Articole

(†) Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea (Giotto, Cappella degli Scrovegni)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Înălțarea Domnului este o mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Învierea Domnului.

 

Semnificație

Potrivit Faptelor Apostolilor (1, 1-11), Iisus, după Înviere, s-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care s-a înălțat la cer, de față cu ei.

Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6).

Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos.

 

Istoric

Înălțarea lui Iisus este amintită în Simbolul Apostolilor și în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.

În unele țări din Europa occidentală, dacă Înălțarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

 

Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan)

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 - foto preluat de pe  en.wikipedia.org

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Referințe scripturale

Prima menționare a Înălțării în Sfânta Scriptură se găsește în Evanghelia după Marcu (16:14-19). Descrierea este sumară. Iisus și cei unsprezece ucenici rămași sunt așezați la masă, probabil într-o încăpere din sau pe lângă Ierusalim. Iisus le cere apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia și le spune că cei credincioși vor fi neatinși de otravă, îi vor vindeca pe bolnavi și altele asemenea. După aceste cuvinte finale, Iisus este primit în Rai să stea de-a dreapta Tatălui. Nu este nimic precizat despre perioada de după Înălțare; Marcu, pur și simplu descrie ceea ce s-a întâmplat.

Evanghelia după Luca este și mai succintă în descriere (24:50-51). Iisus îi duce pe cei unsprezece în Betania, nu departe de Ierusalim. În timp ce îi binecuvintează, Iisus se ridică la Cer.

A treia, și cea mai citită, descriere a Înălțării se găsește în Faptele Apostolilor (1:9-12). Timp de patruzeci de zile după Înviere, Iisus continuă să propovăduiască Evanghelia. Iisus și cei unsprezece sunt adunați lângă Muntele Măslinilor), în nord-estul Betaniei. Iisus le spune ucenicilor săi că vor primi puterea Duhului Sfânt și că ei trebuie să ducă mesajul Său în lumea întreagă. Iisus este luat și ridicat de un nor. Unele tradiții spun că a fost luat într-un car de foc, asemănător cu Proorocul Ilie. Doi oameni îmbrăcați în alb le-au apărut ucenicilor și le-au spus că Iisus se va reîntoarce în același mod ca la Înălțare. Ei au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). După acestea, ucenicii s-au reîntors în Ierusalim bucurându-se și rămânând în continuare în Templu.

Evanghelia după Matei se termină la un munte din Galileea, cu Iisus trimițându-i pe ucenici să propovăduiască Evanghelia. Nu se face nici o menționare a Înălțării.

 

Importanță

Înălțarea Domnului prezintă ultimul stadiu al planului lui Dumnezeu privitor la lumea întreagă: unirea deplină cu El Însuși după plecarea fiecăruia dintre noi din lumea aceasta. Conform părintelui George Florovsky, „În Înălțare se găsește scopul și deplinătatea Învierii lui Hristos… și împreună cu Hristos se înalță și firea umană.”

 

Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea la Cer a Domnului. Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan) - foto: doxologia.ro

Înălțarea la Cer a Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).

De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh.

Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.

Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.

Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus.

Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu.

Iar nişte îngeri, în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va vei iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum.

Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.

Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Cel ce Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Înălțarea Domnului si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org
cititi si Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) – Pr. Ilie Cleopa

Duminica a 6-a după Paști (Vindecarea orbului din naștere)

 Vindecarea orbului din nastere

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; www.bibliaortodoxa.ro

 

Vindecarea orbului din naștere este una din minunile lui Iisus, consemnată numai în Evanghelia după Ioan (9:1-41).

„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii.

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ți s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Și el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb.

Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăși îl întrebau și fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Și i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?

Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Știm că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el.

Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăși? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?

Și l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.

Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.  Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi?  Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.

articole preluate de pe: basilica.ro; www.bibliaortodoxa.ro

 

Este grea și dureroasă orbirea cu ochii trupului, dar mai grea este orbirea sufletului întunecat de păcate. Atunci când sufletul este lovit de păcate și îmbolnăvit, conștiința nu mai vede și nu mai înțelege că toate cele din jur își au existența de la Dumnezeu și dăinuie cu purtarea de grijă a Lui. Dacă privirea nu este urmată de înțelegere, omul devine orb”.
- Arhiepiscopul Pimen

 

cititi si:
- Predică la Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naștere) – Sfântul Nicolae Velimirovici;
- Predică la Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naştere) – Despre orbirea sufletească – Pr. Ilie Cleopa;
- Ierom. Arsenie Boca – Orbul din naştere şi sufletele oarbe;
- Predică la Duminica a VI-a după Paşti – a Orbului din naştere – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul;
- Predică la Duminica a VI-a după Paşti – a Orbului din naştere – Pr. Nicolae Tănase

Lumina Sfântă

The Miracle of the Holy Fire, by William Holman Hunt

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Lumina Sfântă sau focul haric, este considerată de creștinii ortodocși a fi o minune care se întâmplă în fiecare an la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paștelui Ortodox. Mulți o consideră cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine. A fost documentată consecvent din 1106, mențiunile anterioare fiind sporadice. Printre cele mai vechi menționări se numără: cea despre Sfântul Grigorie Luminătorul cca. 330 d. Hr. , apariția sfintei lumini după cucerirea Ierusalimului de către perși circa 617 d.Hr. Ceremonia este transmisă în direct în Grecia, Rusia , Ucraina, România, Belarus, Bulgaria, Georgia, Cipru, Liban și alte țări cu comunități majoritare creștin-ortodoxe.

Prima dată, Lumina Sfântă a fost menţionată într-un document din secolul IV. O descriere detaliată a miracolului este inclusă în jurnalul de călătorie al egumenului rus Daniel, care a fost prezent la slujba din 1106. Daniel menţionează o incandescenţă albastră care coboară din dom către edicula unde patriarhul aşteaptă lumina. Există persoane care pretind că au văzut această incandescenţă şi în timpurile moderne.

De-a lungul multor secole de apariţie a acestei minuni, se spune că Lumina Sfântă a coborât în câteva alte ocazii, de obicei când clerul heterodox încerca să-l obţină. În concordanţă cu tradiţia, în 1099, de exemplu, eşecul cruciaţilor de a face să coboare focul a dus la revolte de stradă în Ierusalim. Se spune că în 1579, patriarhul armean s-a rugat zi şi noapte pentru a face Lumina Sfântă să coboare, dar, miraculos, Lumina a ţâşnit dintr-o coloană de lângă intrare şi a aprins candela ţinută de patriarhul ortodox care stătea alături. După intrarea în biserică, mulţi creştini ortodocşi cinstesc această coloană, care poartă semne şi o crăpătură largă atribuită trecerii prin ea a fulgerului Focului Sfânt.

 

Descriere

În sâmbăta de dinaintea Paștelui, la prânz, „patriarhul grec, împreună cu clerul lui înveșmântat în straiele sacerdotale și urmat de patriarhul armean cu clerul lui și cu episcopul copților, mărșăluiesc în procesiune grandioasă și solemnă, și cântând imnuri, de trei ori în jurul Sfântului Mormânt.” Odată procesiunea încheiată, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului sau alt arhiepiscop ortodox citește rugăciunea Pogorârii Sfintei Lumini, își dă jos robele și intră singur în mormânt.

Prelații armeni și copți rămân în anticameră, unde spun că ședea îngerul când s-a arătat femeii credincioase (Maria Magdalena) după învierea” lui Iisus. Atunci, adunarea cântă „Doamne miluiește” (Kyrie eleison în greacă) până când Lumina Sfântă coboară și aprinde candela “neadormită” de unde patriarhul aprinde peste 33 de lumânări legate împreună. În tot acest timp patriarhul este urmărit de prelații armeni și copți.

Patriarhul iese apoi la iveală din încăperea mormântului și rostind rugăciuni, aprinzând fie 33, fie 12 lumânări le împarte celor adunați acolo. Ceremonia nu a arātat mereu așa. De la Joseph Assemani aflăm că în secolul XI “lumina se pogora în mormântul închis și pecetluit cu pecetea regală, astfel încât să se evite orice înșelăciune din partea creștinilor

Pelerinii susțin că Focul Sfânt nu le arde părul, fața etc. în primele câteva minute după ce a fost aprins, mai multe marturii se pot găsi sintetizate de Haralambie K. SKARLAKIDIS “. Mărturii independente începând cu anii 1855 chiar, sugerează că pretenția nu e credibilă. Charles Wilson, inginerul britanic care a făcut primul studiu topografic al orașului Ierusalim în anul 1860 considera și el că ceremoniile Luminii Sfinte din Ierusalim cu ocazia Paștelui ortodox reprezintă nu numai cel mai bun argument moral împotriva credinței că locul reprezintă ceea ce se pretinde a fi (anume Golgota și mormântul lui Hristos), ci și cea mai mare impostură din lume.

Un sit web prezintă clipuri video cu pretenția că arată credincioșii luând contact prelungit cu flăcările fără disconfort sau daune asupra pielii sau părului. Interpretarea pretinselor documente video ale Luminii Sfinte continuă să fie o chestiune în dispută. Înainte de a intra în Mormântul Domnului, patriarhul este examinat de autoritățile israeliene pentru a se dovedi că nu poartă cu sine mijloace tehnice de aprindere a focului.

In trecut patriarhul care savarsea slujba era perchezitionat de un soldat turc pentru a nu avea cu sine in Sf. Mormant o sursa de foc. Perchezitionarea era una dura deoarece turcii nu credeau in minune ci doreau ca lumanarile sa nu se aprinda pentru ca lumea sa isi piarda credinta. Dupa ce asupra patriarhului nu s-a gasit o sursa de foc, iar el a iesit din Sf. Mormant cu lumanarile aprinse, soldatul turc a cazut in genunchi si s-a convertit la creștinism.

 

Critici

Scepticii pun la îndoială validitatea Luminii Sfinte, făcând observația că pelerinii în general rezistă focului pe aceleași durate foarte scurte de timp care ar fi de așteptat pentru orice foc.

În 1238, Papa Grigore al IX-lea a denunțat Lumina Sfânta ca fiind o fraudă. Această declarație este datorată și faptului că Biserica schismatică a grecilor se afla în conflict cu Biserica Romei iar Papa dorea să răpească cât mai mult din autoritatea acestora ” Problema pare și mai delicată deoarece înainte de Papa Grigore al IX-lea, Papa Urban II, considerat sfânt, declara sfânta lumină ca fiind o mare minune

Scepticul Igor Dobrokhotov din Rusia a analizat pe larg dovezile pentru presupusa minune pe situl său, inclusiv sursele antice și fotografiile și filmările contemporane. El a reprodus de asemenea și „îmbăierea în flăcări” și a descoperit contradicții în povestea „coloanei despicate de trăsnet”.

Dobrokhotov și alți critici, inclusiv cercetătorul ortodox rus Nikolai Uspenski, dr. Aleksandr Musin de la Sorbona și unii ortodocși de rit vechi citează extrase din jurnalele Episcopului Porfirie (Uspenski) (1804-1885) care arată că preoțimea din Ierusalim știa că Lumina Sfântă e frauduloasă.

Porfirie era un arhimandrit ortodox rus și un om de știință trimis în misiune oficială de cercetare bisericească la Ierusalim și în alte locuri (Egipt, Muntele Athos). În timpul șederii în Ierusalim a fondat misiunea rusească de acolo. Mai târziu, după reîntoarcerea în Imperiul Rus, a fost făcut episcop în dioceza Kievului.

Porfirie și-a înregistrat impresiile în jurnalele lui, publicate ca Kniga bytija moego (Cartea ființei mele) în 9 volume din 1894 până în 1901. În primul volum, Porfirie scrie: „Un ierodiacon care a intrat în altarul Mormântului atunci când, după cum crede toată lumea, focul sfânt coboară, a văzut oripilat că focul este aprins de la o simplă lampă de icoană care nu se stinge niciodată, și astfel focul sfânt nu este o minune. El însuși mi-a spus despre asta azi” (Kniga bytija moego, vol. 1 (anii 1841-1844), p. 671). Nu se spune cum s-ar putea ca această flacără perpetuă să fie păstrată aprinsă.

Porfirie relatează mai târziu o poveste spusă lui de către un mitropolit din Ierusalim. Conform acesteia, când Pașa Ibrahim al Egiptului a fost acolo a dorit să verifice autenticitatea minunii, deci le-a spus slujitorilor patriarhului să-l lase înăuntru în altar în timpul ritualului. Dacă minunea era autentică, el urma să doneze o sumă mare de bani, dar dacă era o fraudă urma să confiște toți banii dați de pelerini și să dezvăluie frauda în toate ziarele europene.

Delegații – mitropolitul Misaеl al Petrei, mitropolitul Daniel al Nazaretului și Episcopul Dionisie al Filadelfiei – s-au întâlnit să discute propunerea. Misael a admis atunci că aprinde focul de la o lampă de icoană care stă ascunsă în spatele icoanei de marmură a Învierii lui Hristos, înapoia patului mortuar. Astfel, ei au decis să-l implore pe Ibrahim să nu se amestece în treburile religioase și să nu dezvăluie secretele riturilor creștine, pentru că Împăratul Rus Nicolae ar fi foarte nefericit dacă s-ar întâmpla așa ceva. Pașa Ibrahim a decis atunci să nu insiste asupra chestiunii. Dar din acel moment clerul Mormântului a încetat să creadă în coborârea miraculoasă a Luminii Sfinte.

Porfirie continuă: „… mitropolitul a adăugat că numai de la Dumnezeu însuși așteaptă ei încetarea minciunii (noastre) pioase. După putință, el va calma oamenii care acum cred în minunea focului din Duminica Sfântă. Dar nu putem nici măcar să începem această revoluție în gândire. Am fi dezbinați chiar lângă altarul Mormântului.

L-am informat pe patriarhul Athanasius, care trăia atunci în Constantinopol, despre șantajul lui Ibrahim Pașa, dar în scrisoarea noastră către el am scris ‘focul sacru’ în loc de ‘lumina sfântă’. Surprins de această schimbare, binecuvântatul părinte ne-a întrebat: ‘De ce numiți Lumina Sfântă altfel?’ I-am spus adevărul, dar am adăugat că focul, aprins pe Mormântul Domnului de la lampa ascunsă, este, la urma urmei, un foc sacru, de vreme ce vine dintr-un loc sacru.” (Kniga bytija moego, vol. 3, pp. 299-301)

În 2005, într-o demonstratie live la televiziunea greacă, Michael Kalopoulos, autor și istoric al religiei, a inmuiat trei lumânări în fosfor alb. Lumânările s-au aprins în mod spontan după aproximativ 20 de minute, datorită proprietăților de aprindere a fosfor alb, atunci când intră în contact cu aerul. Potrivit site-ul Kalopoulos’: Dacă fosfor este dizolvat într-un solvent organic adecvat, autoaprinderea este întârziată până când solventul se evaporă aproape complet.

Experimentele repetate au arătat că aprinderea poate fi amânată pentru o jumătate de oră sau mai mult, în funcție de densitatea soluției și solventul utilizat. Kalopoulos, de asemenea, subliniază faptul că reacțiile chimice de această natură au fost bine cunoscute în cele mai vechi timpuri, citând Strabo, care afirmă: „. În Babilon, există două tipuri de arcuri nafta, un alb și un negru Țițeiul alb este cel care se aprinde cu foc .“ (Strabon Geographica 16.1.15.1-24)

El afirmă în continuare că fosforul a fost folosit de magicieni haldeene la începutul secolului al cincilea î.Hr. și de grecii antici, într-un mod similar cu utilizarea sa presupus astăzi de către Patriarhul Ortodox al Ierusalimului de Est. Dar nici aceasta nu este o dovadă că lumina este falsă deoarece în urma experimentului focul ar arde pielea umană și în plus fitilele candelelor nu sunt îmbibate cu fosfor.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Lumina Sfântă si pe: ro.orthodoxwiki.org; en.wikipedia.org

Săptămâna Patimilor – Sâmbăta Mare

Plângerea la mormânt, Sf. Mănăstire Stavronikita, Muntele Athos, jumătatea sec. al XVI-lea

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sâmbăta Mare (latină Sabbatum Sanctum), este ziua care urmează după Vinerea Mare. Este ziua dinaintea Paștelui și ultima zi a Săptămânii Patimilor în care creștinii se pregătesc pentru Paște. Ea comemorează ziua în care trupul lui Iisus Hristos a fost pus în mormânt.

Sâmbăta Mare mai este uneori numită Sâmbăta Paștelui, deși această frază se aplică mai corect Sâmbetei din Săptămâna Paștelui.

În Sfânta și Marea Sâmbătă se slujesc Vecernia și Sfânta Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, cu citiri din Psalmi și binecuvântările Învierii, care amintesc de coborârea Mântuitorului la Iad, semnificând „Prima Înviere” a lui Adam și biruința asupra morții.

"Coborârea de pe Cruce", (Rubens, Catedrala din Antwerpen) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Coborârea de pe Cruce”, (Rubens, Catedrala din Antwerpen) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În Sâmbăta Mare prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică. Prezentând semnificațiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conținutul Prohodului Domnului și al cântărilor rânduite pentru Vecernia aceleiași zile, săvârșită sâmbătă dimineața împreună cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare; și iarăși mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă și Mare Sâmbătă. Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s-au săvârșit și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru.

Căci după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă în ziua a șasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou pe omul stricat și înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dormind un somn dătător de viață și mântuitor.

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui. Tot Tatălui i-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut odată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din blestemul strămoșesc?

The Descent from the Cross (Rembrandt, 1634) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Descent from the Cross (Rembrandt, 1634) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-l ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire ca Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul.

Era pretutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor.

Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, punând o piatră foarte mare la intrarea mormântului. Într-adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus: „Ne-am adus aminte că înșelătorul Acela a spus pe când trăia, că după trei zile Se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași”. Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: „Mă voi scula?”.

Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor o făceau împotriva lor! Pilat le-a îngăduit, iar ei, împreună cu o ceată de ostași, au întărit mormântul și l-au și pecetluit. Și s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială Învierea Domnului, o dată ce era străină și paza și pecetea. Dar deodată iadul se cutremură, când simte puterea Domnului, dând după puțină vreme afară, din pricina înghițirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului, și pe cei ce-i mâncase și-i ținea din veac în pântece. Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi, Amin!”.

"Punerea în mormânt", (Caravaggio, 1602-1603) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Punerea în mormânt”, (Caravaggio, 1602-1603) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ap. Romani 6, 3-11

Fraţilor, oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El, prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Statuia lui Isus pusă în mormânt (Gregorio Fernández. Mănăstirea din San Joaquin y Santa Ana, Valladolid) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Isus pusă în mormânt - (Gregorio Fernández. Mănăstirea din San Joaquin y Santa Ana, Valladolid) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ev. Matei 28, 1-20

În vremea aceea, după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii, au venit să vadă mormântul Maria Magdalena şi cealaltă Marie. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, pogorându-se din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. De frica lui s-au cutremurat cei care păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi. Dar îngerul, vorbind femeilor, a zis: nu vă temeţi voi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci s-a sculat precum a spus. Veniţi de vedeţi locul, unde a zăcut Domnul. Duceţi-vă degrab şi spuneţi ucenicilor Săi, că s-a sculat din morţi şi va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo îl veţi vedea. Iată, am spus vouă. Iar ele au plecat în grabă de la mormânt şi cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească pe ucenicii Săi. Dar cum mergeau ele să vestească pe ucenici, iată Iisus le-a întâmpinat şi le-a zis: bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: nu vă temeţi. Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea. Iar pe când se duceau ele, iată unii din păzitori, venind în oraş, au spus căpeteniilor preoţilor toate cele ce s-au întâmplat. Atunci ei, adunându-se împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor şi le-au zis: să spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam. Dacă însă se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom potoli şi pe voi vă vom face fără grijă. Iar ei luând banii, au făcut cum i-au învăţat; şi s-a răspândit vorba acesta între Iudei până în ziua de astăzi. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le-a poruncit lor Iisus şi, când L-au văzut, I s-au închinat ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit, zicând: Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin!

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro; doxologia.ro
cititi mai mult despre Sâmbăta Mare si pe: en.wikipedia.org

Săptămâna Patimilor – Vinerea Mare

Christ crucified, painted by Giotto, circa 1310

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este ultima zi de vineri înaintea Paștelui, și astfel ultima vineri din Postul Mare. Este numită și Vinerea Paștelui, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă. Se numește Vinerea Paștilor, pentru că este ultima vineri dinaintea Paștelui, Vinerea Patimilor, deoarece în această zi a pătimit și a fost răstignit Iisus Hristos, Vinerea Seacă, pentru că mulți români au obiceiul de a posti post negru. Este una dintre cele trei zile de sărbătoare religioasă creștină numite “Triduum Sacrum” din care face parte Joia Mare, Vinerea Mare și Sâmbăta Mare. După credința creștină, în această zi a avut loc moartea lui Isus care a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc. Unii creștini țin în această zi un post sever, numit și post negru. Slujbele din această zi cuprind: Denia de Joi seara, în timpul căreia se citesc „cele douăsprezece Evanghelii“ care vorbesc despre Pătimirile Domnului; Ceasurile împărătești au loc vineri dimineața, Vecernia, în timpul căreia se face și „Punerea în mormânt“ sau scoaterea Epitafului în mijlocul bisericii, spre închinare și Pavecernița.

Sfânta și Marea Vineri începe cu citirea Ceasurilor Împărătești, până la Vecernia de vineri după-amiază, în timpul căreia se face amintirea coborârii trupului Mântuitorului de pe Cruce. Preotul este cel care împlinește coborârea de pe Cruce: el ia trupul Mântuitorului, simbolizat de Sfântul Epitaf (pânza pe care este pictată sau brodată imaginea lui Hristos) și îl așază în mijlocul bisericii pe un fel de năsălie care închipuie Mormântul Mântuitorului. În timpul slujbei de seară, numită Prohodul Domnului (sau a Plângerii la mormânt), preotul ia Sf. Epitaf, ducându-l, în procesiune, în jurul bisericii înainte de a-l așeza în Altar, pe Sfânta Masă (unde urmează să rămână până în miercurea din ajunul Înălțării Domnului). Procesiunea, urmată de credincioșii care poartă în mâini lumânări aprinse, simbolizează coborârea lui Hristos la Iad.

Conform Sinaxarului în Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița și înainte de toate Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Prezentând semnificațiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conținutul celor 12 Evanghelii:

După ce Domnul a fost vândut de prietenul și ucenicul Lui cu treizeci de arginți, a fost dus mai întâi la Ana arhiereul. Acesta L-a trimis la Caiafa, care L-a scuipat și L-a lovit peste față; și pe când își bătea joc și râdea de El, a auzit spunându-I-se: „Profețește-ne, cine Te-a lovit „. Acolo au venit și doi martori mincinoși care au mărturisit că Hristos a spus: „Stricați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”, și că a spus că este Fiul lui Dumnezeu. Arhiereul și-a rupt hainele neputând suferi așa-numita de el hulă.

Giotto di Bondone (1267-1337), Cappella Scrovegni a Padova, Viaţa lui Hristos, Hristos înaintea lui Caiafa. Caiafa este cel aşezat care-şi rupe hainele din pricina spuselor lui Iisus, pe care le considera ca fiind o blasfemie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Giotto di Bondone (1267-1337), Cappella Scrovegni a Padova, Viaţa lui Hristos, Hristos înaintea lui Caiafa. Caiafa este cel aşezat care-şi rupe hainele din pricina spuselor lui Iisus, pe care le considera ca fiind o blasfemie – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Când s-a făcut ziuă L-au dus în pretoriu la Pilat, „și ei n-au intrat, spune Scriptura, ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile”. Pilat a ieșit afară și i-a întrebat: „Care este vina Lui?” Și pentru că n-a găsit nici o vină în El, L-a trimis la Caiafa; iar acesta L-a trimis din nou la Pilat, căci și Pilat se pornise spre uciderea Lui. Pilat a spus: „Luați-L voi și răstigniți-L și după legea voastră judecați-L”. Ei au spus iarăși: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”. Prin aceste cuvinte au ațâțat pe Pilat ca să-L răstignească. Pilat L-a întrebat pe Hristos dacă este Împăratul iudeilor. El a mărturisit că este, dar este Împărat veșnic: „Împărăția Mea, a spus El, nu este din lumea aceasta”. Pilat, voind să-L elibereze le-a spus mai întâi că nu găsește nici o vină deosebită în El, apoi le-a propus să elibereze pe unul din cei închiși. Iudeilor însă le-a fost mai drag Varava decât Iisus. În sfârșit Pilat L-a dat iudeilor după ce mai întâi L-a biciuit pe Iisus.

Ecce homo! Antonio Ciseri's 1871 depiction of Pontius Pilate presenting Jesus to the public - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ecce homo! Antonio Ciseri’s 1871 depiction of Pontius Pilate presenting Jesus to the public – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Este apoi dus de soldați, îmbrăcat cu o hlamidă roșie, încununat cu o cunună de spini și în mâini I-au pus trestie. A fost batjocorit de soldații care-I spuneau: „Bucură-Te împăratul iudeilor”. După ce L-au batjocorit așa, Pilat a spus din nou: „Nu găsesc în El nici o vină de moarte”. Ei însă au spus: „Noi Îl osândim pentru că S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Pe când spuneau acestea, Iisus tăcea. Mulțimea a strigat lui Pilat: „Răstignește-L, răstignește-L”. Ei voiau să-L dea unei morți necinstite, ca să îndepărteze din mijlocul lor amintirea Lui cea bună. Pilat își bătea joc oarecum de ei zicându-le: „Pe împăratul vostru să-L răstignesc?”. Ei au răspuns: „N-avem alt împărat decât pe Cezarul”.

Iudeii, pentru că n-au reușit nimic cu hulele lor, aduc în discuție pe Cezarul, ca cel puțin așa să-și sature furia lor. Într-adevăr au spus: „Tot cel care se face pe sine împărat se împotrivește Cezarului”. În timpul acesta femeia lui Pilat, înfricoșată de visuri, a trimis la Pilat să-i spună: „Să nu faci nimic dreptului acestuia”. Căci ea, din pricina lui Iisus, suferise mult în timpul nopții. Pilat s-a spălat pe mâini, lepădându-se prin asta de vina sângelui. Iudeii însă au strigat: „Sângele Lui peste noi și peste copiii noștri! Dar dacă-L eliberezipe El nu ești prieten al Cezarului!”. Așadar Pilat L-a legat, deși știa bine că este nevinovat, L-a osândit la moarte pe cruce, și le-a slobozit pe Baraba. 

Când a văzut Iuda aceasta, aruncând arginții a plecat și ducându-se a luat o frânghie și s-a spânzurat; pe urmă s-a umflat mult și a crăpat. Ostașii L-au bătut peste față cu trestia și I-au pus în spate Crucea. Apoi au silit pe Simon Cirineanul să-I ducă crucea. Au ajuns pe la ceasul al treilea la locul Căpățânei și acolo L-au răstignit.

Andrea di Bartolo, Way to Calvary, c. 1400. The cluster of halos at the left are the Virgin Mary in front, with the Three Marys -  foto preluat de pe en.wikipedia.org

Andrea di Bartolo, Way to Calvary, c. 1400. The cluster of halos at the left are the Virgin Mary in front, with the Three Marys – foto preluat de pe en.wikipedia.org

A fost răstignit împreună cu doi tâlhari ca să fie și El socotit un făcător de rele. Pentru a-L înjosi, soldații au împărțit hainele Lui, iar pentru cămașa Sa, care era făcută dintr-o bucată și nu avea nici o cusătură, au aruncat sorți, săvârșind cea mai mare nelegiuire. Dar nu numai acestea, ci și pe când era pe Cruce își băteau joc de El, zicând: „Tu, Cel ce strici Templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-te pe Tine!”. Și iarăși: „Pe alții a mântuit, dar pe Sine nu poate să se mântuiască”. Și iarăși: „Dacă ești împăratul lui Israel, coboară-Te acum de pe Cruce și vom crede în Tine!”.

Pietro Perugino's depiction of the Crucifixion as Stabat Mater, 1482 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pietro Perugino’s depiction of the Crucifixion as Stabat Mater, 1482 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Iudeii, dacă ar fi crezut în cele ce spuneau, ar fi trebuit să se apropie de El fără nici o îndoială, căci într-adevăr Hristos era recunoscut de întreaga fire nu numai ca împărat al lui Israel, ci și al întregii lumi. Ce însemna, oare, întunecarea soarelui în ceasul al treilea și în miezul zilei? Ce însemna cutremurarea pământului? Ce însemna despicarea pietrelor, care au mustrat învârtoșarea inimii iudeilor? Ce însemna învierea multor trupuri, care ne-a învederat credința în învierea obștească și puterea Celui ce-a pătimit? Ce însemna sfâșierea în două a catapetesmei Templului, ca și cum și ea ar fi fost supărată din pricina Celui care a fost slăvit în ea și pătimește acum? Ce însemnau apoi celelalte lucruri descoperite, dar care n-au putut fi văzute?

"Răstignirea lui Iisus Hristos". Tablou de Giovanni Battista - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Răstignirea lui Iisus Hristos”. Tablou de Giovanni Battista – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Așadar în ceasul al treilea, după cum spune dumnezeiescul Marcu, a fost răstignit. Din ceasul al șaselea până în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric. Longhin sutașul, când a văzut aceste lucruri minunate și mai cu seamă întunecarea soarelui, a strigat cu voce mare: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta”. Unul dintre tâlhari Îl insulta pe Iisus; celălalt însă, mustrându-l cu asprime pe acesta, a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a răsplătit credința lui și i-a făgăduit petrecerea în rai împreună cu El. În sfârșit, după ce a fost insultat din destul, Pilat a scris pe Cruce și cuvintele: „Împăratul iudeilor”. Deși iudeii s-au împotrivit să scrie așa, zicând că El S-a numit împărat al iudeilor, totuși Pilat a spus împotriva lor din nou: „Ce-am scris, am scris!”. 

A Stabat Mater depiction, 1868 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

A Stabat Mater depiction, 1868 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Apoi Mântuitorul a strigat: „Mi-e sete!”. Ei au amestecat oțet cu fiere și I l-au dat să bea. Și spunând: „Săvârșitu-s-a!”. Înclinând capul Și-a dat duhul. Toți s-au îndepărtat de acolo. Lângă Crucea Lui stătea numai Mama Lui și sora ei, Maria lui Cleopa, pe care Ioachim i-o născuse lui Cleopa ce murise fără copil. Mai era încă și Ioan, iubitul Lui ucenic. Nerecunoscătorii iudei, pentru că nu voiau să vadă trupurile pe Cruce au cerut lui Pilat (pentru că era marea zi a Paștelui și era Vineri) ca să sfărâme fluierele picioarelor osândiților spre a muri mai repede. Și au sfărâmat fluierele picioarelor celor doi tâlhari, căci mai trăiau încă; dar când au venit la Iisus și L-au văzut că murise, s-au oprit de a le mai sfărâma.

Unul dintre ostași, ca să facă plăcere iudeilor nerecunoscători, a întins sulița și L-a împuns pe Hristos în coasta dreaptă și îndată a ieșit sânge și apă; apă, pentru ca să se vadă că era om, sânge, pentru ca să se vadă că era mai presus de om. Sau altă explicație: sânge din pricina împărtășirii cu dumnezeieștile sfințenii, iar apa din pricina botezului. Aceasta a văzut-o Ioan și a mărturisit-o și adevărată este mărturia lui. El a fost de față la toate acestea și le-a văzut și ceea ce a văzut a scris. Căci dacă ar fi mințit, n-ar fi scris și cele care par că sunt spre necinstirea Învățătorului. Se spune că Ioan fiind de față atunci a strâns din coasta curgătoare de viață într-un vas preasfântul și dumnezeiescul Sânge. După ce s-au săvârșit aceste fapte mai presus de fire, pe înserate, Iosif din Arimateea, ucenic al Lui la început, care se ascunsese ca și ceilalți, s-a dus cu îndrăzneală la Pilat, pe care-l cunoștea, și i-a cerut trupul lui Iisus. Pilat i-a îngăduit să-L ia, iar Iosif, pogorându-L de pe Cruce, L-a dat jos cu multă evlavie.

Rubens - "Coborârea de pe Cruce", catedrala din Antwerpen - foto: ro.wikipedia.org

Rubens – “Coborârea de pe Cruce”, catedrala din Antwerpen – foto: ro.wikipedia.org

Pe când se lăsa noaptea, a venit Nicodim, aducând un amestec preparat de multă vreme din smirnă și aloe. L-a înfășurat în giulgiuri, după cum obișnuiau să facă iudeii și L-au îngropat în apropiere în mormântul tăiat în piatră a lui Iosif, unde nu mai fusese îngropat nimeni înainte. S-a făcut așa ca nu cumva să se spună că altul a înviat, atunci când a înviat Hristos. Evanghelistul a amintit de amestecul de aloe și smirnă; aceste mirodenii aveau însușirea de a lipi; și s-a întrebuințat amestecul de smirnă și aloe ca să nu se creadă că a fost furat atunci când vor vedea giulgiurile și mahrama lăsate în mormânt. Într-adevăr, cum ar fi fost cu putință furtul, odată ce smirna și aloea nu mai lăsau să se dezlipească giulgiurile de trup, deoarece se făceau una cu trupul, ca și cum s-ar fi născut odată cu el? Toate aceste fapte minunate s-au întâmplat Vineri.

Pentru aceasta purtătorii de Dumnezeu părinți au rânduit ca Vineri să se facă pomenire de toate acestea cu zdrobire de inimă și cu umilință. Trebuie să se știe că Domnul a fost răstignit în ziua a șasea a săptămânii, adică Vineri, pentru motivul că la început omul a fost făcut în ziua a șasea. A fost răstignit în ceasul al șaselea din zi, pentru că în acest ceas, după cum se spune, și Adam și-a întins mâinile și s-a atins de pomul oprit și a murit.

Pentru aceasta trebuia să fie creat din nou omul în același ceas în care a fost zdrobit. A fost răstignit în grădină, pentru că și Adam a călcat porunca în grădina raiului. Băutura amară pe care a gustat-o Hristos preînchipuia gustarea lui Adam. Loviturile cu palmele arătau slobozirea noastră. Scuiparea și purtarea necinstită cu El arătau cinstirea noastră. Cununa cu spini, îndepărtarea blestemului, hlamida de purpură, îmbrăcămintea împărătească în locul hainelor de piele. Piroanele, desăvârșita nemișcare a păcatului nostru. Crucea, pomul cel din rai. Coasta împunsă preînchipuia coasta lui Adam din care a fost făcută Eva, prin care a venit călcarea poruncii. Sulița arată că îndepărtează de la mine sabia cea de foc. Apa din coastă este icoana botezului. Sângele și trestia ne arată că Hristos ne-a dăruit, scriind cu litere roșii, vechea patrie.

Se spune că în locul în care a fost răstignit Hristos, capul tuturor, se află căpățâna lui Adam. Pricina pentru care locul în care a fost răstignit Domnul se numește Locul Căpățânii este aceasta: pe vremea potopului, căpățâna lui Adam a fost scoasă afară din pământ și colinda de colo-colo despuiată de carne și stingheră; era o vedenie îngrozitoare pentru cei care o vedeau. Solomon, din respect pentru strămoș, împreună cu toată oastea, a a¬coperit-o cu foarte multe pietre. De asta a și fost numit de atunci locul acela: Pardosit cu pietre. Unii sfinți aleși spun, pe temeiul predaniei, că și Adam a fost îngropat acolo de un înger. Așadar, acolo unde era stârvul, acolo s-a așezat vulturul Hristos, veșnicul Împărat. Noul Adam a tămăduit prin lemn pe vechiul Adam, ce căzuse prin lemn. Prin milostivirea Ta cea mai presus de fire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi”. („Deniile din Postul Mare”, Editura TRINITAS – 1999).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro
cititi mai mult despre Vinerea Mare si pe en.wikipedia.org

Săptămâna Patimilor – Joia Mare

The Mystical Supper, Icon by Simon Ushakov (1685)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Joia Mare (sau Joia Patimilor) este sărbătoarea creștină, care cade în joia de dinainte de Paști. Este ziua a cincea a Săptămânii Mari și este precedată de Miercurea Mare și urmată de Vinerea Mare. In Ortodoxie, este ziua în care se citesc cele 12 evanghelii și se scoate Sfânta Cruce în naosul bisericii. În Sfânta și Marea Joi dumnezeieștii Părinți, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieștilor Apostoli și Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoșatelor Taine, rugăciunea mai presus de fire și vânzarea Domnului.  Despre acestea patru momente sinaxarul Deniei din Sfânta și Marea Joi ne spune:

„Paștile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să Se jertfească și Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieștii Părinți, Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr, la evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susțin aceasta este și dumnezeiescul Hrisostom.

Au stat mai întâi cu toți în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; și au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Marele Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. În urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paștelui nostru.

Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece ucenici. Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și stă jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc? Înainte de a începe cina – așa spune dumnezeiescul Hrisostom – S-a sculat de la cină, Și-a dezbrăcat haina cea de deasupra și a turnat apă în vasul de spălat. Și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți. După ce le-a spălat picioarele îi îndemnă la aceasta zicând: „Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor”, dându-se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru. Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar pe urmă Îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul.

Cristos spălând picioarele apostolilor de Meister des Hausbuches, 1475 (Gemäldegalerie, Berlin) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cristos spălând picioarele apostolilor de Meister des Hausbuches, 1475 (Gemäldegalerie, Berlin) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Așadar, după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufletească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții și să nu umble după întâietăți. La sfârșitul mesei aduce vorba și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui Ioan: „Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da”. Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: „Cel ce a întins mâna odată cu Mine în blid”. Și s-a întâmplat și una și alta. După puțin timp, luând pâinea, a zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”; la fel și paharul, zicând: „Beți din acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea”. Cu toate că a făcut acestea, totuși a mâncat și a băut cu ei. Vezi că Domnul numește Trupul Lui pâine și nu azimă. Să se rușineze cei care aduc azimă la sfânta jertfă.

"The Last Supper", depicted by Juan de Juanes, c. 1562 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“The Last Supper”, depicted by Juan de Juanes, c. 1562 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După Cină a intrat satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. Și dumnezeiasca Scriptură spune că a plecat și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți. La sfârșitul Cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: „Voi cu toți vă veți sminti în noaptea aceasta.” Petru a zis: „Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de Tine!”. Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: „Înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!”. Într-adevăr, cocoșul, ca să dea de știre nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori. S-a și întâmplat asta, căci Dumnezeu vădind slăbiciunea firii omenești, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată. Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși o dată ce el, prin el însuși a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat.

Întreita lepădare a lui Petru închipuiește păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; și a treia, însăși întruparea Cuvântului. Mântuitorul a tămăduit lepădările lui Petru, mai târziu, prin întreita lui pocăință, prin cele trei întrebări ce i le-a pus: „Petre, Mă iubești?”. În urmă, arătându-Se om, spune ucenicilor: „Întristat este sufletul Meu până la moarte!” S-a depărtat apoi ca la o aruncătură de piatră și S-a rugat, zicând de trei ori: „Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!”. A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina.

Leonardo da Vinci  (Cina cea de Taină din bazilica „Santa Maria delle Grazie” Milano) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leonardo da Vinci – (Cina cea de Taină din bazilica „Santa Maria delle Grazie” Milano) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați în somn. Îndreptându-se către Petru, i-a spus așa: „Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?” ca și cum i-ar fi spus: „Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu, care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?”. Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, S-a așezat acolo împreună cu ucenicii Lui. Domnul obișnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda, luând câțiva soldați din cohortă, urmat de mulțime, a venit la Iisus. Ca semn de recunoaștere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când au pus iudeii mâna pe El, El a plecat nevăzut din mijlocul lor.

Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei și le-a spus: „Pe cine căutați?”. Și nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: „Prietene, pentru ce ai venit?” Cu alte cuvinte, i-a zis: „Potrivită vreme este pentru ceea ce ai venit”. Apoi spune din nou: „Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe”. Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor.

A depiction of the kiss of Judas and arrest of Jesus, by Caravaggio, c. 1602 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A depiction of the kiss of Judas and arrest of Jesus, by Caravaggio, c. 1602 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul – că aveau la ei cuțite fiindcă erau după Cină – a lovit pe Malhus, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de lege și nici nu învăța bine legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu-i frumos ca un bărbat duhovnicesc să facă uz de cuțit, și vindecă urechea lui Malhus.

Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul lui Caiafa. Acolo erau adunați toți cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare, precum și lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar.

La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa; aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile. Rezultă deci că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci poate o călcare de Lege, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de Taină că atunci trebuia să mănânce Paștile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, și apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Și într-adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile.

Pentru aceasta și noi tot Joi prăznuim și facem pomenire de acele fapte înfricoșătoare și cu neputință de rostit prin cuvinte. Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.” („Deniile din Postul Mare”, Editura TRINITAS 1999)

Giotto di Bondone (1267-1337), Cappella Scrovegni a Padova, Viaţa lui Hristos, Hristos înaintea lui Caiafa. Caiafa este cel aşezat care-şi rupe hainele din pricina spuselor lui Iisus, pe care le considera ca fiind o blasfemie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Giotto di Bondone (1267-1337), Cappella Scrovegni a Padova, Viaţa lui Hristos, Hristos înaintea lui Caiafa. Caiafa este cel aşezat care-şi rupe hainele din pricina spuselor lui Iisus, pe care le considera ca fiind o blasfemie – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta și Marea Joi începe cu slujba Vecerniei unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. În această zi se face și sfințirea unui al doilea Agneț, care va fi folosit apoi de-a lungul anului la împărtășirea bolnavilor (și a copiilor). Acest moment amintește de prezența lui Hristos pe pământ la momentul Cinei cele de Taină. În unele locuri, după rugăciunea amvonului se face Slujba spălării picioarelor, amintind de gestul lui Hristos care a spălat picioarele ucenicilor, după Cină.

Seara se face Utrenia pentru Vinerea Patimilor, cu Denia celor 12 Evanghelii. Pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro
cititi mai mult despre Joia Mare pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro; en.wikipedia.org

(†) Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare) (6 ianuarie)

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Boboteaza sau Epifania este sărbătorită la 6 ianuarie de către Biserica ortodoxă și catolică. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin “Arătarea Domnului“, adică a Sfintei Treimi.

Creștinii occidentali comemorează în primul rând (dar nu numai) vizita magilor la nașterea Pruncului Iisus și astfel manifestarea fizică a lui Iisus către Neamuri. Ortodocșii comemorează botezul lui Iisus în râul Iordan, văzută ca o manifestare către lume a Fiului lui Dumnezeu (Arătarea Domnului).

Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Tradiția

Biblia îl menționează pe Ioan Botezătorul, considerat de creștini ca înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care ar fi propovăduit venirea acestuia, îndemnând pe iudei la pocăință. Îmbrăcămintea pustnicului Ioan era foarte simplă, făcută din blană de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică. Icoanele au păstrat de-a lungul timpului această imagine, înfățișându-ni-l pe Botezător cu părul și barba lungi. Considerându-l proroc, locuitorii din Ierusalim și din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și spovedească păcatele și să se pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în tradiția creștină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Despre „cel ce va veni după el”, Ioan spunea că acela este mult mai mare și mai puternic decât el.

Evanghelia relatează că și Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce spăla păcatul lumii”. Conform acestei relatări, ieșind din apa Iordanului, Iisus ar fi spus „cerurile s-au deschis și duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind peste el. Și glas din ceruri zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei, 3: 16-17).

Boboteaza este deci una dintre cele mai importante sărbători ale anului pentru creștini. De obicei, în această perioadă este foarte frig în România, de aceea este des folosită expresia „gerul Bobotezei”.

 

În tradiția românească

În localitățile așezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau pe țărmul mării, se obișnuiește că preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar înghețată, după care sar câțiva flacăi curajoși pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile ortodoxe, preoții fac agheasmă (apă sfințită), cu care “botează” apele, oamenii, animalele și casele. Înainte de regimul comunist, această datină exista și la București, Patriarhul coborând Calea Victoriei de la Palatul regal până la Dâmbovița, unde pocăiții, îmbrăcați în halaturi albe, se aruncau în apa înghețată pentru a o ridica.

Această tradiție face parte din multe altele în legatură cu Boboteaza, încărcate de practici magice și obiceiuri agrare preluate în creștinism din tradițiile anterioare, precum fertilitatea, purificarea, cinstirea apei și a focului. Boboteaza este astfel și o sărbătoare dedicată purificării naturii, și mai ales a apelor, de forțele răului. Acum se colindă, se prevestește cum va fi vremea în noul an, sau cum va fi recolta. Se crede că în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobișnuite. Peste obiceiurile creștine ortodoxe de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote. Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului. Tradiția ortodoxă cere ca acum să se mănânce piftie și grâu fiert și să se bea vin roșu.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Botezul Domnului si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.roen.wikipedia.org

(†) Nașterea Domnului (Crăciunul) (25 decembrie)

“Adorarea Magilor”, pictură de Gerard van Honthorst (1622)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Nașterea Domnului, Nașterea lui Iisus sau denumită pe scurt Nașterea se referă la descrierea nașterii lui Iisus Hristos așa cum apare în Evanghelia după Luca și cea după Matei și uneori la descrierea din unele texte apocrife.

Angel Gabriel's Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 - foto: en.wikipedia.org

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto: en.wikipedia.org

Evanghelia canonică a lui Luca cât și cea a lui Matei descriu pe Iisus ca fiind născut în Betleem, Iudeea din mamă fecioară. În relatarea din Evanghelia după Luca, Iosif și Maria călătoresc de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, iar Iisus este născut acolo și pus într-o iesle. Îngeri apar și declară că Iisus este un salvator al întregii omeniri și păstorii vin ca să-l adore. În relatarea lui Matei, magii urmează o stea până la Betleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Regele Irod ordonă masacrul tuturor băieților din Betleem care au mai puțin de doi ani, dar familia lui Iisus fuge în Egipt, iar mai târziu se restabilește în Nazaret.

Nașterea Domnului sau popular Crăciunul este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale bisericilor de rit bizantin, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. Totuși nu există nici o dovada biblică că Iisus s-ar fi născut pe data de 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian), deoarece Biblia nu menționează data nașterii lui Iisus.

Unele culte cum ar fi cele neoprotestante, nu sărbătoresc Nașterea Domnului sau Crăciunul susținând că nu există nici o dovadă biblică că Iisus s-ar fi născut pe această dată și că, din contra există dovezi care arată că Iisus nu s-a născut pe această dată.

 

Originea obiceiurilor de Crăciun

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 - foto: en.wikipedia.org

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 – foto: en.wikipedia.org

1. Sărbătorirea nașterii lui Isus.Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgân.“ (The World Book Encyclopedia)

2. Ziua de 25 decembrie. Nu există nicio dovadă că Iisus s-a născut în această zi. După cât se pare, conducătorii religioși au ales data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă.

3. Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun. O enciclopedie afirmă: „Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumânări” (The Encyclopedia Americana). Potrivit unei alte enciclopedii, „orice fel de muncă era întreruptă“ în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

4. Luminile de Crăciun. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, ,,europenii își împodobeau locuințele cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde“ pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

5. Vâscul și laurul.Druizii (preoții celților) atribuiau vâscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucât simboliza întoarcerea soarelui.“ (The Encyclopedia Americana)

6. Pomul de Crăciun.Cultul arborelui era larg răspândit în rândul europenilor păgâni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.“ Cultul arborelui s-a păstrat până în zilele noastre prin obiceiul „de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă“ (Encyclopædia Britannica).

 

Semnificație

În teologia creștină, Nașterea lui Iisus se referă la Întruparea lui Isus ca al doilea Adam ca împlinire a voinței divine a lui Dumnezeu, dezlegarea daunelor cauzate de căderea primului om, Adam. Reprezentarea artistică a Nașterii Domnului a fost un subiect major pentru artiștii creștini din secolul al IV-lea. Începând cu secolul al XIII-lea, Scena Nașterii a subliniat umilința lui Iisus și a promovat o imagine diferită de simbolistica timpurie ca “Domnul și Stăpân“, afectând abordările de bază ale evanghelizării pastorale creștine

 

Data nașterii

Medieval miniature painting of the Nativity by the Master of Vyšší Brod, c. 1350 - foto: en.wikipedia.org

Medieval miniature painting of the Nativity by the Master of Vyšší Brod, c. 1350 – foto: en.wikipedia.org

Iată ce se spune într-o enciclopedie: „Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ține la 25 decembrie este destul de obscur, dar în general se crede că această zi a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se țineau în preajma solstițiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a se celebra “renașterea soarelui”. Saturnaliile romane (o sărbătoare dedicată lui Saturn, zeul agriculturii, și forței reînnoite a soarelui) se țineau tot în acea perioadă și se consideră că unele obiceiuri de Crăciun își au rădăcinile în această sărbătoare păgână antică“. — The Encyclopedia Americana (1977), vol. VI, p. 666.

O altă lucrare declară: „Data nașterii lui Cristos nu se cunoaște. Evangheliile nu indică nici ziua, nici luna acesteia. Potrivit ipotezei lui H. Usener, care este acceptată în prezent de cei mai mulți erudiți, data nașterii lui Cristos a fost fixată la solstițiul de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian, 6 ianuarie în cel egiptean), pentru că în această zi, în care soarele își începe drumul înapoi spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua nașterii soarelui invincibil). La 25 decembrie 274, Aurelian a proclamat zeul-soare drept principalul zeu protector al imperiului și i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat ființă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor la Roma“. — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. III, p. 656.

Cercetători moderni, cum ar fi E. P. Sanders, Geza Vermes și Marcus Borg consideră narațiunile privind nașterea lui Isus ca fiind non-istorice, argumentând că există contradicții între ele. Pe de altă parte, cercetătorul biblic Mark D. Roberts încearcă să găsească o relatare armonizată a nașterii lui Iisus, susținând că orice contradicție poate fi reconciliată. Mulți cercetători biblici consideră discuția privind istoricitatea ca fiind secundară, având în vedere că evangheliile au fost scrise în primul rând ca documente teologice și nu ca relatări istorice.

 

Nu s-a născut iarna

Turmele de oi. Păstorii trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lângă turmele lor (Luca 2:8). O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începând cu săptămâna dinaintea Paștelui [sfârșitul lunii martie] până la jumătatea lunii noiembrie. Apoi adaugă: Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într-o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe câmp (Daily Life in the Time of Jesus).

 

Nașterea lui Iisus, Hristosul

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun - foto: doxologia.ro

Naşterea Domnului – foto: doxologia.ro

La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) și S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, Iisus, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peșteră săracă. Dreptul Iosif și Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoțită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peșteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).

Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit și „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-și turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut și a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri.

De ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4–500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).

De ce S-a născut Hristos într-o peșteră? Peștera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină și în temnița iadului dar și în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli și al păcatului.

Hristos S-a născut noaptea și în peșteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului.

S-a născut în miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Deși tradiția vorbește despre trei magi care au venit și s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Nașterii Sale (sau, în Tradiția Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbește despre mai mulți înțelepți care au venit și I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor și nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii sau înțelepții au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

"Adorația magilor" (Sandro Botticelli, 1475) - foto: ro.wikipedia.org

“Adorația magilor” (Sandro Botticelli, 1475) – foto: ro.wikipedia.org

Deși sărbătorim Nașterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulți teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Nașterii Domnului și că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstițiului. Însă nu este întâmplătoare așezarea sărbătorii Nașterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până și păgânii intuiau importanța și greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua crește și noaptea scade. Și la fel de semnificativ este faptul că, după unii Părinți, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica!

Sfânta Scriptură vorbește despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morți (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinții Săi ucenici și Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Nașterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

 

Sărbătorirea Praznicului

Nativity of Jesus, by Botticelli - foto: en.wikipedia.org

Nativity of Jesus, by Botticelli – foto: en.wikipedia.org

Postul Crăciunului

Pregătirea începe cu un post de patruzeci de zile ce precede praznicul. Acest post se numește al Crăciunului, sau Advent sau Așteptare, după cum era numit în vechime și până în prezent în unele comunități. Pentru credincioși este un timp al curățirii sufletești și trupești pentru intrarea și părtășia în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Iisus Hristos, similar pregătirii prin post pentru Învierea Domnului.

Începutul postului pe 15 noiembrie nu e marcat liturgic de nici un imn special, însă șase zile mai târziu, de Intrarea Maicii Domnului în biserică, auzim prima anunțare din irmoasele Canonului Crăciunului „Hristos Se naște! Slăviți-L!”

Perioada aceasta mai include alte zile pregătitoare ce anunță apropierea Crăciunului: Sf. Andrei pe 30 noiembrie; Sf. Nicolae pe 6 decembrie; Sf. Spiridon pe 12 decembrie; Duminica Sfinților Strămoși, penultima dinaintea Crăciunului; și Duminica Strămoșilor după Trup de dinaintea Crăciunului.

Din 20 decembrie începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului. Există aici asemănări liturgice cu Săptămâna Patimilor de dinaintea Paștilor. Biserica Ortodoxă privește nașterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om și a sa mântuire.

 

Ajunul Crăciunului

În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărătești și se săvârșește Vesperoliturghia Sf. Vasile cel Mare (Liturghia de seară). La toate aceste slujbe sunt citite profeții din Vechiul Testament despre Nașterea Domnului.

 

Slujba de Priveghere

Privegherea de seară a Nașterii Domnului începe cu Pavecernița Mare, deoarece Vecernia s-a slujit deja cu Liturghia Sf. Vasile. La Pavecerniță se cântă troparul și condacul praznical precum și imnuri speciale de slăvire a nașterii Mântuitorului. La aceasta se adaugă rugăciuni speciale de cereri stăruitoare și de binecuvântare a celor cinci pâini, a grâului, vinului și untdelemnului. Credincioșii consumă apoi pâinea binecuvântată și înmuiată în vin, și sunt unși cu acest untdelemn. Partea aceasta a privegherii, săvârșită la toate praznicele mari, se numește Litia (cuvânt de origine slavonă) sau artoklasia, care în limba greacă înseamnă frângerea pâinii.

Rânduiala Utreniei este cea a unui praznic mare. Aici, pentru prima dată, se cântă în întregime Canonul Nașterii Domnului, iar credincioșii cinstesc Icoana Nașterii Domnului.

 

Liturghia de Crăciun

În încheierea prăznuirii stă Liturghia din ziua Nașterii Domnului. Aceasta începe cu stihuri speciale din psalmi aleși (109/110, 110/111 și 111/112) care înlocuiesc cele trei antifoane obișnuite. Troparul și Condacul praznical marchează vohodul (intrarea) cu Evanghelia. Stihul baptismal „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3,27) înlocuiește încă o dată imnul Trisaghion, „Sfinte Dumnezeule”. Pericopa apostolică e cea de la Galateni 4,4-7, iar cea evanghelică e relatarea cunoscută a Nașterii Domnului de la Matei 2,1-12. Liturghia continuă apoi obișnuit, singura excepție fiind înlocuirea Axionului („Cuvine-se cu adevărat”) cu irmosul de la cântarea a 9-a a Canonului Nașterii „Taină minunată și neobișnuită văd”.

 

Douăsprezece zile de Crăciun

A doua zi de sărbătoare marchează începutul a două două zile de prăznuire închinate Maicii Domnului. Prima, pe 26 decembrie, este a Soborului Născătoarei de Dumnezeu. Îmbinând imnuri ale Nașterii cu cele ale Maicii lui Dumnezeu, Biserica arată către Fecioara Maria ca înlesnitoarea care a îngăduit Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi pe 27 decembrie, pomenim și pe Sf. Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan.

În Duminica de după Nașterea Domnului pomenim pe Sf. Apostol Iacov, ruda Domnului, pe regele David și pe Dreptul Iosif.

Într-a opta zi a Nașterii e Tăierea Împrejur a Domnului.

Perioada de bucurie a Crăciunului se întinde până la Arătarea Domnului, perioadă în care postul și îngenuncherea în biserică sunt oprite, cu excepția unei singure zi, Ajunul Bobotezei. De la Crăciun și până la Bobotează, creștinii ortodocși din unele părți se salută cu cuvintele: „Hristos Se naște!” iar răspunsul este: „Slăviți-L!

 

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă Ție !”
(Troparul Nașterii Domnului — glas 4)

Condac (Glasul al 3-lea)

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slăvesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”

 

Crăciunul în tradiția românească

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

 

Credință și legende

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

 

Colindele de Crăciun

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii — câte trei, ca cei trei magi — merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

 

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.

 

Etimologie

Pentru lingviști, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din „creatio”/ „creationem”, care înseamnă „creațiune, naștere”. Alții susțin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.

Dicționarul etimolog român al lui Alexandru Ciorănescu (Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966) aduce clarificări și argumente importante pentru a susține că numele de „Crăciun” vine de la etimonul latin creātiōnem luat cu semnificația de „copil”.

„Crăciún (crăciúnuri), s. n. — Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvânt ca nume de botez și de familie, iar mai târziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.”
(Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimolog român, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Postul Crăciunului (15 noiembrie – 24 decembrie)

“Adoration of the Shepherds” by Gerard van Honthorst, 1622

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Postul Crăciunului sau Postul Nașterii Domnului, numit și Postul Sfântului Martin ori Postul Ignatului sau Advent este o perioadă precedentă Crăciunului. Această variază de la patru la șase săptămâni aproximativ, în funcție de rit și loc.

Conform tradiției stabilite cu timpul în Biserică, Postului Crăciunului este de asprime mijlocie, fiind un post al bucuriei. De aceea, pe lângă abținerea de la mâncărurile „de dulce” și alte renunțări, Biserica propune un program liturgic în care un loc special îl ocupă colindele tradiționale.

Una din cele mai importante sărbători din perioada Postului Crăciunului este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Sfinţii trei tineri în cuptorul de foc - celebrată în timpul Postului Naşterii Domnului - în semn de recunoaştere a darurilor dobândite prin post. Icoană din sec. al XV-lea secol, Şcoala de la Novgorod - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii trei tineri în cuptorul de foc – celebrată în timpul Postului Naşterii Domnului – în semn de recunoaştere a darurilor dobândite prin post. Icoană din sec. al XV-lea secol, Şcoala de la Novgorod – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Postul Crăciunului 

Postul Crăciunului sau Postul Nașterii Domnului  a fost rânduit de Biserică pentru a-i pregăti pe credincioși spre cuviincioasa întâmpinare și serbare a marelui praznic al nașterii cu trup a Mântuitorului Iisus Hristos. El aduce aminte creștinilor de patriarhii și drepții din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post și rugăciune, în așteptarea și cu nădejdea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Acest post începe în 15 noiembrie și se încheie în ajunul praznicului, pe 24 decembrie.

 

Istoric

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun - foto: doxologia.ro

Crăciunul sau Naşterea Domnului* – foto: doxologia.ro

Ca vechime, cele dintâi mențiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit “postul din luna a zecea“. Dar la început, creștinii nu posteau toți în același fel și același număr de zile. Așa, de exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Sinodul local din Constantinopol, ținut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Hrisoverghi) a uniformizat durata postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie (pomenirea Sf. Apostol Filip și a sfântului ierarh Grigorie Palama); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie, inclusiv.

 

Sensul Postului Crăciunului

Nativity of Jesus, by Botticelli – foto: en.wikipedia.org

După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot așa și creștinii, postind 40 de zile, își curățesc sufletele și trupurile și se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat și născut din Sfânta Fecioară. După alți tâlcuitori ai cultului, postul Nașterii mai simbolizează și noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.

 

Felul de postire

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto: en.wikipedia.org

Ca fel de postire de bucate, postul Nașterii Domnului este de asprime mijlocie – ca și al Postul Sfinților Apostoli -, mai puțin riguros decât Postul Mare, având multe dezlegări la pește, ulei și vin.

După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX (circa 3-4 P.M.), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (afară de răstimpul dintre 20-25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marțea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, în acest caz, se dezleagă la untdelemn și vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Dacă se întâmplă miercuri și vineri un sfânt cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin. Dezlegare la pește se dă de asemenea la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi ar cădea.

Zilele de prăznuire a unor sfinți cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă, în care este dezlegare la pește sunt:

- 16 noiembrie – Sf. Apostol și Evanghelist Matei

- 20 noiembrie – Sf. Grigorie Decapolitul

- 21 noiembrie – Intrarea Maicii Domnului în Biserică

- 25 noiembrie – Sf. Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria

- 30 noiembrie – Sf. Apostol Andrei (cel Întâi chemat)

- 4 decembrie – Sf. muceniță Varvara

- 5 decembrie – Sf. Cuvios Sava cel Sfințit

- 6 decembrie – Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor

- 7 decembrie – Sf. Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș

- 9 decembrie – Zămislirea Maicii Domnului

- 12 decembrie – Sf. Spiridon al Trimitundei

- 13 decembrie – Sf. Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei

- 18 decembrie – Sf. Cuvios Daniil Sihastrul

- 20 decembrie – Sf. Ignatie Teoforul

Ultima zi a postului Nașterii (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până la Ceasul IX (cca. orele 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului lui Daniel și al celor trei tineri în Babilon (Daniel I, 5, 8-16). În unele părți se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nașterea Domnului. Această ajunare amintește totodată postul ținut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creștin și apoi prima împărtășire, la liturghia săvârșită atunci în acest scop (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care în prezent se săvârșește dimineața).

 

Rânduieli liturgice specifice

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 – foto: en.wikipedia.org

În timpul Postului Crăciunului începând cu data de 21 noiembrie se introduc în cadrul slujbei Utreniei Catavasiile Nașterii Domnului, care se cântă până în data de 30 decembrie inclusiv. În această perioadă a Postului Crăciunului la Ceasuri și Pavecerniță nu se cântă stihirile și nici troparele, ci toate sunt rostite. Dacă Ajunul Crăciunului cade sâmbăta sau duminica, slujba Ceasurilor Împărătești se mută în vinerea dinainte, această zi devenind aliturgică. De asemenea, dacă Ajunul Crăciunului cade în zilele de luni până vineri se va oficia în această zi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare urmând ca în ziua praznicului să se săvârșească Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, pe când dacă ajunul va fi sâmbăta sau duminica, în ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua Crăciunului, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia.

 

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi despre Postul Crăciunului si pe en.wikipedia.org