Arhiva tag-ul pentru: Istoria Transilvaniei

Articole

Memorandul Transilvaniei (28 mai 1892)

27 mai 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/6.075 vizite

27 mai 2026

Memorandul Transilvaniei rămâne unul dintre cele mai importante documente politice și naționale din istoria românilor din Transilvania, reprezentând expresia luptei pentru drepturi politice, egalitate și recunoaștere națională în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Republicăm acest material păstrând integral textul publicat inițial pe platforma Uniți Schimbăm, ca parte a demersului nostru de readucere în atenția publicului a unor articole cu relevanță istorică, civică și identitară.

Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.

Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.

Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

Motivele apariției Memorandului

După Ausgleich-ul din 1867, românii, deși populație majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandul a fost scris de un comitet format din Partidului Național Român:

- Ioan Rațiu – președinte,

- Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote- vicepreședinți

- Vasile Lucaciu – secretar general

- Septimiu Albini – secretar.

- D. P. Barcianu, Theodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, I. Tripon, Nicolae Christea, Gavril Manu, Dimitrie Comșa, Aurel Suciu, I. Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Iuliu Mera, Gherasim Domide, A. Popovici, Rubin Patița, Iuliu Coroianu și Vasile Rațiu – membri

Erau solicitate drepturi politice pentru români și denunțarea politicilor de intoleranță față de români existente în regatul ungar.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892:

„Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.”
—Borchgrave

Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884:

„Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.”
—Georges Clemenceau

Elaborarea petiţiei. Respingerea delegaţiei

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.

Petiţia a fost aprobată la 25 martie 1892 şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către

Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc.

MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ!

PREA GRAŢIOASE DOAMNE,

Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor.

Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie.

În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului.

Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă.

Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă.

Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri.

Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică.

În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială.

Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani.

Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne.

Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională.

Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat.

Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale.

Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, “Pragmatica Sancţiune” asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.

Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie.

Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară – s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele:

“Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata.

Iar, “Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei.”

b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări.

Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic.

Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş.

Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.

În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică.

Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti – dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii – declară:

“Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol.”

Privitor la Legea de presă constată: că “în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca “Federaţiunea”, “Albina”, “Observatorul”, “Gazeta Transilvaniei”, “Tribuna” şi “Rumenische Revue” au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror “regal” a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach.”

În “Politica Agrară” memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă:

“Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei.”

În concluzie Memorandul subliniază: “Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame.

Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii.

Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului.

Sibiu, 26 martie 1892.

Dr. Ioan Raţiu preşedinte,

Gheorghe Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini secretar.

Comitetul se mai compune din următorii: Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

Consecințe

Trimiterea în judecată a fruntaşilor ardeleni. Graţierea

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar.

Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistitie regală anul următor, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și contribuit la creșterea numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu regatul România drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.

Au existat însă și rezerve față de o politică activă pentru unificare până la sfârșitul Primului Război Mondial și până la încheierea Tratatului de la Trianon, întrucât, pe de o parte, România oscila între Puterile Centrale și Antantă, iar, pe de altă parte, moștenitorul tronului, Franz Ferdinand, ar fi putut oferi o soluție la problemă prin planul imperiului de restructurare federală în Statele Unite ale Austriei Mari.

„Faţă de toţi acuzaţii condamnaţi se constată caracterul periculos al delictului de agitaţie, atacându-se valabilitatea puterii obligatorii a uneia dintre cele mai cardinale legi fundamentale ale Ungariei, a legii numite Legea Uniunii, prin care s-a decretat uniunea vechiului Ardeal cu Ungaria propriu-zisă [...] Instanţa a găsit că pedeapsa aplicată acuzaţilor este în consonanţă cu gravitatea infracţiunii comise”
Sentinţa de condamnare a memorandiştilor din 25 mai 1894

Cu această ocazie, Ioan Rațiu a rostit celebra frază:

„Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”
—Ioan Rațiu

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu* (1828 – 1902), – foto: ro.wikipedia.org

Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.

Rolul memorandumului pentru istoria Transilvaniei

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.

La mai bine de un secol de la redactarea Memorandumului, tema drepturilor, reprezentării și demnității naționale continuă să ocupe un loc important în memoria istorică românească.

* Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Notă editorială

Acest articol a fost publicat inițial pe platforma Uniți Schimbăm și este republicat integral în cadrul demersului nostru de readucere în atenția publicului a unor materiale cu relevanță istorică, civică și identitară.

Articole și materiale documentare preluate de pe Enciclopedia României și Wikipedia România.

Foto credit: Wikipedia România

Semnatarii Memorandului:

Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița

Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

29 martie 2026/0 Comentarii/în File de Istorie /de Uniti Schimbam/512 vizite

Dacă unitatea instituțională a Principatelor s-a realizat sub sceptrul lui Cuza și al lui Carol I, destinul milioanelor de români aflați între granițele marilor imperii vecine a rămas, pentru multă vreme, o ecuație a supraviețuirii și a rezistenței culturale.

În Episodul 6 al serialului nostru, Alexandru Cristian Surcel analizează laboratorul identitar în care s-a călit conștiința națională dincolo de Carpați și de Prut. Trecem prin istoria Transilvaniei, de la autonomia voievodatelor medievale la trauma dualismului austro-ungar, explorăm liberalismul paradoxal al Bucovinei și pumnul de fier al rusificării forțate în Basarabia gubernială.

Este povestea unei generații care a transformat „primăvara națiunilor” de la 1848 într-un proiect politic pe termen lung, folosind petiția, școala și cuvântul tipărit ca arme de rezistență în fața deznaționalizării. Descoperiți cum scânteia aprinsă la Blaj, Cernăuți și Lugoj a menținut aprins visul Marii Uniri în cele mai negre perioade ale stăpânirii străine.

Unirea la români – episodul 6: Istoria Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei între revoluție și rusificare – Analiză de Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

29 martie 2026

Marea și tripla unire

Am putea trata fiecare din cele trei etape ale Marii Uniri separat, pentru că și istoria din spatele fiecăreia era diferită. Dar, de fapt, ele fac parte dintr-un șir de evenimente cu multiple fațete, dar și cu un numitor comun, care se întind pe o perioadă de zece ani, între 1914 și 1924. Iar fenomenele istorice care au condus către epopeea acestor zece ani se întind, în special în cazul Ardealului, pe sute de ani.

Revoluții. 1848.1905.

Anul 1848 aducea cu sine un seism care avea să cutremure cea mai mare parte a Europei. Îmbinând ideile democrației liberale cu cele republicane și cu aspirațiile de afirmare națională, primul an revoluționar internațional din istorie avea să fie descris de istoricii de mai târziu și cu sintagma de „primăvara națiunilor”. Începută în februarie 1848 la Paris, unde era înlăturat ultimul rege al Franței și era proclamată a doua republică, revoluția avea să se extindă ca o vâlvătaie.

La 15 martie, atingea Budapesta; în amintirea evenimentelor de atunci, datei respective îi corespunde azi Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Condus de Kossuth Lajos, guvernul revoluționar proclama reforme democratice, republica și independența Ungariei, pentru care revendica granițele medievale ale Coroanei Sfântului Ștefan. În replică, în mai 1848 delegații românilor se adunau în marea adunare națională de la Blaj, care prin programul adoptat cerea egalitatea în drepturi pentru români, reforme democratice și un statut de autonomie lărgită pentru Transilvania, însă erau respinse pretențiile Budapestei. Se punea chiar problema unirii tuturor provinciilor imperiului locuite de români într-o singură entitate politică și administrativă. Deși contestată chiar și la Viena, autoritatea Habsburgilor nu era însă pusă în discuție la Blaj, pentru că în ciuda divergenței ideologice constituia o pavăză în calea pornirilor anexioniste ale revoluționarilor maghiari, dar și ale grofilor unguri din Transilvania, ultimii de asemenea divergenți ideologic.

Poate cea mai importantă decizie a marii adunări de la Blaj a fost constituirea unei armate revoluționare românești, a cărei comandă a fost încredințată unui tânăr avocat numit Avram Iancu, provenit din Țara Moților, din Munții Apuseni, epicentrul răscoalei din 1784. La acel moment deja nobilimea maghiară organizase execuții sumare, iar armata revoluționară maghiară era pe punctul să declanșeze o invazie totală a Transilvaniei.

Peste destul de puțină vreme, războiul revoluționar cuprindea principatul, cu mari devastări și cu atrocități de ambele părți. Secuii își formaseră și ei propria armată revoluționară, care avea să lupte de partea Budapestei. Tot de partea Budapestei s-au poziționat din rațiuni ideologice și unii români, precum deputatul de Beiuș Ion Dragoș, mic nobil român bihorean, născut la Oradea, care va reprezenta partea maghiară în negocierile cu Avram Iancu, sau George Pomuț, viitorul voluntar al războiului de secesiune din Statele Unite și diplomat al SUA acreditat în Rusia, implicat în cumpărarea Alaskăi în anul 1867. Majoritatea românilor au fost însă de partea armatei lui Avram Iancu, care reușește, fortificată în Munții Apuseni, să reziste cu succes invaziei maghiare timp de aproape un an.

La 20 mai 1848, la câteva zile după Blaj, marea adunare națională a românilor din Bucovina era organizată la Cernăuți, fiind adoptat un program revendicativ care cerea desprinderea de Galiția și ridicarea la statutul de țară de coroană a imperiului, drepturi democratice, scoaterea de sub autoritatea mitropoliei din Karlowitz și înființarea unei eparhii ortodoxe românești etc. În fruntea mișcării revoluționare din Bucovina se plasa Eudoxiu Hurmuzachi, renumitul boier patriot colecționar de documente privind istoria românilor. Subsecvent, se formează gărzi naționale la Cernăuți și la Suceava, după modelul gărzii revoluționare din Viena.

Mari adunări ale românilor au loc și la Lugoj, cea mai importantă fiind cea din iunie 1848, la care românii din Banat și Ungaria (adică celelalte provincii vestice) își afirmau pretențiile pentru o autonomie lărgită, folosirea limbii române în administrație, justiție și educație, propriile scaune episcopale ortodoxe, înarmare în vederea apărării revoluției etc. Dieta Ungariei și guvernul Kossuth vor fi însă refractare, acceptând să facă concesii de-abia în aprilie 1849, când revoluția ungară era pe punctul de a fi reprimată. Liderul charismatic al revoluționarilor români bănățeni a fost Eftimie Murgu, proclamat de oamenii adunați la Lugoj „căpitan al Banatului”.

Spre deosebire de provinciile românești aflate sub controlul Vienei, în Basarabia nu au avut loc evenimente comparabile, deși a existat simpatie pentru evoluțiile din celelalte provincii românești. Probabil și pentru că tot Imperiul Rus a fost foarte puțin afectat de valul revoluționar. În vecinătatea Basarabiei, Frăția Panslavă „Sfinții Chiril și Metodiu” a patrioților ucraineni fusese destructurată de Ohrana (poliția politică a monarhiei Romanovilor) și de celelalte autorități țariste în chiar anul anterior „primăverii națiunilor”, 1847. La Chișinău apare totuși pentru scurt timp un ziar în limba română intitulat „Românul”, suprimat prin intervenția autorităților.

Revoluția de la 1848 marchează însă mutarea epicentrului construcției naționale românești din Ardeal în Valahia și Moldova. Deși în Moldova a avut loc în martie 1848 doar o mișcare petiționară rapid suprimată de abilul și cinicul domnitor Mihail Sturdza, iar în Valahia revoluția va dura din 11 iunie până la 13 septembrie 1848, când este reprimată de intervenția armatei otomane, este momentul definitoriu pentru o întreagă generație de oameni politici și viitori oameni de stat din cele două voeivodate devenit principate, cunoscuți sub denumirea generică de pașoptiști, de a căror carieră ulterioară se leagă unirea Principatelor, modernizarea accelerată, marile reforme ale perioadei Cuza, prima Constituție, independența, unirea Dobrogei, proclamarea regatului și, mai ales, formularea proiectului de țară întins pe șapte decenii ce ducea spre Marea Unire.

Într-o primă fază, forțați să ia calea exilului, înainte de a forma un lobby foarte activ cu epicentrul la Paris, pașoptiștii din Moldova și Valahia ajung în Bucovina și în Ardeal, unde pe lângă încropirea de noi programe de reforme pentru cele două principate dunărene, se implică în evoluțiile locale. În mod special Nicolae Bălcescu, unul dintre fruntașii cei mai de substanță ai revoluționarilor din Valahia, își asumă rolul de a intermedia între armata lui Avram Iancu și guvernul lui Kossuth Lajos, în speranța de a opri războiul revoluționar și de a salva revoluția, care în primăvara anului 1849 se confrunta cu o ofensivă a armatei imperiale ruse, venite în ajutorul monarhiei habsburgice în baza înțelegerilor Sfintei Alianțe, marele pact antirevoluționar și antirepublican agreat în anul 1815, la finalul războaielor napoleoniene. Deși Bălcescu fusese cel care prin celebra sa carte „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” începuse mitologizarea figurii unificatorului de la 1600 și lansase cu subiect și predicat ideea unirii politice a tuturor românilor, el era totodată posesorul unei viziuni internaționaliste revoluționare liberale, avea contacte extinse în mișcarea revoluționară internațională și în special în Franța, unde participase la revoluție în februarie 1848, și preconiza unirea românilor realizându-se sub forma unei uniri a României cu Ungaria.

În cele din urmă însă, armistițiul dintre români și maghiari a intervenit prea târziu, pentru a salva un regim de la Budapesta care, pe lângă confruntarea cu armatele imperiale rusă și austriacă, se împrăștiase în războaie revoluționare cu popoarele pe care încerca să le domine sub pretextul restaurării Ungariei Mari. Revoluția a fost pe deplin înfrântă, iar guvernul noului Kaiser austriac, Franz Joseph, care avea să domnească până în timpul primului război mondial, impunea un regim neoabsolutist dur. În timp ce revoluționarii români, slovaci, croați, sârbi, ruteni din Transcarpatia, care luptaseră împotriva regimului Kossuth, erau decorați de împărat (Avram Iancu a refuzat decorația și a refuzat și întâlnirea cu Franz Josef, când acesta a vizitat Transilvania), un întreg lot de generali maghiari era executat la Arad, iar Ungaria ca țară de coroană a Habsburgilor era micșorată.

Printre altele, Banatul și Voivodina erau desprinse de Ungaria și constituite într-o province separată. Pretențiile sârbești de mai târziu asupra Banatului s-au născut și în urma acestor câțiva ani în care provincia istorică locuită majoritar de români a fost comasată cu provincia istorică învecinată, locuită preponderent de sârbi.

Ideile „primăverii națiunilor” nu aveau însă să moară, ci treptat foștii revoluționari aveau să se transforme în respectabili oameni politici, care își vor promova ideile reformiste pe căi legale. Deși, cu excepția Franței unde s-a produs schimbarea de regim, Sfânta Alianță funcționase și stopase revoluțiile din restul Europei, acest pact avea să fie cel care avea să devină caduc. Iar la doar 8 ani după revoluție marile puteri europene se contrau în primul război continental de după războaiele napoleoniene, războiul Crimeii.

De acesta se leagă, în istoria românilor, momentele cheie despre care am povestit în episoade anterioare: întoarcerea acasă, pentru 22 de ani (1856-1878; exact ca și între 1918 și 1940), a unei părți a sudului Basarabiei, Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca Mica Unire, reformele fecundei perioade a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), instaurarea monarhiei constituționale odată cu principele străin, Carol I (1866-1914), și cu prima Constituție a României (1866), declararea independenței (10 Mai 1877), războiul de independenșă și unirea Dobrogei (1877-1878), proclamarea regatului (1881).

Toate aceste evenimente care transformau două principate ce greu își construiau calea dintr-un Ev Mediu mult întârziat către modernitate într-un stat-națiune modern, cu un regim constituțional și cu stat de drept și democrație în stadii incipiente, nu aveau cum să nu reverbereze în provinciile învecinate locuite de milioane de români. În special într-un imperiu al Habsburgilor care-și căuta un nou echilibru.

Regimul neoabsolutist nu era un răspuns pe termen lung. Restabilizase imperiul, dar nu rezolva tensiunile a căror acumulare cauzase explozia socială din anul 1848. Așa că prin 1861 la Viena începea experimentul liberal. Monarhia făcea concesii aspirațiilor popoarelor supuse.

Pentru românii din Transilvania părea să fie o șansă istorică. Se reînființa după 150 de ani o mitropolie ortodoxă românească, la Sibiu, oraș care începea să ia locul Blajului drept centru al românismului din provincie. Iar primul mitropolit, Andrei Șaguna, urmașul unei familii de refugiați aromâni, era un fost protagonist al revoluției de la 1848 în versiunea românilor ardeleni. Noua dietă convocată în 1863 tot la Sibiu, cu participarea românilor, cum nu se mai întâmplase din secolul al XIV-lea, vota ca limba română să devină limbă oficială a Transilvaniei alături de maghiară și germană. Nu avea însă să fie ceva de durată, pentru că o altă dietă, dominată de maghiari, convocată la Cluj în 1865, avea să voteze pentru unirea cu Ungaria.

Regimul liberal nu a fost la fel de promițător pentru românii din Banat. La instaurarea sa provincia creată împreună cu Voivodina în 1849 era din nou absorbită în Ungaria.

Acesta era doar începutul. Kaiserul de la Viena favoriza mai degrabă o ordine conservatoare. Iar un joc diplomatic foarte inteligent al aristocraților maghiari, cu seducția și influențarea împărătesei Sissi, a determinat chiar geneza ideii unei duble monarhii. Practic Ungaria să obțină la masa verde tot ceea ce nu reușise să ia pe calea armelor în 1848: suveranitate, autoguvernare, granițele istorice din perioada de maximă expansiune a vechiului regat maghiar, acceptând în schimb ca împăratul austriac Franz Joseph să fie rege la Budapesta, iar dinastia imperială austriacă să fie și dinastia regală ungară. Cu siguranță că și consolidarea unor state-națiune învecinate, înrudite cu milioane de supuși ai imperiului, precum România și Serbia, a contat.

Austro-Ungaria devenea o realitate constituțională și politică în 1867, chiar anul următor eșecului desfacerii Unirii Principatelor prin revolta antiunionistă de la Iași, instigată de agenții Rusiei, precum și al edificării în România a monarhiei constituționale. În baza rezoluției dietei de la Cluj din 1865, Transilvania era și ea ajudecată Ungariei, însă de data aceasta, pentru prima dată, fără a mai avea un statut de autonomie. În definitiv, marele principat de sub Habsburgi era fostul principat autonom de după 1541, care la rândul său continuase voievodatul întemeiat în cadrul Regatului Ungariei în 1176, care și el își avea rădăcinile în terra Ultransilvana a secolelor IX-X, condusă la sosirea maghiarilor de românul Gelu. Noul regat maghiar era ceea ce vechiul regat medieval nu fusese niciodată: un stat național unitar, deși doar jumătate din populația sa era maghiară și vaste teritorii cuprinse între granițele sale aveau majorități locale românești sau slave.

Românii din Transilvania au refuzat să accepte imediat noua stare de lucruri, așa că atunci când în 1869 a fost constituit Partidul Național al Românilor din Transilvania, acesta a adoptat tactica pasivismului, practicând activismul civic, dar nu și participarea în alegerile pentru parlamentul unui stat pe care refuza să-l recunoască. Situația era întrucâtva diferită în Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, regiuni care în 1867 făceau deja parte din Ungaria; Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, deși constituit tot în 1869 și cu obiective asemănătoare, a adoptat tactica activismului, adică al participării la campaniile electorale și la alegeri.

În principiu, noul Regat al Ungariei era o monarhie constituțională democratică, după standardele predominante în Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. În practică vorbim însă de un regim hibrid, cu aspecte democratice, dar în care, prin prisma votului cenzitar, cei mai mulți cetățeni nu puteau influența agenda politicienilor. În acest sistem, care excludea din start femeile, dreptul de vot era condiționat pe criterii de avere, cetățenii bărbați fără proprietăți fiind lipsiți de dreptul de a alege și de a fi aleși, iar cei cu proprietăți fiind împărțiți în colegii electorale în funcție de avere. Drept rezultat, săracii nu aveau practic niciun cuvânt de spus, iar bogații și foarte bogații aveau o influență mult peste ponderea lor demografică concretă. În politica maghiară acesta era și un mecanism de menținere a supremației ungurilor, în rândurile cărora, din motivele istorice deja explicate, procentul de proprietari bogați era net superior celui existent în cadrul populațiilor românești sau slave.

Asta a însemnat că, atunci când guvernele de la Budapesta au pus presiune pe români pentru maghiarizarea școlilor cu predare în limba română, pentru limitarea presei și publicațiilor de limbă română și diferite alte măsuri destinate maghiarizării forțate, aceste politici au putut fi întâmpinate cu rezistență civică, dar nu și contracarate eficient și suficient în parlamentul maghiar.

Până în 1881 devenise clar că alipirea Transilvaniei la Ungaria era, din perspectiva Vienei, definitivă. Prin urmare, existența a două partide românești separate era mai degrabă contraproductivă, în condițiile în care interesele comunităților românești din Ardealul în sens larg deveniseră convergente. Așa că, în anul în care România devenea regat, Partidul Național al Românilor din Transilvania fuziona cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, formând Partidul Național Român. Acesta avea să alterneze tacticile pasivismului și activismului, în condițiile limitative ale votului cenzitar.

Probabil cea mai răsunătoare inițativă a PNR dinainte de primul război mondial a fost Memorandumul din 1892. La exact 101 ani după Supplex Libellus Valachorum, românii adresau o nouă petiție privind drepturile lor, cu un număr mare de semnatari din rândurile elitei românești. Deși nu era de natură să producă prin sine efecte juridice, Memorandumul a stârnit reacția isterică a statului maghiar, care s-a tradus prin arestarea, anchetarea și trimiterea în judecată a semnatarilor, în cadrul a ceea ce a intrat în istorie drept Procesul Memorandiștilor. Procedând astfel, guvernul de la Budapesta a reușit să consacre mișcarea memorandistă în istorie, să le confere memorandiștilor o alură eroică și să adauge noi motive de iritare ale populației românești față de guvernarea maghiară. În urma acestei represiuni, aderența și influența PNR a crescut.

Așa cum am precizat deja, în aprilie 1849 românilor din Bucovina li se satisfăcuse cea mai importantă revendicare din timpul revoluției: desprinderea de Galiția și constituirea în țară de coroană sub forma Ducatului Bucovinei. Titlul de duce al Bucovinei s-a adăugat listei de titluri deținute de împăratul Franz Joseph. În 1867, cu prilejul constituirii dublei monarhii Austro-Ungaria, Bucovina, spre deosebire de celelalte teritorii locuite de români, devenea parte a Imperiului Austriei.

În principiu, și în acesta vorbim tot de un regim mixt, cu nuanțe democratice, dar construit pe fundația reprezentată de votul cenzitar. Însă, în chestiunea naționalităților, Viena s-a dovedit mult mai relaxată decât Budapesta, mai conștientă că trebuie să acomodeze un stat multinațional și că germanizarea nu poate fi promovată agresiv. Prin urmare, în 1871, manifestările românești de la Mânăstirea Putna, dedicate împlinirii a 400 de ani de la ctitorirea lăcașului ales de Ștefan cel Mare spre a-i servi de loc de odihnă, nu au fost în vreun fel împiedicate de autorități. În 1875, austriecii au înființat Universitatea din Cernăuți și, în același an, au permis constituirea Mitropoliei Bucovinei, ca mitropolie ortodoxă românească. Aceasta avea să comande construcția Palatului Metropolitan, azi sediu al universității și monument istoric și de arhitectură inclus în Patrimoniul Universal UNESCO.

Represiunea nu a lipsit cu totul. Mărturie stă cazul Soceității studențești „Arboroasa”, interzisă de autoritățile austriece și ai cărei membri au fost arestați și judecați într-un proces celebru în epocă. În urma detenției din timpul acestui proces, remarcabilul compozitor Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care făcea ravagii în secolul al XIX-lea și care avea să determine moartea sa timpurie.

Dar, trăgând linie, cum conchidea un personaj din celebrul roman „Pădurea spânzuraților”, românii din Bucovina, spre deosebire de cei din Ardeal și din Basarabia, se bucurau de „libertate”. Acest fapt a făcut ca membrii Partidului Național al Românilor din Bucovina să găsească spațiul necesar conflictelor intestine, atât de specifice etos-ului românesc. Au apărut două facțiuni, cea zisă a „bătrânilor”, care a păstrat identitatea partidului și care s-a orientat spre o politică de mai deplină colaborare cu Viena, precum și cea a „tinerilor”, mai radicali și mai refractari față de Imperiul Austriac, condusă de cavalerul Iancu de Flondor din Storojineț (pe scurt, Iancu Flondor). Această din urmă grupare s-a scindat într-un partid separat, numit Partidul Național Popular al Românilor din Bucovina.

În Basarabia, autoritățile țariste urmăreau „cu atenție și îngrijorare” cum la vest de Prut se construia un stat-națiune românesc, cu aspirații de modernizare și pro-occidental, care pe deasupra reușea să includă între 1856 și 1878 și o parte din sudul oblastiei desprinse din Moldova istorică. Chiar dacă populația românească nu arăta mari semne de revoltă, guvernul de la Sankt Petersburg a simțit nevoia să strângă șurubul, golind complet de conținut statutul de autonomie. Iar în 1870, după eșecul tentativei instigate de Rusia de desfacere a Micii Uniri, Basarabia era redusă oficial la statutul de gubernie; o simplă provincie, fără niciun dram de autonomie sau de statut personalizat.

Mai mult, nu doar că limba română fusese complet eliminată din școli și din serviciul religios și că nu erau permise niciun fel de publicații decât în limba rusă, dar în anul 1867 la Chișinău au fost strânse și arse toate cărțile vechi, majoritatea religioase, scrise sau tipărite în limba română, pe care autoritățile le-au putut găsi.

Astfel de abuzuri au putut avea loc în condițiile în care Imperiul Rus era o monarhie absolută, de fapt ultima monarhie absolută a Europei, un regim chiar mai închistat decât Austro-Ungaria sau Imperiul Otoman, care în mod obișnuit își deporta disidenții în Siberia, iar pe unii chiar îi executa, în timp ce pentru trupele de cazaci o distracție obișnuită era declanșarea pogromurilor asupra evreilor (unul din cele mai mari, la Chișinău în 1903). „Primăvara națiunilor” o ocolise, însă doar pentru câteva decenii.

În 1905, în urma înfrângerii suferite în războiul cu Japonia, în Rusia izbucnea revoluția. Haotică, formată dintr-un lung șir de acțiuni disparate ce aveau să continue până prin 1907 (când o reflexie a lor avea să fie și răscoala țărănească în stil medieval din România), această primă revoluție rusă nu a avut cum să câștige. Și totuși ea a adus anumite schimbări. O constituție și un prim parlament, Duma, al cărui nume îl reproduce camera inferioară a parlamentului Federației Ruse de azi. Și care avea să fie destul de repede dizolvat de țarul Nicolae al II-lea.

Dar, cel mai important pentru noi, revoluția din 1905 a adus un plus de libertate pentru popoarele încarcerate, obligate să facă parte din Imperiul Rus. În Basarabia au putut apărea un număr de publicații periodice, precum și cărți în limba română, scrise încă cu alfabet chirilic, cel pe care localnicii îl puteau citi, în timp ce restul spațiului românesc trecuse la alfabetul latin. Unele redacții au devenit adevărate organizații civice dedicate cauzei emancipării românilor basarabeni, precum din 1913 redacția ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, din care făceau parte tineri din elita boierească, ca de exemplu Pantelimon „Pan” Halippa.

Pumnul de fier al Rusiei însă doar îmbrăcase o mănușă de catifea. Așa că orice acțiune mai îndrăzneață putea atrage consecințe severe. Tot în 1913, în orașul Balta, azi în partea transnistreană a regiunii Odesa, Ucraina, fostă capitală a RASS Moldovenești între 1924 și 1928, încercării de introducere a serviciului divin în limba română i s-a răspuns cu un atac al cazacilor, soldat cu aproximativ 60 de morți.

***

De la munții Apuseni ai lui Avram Iancu, până la redacțiile cenzurate din Chișinău, perioada 1848-1905 a fost una a rezistenței disperate, dar și a speranței. Românii au învățat să folosească legile imperiilor împotriva propriilor asupritori, pregătind terenul pentru ceea ce părea de neconceput: prăbușirea vechii ordini mondiale.

Cum a transformat Primul Război Mondial acest „butoi de pulbere” într-o oportunitate unică pentru națiunea română? Și cum au reușit elitele din provinciile istorice să se sincronizeze cu Bucureștiul în momentul critic?

Citește în Episodul 7: Epopeea Marii Uniri: De la tranșeele Marelui Război la Alba Iulia – analiza finală a procesului care a reîntregit harta României.