Articole

Ludwig van Beethoven (1770 – 1827)

Ludwig van Beethoven (1770 – 1827) – pictură în ulei de Joseph Karl Stieler, 1820

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Ludwig van Beethoven (n. 16 decembrie 1770, Bonn, Electoratul de Köln – d. 26 martie 1827, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:

- 9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)

- 5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)

- Un concert pentru vioară și orchestră

- Missa solemnis

- 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)

- Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)

- 16 cvartete pentru coarde

- Opera Fidelio

 

Biografie

Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreț de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul arhiepiscopului Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia câteva lecții cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza îmbolnăvirii și morții mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele arhiepiscopului Maximilian Franz, binefăcătorul său.

În noiembrie 1792 Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu și al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu această ocazie căpătând faima de virtuoz pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o cândva și Mozart.

În martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian – printre care sonata op. 13 “Patetica” – , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în Do-major. În același timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul “Testament de la Heiligenstadt” (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a “Eroica”, apoi sonata pentru pian op. 57 “Appassionata”, concertul pentru vioară și orchestră, simfoniile a V-a (a “Destinului”) și a VI-a (“Pastorala”). În aceste compoziții se observă deosebirile față de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul “instrument” al lui Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.

Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau “caietele de conversații”, în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creația artistică, în 1819 compune “Variațiile-Diabelli” pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a “Missei Solemnis”, realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând astfel să-și trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și reîngropat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

 

Evoluția stilului muzical

Producția muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradițional ca o punte între Clasicism și Romantism și se poate împărți în trei perioade:

- Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compozițiile din tinerețe de la Bonn și primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn și Mozart, și desăvârșesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compozițiile similare ale lui Mozart.

- A doua perioadă (1807-1812), așa zisul “ciclu eroic”, cuprinde compoziții ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian și orchestră nr.4 și 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice și noutățile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi, Beethoven fiind supranumit din aceste motive „Titanul din Bonn”.

- A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compozițiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie și puternică individualitate, eliberate de convențiile tradiționale. În muzica instrumentală introduce recitative și arii, în fugi, variațiuni și elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a și Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradițional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru soliști vocali și cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.

 

Moștenirea artistică

Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă. Influența sa asupra compozitorilor care l-au urmat a fost enormă. Admirat deschis, de la Franz Schubert, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner și Arnold Schoenberg, ca întemeietor al unei ere noi în muzică, marele compozitor german este considerat până astăzi ca o figură cardinală în evoluția muzicii tuturor timpurilor, recunoscut și în limbajul și tehnica muzicii contemporane. Beethoven este revoluționarul întemeietor al unei noi generații de muzicieni și al unei alte atitudini față de creațiile compozitorilor.

 

Simfoniile compuse de Beethoven

- Simfonia nr.1 în Do major, op.21 (1799/1800), premieră 2 aprilie 1800

- Simfonia nr.2 în Re major, op.36 (1802), premieră 5 aprilie 1803

- Simfonia nr.3 în Mi bemol major op.55 (“Eroica”), (1803/1804), premieră 7 aprilie 1805

- Simfonia nr.4 în Si bemol major, op.60 (1806), premieră 15 noiembrie 1807

- Simfonia nr.5 în Do minor (“Simfonia Destinului”), op.67 (1800-1808), premieră 22 decembrie 1808

- Simfonia nr.6 în Fa major, op.68 (“Pastorala”) (1807/1808), premieră 22 decembrie 1808

- Simfonia nr.7 în La major, op.92 (1811/1812), premieră 8 decembrie 1813

- Simfonia nr.8 în Fa major, op.93 (1811/1812), premieră 27 februarie 1814

- Simfonia nr.9 în Re minor, op.125 (1815–1824), premieră 7 mai 1824

 

Simfonia a 10-a

Din fragmente de partituri rămase de la Beethoven, muzicologul englez Barry Cooper a reconstituit prima parte de 15 minute, în tempo Andante – Allegro – Andante, a Simfoniei a 10-a în Mi bemol major (E flat major), pe care compozitorul nu a mai apucat să o finalizeze. Nu se poate dovedi că toate aceste partituri au fost scrise în acest scop de Beethoven, dar există un consens între specialiști că el intenționa să mai compună o simfonie.

- Beethoven Symphony No. 10, 1st mov (Part 1)

- Beethoven Symphony No. 10, 1st mov (Part 2)

- Beethoven symphony no. 10 in E flat major “Unfinished” (Part 1 of 2)

- Beethoven symphony no. 10 in E flat major “Unfinished” (Part 2 of 2)

- Beethoven 10th Symphony II.Andante

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ludwig van Beethoven si pe: en.wikipedia.org; www.lvbeethoven.com/; www.biography.com; www.britannica.com; www.youtube.com

Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814) filosof german

Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Johann Gottlieb Fichte (n. 19 mai 1762 – d. 27 ianuarie 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant.

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant - foto: ro.wikipedia.org

Immanuel Kant (1724 – 1804)* – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

S-a născut în 1762 la Rammenau într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat extraordinara inteligență nativă a băiețelului care păștea gâștele pe islaz și l-a trimis la studii. Fichte a studiat teologia la Jena și Leipzig. În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena. Într-o vreme în care era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Königsberg, pentru a solicita un împrumut și pentru a primi sfaturi în privința filosofiei. Nu s-a ales decât cu sfaturi, însă vizita a fost, până la urmă, norocoasă. Prima scriere fichteană importantă, Versuch einer Kritik aller Offenbarung, a apărut fără numele autorului pe copertă.

Recenzenții au crezut că este o lucrare a lui Kant și au lăudat-o din belșug. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina. A fost una dintre cele mai spectaculoase acțiuni de manipulare a comunității științifice din istoria culturii. Un debutant genial i-a transformat pe Kant și pe cerberii filosofiei oficiale în agenții lui publicitari. Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat lui Fichte numeroși inamici în rândurile puterii. Acești inamici au încercat în 1799 să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare în doi timpi a opiniei publice.

Mai întâi ei au lansat zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. Operațiunea nu a reușit. Fichte a continuat să-și țină imperturbabil cursurile private în Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări. Din aceste cursuri a ieșit scrierea Reden an die deutsche Nation, în care autorul încercă să trezească sentimentele patriotice ale germanilor.

Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filosofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral).

S-a stins din viață în 1814, răpus de tifos.

 

Principalele scrieri

- Versuch einer Kritik aller Offenbarung (Încercare de critică a oricărei revelații, 1792)
- Wissenschaftslehre (Doctrina știintei, 1794)
- Sittenlehre (Etica, 1798)
- Die Bestimmung des Menschen (Menirea omului, 1800)
- Reden an die deutsche Nation (Cuvântări către națiunea germană, 1808)

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Johann Gottlieb Fichte si pe en.wikipedia.org

 

* Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804, Königsberg, URSS) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant. Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781), el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nikolaus August Otto (1832 – 1891) inventator german

Nikolaus August Otto (1832 – 1891)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Nikolaus August Otto (n. 14 iunie 1832, Holzhausen an der Haide, Nassau; d. 26 ianuarie 1891, Köln) a fost un inventator german, născut în Ducatul Nassau. A locuit în Franța unde s-a interesat de mașinile cu gaz ale inginerului francez Etienne Lenoir.

 

Jean Joseph Étienne Lenoir also known as Jean J. Lenoir (12 January 1822 – 4 August 1900) inginer francez - foto - en.wikipedia.org

Jean Joseph Étienne Lenoir also known as Jean J. Lenoir (12 January 1822 – 4 August 1900) inginer francez – foto – en.wikipedia.org

Otto a fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o cameră cilindrică cu piston mobil, mișcarea efectuându-se de-a lungul generatoarei cilindrului. Deși fuseseră inventate și alte motoare cu combustie internă (de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați. Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul care l-a pus în practică.

 

Ciclul Otto

Motorul Otto a fost conceput ca un motor staționar; acțiunea motorului constă într-o mișcare în sus sau jos a unui piston într-un cilindru. Otto l-a vândut doar ca pe un motor staționar.
Utilizat mai târziu drept motor de automobil, într-o formă adaptată, sunt implicați patru timpi sus-jos:
Admisie descendentă – cărbune, gaz și aer intră în camera pistonului
Compresie adiabatică în sens ascendent – pistonul comprimă amestecul
Ardere și destindere adiabatică descendentă – amestecul de combustibile se aprinde printr-o scânteie electrică și arde
Evacuarea ascendentă – degajă gazele de eșapament din camera pistonului.

Enginy Otto-langen 1867.jpg

Otto-Langen gas engine 1867

 

Brevete anterioare

Potrivit recentelor studii istorice inventatorii italieni Eugenio Barsanti și Felice Matteucci au brevetat o primă versiune care funcționa eficient a unui motor cu combustie internă în 1854 în Londra (patent nr. 1072). Se susține că motorul Otto este în multe privințe inspirat din precedentele invenții ale acestuia, dar, deocamdată nu există nicio documentație despre un motorul de inspirație italiană creat de Otto.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org