Articole

Tripla Alianță (1882)

The Triple Alliance in 1913

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.

Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.

Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.

După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: "The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation." - foto preluat de pe en.wikipedia.org

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: “The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation.” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Contextul, cauzele și premisele aderării României la Tripla Alianță

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – in imagine, Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală. Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904. Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878). Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească. Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria. O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși, Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta “foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.

În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale.

România 1878-1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România 1878-1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În plan economic, relațiile comerciale cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de importante pentru statul român. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale. Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, din 1875, deși consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878. Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea, dacă nu a unei alianțe, cel puțin a unei apropieri de Puterile Centrale. Pentru marii producători agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor. Se adaugă și faptul că piața financiară germană oferea largi posibilități pentru contracararea unor împrumuturi, într-o perioadă când necesitatea acestora devenise presantă.

Un factor hotărâtor a fost, pe bună dreptate, voința regelui Carol I, rămas, după însăși expresia sa, “un bun prusac și un bun german”. Carol I considera că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Deși aderarea la Tripla Alianță părea la moment soluția optimă pentru România, ea nu se putea realiza decât în mod secret, dată fiind opinia ostilă față de Monarhia Dualistă, atitudine ce nu putea fi neglijată. Din acest motiv, o posibilă discuție asupra subiectului în Parlament era exclusă. Constituția din 1866, acorda regelui importante prerogative ce măreau ponderea puterii sale nu numai în plan intern, ci și în politica externă. Regele a folosit carențele Constituției și a scos subiectul tratatelor politice de sub răspunderea Parlamentului. Potrivit articolului 93, șeful statului “încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerciu, navigațiune și altele asemenea; însă, pentru ca aceste acte să aibă autoritatea îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea”, iar articolul 96 al Constituției prevedea că “regele nu are alte puteri decât acelea date lui prin Constituție”, ceea ce însemna că nu putea fi cazul tratatelor politice, de vreme ce ele nu erau menționate. Carol I nu putea încălca condiția formulată în articolul 92, anume că “nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, devine răspunzător de acel act”. În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru, depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol I avea la îndemână un însemnat mijloc de presiune asupra miniștrilor pentru impunerea unei anume orientări în politica externă. Pe de altă parte, regimul responsabilității ministeriale nu era de natură să determine un ministru la o facilă acceptare a semnării unui tratat contravenind manifestărilor opiniei publice, mai ales că acesta, secret deocamdată, era destinat, în ultima instanță, unei eventuale aplicări, moment când trebuia în mod necesar să devină public. Totuși, regele n-a fost nevoit să apeleze la asemenea manevre deoarece viziunile sale în legătură cu aderarea la Tripla Alianță coincideau cu cele ale primului său ministru, I.C. Brătianu. Această orientare avea adepți și în tabăra conservatoare, mai ales în rândurile junimiștilor. Personalități proeminente, precum P.P. Carp și T. Maiorescu, au adus o contribuție însemnată în acțiunea de apropiere de statele membre ale Triplei Alianțe prin participarea la tratativele diplomatice din 1883 și respectiv prin publicarea cu doi ani înainte a unui articol în „Deutsche revue”, în care era expusă necesitatea stabilirii unor relații de amiciție și colaborare între România și Puterile Centrale.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O explicație a cauzelor orientării politicii României spre Tripla Alianță este dată însuși de regele Carol I în cadrul unei disuții purtate cu ministrul Germaniei la București, von Bulow în 1888 :„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoiasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Regele exprima părerea că „Deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

În istoriografia contemporană, de după 1945, sunt enunțate câteva cauze principale ale aderării României la Tripla Alianță. În lucrarea „Istoria românilor” scrisă de C.C. Giurescu și Dinu Giurescu se arată că „tratatul secret de alianță a fost determinat de felul cum România fusese tratată de guvernul țarist la finele războiului din 1877-1878 și tendința aceluiași guvern de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori”. În „Istoria României. Compendiu” (1969), se consideră că „prezența pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntași ai vieții publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianță”. Istoricii V. Moisuc și Șerban Rădulescu apreciază tratatul din 1883 ca determinat de reminiscența momentelor dificile prin care a trecut România după războiul de independență, cât și la Congresul de la Berlin, de nevoia unei stabilități politice și de anumite interese economice. Cei doi autori afirmă cu deplin temei că tratatul secret de alianță româno-austro-ungară, la care a aderat și Germania, a avut un caracter de pură oportunitate, constatare pe care o făcuse și baronul Mayr în 1884.

Totuși, trebuie să ținem cont că aderarea statului român la Tripla Alianță nu a constituit doar produsul acțiunii diplomației române, ci a fost rezultatul unei acțiuni bilaterale. Mai mult decât atât, rolul Germaniei și Austro-Ungariei apare preponderent atât în încheierea, cât și, mai ales, în păstrarea alianței cu România, care avea să aibă rolul de a asigura frontiera sudică a Austro-Ungariei într-un eventual război împotriva Imperiului Rus. Încă în 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde o mare atenție României și să acționeze pentru o apropiere austro-ungaro-română. De mai multe ori, el a criticat tonul adoptat în unele împrejurări de guvernul austro-ungar față de cel român. În 1883 însă, apropierea României de alianță a devenit o prioritate, fiind mai importantă decât apropierea Serbiei sau a Imperiului Otoman, care au trecut pe planul secund. Bismarck lua în considerație posibilitatea unei competiții pentru atragerea României între Austro-Ungaria și Rusia, în care ultima putea promite Transilvania. Din acest motiv, s-a trecut la acțiuni concrete de apropiere a României de Puterile Centrale, inițiativă ce a pornit de la Berlin și a găsit un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București. Austro-Ungaria era interesată în mod special într-o alianță cu România, fiind principalul beneficiar în acest caz. Aceasta explică și modul surprinzător cum Austro-Ungaria a trecut peste încordarea survenită în raporturile cu statul român în vara anului 1883, ca urmare a „incidentului Grădișteanu”, când în cadrul unei ceremonii oficiale date cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, senatorul Petru Grădișteanu și-a exprimat speranța că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean. Cuvântarea lui Grădișteanu a stârnit o vie reacție, mai întâi a presei care afirma că Grădișteanu a făcut referire la teritoriile românești aflate sub stăpânirea Ungariei, apoi a diplomației din Monarhia Dualistă, ce a întreprins presiuni asupra guvernului român, care a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădișteanu printr-o declarație oficială. „Incidentul Grădișteanu” a fost exploatat de către Austro-Ungaria pentru a demonstra la București riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluțiilor raporturilor dintre Sofia și Sankt-Petersburg, ce alimentau temerea unei intervenții ruse la sud de Dunăre și a implicațiilor pe care ea putea să le aibă asupra României.

În aceste împrejurări, România s-a văzut nevoită să adere la Tripla Alianță. Dată fiind, totuși, dificultatea raporturilor româno-austro-ungare, pe fondul problemei naționale a românilor din Transilvania, Bismarck înțelegea că alăturarea României de Puterile Centrale putea reprezenta pericol pentru aliata Germaniei, motiv din care, în cadrul discuțiilor pe care le-a avut cu I.C. Brătianu la Gastein (26 august/7 septembrie 1883), a insistat asupra semnării unui tratat prealabil între București și Viena. Prin aceasta, se urmărea un dublu câștig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilități de manevrare în relațiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui caracter mai concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînțelegeri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului.

Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei primului ministru român la Viena din septembrie 1883. Deși, Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al primului ministu român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste. Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de “lipsă de încredere reciprocă”. În realitate, prim ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania. Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I. Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.

În preambul, împăratul Austro-Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care avea drept scop „de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților prietenia perfectă care îi leagă”.

 

Articolul 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, menționându-se special că obligația „casus foederis” din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi atacată în „ținuturile limitrofe cu România”, adică se făcea referire la Rusia și eventual la Serbia, fapt puțin probil pe atunci. Pentru Austro-Ungaria obligația de „casus foederis” față de România intervenea dacă aceasta din urmă „ar fi fost atacată” fără provocare din partea sa. România era deci asigurată prin acest articol față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei. Nemenționarea în tratat a Rusiei a constituit în cele din urmă un avantaj pentru România.

Articolul 3 stabilea obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei amenințări cu agresiunea „în condițiile sus menționate”. Chestiunile militare, cele referitoare la unitatea operațiunilor și trecerea peste teritoriile respective urmau a fi reglementate printr-o convenție militară.

În articolul 4 se înscrie obligația părților ca în cazul unui război comun în circumstanțele prevăzute de articolele anterioare să nu negocieze și să nu încheie separat pace.

Conform articolului 5, tratatul se încheie pentru o durată de cinci ani, începând cu ziua ratificării. Tot aici se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani dacă nici una din părți nu cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea documentului.

În articolul 6 se menționa caracterul sectret al tratatului, iar prin articolul 7 părțile se angajau să ratifice tratatul și să schimbe instrumentele de ratificare în termen de trei săptămâni.

 

În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară, deși, inițial, Bismarck și împăratul Wilhelm preferau o alianță bilaterală dintre România și Monarhia Dualistă, motivând că exista deja un tratat de alianță între Germania și Austro-Ungaria și respectiv Germania era obligată să intre în acțiune în cazul în care România ar fi atacată. Contele Kalnoky era de acord cu o alianță bilaterală, dar a insistat în mod expres ca Germania să adere la tratat, în caz contrar, după cum afirma Kalnoky, însăși tratatul va fi pus sub semnul întrebării deoarece Brătianu ar vedea în atitudinea Germaniei o retragere și n-ar semna alianța numai cu Austro-Ungaria fără aderarea Germaniei. Austriecii se temeau ca Bismarck, care l-a determinat pe Brătianu să intre în alianță, să nu dea acum înapoi, lucru care nu s-a întâmplat.

Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.

Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Primul-ministru a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Ziarul „Timpul” contesta felul cum a prezentat Brătianu lucrurile și scria: „Intrarea României în alianța austro-germană nu poate fi pusă la îndoială [..]. Dacă credeți că ați făcut bine ceea ce ați regulat la Viena prin mijlocirea Berlinului, dacă nu aveți a vă imputa nimic, dacă nu vă mustră cugetul cu nimic, pentru ce oare nu veniți a vă mărturisi cu franchețe faptele? Pentru ce ascundeți sub neutralitate un fapt de alianță vadită?… Urmând însă tăgada faptei sale guvernul însuși atestă că se cunoaște vinovat că a mâncat din pomul unei politici contrare interesului bine simțit al Statului și că nedemn este raiul puterii ce o are astăzi în mâini”. Această critică tendențioasă a organului de presă al Partidului Conservator nu trebuie interpretată ca o opoziție dârză față de alianța încheiată, căci conservatorii nu s-au împotrivit politicii de apropiere față de imperiile centrale și au continuat-o când au preluat puterea. În cazul dat, subiectul este tratat în contextul ostilității politice față de liberali, care erau atacați cu orice ocazie.

Dezbaterile în Camere în legătură cu politica externă a guvernului n-au fost nici îndelungate și nici furtunoase pentru că deputații, deși aveau certitudinea că Brătianu a semnat un tratat de alianță, nu-i cunoșteau cuprinsul, mai ales că afirmațiilor imprecise ale lui Brătianu despre rostul vizitei sale la Viena, s-au adăugat și explicațiile oferite Delegațiunii maghiare de către contele Kalnoky, care a prezentat vizita lui Carol drept una de curtoazie, iar despre rezultatul întrevederii cu Brătianu a menționat că: „ambele părți au dobândit convingerea că nu există nici o adevărată contrazicere de interese, care să motiveze relațiile încordate ce existau mai înainte. Rezultatul acestei negocieri a fost că ambele părți și-au exprimat ferma hotrâre de a reveni la acele relațiuni amicale ce existau chiar acum câțiva ani între noi și România. Despre rezultate concrete nu poate negreșit să fie vorba, dar discuțiile au dus la restabilirea într-un chip durabil a relațiilor amicale atât de dorite de ambele părți”. Așadar, nici la Viena, nici la București nu s-a dezvăluit existența tratatului de alianță româno-austro-ungar, ci s-a discutat despre restabilirea vechilor relații de prietenie între cele două țări.

Cercetătorul austriac Arthur Krausneker, citându-l pe istoricul englez Seton Watson, menționează în teza sa de doctorat faptul că diplomația austro-ungară nu s-ar fi dat înapoi ca printr-o indiscreție să dezvăluie existența tratatului, dar a întâlnit opoziția lui Bismarck care nu vroia să facă cunoscută Rusiei aderarea Germaniei la tratatul austro-ungaro-român. Carol I, de asemenea, a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Brătianu a considerat tratatul de alianță perfect valabil, deși acesta n-a fost supus ratificării în Parlament. Conținutul tratatului româno-austro-ungar n-a fost publicat decât în 1920 de către profesorul austriac Francis Pribram.

Aprecieri pozitive asupra tratatului de alianță se regăsesc în majoritatea lucrărilor germane, austriece și române consacrate politicii internaționale în Sud-Estul Europei sau istoriei politicii externe a României, lucrări scrise până în 1945. În opinia lui Arthur Krausneker, tratatul de alianță cu Austro-Ungaria a consolidat poziția externă a României, asigurând accesteia ajutor în cazul unui atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei, iar alăturarea de Germania și Italia au făcut situația politică a României de nezdruncinat. Krausneker afirmă că tratatul din 1883 a consolidat pozițiile Casei de Hohenzollern în România și ale politicienilor părtași ai Imperiilor centrale și a adus în același timp României o situație de pace și liniște, necesară dezvoltării sale statale și economice. În lucrarea „Istoria poporului român” (1970) se menționează că „Tratatul, la care a aderat și Germania, a fost reînnoit mereu, ultima dată în ianuarie 1913. El a asigurat României o poziție fermă în raporturile internaționale din sud-estul Europei, uneori destul de încordate. Gruparea radicală și conservatorii aflând conținutul lui l-au combătut, prima pentru a nu se împiedica mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania, iar conservatorii, din oportunism”.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea – începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest. Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky. Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele.

Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(Mihaela Moise) Peste 5.000 de imigranți, salvați de vineri în Marea Mediterană (Frontex)

Foto: (c) Hamza Turkia / XINHUA
articol – AGERPRES/(AS — editor: Mihaela Moise)

Peste 5.000 de imigranți au fost salvați în Marea Mediterană începând de vineri, a anunțat duminică Frontex, agenția europeană pentru supravegherea frontierelor, relatează AFP.

foto - agerpres.ro

foto – agerpres.ro

În timpul operațiunilor, echipele de salvare au găsit 17 cadavre, a precizat agenția într-un comunicat, confirmând cifra oferită anterior de paza de coastă italiană.

Operațiunea, care a început vineri, a vizat imigranți care au părăsit Libia la bordul a 25 de ambarcațiuni, potrivit agenției, care a adăugat că alte cinci operațiuni pentru salvarea a 500 de imigranți sunt în curs de desfășurare.

‘Este vorba despre cel mai mare val de imigranți din 2015′, a subliniat directorul Frontex Fabrice Leggeri.

Nave britanice, malteze, belgiene și italiene, precum și avioane islandeze și finlandeze au fost desfășurate în cadrul acestei operațiuni.

De la începutul anului, peste 45.000 de imigranți ilegali au sosit în Italia, însă, potrivit Organizației Internaționale pentru Migrație, circa 1.770 de bărbați, femei și copii au murit sau au dispărut în timp ce încercau să traverseze Mediterana.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro/

Aproximativ un milion de imigranţi aşteaptă să ajungă din Libia în Italia şi Malta – procuror italian

foto – Mediafax
articol – Mihai Draghici – Mediafax

Aproximativ un milion de imigranţi africani aşteaptă, pe coastele Libiei, să pornească pe mare spre Malta şi Italia, afirmă un procuror italian, în contextul în care circa 1.000 de persoane s-au înecat în ultimele zile în Mediterană.

“Potrivit estimărilor, în Libia sunt între 500.000 şi un milion de imigranţi subsaharieni şi sirieni care aşteaptă să fugă spre Europa”, afirmă Maurizio Scalia, procuror-adjunct al provinciei italiene Palermo, citat de publicaţia Il Fatto Quotidiano.

Conform serviciilor secrete italiene, tariful mediu pentru cetăţenii din Sudan şi Eritreea care vor să ajungă în Libia este de 4.000-5.000 de dolari. Din Libia spre Italia, reţelele de traficanţi cer între 1.000 şi 1.500 de dolari de persoană.

Aproximativ 1.000 de persoane s-au înecat săptămâna trecută în Marea Mediterană în încercarea de a ajunge din nordul Africii în Italia.

articol preluat de pe http://www.mediafax.ro/

Miniştrii UE au adoptat un plan în zece puncte în lupta împotriva imigraţiei ilegale
articol – Valentin Vidu – Mediafax

Miniştrii de Externe şi Interne UE şi-au dat acordul politic luni asupra unui plan de acţiune în zece puncte în lupta împotriva imigraţiei ilegale din regiunea Mediteranei, trăgând concluziile în urma a ceea ce s-ar putea dovedi cea mai mare tragedie din ultima perioadă, relatează DPA online.

Ei s-au întâlnit la mai puţin de 48 de ore după ce o ambarcaţiune s-a răsturnat în largul coastelor Libiei iar aproximativ 900 de persoane au murit înecate.

În urma unor tragedii care au avut loc anterior în Mediterana s-a promis, dar s-a făcut puţin în privinţa imigraţiei clandestine, un subiect delicat în cele 28 de state ale Uniunii.

“Sper că astăzi (luni) este punctul de cotitură în conştiinţa europeană. Să nu ne întoarcem la promisiuni fără să acţionăm”, a îndemnat Înaltul Reprezentant UE pentru Politică Externă Federica Mogherini. “Am spus de prea multe ori în trecut (că acest lucru nu se va mai repeta) niciodată”, a deplâns ea.

Mogherini a anunţat că miniştrii s-au pus de acord asupra a trei zone principale de acţiune, şi anume lupta împotriva reţelelor de trafic de persoane – prin care oamenii sunt îmbarcaţi în traversări periculoase, consolidarea efortului de salvare de vieţi pe mare şi asumarea responsabilităţii de a găzdui refugiaţi.

Planul în zece puncte, pregătit de către Comisia Europeană (CE) include consolidarea operaţiunilor UE de patrulare la Mediterana, care au fost criticate anterior că au o eficienţă redusă.

Ministrul german de Interne Thomas de Maiziere a declarat că Uniunea poate dubla bugetul lunar, în valoare de 2,9 milioane de euro, şi flota Misiunii UE de patrulare Triton. Însă comisarul pentru Migrare Dimitris Avramopoulos a declarat că este prea devreme să se facă speculaţii în privinţa cifrelor.

Unul dintre cele mai disputate elemente ale planului susţinut de către miniştri este angajamentul de a depune un “efort sistematic de a captura şi distruge vasele folosite de traficanţi”, a anunţat CE într-un comunicat.

O asemenea operaţiune presupune o dimensiune militară şi ar necesita un mandat ONU, a precizat Avramopoulos, trasând o paralelă cu Operaţiunea UE Atalanta de luptă împotriva pirateriei în largul Cornului Africii.

Alte măsuri includ un proiect de reinstalare voluntară la scară europeană, care ar putea să ofere locuri unui număr de 5.000 de persoane ce caută protecţie, potrivit lui de Maiziere.

Însă imigranţii ilegali din motive economice sau din alte motive care nu sunt considerate un risc în ţările de origine ale acestora vor fi trimişi rapid înapoi, potrivit propunerii.

Planul prevede totodată amprentarea tuturor imigranţilor, acordarea unei asistenţe Italiei şi Greciei în procesarea solicitărilor de azil şi colectarea de informaţii despre fluxuri migratorii în anumite ţări-cheie.

În plus, UE plănuieşte să-şi consolideze prezenţa în ţările vecine Libiei, ca Niger, cu scopul de a lupta împotriva fluxurilor migratorii. Libia este principalul punct de plecare a bărcilor cu imigranţi ilegali către Europa, în contextul în care criza internă care devastează ţara nord-africană împiedică controlul eficient la frontiere.

Potrivit propunerilor CE, organizaţiile de poliţie şi justiţie din UE urmează, de asemenea, să colaboreze în vederea colectării de informaţii despre traficanţi de persoane şi reţele de trafic.

cititi mai mult pe http://www.mediafax.ro/externe/ministrii-ue-au-adoptat-un-plan-in-zece-puncte-in-lupta-impotriva-imigratiei-ilegale-14131597

Naufragiul de duminică în Mediterana a făcut 800 de morți (UNHCR și OIM)

Foto: (c) Darrin Zammit Lupi / REUTERS
Articol: AGERPRES/(AS — editor: Sorin Calciu)

Naufragiul de duminică în largul coastelor libiene a făcut 800 de morți, au anunțat, la începutul zilei de marți, la Catania în Sicilia reprezentanți ai Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) și Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM), după ce au discutat cu supraviețuitori, informează AFP.

“Putem spune că 800 de oameni au murit”, a declarat Carlotta Sami, purtătorul de cuvânt al UNHCR în Italia, înainte ca purtătorul de cuvânt al OIM Flavio Di Giacomo să vină să confirme această estimare.

Reprezentanții UNHCR și OIM au putut discuta cu majoritatea celor 27 de supraviețuitori care au sosit în portul Catania la miezul nopții (22.00 GMT luni). Acești imigranți au debarcat după aproximativ două ore.

“Am comparat mărturisirile, au fost peste 800 de persoane la bord, inclusiv copii de 10, 12 ani. Au fost sirieni, aproximativ 150 de eritreeni, somalezi… Au plecat sâmbătă la 8.00 din Tripoli”, Libia, a explicat dna Sami.

“Supraviețuitorii provin din Mali, Gambia, Senegal, Somalia, Eritreea și Bangladesh”, a adăugat Di Giacomo, precizând că printre ei sunt patru minori.

Toți au fost conduși la centre de primire din regiune.

Gărzile de coastă italiene au anunțat că au recuperat 24 de cadavre și nu au confirmat bilanțul evocat de supraviețuitori.

Poliția italiană a anunțat, în timpul nopții, că doi dintre supraviețuitori, un tunisian și un sirian suspectați de a fi căpitanul și un membru al echipajului traulerului naufragiat au fost arestați la bordul vasului gărzilor de coastă.

Uniunea Europeană a decis luni să țină un summit extraordinar joi pentru a răspunde urgent la drama imigranților în Marea Mediterană, după o serie neagră de naufragii care au făcut peste 1.600 de morți sau dispăruți de la începutul anului potrivit UNHCR.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro

(video) Diferente de “temperament”

Nu stiu daca pe la ei o fi chiar asa, dar pe la noi cred ca deseori este mai mult decat ne-am dori!
Ca doar suntem si noi latini, nu?
Un pic de haz de necaz, ne distram, dupa care punem mana sa ne mai si indreptam!

Bruno Bozzetto: ITALIANI

"Questo film è dedicato a coloro che credono che gli italiani si comportano come tutti gli altri europei" cit. Bruno Bozzetto

Posted by MOLLOTUTTO on 12 Mai 2014

foto – captura video – facebook.com
sursa – https://www.facebook.com/

(Anca Dumitrescu) Cele mai mari state europene devin fondatoare ale unei bănci asiatice care va concura Banca Mondială

foto – Mediafax
articol – Anca Dumitrescu – Mediafax

Germania, Franţa şi Italia s-au angajat marţi să devină membre fondatoare ale unei bănci asiatice pentru investiţii propuse de China, urmând exemplul Marii Britanii, în pofida opoziţiei Statelor Unite.

Cele trei state europene au anunţat că intenţionează să devină membre fondatoare ale Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură, (Asian Infrastructure Investment Bank – AIIB), pe care Statele Unite o consideră o posibilă concurentă a Băncii Mondiale, a FMI şi a Băncii Asiatice pentru Dezvoltare, în care Washington-ul are o influenţă semnificativă, relatează Wall Street Journal.

China a lansat proiectul AIIB în octombrie anul trecut, în cadrul unei serii de măsuri menite să îi întărească influenţa regională şi globală, invitând alte ţări să participe la proiect ca membre fondatoare, până la 31 martie.

Banca urmează să aibă un capital iniţial de 50 de miliarde de dolari şi mandatul de a finanţa proiecte de infrastructură în întreaga lume.

Decizia de marţi, anunţată de ministrul german de Finanţe Wolfgang Schauble după o întâlnire cu vicepremierul chinez Ma Kai, la Berlin, arată cum aliaţii tradiţionali ai SUA riscă să irite autorităţile de la Washington pentru a obţine avantaje la Beijing.

Faptul că Marea Britanie, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai SUA, a sfidat Washington-ul a deschis calea pentru ca alte state occidentale să îi urmeze exemplul, a declarat un diplomat european.

articol preluat de pe http://www.mediafax.ro/

Italy: Repression of Students March Against Education Reform

foto - revolution-news.com

Students marched across Italy on Thursday to protest a controversial school reform bill known as “Buona Scuola” (Good School) that is set to be approved by the government later in the day.

View image on Twitter
foto - revolution-news.com

One 15-year-old protester was arrested during a march in Milan which saw eggs, stones and smoke bombs thrown by students, news agency Ansa reported.

Around 1,000 students were blocked by police in via Melchiorre Gioia, while some sprayed red paint at officers who responded with tear gas.

Scontri a Milano durante il corteo degli studenti

sursa – https://www.youtube.com

In Rome students gathered in Piazza della Repubblica where protesters threw colored smoke bombs and brandished a banner reading: “March 12th, a generation that does not give up”.

“This is yet another attack on public schools. Let’s go back to the streets to reclaim our rights. Greece is an example to follow for the fight against austerity,” a protester was quoted as saying.

At a protest in Turin attended by some 200 students a banner read “Stop Buona Scuola, a step backwards.”

View image on Twitter
foto - revolution-news.com

The controversial reform package includes plans to give permanent contracts to teachers who are employed on a temporary basis. Despite previous announcements, the government is expected to scrap its plan to increase teacher salaries based on merit rather than seniority.

sursa - http://revolution-news.com/

Manifestanti lanciano vernice sulla polizia, scontri

sursa – https://www.youtube.com

‘Războiul este o nebunie’, afirmă Papa Francisc într-o ceremonie în regiunea Veneto

Papa Francisc a denunțat sâmbătă toate formele de război, pe care îl consideră ”o nebunie”, în timpul unei ceremonii desfășurate în regiunea Veneto (nord-estul Italiei) cu ocazia marcării a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial, relatează agenția France Presse.

”După ce am contemplat frumusețea peisajelor din această regiune, unde bărbați și femei lucrează, unde copiii se joacă și cei în vârstă se relaxează, spun doar atât: războiul este o nebunie”, a afirmat suveranul pontif, în ceremonia desfășurată la cimitirul militar Redipuglia, cel mai mare din Italia, unde se află îngropate rămășițele pământești a peste 100.000 de soldați căzuți în Primul Război Mondial.

Bunicul Papei Francisc a participat la acest război chiar în luptele violente desfășurate în regiunea Veneto în anii 1917 și 1918.

Ceremonia de la cimitirul Redipuglia a avut loc în prezența a mii de credincioși catolici sosiți în pofida condițiilor meteorologice nefavorabile înregistrate sâmbătă în Veneto.

AGERPRES/(AS — editor: Tudor Martalogu)

Foto: (c) Stefano Rellandini / REUTERS

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro/

(Silviu Pricope) Paradisurile fiscale

foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
12 septembrie 2014

Silviu Pricope - foto - facebook.com/silviu.pricope

Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope

Multă lume vorbește despre paradisurile fiscale, dar puțini știu cu adevărat ce sunt ele și care le sunt principalele caracteristici. De asemenea, relațiile lor cu statele dezvoltate reprezintă o necunoscută pentru majoritatea populației. Ne propunem acum, să facem un pic de lumină, în tenebroasa lume a paradisurilor fiscale.

Ce sunt de fapt paradisurile fiscale?

Un paradis fiscal este un teritoriu (poate fi o țară, o insulă, un oraș, o porțiune dintr-un oraș, etc), care are o fiscalitate (sau altfel spus un nivel de impozitare) foarte redusă, sau chiar nulă, în comparație cu alte țări dezvoltate. Nu există o definiție precisă, iar nivelul de impozitare este evaluat în mod diferit în diverse țări și de către diverse instituții.

Într-un sens mai restrâns, un paradis fiscal reprezintă o jurisdicție în care impozitarea este redusă. Dar de cele mai multe ori, paradisul fiscal este de fapt, un paradis bancar, adică un teritoriu în care secretul bancar protejează clienții de ingerințele oricărei alte jurisdicții. În unele țări, autoritățile fiscale nu au acces la datele bancare și, prin urmare, nu pot verifica declarațiile fiscale ale contribuabilului.

Nu se face întotdeauna distincția dintre paradisurile fiscale și cele bancare, iar unele jurisdicții ajung să le combine pe amândouă. Dar această combinație nu este sistemică. De exemplu, Elveția reprezintă un paradis bancar, iar secretul bancar permite clienților să se sustragă de la controlul administrațiilor fiscale din țara de origine. Dar, deși din punct de vedere fiscal, Elveția dispune de mai multe sisteme derogatorii avantajoase, impozitarea este departe de a fi inexistentă.

În presă, rareori se face distincția între două tipuri discutate mai sus, ajungându-se ca termenul de “paradis fiscal” să se refere acum mai mult la paradisul bancar.

OCED (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) a declarat următoarele criterii ca fiind necesare pentru a defini un paradis fiscal. Acestea sunt:

  • taxe nesemnificative sau inexistente;
  • lipsa de transparență a sistemului fiscal;
  • absența schimbului de informații fiscale cu alte state;

Existența paradisurilor fiscale ridică mai multe tipuri distincte de probleme:

  • concurența fiscală
  • concurența economică între companii provenind din țări diferite
  • lupta împotriva spălării banilor și a finanțării organizațiilor criminale
  • stabilitatea sistemului financiar internațional

Cine recurge la paradisurile fiscale?

În esență, fondurile speculative, companiile mari care au înființat filialele ale acestora în astfel de juridiscții (Google are de exemplu o filială în insulele Bermude) precum și persoanele bogate. Avantajul acestora este că acestea evită taxele mai mari în țara lor de origine. În Franța, de exemplu, fenomenul nu este deloc minor: în aprilie 2009, la scurt timp după cazul băncii HSBC, Franța a înființat o ” celulă de reglementare ” pentru evazioniștii fiscali. Aceasta a ajutat la repatrierea 7,3 miliarde de euro în active, cu un beneficiu estimat pentru fisc de până la 1,3 miliarde €.

Mai mult decât atât, paradisurile fiscale vehiculează și o cotă de active, ce nu poate fi cuantificată, destinată spălării banilor murdari proveniți din acte de corupție sau trafic de droguri.

Cât din economia globală reprezintă activele vehiculate în paradisurile fiscale?

Potrivit Fondului Monetar Internațional, 50% din tranzacțiile internaționale “curg” prin paradisuri fiscale. Acestea cuprindeau aproximativ 4000 de bănci, două treimi din fondurile speculative și 2 milioane de societăți fictive/paravan. În aceste conturi s-ar afla aproximativ 7.000 de miliarde de euro în active, ceea ce reprezintă mai mult de trei ori PIB-ul Franței și de mai mult de 35 de ori PIB-ul României. Gabriel Zucman, economist la Școala de Economie din Paris, consideră că valoarea activelor persoanelor particulare deținute în paradisurile fiscale s-ar ridica la aproximativ 8% din resursele financiare ale lumii (acest studiu poate fi citit aici).

În 2008, cotidianul La Tribune a estimat că activele gestionate de paradisurile fiscale s-au ridicat la 10.000 de miliarde de euro.

Care sunt aceste paradisuri fiscale?

Oficial, principalele țări dezvoltate caută să lupte împotriva paradisurilor fiscale, în special în contextul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, sau împotriva evaziunii fiscale extrem de costisitoare pentru bugetul public.

Dar, în același timp, țările occidentale tind să accepte sau să continue să accepte, paradisurile fiscale situate în apropierea teritoriului lor, în intenția lor de a capta cât mai mult din fluxurile financiare și în vederea controlului evaziunii fiscale din propria țară. Toate tarile occidentale au propriile lor paradisuri fiscale “acceptate” și “ocrotite”:Principatul  Monaco pentru Franța, Insulele Anglo-Normande pentru Regatul Unit, Bahamas pentru Statele Unite ale Americii, Liechtenstein pentru țările germanice, Macao pentru China, San Marino pentru Italia sau Andorra pentru Spania. Această ambiguitate a devenit flagrantă în timpul summit-ului G20 de la Londra, din aprilie 2009.

“Eticheta” de paradis fiscal nu reprezintă nimic oficial și variază în funcție de instituțiile care o vehiculează. OCED la acel moment a încercat să clasifice paradisurile fiscale elaborând trei liste diferite:

  • neagră, pentru state total necooperante în domeniu fiscal;
  • gri pentru statele, care au promis să se conformeze noilor reguli, fără însă a le aplica, precum și cele care “respectă în mod substanțial” aceste reguli;
  • albă, pentru statele sau teritoriile care au făcut “un efort real pentru a se conforma regulilor ce decurg din standardele internaționale ale OCED.

Țările occidentale au pregătit liste de paradisuri fiscale, solicitând o mai bună cooperare acestor jurisdicții în lupta împotriva spălării banilor. În același timp, țările occidentale a vrut să-și “protejeze” paradisurile fiscale. De exemplu, după îndelungi negocieri, China a obținut ca Macao și Hong Kong să nu fie incluse în lista paradisurilor fiscale, deși ambele teritorii dependente de chinezi au toate caracteristicile necesare. În schimb, Statele Unite ale Americii a câștigat clasarea insulelor Bahamas în lista gri, în loc de cea neagră.

Și astfel, în data de 2 aprilie 2009, lumea a fost “șocată” să descopere că, în conformitate cu criteriile summit-ului G20, “cele mai grave găuri negre financiare ale planetei” au fost Costa Rica, Malaezia, Filipine și Uruguay, în timp ce paradisurile fiscale reale, cum ar fi Jersey sau Insula Man au fost albite. Națiunile mari a aranjat de asemenea, pentru propriile lor grădini secrete (City of London, statul american Delaware sau Hong Kong pentru China) să nu fie nici măcar evidențiate.

Imediat după asta, țările incluse pe lista gri (Cayman, Luxemburg, Belgia, Liechtenstein, Elveția, Singapore, Insulele Virgine Britanice Insulele, Austria …), au protestat puternic (a se vedea, de exemplu, un interviu cu primul-ministru al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker).

Pentru a nu fi pe lista neagră, o țară trebuie să semneze pur și simplu un angajament cu  OCED, prin care se angajează să respecte “standardele fiscale autorizate pe plan internațional“. Acest standard prevede că, țara este de acord să ofere unui alt stat care solicită acest lucru, informații cu privire la un anumit contribuabil. Acest lucru se face pe baza unei cereri motivate și argumentate, care ajută la combaterea celor mai grave cazuri de fraudă. Acest schimb de informații la cerere reprezintă, fără îndoială, o îmbunătățire față de opacitatea totală, dar nu permite o verificare rapidă și sistematică ca în cazul unui schimb automat de informații.

Pentru a ieși din lista gri, o țară nu trebuie să accepte numai principiul schimbului de informații la cerere. Sintagma cheie aici este “respectă în mod substanțial”, aceasta referindu-se la un cumul de reguli impuse pe plan internațional. Aici, OCED se consideră mulțumită dacă o țară a implementat acest principiu în 12 acorduri bilaterale. Nu contează dacă aceste sunt făcute cu Groenlanda și Botswana sau vreo țară importantă din punct de vedere economic. O condiție atât de ușor îndeplinit a făcut ca toate țările vizate să se alăture listei albe, una după alta, în câteva luni. În cea mai recentă versiune a raportului de progres, listele negre și gri sunt acum aproape goale. Într-adevăr, mai jos este publicată lista din 2012:

liste-paradis-fiscaux-ocde-2012

După cum se vede, în accepțiunea OCED, paradisuri fiscale au rămas doar Nauru și Guatemala! Ce ar mai fi de zis după o astfel de inepție?

Însă toată lumea știe, că paradisurile fiscale nu au dispărut așa peste noapte…

Așa că Franța a reacționat dur (sic!), iar acum publică propria listă. Paradisurile fiscale pur și simplu tremură în fața acestei acțiuni curajoase a Cocoșului Galic!!!!!!!!!! Uh, dar totuși nu prea mult … Mai jos găsim lista oficială de țări/jurisdicții oficial recunoscute drept paradisuri fiscale de către Franța în 2012:

  • Botswana,
  • Brunei,
  • Guatemala
  • Insulele Marshall,
  • Montserrat,
  • Nauru,
  • Niue
  • și Filipine.

Pur și simplu fără comentarii …

articol preluat de pe http://silviupricope.wordpress.com/