștii foamei. Pe 13 iunie, intervenția în forță a Poliției a degenerat în ciocniri violente și incendierea sediilor unor instituții cheie.
Punctul culminant a fost marcat de aducerea minerilor din Valea Jiului în Capitală, la chemarea puterii politice. Zilele de 14 și 15 iunie au rămas negre în calendarul democrației: minerii au ocupat Piața Universității, i-au bătut cu brutalitate pe manifestanți și au devastat sediile partidelor de opoziție și ale universităților. Evenimentele s-au încheiat cu mulțumirile oficiale adresate minerilor de către Ion Iliescu pentru „restabilirea ordinii”.
cititi mai mult pe: unitischimbam.ro; ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro
Protestatari în Piaţa Universităţii; 27 aprilie 1990 – Foto: (c) ILIE MARIAN / Arhiva istorica AGERPRES
Privind înapoi, Fenomenul Piața Universității nu a fost o înfrângere, deși a fost strivit de bâte și minciuni. A fost, de fapt, prima lecție de solidaritate civică a României postdecembriste. Lecția „golanilor” din 1990 ne amintește că democrația nu este un bun câștigat definitiv, ci un proces care necesită vigilență constantă. Valorile lor — integritatea, lustrația și refuzul neocomunismului — rămân actuale și astăzi, constituind fundamentul pe care s-a clădit societatea civilă modernă.
Nota Editorială: Surse: Wikipedia, Agerpres. Realizat cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini.