Comunicat de presă
Asociaţia M10 – Propuneri de modificare a proiectelor legislative privind votul prin corespondenţă
Asociaţia M10 a transmis astăzi, 22 mai 2015, la Comisia parlamentară pentru elaborarea legilor electorale propunerile de modificare a proiectelor legislative privind votul prin corespondenţă pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014 au arătat fără echivoc incapacitatea şi lipsa de voinţă a Guvernului în a le asigura cetăţenilor români din diaspora condiţiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot garantat prin Constituţie.
Asociaţia M10 solicită adoptarea de urgenţă a Legii votului prin corespondenţă, pentru ca românii din diaspora să poată vota în acest mod la alegerile parlamentare din 2016. Curtea Constituțională a României a introdus un termen pentru modificarea legislației electorale de cel puțin un an înaintea alegerilor, în acord cu recomandările Comisiei de la Veneția. Pentru a fi aplicabilă la următoarele alegeri parlamentare, legea votului prin corespondență trebuie adoptată cel târziu până la 31 Octombrie 2015.
Asociația M10 propune în principal:
1.Înregistrarea pentru votul prin corespondență să se facă printr-o declarație pe proprie răspundere, dată în fața unui notar. Cetățenii români interesați își declară adresa de rezidență din străinătate, adresă la care vor primi și documentația necesară pentru votul prin corespondență.
Proiectele aflate în Parlament discriminează nejustificat românii care nu au rezidența legală într-un alt stat, dar locuiesc în afara granițelor. Cetățenii români aflați în această situație se vor găsi în imposibilitate de a-și demonstra rezidența, deci nu vor avea drept de vot prin corespondență.
2. Înregistrarea în Registrul alegătorilor prin corespondență să fie valabilă până la expirarea documentelor atașate cererii de înscriere.
În cazul schimbării adresei de domiciliu sau rezidență, este de datoria alegătorului să semnaleze autorităților schimbarea intervenită și să solicite reînregistrarea la noua adresă în Registrul alegătorilor prin corespodență.
Sistemul propus de reînregistrare înaintea fiecărui scrutin este unul inacceptabil, greoi și birocratic, ceea ce produce un puternic efect de descurajare a votului în diaspora.
3. Mărirea intervalului de timp avut la dispoziție de alegători pentru exprimarea opțiunii și transmiterea documentelor de vot către Biroul Electoral de circumscripție.
Astfel, documentele să fie primite de cetățean cu cel puțin 20 de zile înainte de data organizării scrutinului electoral în cazul alegerilor prezidențiale, alegerilor parlamentare și a alegerilor pentru Parlamentul European, respectiv 10 zile în cadrul referendumului național.
Termenele impuse nu sunt realiste și, în forma actuală, ar împiedica în multe cazuri exprimarea votului.
4. Introducerea unei chei securizate de confirmare a primirii votului, pe care alegătorul o poate verifica pe site-ul Autorităţii Electorale Permanente.
Este necesară o confirmare că votul a fost recepționat și introdus în urnă.
5. Votul prin corespondență să fie permis și la alegerile locale, pentru cetățenii români cu domiciliul în țară, dar aflați în străinătate.
Nu există niciun motiv pentru care cetățenii români cu adresa de domiciliu în țară să nu poată vota prin corespondență la alegerile locale, indiferent de rezidența lor curentă.
Cei mai mulți dintre românii plecați în căutarea unui loc de muncă păstrează legături puternice cu localitățile de origine, au chiar copii rămași acasă, fiind direct interesați de buna administrare a localității și totodată contribuabili indirecți la bugetele locale.
Modul în care au fost gestionate alegerile din noiembrie 2014 a demonstrat necesitatea unei legi care să permită votul la distanţă. În acest context, Asociaţia M10 a elaborat şi propus un proiect de lege privind votul electronic prin care toţi românii din țară și din străinătate care au drept de vot, indiferent de domiciliu sau reşedinţă, să poată vota electronic dacă doresc, la orice tip de alegeri.
foto – danteca1.wordpress.com
articol – Dan Teca – danteca1.wordpress.com
FOLLOW UP (scris pe 18 mai)
Înainte de a-mi continua relatarea, vreau să clarific câteva chestiuni legate de episodul precedent.
Pe un grup public de Facebook (puţin ne importă numele său), s-a comentat destul de intens pe marginea fiecăreia dintre postările mele legate de M10.
Le-au tocat mărunt-mărunt, deşi unii nici măcar nu le-au citit (conform propriilor declaraţii).
Au fost de toate acolo. De la părerile unei doamne, foarte revoltate de multitudinea greşelilor de exprimare din textele respective, şi până la opiniile arogante ale unui domn, care dă lecţii despre campanii, dar nu cunoaşte nici măcar diferenţa dintre crowdfunding şi crowdsourcing, şi care, totodată, e foarte revoltat, la rându-i, de această gravă încălcare a legii pe care am comis-o, montând neautorizat bannere în campanie.
Mai am o ştire pentru acest domn Arogant (şi sper ca asta să nu-l aducă în pragul apoplexiei): nu mă aflu deloc la prima astfel de încălcare civico-politică a legii. Sunt, carevasăzică, cumsarspune un recidivist. Am participat, de multe ori, chiar şi la mitinguri neautorizate, şi am mai şi strigat sloganuri „neagreate”, şi necoapte bine în crowdfunding (sic), pe care am îndrăznit să le schimbăm (incredibil!) chiar şi după ce mitingul a început.
Dovezi ale acestor ilegalităţi îngrozitoare, sunt chiar pozele mele FB de profil şi cover. Aşa încât, toţi aceşti revoltaţi apărători ai legii, cred c-ar trebui să-şi facă datoria de adevăraţi oameni de bine, şi să semneze un denunţ, o plângere ceva. Sau mai bine, s-o dea anonimă, ca s-o semneze cât mai mulţi.
Dar, nici o problemă până aici, libertatea de opinie este un lucru foarte important în orice democraţie şi sunt primul care o susţine.
Doar că, la comentariile de la „episodul 2”, un anume tovarăş din acest grup, a strecurat în mod subtil, o informaţie falsă, încercând, nici mai mult nici mai puţin decât să facă din alb negru şi din negru alb. Ca să vezi coincidenţă (sau nu?), exact acelaşi tovarăş căruia îi recomandam data trecută să-şi caute de treabă în zonele cu epoleţi.
A fost momentul în care am considerat necesar să solicit intrarea în grupul public (nu închis!) respectiv, pentru a comenta şi corecta afirmaţia în cauză. Mi s-a părut de bun simţ ca, după ce ţi s-au dezbătut intens, de 3 ori la rând, textele de pe blog, să ţi se dea posibilitatea, măcar o dată, să răspunzi, în acelaşi loc, afirmaţiilor ce te vizează direct.
Ulterior însă, citind comentariile faţă de cererea mea de intrare în grup şi, subsecvent, regulamentul grupului, am aflat ceva foarte interesant. Se pare că d-nul Arogantu’, creatorul grupului respectiv, în loc să-şi asume rolul de admin şi să filtreze intrarea în grup pe baza unor criterii obiective, a inventat o formă de „democraţie” absolut originală: dictatura ultraminorităţii.
Adică, pot vota chiar şi toţi cei ~150 de membri în favoarea admiterii unei persoane în grup, dacă 5 sunt împotrivă, se respinge. Şi pentru că în acest grup, transparenţa este preţuită cel puţin la fel de mult precum democraţia, voturile contra sunt secrete – astfel că membrii grupului, nici nu pot şti precis dacă aceste veto-uri sunt de fapt reale.
(Suficient de „gol” pentru gustul dvs., d-le Arogantu’?)
În aceste condiţii, mi-am retras, desigur, “candidatura”. Vă mulţumesc domnilor, dar nu mai sunt interesat să intru (nici măcar pentru o secundă) în acest adevărat templu al consensului, pentru care, cred că vă invidiază chiar şi primul preşedinte „democrat” al României. Nu, nu simt deloc nevoia să fiu „domesticit” d-le Epoleţi. Păstraţi-vă această ofertă pentru prietena domniei voastre (ca să folosesc şi eu acest ipocrit limbaj politicos de lemn, cu care v-aţi obişnuit pe acest grup).
Tot ce am vrut, domnilor, a fost să vă împărtăşesc aceste consideraţii personale doar în cercul dvs. „elitist”, ca să vă feresc pe cât posibil de ridicolul public. Încă mă străduiesc să fac asta. De aceea şi folosesc (deocamdată) pseudonime pentru persoanele şi grupul FB respectiv.
Aşadar, afirmaţia domnului Epoleţi, cum că Doamna M „a si primit amenda pentru povestile cu materiale electorale facute de diversi particulari”, în contextul discuţiei despre bannere, este tendenţioasă şi încearcă să inducă în eroare propriii colegi de grup. Vedeţi această postare a Doamnei M de pe pagina sa de Facebook.
Iar în privinţa încălcării Art. 29.(3) din legea 334, ”cheltuielile privitoare la realizarea materialelor de propagandă electorală sunt suportate exclusiv de beneficiarii acestora – candidaţi independenţi, partide politice sau alianţe politice ori electorale”, cei care au fost implicaţi în campanie la centru, ştiu la ce „materiale de propagandă” se referă AEP: afişele şi flyerele oficiale care au fost realizate gratuit de o persoană particulară (din afara ţării, dacă-mi aduc bine aminte), şi care au fost distribuite (de echipa de campanie) în teritoriu, cu acele maşini despre a căror încărcare v-am povestit deja.
Doar e la mintea cocoşului că nu ar putea fi amendat un candidat pentru ce fac în campanie nişte „bezmetici” care, teoretic, ar putea fi chiar şi din tabăra adversă.
Pentru asta cerusem de fapt intrarea în acest grup public, ca să corectez astfel de afirmaţii. Însă frica cu care au reacţionat mulţi dintre cei de-aici (în special membri M10), vorbeşte de la sine.
Dar nu e vorba, aşa cum spunea d-nul Epoleţi, de frica faţă de o persoană. Ci mai degrabă de frica lor de a se confrunta cu propriile slăbiciuni (personale sau ale organizaţiei pe care o susţin). Căci eu nu fac altceva decât să le pun în faţă o oglindă, iar dacă nu le place ce văd în ea, vina nu-mi aparţine.
Nu vreau să fiu înţeles greşit, din câte am putut să-mi dau seama citind postări şi comentarii, sunt şi câţiva oameni absolut onorabili în acest grup. Aşa încât, am considerat că merită să-mi fac puţin timp pentru a scrie aceste rânduri (prietenii ştiu de ce).
Îmi cer scuze cititorilor pentru această foarte largă paranteză. Dar am considerat că are totuşi o relevanţă destul de mare în context, dat fiind similitudinea, în multe privinţe, dintre acest grup “Ultrademocratic” şi M10.
Aceeaşi ipocrizie, aceeaşi aroganţă, aceeaşi alergie la opiniile diferite. Acelaşi simulacru de democraţie.
În ambele situaţii, se urmăreşte cu înverşunare obţinerea consensului – ceea ce este o mare greşeală, în opinia mea. Fiindcă cele mai bune decizii colective se obţin din dezacord şi competiţie, nu din consens şi compromis.
În ambele situaţii, transparenţa lipseşte exact acolo unde ar fi mai necesară, la nivelul deciziilor (în M10 lipsa de transparenţă este aproape totală!).
Dar să nu anticipez prea mult.
Revin aşadar la relatarea cronologică despre evoluţia acestui proiect politic, care se numeşte acum M10.
5 noiembrie – După întâlnirea Doamnei M cu voluntarii din Bucureşti, care avusese loc în seara precedentă, îngrijorat de ce auzisem acolo, îi solicit Doamnei M o discuţie de câteva minute înainte de anunţarea construcţiei politice. Mi-a răspuns: „Rog scrieti mail, nu avem cind sa ne vedem astazi”
Aşa încât i-am scris următoarele (redau parţial textul):
„Cred că ar trebui să-ndrăznim să visăm. Să îndrăznim să facem mult mai mult decât un simplu partid. Să facem un partid care să fie cu totul altfel, căci oamenii s-au săturat de partide.
Să faci un partid e simplu (lăsând la o parte dificultăţile tehnice), mult mai greu însă, e să faci un partid care să aibă şi succes.
Prin urmare, vă asigur cu toată convingerea, că este de importanţă vitală să existe o democraţie internă (participativă) autentică în viitorul partid (respectiv în asociaţia premergătoare).
Dacă veţi trata cu lejeritate acest fapt, atunci eşecul este garantat, în ciuda aspiraţiilor extraordinare şi a susţinerii pe care o aveţi acum.
Argumente:
1. Membrii se vor simţi cu adevărat utili partidului. Vor avea sentimentul unei implicări directe în viaţa partidului. Vor fi în permanenţă activi în partid şi vor aprecia foarte mult că se iau în considerare ideile şi opţiunile lor.
……………….
Poate că o conducere mai puţin democratică funcţionează bine în partidele mari actuale, unde membrii sunt atraşi prin avantaje materiale sau alte favoruri. Dar nu va funcţiona într-un partid format din oameni instruiţi şi fideli unor idealuri. Noi vrem cu totul altceva, vrem un partid cu care să schimbăm ţara, şi pentru asta, el trebuie să fie diferit, trebuie să le ofere membrilor săi cu totul altfel de satisfacţii.
Ştiu că e mult mai uşor pentru un lider să-şi conducă partidul precum un general o armată, şi ştiu că, pe de altă parte, democraţia este dificilă, greoaie şi complicată. Poate că tocmai de aceea mulţi au căzut în această capcană. Totuşi, democraţia aduce avantaje atât de importante, încât dezavantajele pălesc în faţa lor.
2. Un partid în care funcţionează democraţia participativă va răspunde întotdeauna aşteptărilor majorităţii membrilor săi şi, prin extrapolare, va răspunde (cel mai probabil) şi aşteptărilor simpatizanţilor săi.
În felul ăsta vor evitate greşeli majore pe care un mic grup de decidenţi riscă să le facă, iar partidul va păstra o direcţie corectă în raport cu dorinţele membrilor săi.
……………..
Desigur, selecţia membrilor partidului devine cu atât mai importantă, în aceste condiţii. Dar acesta reprezintă un subiect care merită discutat separat şi mult mai pe larg.
3. Partidul nostru ar reprezenta un model pentru societate în ansamblul său. Le-am arăta cum poate funcţiona democraţia la o scară mai mică, iar oamenilor cinstiţi le va plăcea cu siguranţă, şi vor dori să facă parte dintr-o astfel de democraţie, intrând în partid şi/sau încercând să schimbe societatea pentru a o face să semene cu un asemenea partid.
(Exemplu concret: dacă vom demonstra că votul electronic poate funcţiona foarte bine la nivelul unei organizaţii cu mii şi mii de oameni, le vom demonta mult mai uşor contraargumentele celor care se opun, şi vom avea şanse mult mai mari să-l impunem prin presiune publică.)
4. Desigur, asta nu înseamnă că liderul nu va avea în continuare rolul primordial în partid. El va fixa agenda, el va fi principalul formator de opinii în partid, el va trasa direcţiile principale. Dacă însă va merge pe calea democraţiei interne participative, va fi un lider iubit şi urmat de membrii partidului său.
Aţi spus că veţi fi preşedintele oamenilor, arătaţi-le tuturor, mai întâi, cum puteţi fi preşedintele oamenilor din partid, un preşedinte care-i ascultă pe oameni şi ţine cont de opiniile şi dorinţele lor.
……………..
Pentru noi s-a încheiat campania, aşa încât, cred că e cazul să renunţăm de-acum la stilul pompieristic şi să construim temeinic, dacă vrem să dureze.
Aşadar, întrebarea este: aveţi tăria să faceţi un astfel de partid, aşa cum nu s-a mai făcut vreodată în România?”
7 noiembrie – Doamna M prezintă la Cluj principiile de organizare ale viitoarei sale construcţii politice:
“Vom avea o democrație internă cum n-a fost niciodată în România, va fi maximă transparență” http://actualdecluj.ro/macovei-anunta-la-cluj-isi-face-asociatie/
foto – danteca1.wordpress.com
articol – Dan Teca – danteca1.wordpress.com
Anatomia unui eşec – M10 (ep.2)
ÎNCEPUTUL DEZVRĂJIRII
19 octombrie – mi-au trebuit multe ore ca să-mi revin după lovitura primită.
Entuziasmul cu care pornisem în această campanie îmi dispăruse complet. Mi-am pus foarte serios problema dacă mai are vreun rost să continui. Semnalul acesta timpuriu era cât se poate de prost.
Mă aflam la o răscruce.
Apoi mi-am zis că trebuie să gândesc pragmatic. Până la urmă nu era vorba decât de un incident izolat (deşi foarte semnificativ), iar eu, în ciuda situaţiei imposibile în care fusesem pus, ar trebui să mă concentrez pe obiectivul principal: un rezultat în alegeri cât mai bun pentru Doamna M, pentru a crea premisele unei noi construcţii politice ALTFEL decât partidele existente.
Mi-am zis că, pentru o cauză mare, trebuie să mă obişnuiesc şi cu „deliciile culinare” pe bază de batracieni în stare crudă, şi să încerc să fiu eu cel conciliant, dându-i Alinei şansa de a înţelege unde şi cum a greşit. Încercam să-i acord şi oarece circumstanţe atenuante, fiindcă ştiam că fusese manipulată de cineva din grupul de la Bruxelles care mă antipatiza şi se străduise să „mă sape”. Aşa încât, i-am scris Alinei o scrisoare destul de lungă ce se încheia astfel:
„…Aşadar, te sfătuiesc încă o dată să te informezi mai bine în legătură cu Bruxelles-ul, şi dacă vei rămâne la opinia iniţială, că «nu vrei să mai ai de-a face cu mine», atunci eu îţi respect opţiunea. Înseamnă că m-am înşelat în ceea ce te priveşte. Totuşi, cred că realizezi că asta nu mă va opri sub nicio formă s-o susţin în continuare cu toată tăria pe Monica Macovei, aşa cum cred că e mai bine, cum pot şi cât pot.”
(N-am primit niciun răspuns.)
O ACŢIUNE LA FIRUL IERBII
21 octombrie – pus în situaţia de a nu mai putea acţiona alături de echipa de campanie, şi ratând ocazia de a mă vedea cu Doamna M înaintea plecării sale prin ţară, mă decid să preiau iniţiativa şi să duc la bun sfârşit, în mod independent, acţiunea cu sloganul pe care o declanşasem. Mai erau doar 10 zile până la finalul campaniei, iar dacă aş mai fi întârziat, riscam să ratez totul.
Cum afişele şi flyerele erau deja tipărite, identific zona bannerelor ca fiind cea neacoperită (din lipsă de fonduri, se pare). Aşa încât, îmi iau inima în dinţi şi mă lansez cu toată forţa în această acţiune: realizarea a 10-15 bannere din resurse proprii.
După ce m-am informat rapid în legătură cu alternative şi costuri, m-am oprit asupra ideii confecţionării unui şablon pe care să-l folosesc pentru a vopsi cu spray pe o pânză albă. Erau 2 mari avantaje: costul relativ scăzut şi aspectul simplu, artizanal, cu un potenţial mult mai mare de a trezi simpatia oamenilor, comparativ cu bannerele cu poze color, tipărite la mare rezoluţie, dar care denotau opulenţă şi risipă de bani.
23 octombrie – reuşesc să finalizez primul banner homemade. Fusese mai dificil decât estimasem.
Prima încercare de a realiza şablonul pe cutter-plotter-ul unui cunoscut, se soldase cu un eşec. Apoi, vorbind cu oameni din domeniu publicităţii, am aflat că există un alt tip de aparat (zund-cutter) care poate face aşa ceva. Aşa încât, până la urmă, am reuşit să obţin şablonul dorit.
A urmat apoi goana după materialele necesare, care să fie suficient de ieftine pentru a mă putea încadra în bugetul de care dispuneam, şi din care deja consumasem cam jumătate pentru şablon.
Realizând primul banner, am putut constata însă că şi manufacturarea în sine era un proces destul de laborios, care consuma mult timp, iar dacă aş fi încercat să le fac pe toate singur, riscam nici măcar să nu le termin până la sfârşitul campaniei. De aceea, mă decid să le cer ajutorul colegilor voluntari.
24 octombrie – trimit un mail voluntarilor din Bucureşti (avusesem şansa să primesc această listă de adrese din neglijenţa celor din echipa de campanie, care folosiseră CC în loc de BCC la un email adresat voluntarilor – folosisem lista asta şi la solicitările pentru slogan):
„Dragi prieteni,
Precum ştiţi, săptămâna trecută am strâns de la voi propuneri de slogan pe care urma să le transmit d-nei Macovei.
Din păcate, evenimentele s-au precipitat şi nu am mai reuşit să mă întâlnesc cu dânsa înainte de a pleca la Iaşi.
Aşa încât, dat fiind timpul foarte scurt rămas până la finele campaniei, m-am decis să preiau iniţiativa şi să duc mai departe această acţiune.
Am ales textul, am machetat şi tăiat un şablon de banner, am luat pânză, vopsea şi cozi de mătură pentru a le întinde, m-am pus pe treabă şi am realizat cu succes primul banner de probă.
Prin urmare, vă invit sâmbătă la ora 10:30 în strada xxxxxxx la un Graffitti party
Avem şablonul, pânză şi cozi de mătură pentru cel puţin 20 de bannere şi o curte generoasă, parţial acoperită, ca să putem vopsi liniştiţi chiar şi în caz de ploaie.
Băuturile calde, antrenul şi voia bună sunt din partea casei.
Dacă aveţi pe-acasă un spray cu vopsea albastră sau roşie, luaţi-l cu voi. Dacă nu, nu-i problemă, putem lua de la Mr. Bricolage-ul de peste drum.
La final, fiecare participant primeşte câte una bucată din cele mai cool bannere de campanie homemade …”
(ulterior am amânat cu o zi acţiunea, ca să nu interfereze cu o alta programată de Echipă)
26 octombrie (duminică) – din cei 70 de voluntari cărora le adresasem invitaţia, au venit doar 3. Cu mine şi cu Lucică – băiatul care mă ajută la diverse treburi pe la Clinică – eram în total 5 oameni. Suficient pentru ce-aveam noi de făcut.
Doamna Elena a trecut la maşina de cusut, iar noi, bărbaţii, ne-am apucat de croit şi vopsit. Am tras tare, şi până spre seară aveam deja vreo 10 bannere gata.
Chiar în seara respectivă avea loc o conferinţă a Doamnei M, iar voluntarii fuseseră invitaţi să participe.
Am lucrat până în ultima clipă la bannere, încercând să finalizăm cât mai multe. După care, am înşfăcat unul, a cărui vopsea apucase să se usuce, ne-am urcat într-un taxi şi am fugit la conferinţă. Când am ajuns, conferinţa începuse, şi Doamna M ne-a dojenit pentru întârziere. Ne-am scuzat şi ne-am dus în fundul sălii, unde am desfăşurat bannerul. Cozile de mătură, fiind scurte, nu erau deloc potrivite pentru aşa ceva. Simţeam că ne cad mâinile, dar nu ne-am lăsat, l-am ţinut întins şi ridicat până la final.
După conferinţă, ce să vezi, Alina, coordonatoarea voluntarilor, mă cheamă să-i povestesc despre acţiunea noastră. Nici o vorbuliţă despre episodul în care mă dăduse afară din sediu cu exact o săptămână în urmă, sau despre mailul pe care i-l trimisesem – parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Din delicateţe, nu pomenesc nici eu nimic despre asta. Îi povestesc despre bannere şi-i promit cele 2 bucăţi pe care mi le solicita pentru sediul de campanie (aveau şi ei două printate, dar le prefera pe astea fiindcă erau artizanale şi arătau mai “cool”). Cu greu m-am abţinut s-o întreb: „Cum aş putea eu s-aduc bannerele în sediu, din moment ce am interdicţie de-a mai intra acolo?”
Auzindu-ne discutând despre acţiune, alţi doi voluntari (Codin împreună cu soţia) se oferă să m-ajute în continuare la bannere, în locul colegilor care nu mai puteau rămâne. Ne-am întors la treabă şi am continuat să vopsim până târziu în noapte. Au revenit şi în următoarele două zile, pentru a finaliza bannerele rămase, Codin, Silviu şi bineînţeles Lucică – omul de bază, cel care a mânuit de fapt pistolul de vopsit (3 zile la rând), dar care a refuzat să ia bani pentru munca legată de această acţiune.
GUERRILLA URBANĂ
29 octombrie (miercuri) – aflaţi în mare criză de timp (mai erau doar 3 zile de campanie!) începem, în sfârşit, acţiunea de amplasare a bannerelor.
Iniţial pornisem pe ideea de a le da voluntarilor, ca să şi le pună în balcoane, dar văzând cât de bine ne-au ieşit, am prins curaj şi ne-am decis să le punem prin oraş, chiar dacă n-aveam autorizaţie pentru asta. Oricum, era o acţiune pe cont propriu, aşa încât nu-i implicam cu nimic nici pe Doamna M, nici Echipa de campanie. Doar noi ne asumam riscurile.
Intenţionasem să începem amplasarea încă de luni, dar nu avusesem maşină (a mea fiind blocată în service tocmai acum), iar promisiunea Alinei că ne va da un voluntar (Răzvan) cu maşină, să ne ajute, nu s-a concretizat (oricum nu pusesem prea mare bază pe asta). Până la urmă, cu greu, am reuşit eu să împrumut maşina necesară.
Nemaifiind vorba de vreo autorizaţie, ne-am ales pentru amplasare cele mai bune locuri din Bucureşti: Universitate, Colţei, Librăria Eminescu, P-ţa Romană, P-ţa Unirii, P-ţa Victoriei, P-ţa Rosetti, P-ţa Kogălniceanu, Eroilor, Pasajul Obor, Sala Palatului etc.
Metoda era simplă: identificam stâlpii/pomii de care să le agăţăm, legam sforile de banner, puneam scara şi apoi, în mare viteză, legam sforile de stâlpii/pomii respectivi.
Adrenalina însă era la maxim, mai ales la mine care-mi asumasem sarcina de a mă urca pe scară şi a le lega. Acţionam ziua în amiaza mare, în cele mai populate zone ale Bucureştiului, vizibili pe o rază de câteva sute de metri, şi am fi putut fi săltaţi de poliţie în orice moment. Am avut însă un noroc fantastic, nu ne-a văzut niciun poliţist, deşi de vreo 2 ori am fost la un pas de-a fi surprinşi.
Am desfăşurat această acţiune de Guerrilla timp de 2 zile, şi am reuşit să amplasăm 13 bannere în punctele cele mai “fierbinţi” ale capitalei. Au fost singurele bannere din Bucureşti ale Doamnei M, iar impactul a fost, cred eu, unul destul de consistent, întrucât au apărut ca o noutate chiar înaintea votului.
Nu aş fi reuşit asta fără ajutorul celor câţiva colegi voluntari care mi-au fost alături şi cărora vreau să le mulţumesc încă o dată, menţionându-i în mod special pe:
Domnul Năstăsescu – care, deşi la 64 de ani, şi după o carieră politică în care a ajuns să deţină chiar şi funcţia de prefect, nu a ezitat, atunci când Doamna M şi-a anunţat candidatura, să-şi dea demisia din PDL şi să acţioneze ca simplu voluntar în campanie, lipind afişe, sau confecţionând şi amplasând bannere alături de alţi „ilegalişti”. Am avut ocazia să-l cunosc destul de bine şi pot să vă spun că am rămas puternic impresionat de caracterul şi personalitatea acestui Domn, cu spiritul mai tânăr şi mai curat decât al multor alţi voluntari cu vârsta pe jumătate.
Silviu – un băiat de mare ispravă, dar care m-a întristat destul de tare zilele trecute, când mi-a cerut să-i „blurez” faţa, în poza cu grupul de voluntari (de la articolul anterior), ca „sa nu sa creada ca sunt in echipa sau iti sustin ideile”.
Şi nu în ultimul rând, Doamna Elena – cea care i-a mobilizat şi pe ceilalţi voluntari ce mi s-au alăturat în acţiune, şi care, de asemenea, rămâne cu spiritul veşnic tânăr şi curat. Şi dânsa a investit multă speranţă în această construcţie politico-civică. Iar acum, deşi vede cum totul se îndepărtează din ce în ce mai mult de aspiraţiile iniţiale, refuză să constate acest eşec, fiindcă nu vede nicio altă alternativă. O asigur că există.
MISIUNE IMPOSIBILĂ
31 octombrie (vineri) – în ultima zi de campanie, pornesc într-o altă acţiune de guerrilla, singur de astă dată.
La B1 TV urma să se desfăşoare ultima dezbatere electorală şi vroiam neapărat să fac un pic de „publicitate electorală” care să le rămână oamenilor în minte înaintea votului. Încercasem şi cu o seară înainte cu un banner, împreună cu Silviu şi un alt voluntar Cristi (care a participat şi la instalarea bannerelor), dar nu reuşisem, fiindcă bannerul era prea mare pentru fereastra de la B1 şi nici nu se vedea din cauza întunericului de-afară.
De data asta m-am dus pregătit. Am înfăşurat bannerul pe o pancartă, în aşa fel încât să se vadă doar M-ul, şi mi-am luat la mine lanterna frontală.
Timp de peste o jumătate de oră am stat în dreptul ferestrei de la B1 TV din Calea Victoriei, cu pancarta într-o mână, în cealaltă cu tableta pe care urmăream transmisia live şi cu frontala pe cap, încercând să-mi coordonez poziţia pancartei în raport cu camera care transmitea, dar şi lumina frontalei să cadă pe pancartă în timp ce totuşi urmăream imaginile „live”de pe tabletă. O misiune aproape imposibilă, având în vedere că exista un delay de peste 5 secunde la transmisie, iar operatorii se jucau cu mine precum şoarecele cu pisica, comutând imaginea pe altă cameră atunci când reuşeam şi eu să intru în cadru cu pancarta.
Cu toate astea, am reuşit să obţin mai bine de 1 minut de „promovare electorală” înainte de a interveni cei din echipa de pază.
După ce-am plecat de la B1, în drum spre casă, am observat că dispăruse bannerul de pe Magheru, vis-a-vis de Intercontinental, care avea o amplasare excelentă. Probabil fusese dat jos de proprietarii panoului publicitar.
N-am putut lăsa lucrurile aşa, mai ales că era foarte puţin probabil ca respectivii să verifice panourile publicitare şi în week-end. Şi cum încă mai aveam scara în maşină şi un banner rămas nefolosit, am tras maşina cât mai aproape şi, după ce l-am pregătit pentru instalare, m-am aventurat în cea mai nebunească „misiune” autoimpusă din această campanie.
Era cu puţin înainte de miezul nopţii, pe stradă foarte puţini oameni, iar eu, de unul singur, în centrul centrului, cocoţat pe scară, vizibil de la o poştă, instalam un banner pentru un candidat pentru care mulţi nutreau o ură viscerală. Îmi bătea inima mai-mai să-mi sară din piept.
Cred că a fost cea mai rapidă (nu şi perfectă) one man banner installation, din istoria campaniilor electorale.
Am aruncat scara în maşină şi am demarat în trombă. După vreo 100 metri însă, am frânat brusc şi am băgat în marşarier. Am depăşit bannerul, am oprit, şi, prin parbrizul maşinii, i-am făcut această poză:
Pentru mine, era un final de campanie apoteotic.
Vă rog însă să reţineţi că, în ciuda aparenţelor, toate aceste acţiuni la care am participat în a doua parte a campaniei, nu mai aveau nimic de-a face cu entuziasmul. Tot ce am făcut, a fost doar din considerente pragmatice (menţionate la începutul articolului).
„HAPPY-END”
1 noiembrie (sâmbătă) – în seara dinaintea alegerilor suntem invitaţi toţi voluntarii (foarte din scurt – cu mai puţin de 4 ore în prealabil) la Carul cu Bere „sa ne bucuram impreuna de o campanie minunata, realizata de voi”
Având în vedere „tematica”, printez rapid pozele cu bannere şi le iau cu mine.
Suntem serviţi cu mici şi bere.
Alina, efectiv îmi strânge mâna, după ce vede pozele cu amplasarea bannerelor. Nici de data asta nu-i amintesc de episodul cu eliminarea brutală din rândul voluntarilor.
Doamna M, mă felicită pentru această acţiune pe care-o desfăşurasem (împreună cu cei câţiva colegi) de la stadiul de idee şi până la ultima sfoară legată. Mă roagă să-i dau pozele, ca amintire din campanie.
Universitate – Colţea Unirii Librăria Eminescu magazin Eva Romană Victoriei Sala Palatului Piaţa Rosetti Piaţa M. Kogalniceanu Obor Eroilor vis-a-vis Intercontinental
Eu, sunt încântat, desigur. Totuşi, nu pot să-mi reprim senzaţia aceea de amărăciune, ce mă urmărea de două săptămâni încoace. Ştiam că problema de fond n-a dispărut, ci doar mocneşte tăcut pentru moment.
Ştiam că toată această recunoaştere a ceea ce făcusem alături de cei câţiva colegi, nu se datora decât unei conjuncturi favorabile, şi nicidecum sistemului de organizare din această campanie, care nu sprijinise în niciun fel iniţiativele personale ale voluntarilor simpli. Ba dimpotrivă.
Eram sigur că mai existau mulţi susținători care încercaseră să-şi aducă contribuţia prin idei şi iniţiative, dar pentru care lucrurile nu se încheiaseră deloc bine, exact din cauza acestui Sistem din jurul Doamnei M. Iar năruirea speranţelor acestor oameni, mi se pare cea mai mare pierdere.
MIEZUL POVEŞTII (de până acum)
(Sunt consideraţiile mele personale, desigur. Fiecare trage propriile concluzii.)
Acest Sistem ierarhic, reprezentativ, pe care sunt construite toate organizaţiile politice din România, produce efecte foarte proaste la nivelul organizaţiei şi, în consecinţă, şi la nivelul întregii societăţi:
1) Puterea cu care sunt înzestraţi reprezentanţii, fie ei aleşi sau numiţi, le permite acestora să ia decizii arbitrare şi abuzive, iar în marea majoritate a cazurilor, acestea nu mai pot fi corectate. Ca urmare, oameni care ar putea aduce plusvaloare, sunt îndepărtaţi sau se retrag, mai devreme sau mai târziu, din organizaţie. (De exemplu: cunosc un caz, al unei doamne extrem de implicată în campanie, care, pusă într-o situaţie oarecum similară cu cea pe care v-am povestit-o la sfârşitul episodului anterior, a ajuns internată la spital cu probleme cardio.)
Cei care rămân în organizaţie sunt în general YESmeni, arivişti, politruci, şi, pentru o vreme, doar pentru o vreme, optimiştii incurabili.
2) Au fost o mulţime de idei şi acţiuni benefice, în această campanie. Eu v-am relatat doar câteva din cele la care am participat direct, dar am văzut multe altele de acest gen în toată ţara.
Însă marea lor majoritate nu au venit nici de la echipa de „creativi”, nici de la cea de comunicare şi nici de la mai ştiu eu ce altă echipă de „experţi”. Au venit de la simpli susţinători. Iar de cele mai multe ori, echipele de „experţi” n-au contribuit la acestea nici măcar cu un capăt de sfoară.
Marea greşeală strategică în toată această construcţie politică, începând chiar din campania electorală, este aceea că s-a căutat în permanenţă să se limiteze iniţiativa şi deciziile la un cerc restrâns de „specialişti” pe diverse domenii, sau chiar mai rău, la cercul de apropiaţi ai Doamnei M.
Nu, nu cred că alegerea unui slogan sau nume de organizaţie trebuie lăsate doar pe mâna celor de la comunicare sau creaţie, şi nici Statutul doar pe mâna juriştilor.
Abordarea corectă este aceea de a întreba mulţimea (care include atât „geniile” cât şi pe toţi ceilalţi) şi sunt toate şansele de a obţine soluţii mai bune şi, cu siguranţă, mult mai oneste, faţă de cele furnizate de un cerc restrâns.
Iar cei care au viziuni din astea, cu generali, Stat major, sau altele asemenea, nu cred că au ce căuta într-un spaţiu de manifestare democratică. Ar trebui să se orienteze mai degrabă către o altă zonă – una din acelea în care se poartă uniformă şi se salută din poziţia de drepţi, de exemplu.
5 august – Doamna M îşi anunţă candidatura la funcţia de preşedinte al României. Sunt de-a dreptul entuziasmat! Aşteptasem cu mare nerăbdare acest anunţ. (comentariul meu dinaintea anunţului – e ultimul de pe această pagină din cache-ul de la Google – întreaga pagină originală cu postarea respectivă a fost ștearsă imediat după apariția acestui articol)
First Contact
8 august – în urma unui mail trimis către adrese oficiale de europarlamentar ale Doamnei M, prin care atenţionam, cu mare îngrijorare, că formularul electronic de înregistrare a voluntarilor nu funcţionează, primesc un răspuns chiar de la Doamna M. Îmi mulţumea pentru informaţie şi îmi punea la dispoziţie adresa personală de email şi numărul de telefon, rugându-mă să vin şi în continuare cu orice observaţie sau sugestie aş avea.
O întâlnire de gradul 5
10 august – reuşesc să obţin prima întâlnire face to face cu Doamna M. Îi solicitasem această întâlnire pentru a-i prezenta două sugestii legate de campania electorală. Nu-mi venea să cred că reuşisem s-o obţin aşa de repede!
M-a chemat pe terasa de la Green Hours, urmând să vorbim pe drum către următoarea întâlnire programată. Era la o masă cu Sebastian Lăzăroiu, Mihai Poliţeanu şi încă vreo două persoane pe care nu prea mi le mai amintesc (parcă Marilena Stancu). Discutau aprins, despre campanie probabil.
Am aşteptat răbdător cca. o jumătate de oră, la câteva mese distanţă. Când au terminat discuţia m-am urcat în maşină cu Doamna M pe bancheta din spate, în vreme ce Mihai Poliţeanu se afla la volan. Aveam la dispoziţie 10-15 minute până să ajungem la destinaţie.
Prima sugestie pe care i-am făcut-o Doamnei M se referea la încercarea de a impune ca temă de campanie transparenţa, cu accent deosebit pe transparenţa finanţării campaniei. Concret, îi propuneam să urmeze exemplul de succes al partidului ceh TOP 09 şi să publice pe site, în timp real, toate finanţările primite, precum şi o evidenţă a cheltuirii acelor bani.
Doamna M mi-a răspuns că nu se poate face asta, fiindcă oamenilor sau firmelor care o susţin, le-ar fi teamă şi n-ar mai finanţa-o. Mi-a mai argumentat totodată că asta n-ar avea niciun efect, fiindcă oricum e obligaţie legală ca, după campanie, fiecare candidat să facă public un raport detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale.
Fiind de formaţie matematician, am observat imediat contradicţia logică a celor două argumente. Adică, de ce le mai era teamă finanţatorilor de transparenţă, din moment ce oricum se va publica totul după campanie?! N-am mai avut însă timp să continui pe acest subiect, ajunsesem deja la destinaţie.
Pentru cea de-a doua sugestie cu care veneam, am apucat să menţionez doar titlul, lăsându-i în schimb Doamnei M o hârtie unde detaliam ambele propuneri. Era vorba de ceva mai complex, legat de pericolul instaurării cleptocraţiei, cu referinţe la lovitura de stat din 2012 şi la situaţia de atunci din Ucraina.
Răspunsul pe fugă al Doamnei M a fost că cei care-o consiliază îi spun să nu mai folosească nici măcar termenul „onest”. Să spună „cinstit”, ca să înţeleagă oamenii. Dar să le mai vorbească şi de „cleptocraţie”?! Am rămas fără replică.
Au urmat pentru mine 2 luni de implicare în precampanie, la firul ierbii, ca simplu voluntar.
„Recompensa”
8 sau 9 octombrie – primesc de la cineva din echipa de campanie o invitaţie de-a dreptul surprinzătoare. Mi se propunea o călătorie pentru trei zile la Bruxelles. Absolut totul era gratuit – transport cu avionul, cazare la un hotel din centrul Bruxelles-ului, vreo 2 mese pe zi etc. Inclusiv diurnă!
Iniţial am crezut că-i o glumă proastă. Cum adică să mi se ofere toate astea gratis?! Ca ce chestie, şi pe banii cui?!
Mi s-a explicat apoi că fiecare europarlamentar poate invita anual un număr de persoane (peste 100, dacă nu mă-nşel) pentru a-i informa în legătură cu structura instituțiilor europene. Totul pe banii contribuabilului european, desigur. Doamna M alesese să le ofere acest „bonus” celor din echipa de campanie şi voluntarilor cei mai activi.
Vă spun sincer că nu aveam nici timp şi nici prea mare chef să plec într-o astfel de vizită – eram într-o perioadă destul de încărcată la firmă. Mi s-a făcut însă o ofertă pe care n-am putut-o refuza: „Discuții cu d-na europarlamentar MM referitor la campania electorală”
De mai bine de două săptămâni tot încercam să găsesc o modalitate să-i pot vorbi Doamnei M. Mi se părea că se fac greşeli destul de mari în campanie şi vroiam să vin şi eu cu câteva sugestii de îmbunătăţire. În special eram exasperat de platitudinea mesajului de campanie pentru care tocmai aflasem că s-a optat (Macovei, mai bună decât ei) şi încercam din răsputeri să-i aduc în atenţie Doamnei M această eroare (nu era doar opinia mea, ci a multor voluntari). Ocazia asta era perfectă pentru a-i putea vorbi, aşa încât am acceptat invitaţia.
O „dezbatere” în Parlamentul European
16 octombrie – în sfârşit, grupul nostru de „vizitatori” reuşeşte să se întâlnească cu Doamna M chiar în sala de şedinţe a Parlamentului European, în ultima zi în care ne mai aflam la Bruxelles. Fusesem la un pas de a rata întâlnirea asta, fiindcă Doamna M pierduse avionul şi sosise cu o zi întârziere.
După explicaţiile (care mi s-au părut interminabile) despre instituţiile europene, Doamna M a ajuns în sfârşit şi la subiectul pentru care bătusem atâta drum. Mai aveam cam o oră până la plecare, dar era suficient.
Instalaţi confortabil în fotoliile de europarlamentari, am început discuţiile despre campanie, dar aproape totul se referea la chestiuni practice – câte geci să se cumpere, cine şi la care Decathlon să le rezerve, unde se face inscripţionarea etc etc. Cu greu am reuşit să aduc în discuţie subiectul mesajelor către electorat. Am sugerat că poate ne-ar trebui un slogan mai bun, care să transmită un mesaj clar, chiar şi celor care n-au auzit până acum de MM. S-au făcut câteva propuneri de la cei prezenţi pe care le-am notat, după care Doamna M m-a desemnat să mă ocup de strângerea propunerilor de la voluntari şi a trecut la alt subiect. Reuşisem (credeam eu) să obţin 2 elemente importante: o reevaluare a sloganului şi utilizarea inteligenţei colective ca mod de abordare.
Crowdsourcing inutil
17 octombrie – cum m-am întors în ţară, am şi lansat cererea pentru idei de slogan către toţi cei implicaţi şi ale căror adrese de email le aveam (cca 100 de persoane) – voluntarii din Bucureşti şi coordonatorii din ţară (pe care-i rugam să colecteze la rândul lor idei şi de la voluntarii pe care-i coordonau).
Câteva ore mai târziu însă, soseşte un email din partea echipei de campanie prin care eram anunţaţi că sediul e plin (deja!) de afişe şi flyere şi eram invitaţi să participăm în ziua următoare atât la filmarea a vreo două spoturi, cât şi la preluarea pentru distribuire a materialelor de campanie.
Şi atunci, oare de ce mai fusesem pus să centralizez idei pentru slogan, din moment ce afişele erau deja gata?!
Primul semnal de alarmă
18 octombrie – ajuns la sediu sunt avertizat de Alina, coordonatoarea voluntarilor pe București, că are o problemă cu mine şi că urmează să vorbim la final.
Am început să încărcăm afişe în maşinile care urmau să le distribuie în ţară. Toate erau cu sloganul „mai bună decât ei”.
A urmat apoi un fel de şedinţă în care fiecare şi-a ales o zonă în care să lipească afişe. Eu le-am spus că, din păcate, nu mă pot ocupa de aşa ceva. Ştiam ce implică un asemenea angajament, mai făcusem asta în ’92 pentru Emil Constantinescu, iar acum nu mai dispuneam de timpul necesar. E-adevărat că luasem parte şi la acţiuni pe teren (strângere de semnături, flashmob etc.), dar în mod sporadic, în limita timpului disponibil. În plus, trebuie să recunosc şi faptul că nici nu credeam în eficienţa sloganului de pe aceste afişe (care mai şi urmau să fie lipite doar la panoul de afişaj) într-atât încât să-mi las baltă toate obligaţiile profesionale şi personale.
(Retrospectiv privind lucrurile, mi-am dat seama că poate şi asta a amplificat reacţia dură care a urmat din partea Alinei. Considera probabil că prin vizita la Bruxelles, fusesem „plătiţi” şi în avans, iar acum trebuia să prestăm, nu-i aşa?)
Aşadar, după şedinţă am rămas cu Alina să-mi spună despre ce era vorba. Chiar eram curios să aflu. Ce a urmat a fost un adevărat şoc.
S-a năpustit asupra mea extrem de nervoasă, reproşându-mi în principal că am spus la Bruxelles că sloganul lor e prost. Am încercat să-i explic că, într-adevăr, nu mi se pare cea mai bună variantă, dar că am venit cu o propunere constructivă în acest sens, de a strânge sugestii de la voluntari. Însă n-a mai vrut să m-asculte. A început să ţipe la mine şi a sfârşit prin a mă da efectiv afară din sediu (!!!). Am vrut să-i replic şi să-i atrag atenţia că n-are niciun drept să facă asta, fiind voluntar ca şi mine, dar tocmai intrase o persoană străină, aşa încât, din decenţă, m-am oprit şi am părăsit sediul de campanie.
Am plecat spre casă năucit de lovitura neaşteptată pe care tocmai o primisem.
Ştiam, desigur, că “deţinerea puterii corupe inevitabil raţiunea“. (Ăsta-i şi unul din motivele pentru care susţin cu tărie modelul Democraţiei Directe, în care puterea se împarte între foarte mulţi oameni.) Totuşi, nu m-am aşteptat să se întâmple chiar şi la nivelul voluntarilor, şi mai ales, nu aşa de repede.
Pentru mine, perioada romantică a campaniei se încheia aici.
În primul rând vreau să le răspund celor care, direct sau indirect, mă îndeamnă să trag concluzii şi să dau verdicte.
Dragi prieteni, nu pot face asta. Nu sunt eu deţinătorul adevărului absolut. Iar dacă asta s-a înţeles din titlul articolului, atunci s-a înţeles greşit.
Eu m-am referit la adevăr aşa cum se spune în faţa judecătorului: „adevărul şi numai adevărul”. Dar nu eu sunt judecătorul, ci doar un simplu martor, care a putut vedea numai o parte din întreg.
Dacă vreţi să avem imaginea de ansamblu şi să-nţelegem totul mai bine, dacă vreţi s-avem o şansă de-a îndrepta lucrurile, e nevoie ca fiecare dintre voi să spună, fără frică, tot ceea ce ştie cu privire la încălcări, abuzuri, derapaje. Eu am arătat că se poate, şi o voi face în continuare.
În al doilea rând, pot să vă spun că, după ce am cântărit bine lucrurile, am ales să dau curs mai întâi promisiunii din finalul articolului referitoare la istoricul acestei construcţii politice, şi abia apoi să revin la acest ultimul episod de după demisiile din filiala Bucureşti şi mailul pe care i l-am trimis Doamnei M.
Pe un subiect atât de sensibil, mi se pare mult mai important să se-nţeleagă cât se poate de bine premisele şi modul cum au evoluat lucrurile, decât dorinţa de-a afla cât mai curând partea finală.
Aşadar, vă voi relata fapte şi întâmplări petrecute pe parcursul a mai bine de 6 luni de zile, începând cu anunţarea candidaturii Doamnei M, aşa cum le-am putut vedea eu, ca participant activ la acest proiect.
Această serie de articole pe care v-o propun, este de fapt o analiză de caz a modului prin care, chiar şi un proiect politic pornit cu mult entuziasm şi bune intenţii, ajunge să se abată atât de tare de la obiectivele iniţiale, încât se transformă în ceva la fel de detestabil precum partidele profund corupte aflate pe scena politică actuală.
Dar e chiar mai mult decât atât.
Această “poveste” este totodată şi o radiografie a societăţii în care trăim, din punctul de vedere al implicării civice şi nu numai.
Este vorba aici de onestitate, dar şi de interese mercantile, de dorinţă de putere şi corupere morală, de transparenţă, adevăr, legalitate şi democraţie.
Este vorba de imagini fardate şi realităţi crude. Este vorba de speranţă.
Am să vă relatez cele mai relevante fapte, întâmplări, discuţii la care am luat parte. Am să vă pun la dispoziţie date şi informaţii. Fără însă a evalua eu ce-a fost bine şi ce-a fost rău în toată această “epopee” civico-politică. Îl las pe fiecare dintre voi să judece asta.
Iar pentru ca totul să fie mai uşor de urmărit şi verificat, o să-ncerc să prezint totul în ordine cronologică, sub forma unui jurnal.
Voi încerca, în limita timpului disponibil (trebuie să recitesc mail-uri etc., nu vreau să scriu după ureche), să postez la fiecare câteva zile un astfel de articol, până ce voi acoperi întreaga perioadă, cât am fost implicat, trup şi suflet, în acest proiect.
