Articole

Sfântul Mucenic Trifon (232 – 250)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Trifon


 

Sfântul Mucenic și făcător de minuni Trifon a trăit în secolul al III-lea (n. 232 d.Hr. – d. 250 d.Hr).

A pătimit în timpul persecuției creștinilor ordonate de împăratul Decius.

A primit moarte mucenicească în anul 250, prin tăierea capului, răbdând mai înainte multe alte chinuri.

Este considerat ca fiind ocrotitor al grădinilor, al livezilor și al păsărilor, și ca fiind cel ce poate îndepărta insectele dăunătoare și păzi lanurile de secetă și grindină.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 1 februarie.

Sf. Mc. Trifon (232 - 250) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Trifon – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în localitatea Lampsacus din Frigia, o provincie romană din Asia Minor (Asia Mică).

Încă din tinerețe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor și a vindecării diferitelor boli. Odată, Sf. Trifon a salvat întreaga comunitate din Lampsacus de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii invazia lăcustelor care devorau lanurile de grânele ale oamenilor de acolo.

Pe când avea doar 17 ani, Sf. Trifon a izgonit un demon din fiica împăratului roman Gordian (238–244). După șase zile de post și rugăciune, el le-a descoperit păgânilor existența diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune i-a făcut pe mulți păgâni să treacă la creștinism. Sf. Trifon a devenit vestit și datorită faptului că îi ajuta pe cei neputincioși nu le cerea altceva decât credință în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.

Odată cu ascensiunea la tronul imperial a împăratului Decius (249–251), a reînceput o persecuție atroce a creștinilor. Cineva l-a pârât prefectului Aquilinus (guvernatorul provinciei romane Bitinia) pe Sf. Trifon, spunându că acesta propovăduia cu mare evlavie credința în Iisus Hristos și că i-a botezat pe mulți în această credință. Din acest motiv Sf. Trifon a fost arestat și aruncat în temnița din cetatea Niceea.

 

Mucenicia


 

După ce a fost arestat, Sf. Trifon a fost dus în fața guvernatorului Aquilinus, care i-a cerut să se lepede de credința sa și să aducă jertfă zeilor Romei (idolilor). Sf. Trifon a refuzat însă cu tărie și a mărturisit credința sa în Iisus Hristos.

Pentru mărturisirea sa, sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars și i s-au bătut cuie în tălpi; toate acestea sfântul le-a îndurat însă cu bărbăție și răbdare.

În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să-i miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. De asemenea, s-a mai rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi decapitat. Astfel, atunci când călăul a ridicat sabia pentru a-i tăia capul, Sf. Trifon își dăduse deja sufletul în mâinile Domnului. Toate acestea s-au petrecut la Niceea (orașul Iznik din Turcia contemporană), în anul 250.

 

Rugăciunea rostită de Sfântul Trifon, înaintea morții

O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor și Împărate al împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor Împărăției Tale celei preadorite.

Primește sufletul meu și auzi rugăciunile tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Căuta spre dânșii, din locașul Tău cel sfânt, și dăruiește-le lor darurile Tale cele bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine, în vecii vecilor. Amin!

 

Moaștele


 

Creștinii au înfășurat trupul sfântului mucenic într-un giulgiu, cu intenția de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a pătimit, dar sfântul li s-a arătat și le-a cerut să-i ducă trupul în satul său natal, Lampsacus. Mai târziu, moaștele Sf. Trifon au fost mutate la Constantinopol, iar mai târziu (după cucerirea cetății de către cruciații apuseni în 1204) au ajuns la Roma.

În Biserica „Sfântul Sava” din Iași se păstrează părticele din moaștele Sfinților Trifon și Marina într-o raclă de argint datând din anul 1781.

 

Minuni


 

În Rusia, Sf. Trifon este considerat ca fiind sfântul patron al păsărilor deoarece, după cum se povestește, odată țarul Ivan cel Groaznic a ieșit la vânătoare, iar îngrijitorul șoimului său a scăpat din neatenție pasărea preferată a țarului. Țarul i-a pus în vedere acestui îngrijitor, pe nume Trifon Patrikeev, să găsească șoimul în trei zile, altfel va fi condamnat la moarte.

Bietul Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără niciun rezultat. În cea de-a treia zi, sfârșit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, în Crângul Marinaia. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat Sf. Mucenic Trifon (patronul său), chemându-l în ajutor. În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ținea pe mână șoimul țarului.

Acesta i-a spus: „Ia-ți pasărea pierdută, du-o țarului și nu te mai necăji”. Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit șoimul stând pe un brad. A luat-o, a dus-o țarului și i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulțumită că i-a salvat viața, Trifon Patrikeev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar și o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.

În Biserica Ortodoxă Rusă Sf. Trifon este slăvit ca protector divin al Moscovei.

Sf. Trifon este cinstit ca protector al grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale, precum și ca alungător al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor (printre care și nebunia).

În vechime, dar pe alocuri și în prezent, exista obiceiul de a sfinți apa (agheasma) în prima zi a fiecărei luni. Astfel, apa sfințită în ziua de 1 februarie este numită „agheasma Sfântului Trifon”. De ziua Sf. Trifon, viticultorii, pomicultorii și grădinarii evlavioși țin post și cheamă preotul pentru a le stropi viile, livezile și grădinile cu agheasmă, spre a fi păzite de insecte dăunătoare și de calamități naturale. Tot în aceasta zi, unii oameni gospodari aduc la biserică semințe de cereale și legume, spre a fi binecuvântate de preot pentru semănat.

În Molitfelnic, la rânduiala care se citește atunci când ogoarele, podgoriile sau grădinile sunt afectate de anumite calamități precum seceta, grindina, lăcustele sau alte insecte dăunatoare, se găsește și „Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Mucenic Trifon, care se citește la grădini, vii și țarine”.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Trifon

Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Trifon, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Trifon

Glasul 8

Ca pe o pârgă a firii…

Cu întărirea Preasfintei Treimi ai stricat mulţimea idolilor, până la margini, vredniciile de pomenire, cinstit întru Hristos făcându-te; şi biruind pe tirani întru Dumnezeu Mântuitorul, ai primit cununa muceniciei tale şi darurile Dumnezeieştilor tămăduiri, ca un nebiruit.

Pe tine, cela ce ai îndrăzneală către Domnul, mijlocitor și rugător pentru sufletele noastre te avem, noi smeriții. Iar acum, în ziua Praznicului tău rugămu-te, cere-ne nouă de la Dumnezeu iertare de păcate și izbăvire, din primejdii, ca să cântăm ție: Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

 

Icosul 1:

Sfinte, slăvite, Mare Mucenice Trifon, cu închinare și neîndoită credință îndrăznim a cere și așteptăm mijlocirile tale către Dumnezeiasca milostivire, ca să ne aflăm părtași bucuriei tale noi, cei ce pătimim în multe feluri de boli, de patimi, de nevoi și de războiri cumplite. Pe tot sufletul cel necăjit și dosădit, pe cei ce păzesc întru cunoștință legea lui Hristos Dumnezeu și cred întru Dânsul, pe toți care se sârguie a se închina Sfintelor tale moaște și îți împodobesc ție această cântare de laudă, de cerere și mărire ajută-i cu darul de care te-ai învrednicit de la Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Auzi-ne pe noi, care grăim către tine unele ca acestea:

Bucură-te, Trifoane, cel născut în țara Frigia, în satul Campsada;

Bucură-te, îngerească odihnire, încă din copilărie, a darului Sfintei Treimi;

Bucură-te, vas ales al Apei Vieții și al darului facerii de minuni;

Bucură-te, prin care numele lui Dumnezeu se preaslăvește în cer și pe pământ;

Bucură-te, izgonitor al demonului din fiica împăratului, Gordiana;

Bucură-te, arătător și altora al vrăjmașului prin postirea și rugăciunea ta cea către Dumnezeu;

Bucură-te, Trifoane, nume înfricoșător diavolilor;

Bucură-te, chip ce izvorăști în lume mirul preaslăvirii lui Dumnezeu;

Bucură-te, minunată înmulțire a sfintei credințe în multe părți ale Frigiei;

Bucură-te că ai fost prins pentru mărturisirea lui Iisus Hristos Dumnezeu;

Bucură-te, dăruire de sine făcută jertfă de bunăvoie în mâinile păgânilor,

Bucură-te, neclintită stare la judecata înaintea ighemonului Acvilin;

Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

 

Iconografie


 

Deoarece Sf. Trifon este cinstit ca fiind cel care protejează grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor calamități naturale, el este zugrăvit în icoane purtând în mană o ramură de copac înfrunzită.

Sf. Trifon este cinstit și ca alungător al duhurilor necurate și tămăduitor al bolilor (se crede că vindecă nebunia); din acest motiv în unele icoane sfântul este zugrăvit ținând în mâini o casetă asemănătoare cu cele ale sfinților doctori „fără de arginți”.

În icoanele rusești Sf. Trifon apare cu un șoim pe braț, amintindu-se astfel de minunea înfăptuită pentru Trifon Patrikeev, pe vremea țarului Ivan cel Groaznic.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Trifon si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Mucenic Trifon


 

Sf. Mc. Trifon (232 - 250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Trifon - foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În părțile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon, din părinți dreptcredincioși. Încă de când era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui într-însul harul Sfântului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni, că nu numai din gura pruncului aceluia, ci și din faptele lui cele minunate să se săvârșească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpânire asupra diavolilor. Numai cât auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredințarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvârșit, vom descrie una, ca de la început să înțelegeți toată viața lui.

După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpânire pe împărăția Romei Gordian care, deși era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creștini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învățată și înțeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vârsta căsătoriei, mulți dintre cei mai mari și slăviți boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseții și înțelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrând diavolul, o muncea neîncetat, aruncând-o în foc și în apă. Și nu puțină mâhnire aveau părinții și plângeau amar. Deci aduceau la ea doctori înțelepți și nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin voința lui Dumnezeu, a strigat, zicând: „Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!”. Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulți cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, până ce l-au aflat pe Sfântul Trifon, tânărul, în părțile Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâștele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, având pe atunci numai 17 ani.

Când s-a apropiat sfântul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui și, muncind cumplit pe fecioară, striga: „Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi și nu pot să rabd mai mult”. Așa strigând vicleanul duh, a ieșit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfântul Trifon și ducându-l în palatele împărătești, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul când a ieșit din fiica lui. Dar, ca să știe mai cu încredințare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfântul a petrecut în post și în rugăciune șase zile și a primit de sus mai mare și mai puternică stăpânire peste duhurile cele necurate.

A șaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrând să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfântul Trifon, plin de Duhul Sfânt și cu ochii minții privind pe nevăzutul duh, i-a zis: „Ție îți grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici și le descoperă chipul tău cel nerușinat, apoi, spune-le neputința ta”. Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc și capul plecat spre pământ. Atunci îl întrebă sfântul: „Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios și plin de toată rușinea?”. Răspuns-a diavolul: „Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numește Satana și locuiește în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta”.

Apoi l-a întrebat sfântul iarăși: „Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?”. Diavolul, deși nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: „Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai când vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia, uciderea și mândria. Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurându-se oamenii ca în niște lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni nouă și împreună cu noi vor lua chinurile veșnice”.

Auzind acestea, împăratul și cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă și mulți, lepădându-se de păgânătate, au crezut în Hristos; iar credincioșii s-au întărit în credință și au preamărit pe Dumnezeu. Sfântul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Împăratul, dând multe daruri sfântului, l-a liberat cu pace la locașul lui, însă sfântul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum și întorcându-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obișnuite lui, tămăduind bolnavii și plăcând lui Dumnezeu prin viața cea sfântă și neprihănită.

După Gordian împăratul, a venit la împărăție Filip, dar și acela, neîmpărățind mult, a fost ucis de ostașii săi, iar după dânsul a împărățit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creștini, a ucis mulți dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulți fricoși i-a întors de la Hristos, aducându-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi și ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruțare nevinovatul sânge al creștinilor care nu voiau să se închine idolilor.

În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfântul Trifon că este creștin și că știind meșteșugul doctoricesc, umblă prin țări și tămăduiește bolnavii și apoi învață pe mulți și îi înșeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă și batjocorește pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostași în părțile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu râvna cea după Dumnezeu, luminând pe oameni prin credința cea dreaptă și prin fapte bune. Dar Sfântul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munți sau în prăpăstiile pământului, ci, înarmându-se cu rugăciunea și cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau și, dându-se în mâinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Când Acvilin a stat la judecată cu multă mândrie, înconjurându-l purtătorii de arme, fiind de față fruntașii, slugile și mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: „Tânărul din cetatea Apamia, cel trimis la Măria ta, iată stă înaintea judecății tale celei strălucite”.

Acvilin, eparhul, a zis: „Cel ce stă de față să ne spună numele său, patria, slujba și norocul său, apoi să-și mărturisească credința”. Sfântul a zis: „Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă și cu negrăita Lui înțelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeți voi. Sunt liber și numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credința mea, Hristos slava mea și cununa laudei mele”.

Eparhul zise: „Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca împărătească cum că tot omul care se numește creștin și nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înțelepțește-te și întoarce-te de la acea înșelătoare credință, ca să nu fii aruncat în foc”. Sfântul Trifon a răspuns: „O! de m-aș învrednici să mă sfârșesc prin foc și prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!”. Eparhul a zis: „O! Trifon, te sfătuiesc să jertfești zeilor, căci te văd tânăr cu trupul și desăvârșit cu înțelepciunea și nu voiesc să mori așa rău”. Sfântul Trifon a răspuns: „Desăvârșita înțelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârșită mărturisire și de voi păzi neschimbată dreapta credință în El, ca pe o comoară de mare preț, și de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”. Eparhul a zis: „Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă și mai cumplită îl voi chinui”. Sfântul a răspuns: „Tu mă îngrozești cu focul care se stinge și al cărui sfârșit este cenușa. Eu pe voi necredincioșii vă îngrozesc cu focul cel veșnic și nestins. Depărtează-te de la înșelăciune și cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căiești mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veșnic”.

Acvilin, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată pe sfântul, spânzurându-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată și-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală și cu osârdie și-a dat trupul cel frumos în mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legându-i mâinile la spate, l-au spânzurat și au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbătește, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: „Pocăiește-te Trifon, lepădând nebunia ta; făgăduiește a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărătești, n-a putut să scape de moartea cea amară”. Sfântul a răspuns: „Și eu îți zic că nimeni, lepădându-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moștenească viața veșnică, ci va fi trimis în focul cel veșnic, care niciodată nu se stinge”.

Zis-a eparhul: „Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor și al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia și tu ești dator a te închina, ca să te arăți vrednic de această viață dulce”.

Sfântul a răspuns: „Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toți cei care se închină lui și toți cei ce nădăjduiesc în el și despre care se povestește că era, la început, între vrăjitori și fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat și fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur și de argint și l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăția și fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor și ceilalți oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate și basmelor celor mincinoase, vă închinați idolilor celor neînsuflețiți și muți, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul și, după ce a dat ființă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înșelat de zavistnicul șarpe și căzând în nenumărate răutăți, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce și s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaște pe El toată zidirea. După aceea, iarăși va veni din ceruri, cu putere și cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor și Împăratul împăraților, Judecătorul viilor și al morților, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veșnic, împreună cu toți cei ce se închină lor”.

După aceasta, eparhul Acvilin mergând la vânat, a poruncit să ducă după el pe Sfântul Trifon, legat de un cal. Nu era ușor chinul acela al sfântului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci și fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roșeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu și înfierbântându-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cânta cuvintele lui David: Săvârșește pașii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine pașii. Și iarăși: Îndreaptă Tu pașii mei, Doamne, după cuvântul Tău și fă să nu mă stăpâneasca toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori și cuvintele Sfântului întâi mucenic Ștefan, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

Atunci eparhul, întorcându-se târziu de la vânat, a pus de față iarăși pe mucenic și i-a zis: „Acum, o, ticălosule, socotit-ai înțelepțește a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?”. Sfântul răspunse: „Tu singur ești plin de nebunie și de necunoștință, că te-a orbit diavolul, încât nu poți să cunoști pe Ziditorul tuturor și să I te închini Lui, iar eu sunt înțelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care mă mântuiește”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfântul în temniță, iar el s-a dus în hotarele dimprejur și a zăbovit acolo câteva zile. Apoi, întorcându-se iarăși în Niceea, a stat la judecată și, punând de față pe Sfântul Trifon, i-a zis: „Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărătești și să te închini la zei?”. Sfântul răspunse: „Domnul și Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a cercetat și m-a întărit ca să-mi păzesc credința neschimbată și nemișcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat și Dumnezeu mă supun și către El mă plec; iar mândria ta și pe a împăratului tău o defăimez și mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi”.

Eparhul a zis către slujitori: „Bateți-i piroane ascuțite în picioare și, purtându-l prin cetate, bateți-l mereu”. Îndată făcând slujitorii acestea, purtau pe sfântul și îl târau prin toată cetatea bătându-l, încât pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar și din pricina gerului cel greu și a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe Hristos înaintea sa și privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulțumire. Apoi, aducându-l iarăși înaintea eparhului, se miră de o răbdare ca aceea a sfântului și i-a zis: „Până când, o, Trifon, vei disprețui chinurile? Până când nu te va atinge mulțimea durerilor?”. Sfântul răspunse: „Până când și tu nu vei cunoaște puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înțeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”.

Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la spate și, spânzurându-l iarăși de lemn, să-l bată cu toiege fără cruțare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcând acestea toți slujitorii prigonitorului cu mare sârguință, îndată a strălucit o lumină din cer și o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui și pe care văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfântul Trifon, simțind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie și de veselie, încât zicea: „Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmașilor mei și mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire și dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ție, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă și apărându-mă, mă învrednicește ca, fără de împiedicare, să săvârșesc această nevoință și să mă învrednicesc să câștig cununa dreptății, cu toți cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul ești preamărit în veci. Amin”.

După aceasta, tiranul, chemând iarăși înaintea sa pe sfântul, fiind dezlegat, a început a-l măguli și a-i zice: „Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului și te voi elibera cu cinste și cu daruri!”. Sfântul Trifon, zâmbind, a zis: „Dacă pe împăratul singur l-am defăimat și am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsuflețit? Aceasta nu se poate. Cât despre Zeus și despre ceilalți zei mincinoși ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sunt înțelepți între voi: ce fel de basme se născocesc despre dânșii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voștri făcători de basme au dat numele zeilor voștri la obiceiurile și patimile omenești, astfel: mânia și războiul le-au numit Ares, iar patima desfrânării Afrodita; și așa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebunește ați umplut lumea de idoli și ați cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înțelegerea cea sănătoasă și din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpați cu capul în jos, ci și pe noi vă sârguiți a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtași la aceeași prăpastie și pierzare a voastră. Nimic nu veți spori, o, înșelătorilor, pentru că nu veți putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare și viu să-i întoarceți din calea cea dreaptă și să-i plecați la idolii voștri”.

Auzind Acvilin, s-a mirat de niște cuvinte ca acestea și, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfântul, fără milă, multă vreme. Văzând tiranul că nu poate să urnească stâlpul cel nemișcat și să-l întoarcă de la credința lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărătești și nevrând să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostașii și l-au scos la locul de tăiere. Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor și Împărate al împăraților, mai sfânt decât toți sfinții; Îți mulțumesc că m-ai învrednicit a săvârși nevoința aceasta fără poticnire. Acum mă rog ție, să nu se atingă de mine vicleana mână a vrăjmașului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinții Tăi îngeri în locașurile cele iubite și fă-mă moștenitor al împărăției Tale celei dorite. Primește în pace sufletul meu și pe toți care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, și întru pomenirea mea Îți vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălțimea sfințirii Tale și caută spre dânșii din sfânt locașul Tău, dându-le lor îndestulate și nestricăcioase dăruiri, că Însuți ești bun și îndurat dătător în vecii vecilor”.

Astfel rugându-se sfântul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pământ, pe care frații cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pânze subțiri și curate și ungându-l cu arome voiau să-l îngroape la dânșii, pentru apărarea cetății lor. Dar sfântul li s-a arătat și le-a poruncit să ducă moaștele sale în satul Campsada, unde s-a născut; și au făcut după porunca lui. Astfel, Sfântul Trifon, cel din tinerețe plăcut lui Dumnezeu și sfințit, aducând mulțime de oameni la Hristos și tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri – pe care pentru adevăr le-a suferit –, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinții doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia (Secolul al IV-lea d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

(articol in curs de editare)

 

Sfinții doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia


 

Sfinții „doctori fără de arginți” și făcători de minuni Cosma și Damian, din Asia Mică, au trăit întru Domnul în secolul al IV-lea.

Prăznuirea lor se face pe data de 1 noiembrie.

Nu trebuie confundați cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (pomeniți pe 1 iulie) și nici cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Arabia (pomeniți pe 17 octombrie).

Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia (1 noiembrie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața


 

Cosma și Damian erau frați; tatăl lor era păgân, dar mama lor, Teodota, era creștină.

Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie. Având vreme liberă și fără piedici, ea a slujit cu sârguință lui Hristos, închinându-și toată viața lui Dumnezeu.

După moartea ei, a fost proslăvită ca sfântă.

Sf. Teodota și-a crescut cei doi fii ca buni creștini, insuflându-le iubirea față de semenii lor și ajutându-i să devină bărbați virtuoși și drepți. De asemenea, ea le-a asigurat și o educație aleasă.

Educați și formați ca doctori, Cosma și Damian au primit în dar de la Dumnezeu harul vindecării trupurilor și sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii.

Cosma și Damian sunt cunoscuți și sub numele de „doctori fără arginți”, datorită vindecărilor miraculoase pe care le dăruiau oamenilor, vindecări pentru care ei nu cereau plată de la pacienții lor.

Deoarece vindecarea era dată nu atât de medicamente, cât de rugile lor fierbinți către Dumnezeu, singura lor plată simbolică era ca cel tămăduit să înceapă să creadă în Iisus Hristos.

Neluând niciodată plată în bani sau în alte bunuri pentru serviciile lor, ei respectau astfel porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos care a spus:

În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10:8).

Faima sfinților Cosma și Damian s-a răspândit în toată regiunea și oamenii i-au numit „doctorii fără de arginți”.

Odată, sfinții Cosma și Damian au fost chemați la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu mai găsise vindecare la nici un doctor.

Cei doi sfinți, numai prin credință și puterea rugăciunii au reușit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat sănătoasă și a dat slavă lui Dumnezeu.

Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătându-i trei ouă și zicând:

Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viață, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”.

Auzind numele Sfintei Treimi doctorul fără de arginți nu a îndrăznit să refuze.

Când a auzit Cosma această întâmplare, s-a întristat mult, crezând că făcând aceasta fratele său a încălcat porunca de a nu primi plată materială pentru serviciile medicale aduse semenilor lor.

Din acest motiv, atunci când Sf. Cosma era pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său Damian să nu fie înmormântat lângă el.

La scurt timp după moartea sfântului Cosma, Sf. Damian s-a stins și el din viață și toți apropiații săi se întrebau unde să îl îngroape.

Dar Dumnezeu a făcut o minune: o cămilă, pe care cei doi doctori o vindecaseră mai demult, la rugămintea stăpânului ei, a glăsuit cu voce omenească, spunând că nu trebuie să se se îndoiască și să-l îngroape pe Damian lângă fratele său Cosma, pentru că Damian nu acceptase acele ouă de la Paladia drept plată, ci din respect pentru numele lui Dumnezeu.

Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginți au fost îngropate împreună la Thereman (în Mesopotamia).

 

Minunea de la Thereman


 

După moartea sfinților Cosma și Damian s-au înfăptuit mai multe minuni.

În Thereman (Mesopotamia), aproape de biserica ridicată la mormântul Sf. Cosma și Damian, trăia un om pe nume Malchus.

Într-o zi el a plecat în călătorie, lăsându-și soția singură pentru o perioadă destul de lungă de timp.

Înainte să plece el s-a rugat în biserica închinată „Doctorilor fără de arginți”, ca aceștia să aibă grijă de nevasta lui.

Dar un dușman al lui Malchus uneltind împotriva acestuia, a plănuit uciderea femeii.

El i s-a arătat soției lui Malchus, spunându-i că l-a trimis bărbatul ei să o ia și să o ducă acolo unde era el.

Crezându-l, ea l-a urmat, dar când au ajuns într-un loc pustiu vrăjmașul a încercat să o omoare.

Văzând pericolul în care se afla, femeia s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o ajute.

Atunci au apărut doi bărbați înfricoșători care l-au alungat pe diavol și acesta a căzut de pe o stâncă.

Cei doi au condus-o pe femeie acasă, unde ajungând ei, ea s-a închinat și i-a întrebat cum le este numele ca să le poată mulțumi toată viața.

Ei i-au răspuns că sunt slujitorii lui Dumnezeu, Cosma și Damian, după care s-au făcut nevăzuți.

Tremurând de uimire și bucurie, ea a povestit tuturor această minune și a mers la icoana binefăcătorilor ei rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

De atunci, cei doi sfinți, Cosma și Damian, sunt considerați și protectori ai sfințeniei căsniciilor creștine, precum și dătători de armonie în viața soților.

 

Imnografie


 

Tropar, glasul al 2-lea:

Sfinților doctori cei fără de arginți și de minuni făcătorilor, Cosma și Damian, cercetați neputințele noastre; în dar ați luat, în dar dați-ne nouă.

Condac, glasul al 2-lea:

Har de tămăduiri luând, întindeți sănătate celor ce sunt întru nevoi, măriți doctori făcători de minuni, Cosma și Damian. Dar cu cercetarea lor de către voi, cutezările vrăjmașilor le-ați potolit, lumea tămăduind cu minunile.

 

cititi mai mult despre Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia si pe: ro.wikipedia.orgdoxologia.ro

Sfinții Mucenici doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (Secolul al III-lea d.Hr)

foto preluat de pe altarulcredintei.md
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Mucenici doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma


 

Sfinții mucenici doctori fără de arginți și făcători de minuni Cosma și Damian au trăit la Roma, în secolul al III-lea și au mucenicit în timpul împăratului roman Carinus (283-284).

Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe data de 1 iulie.

***

Nu trebuie confundați cu Sfinții Mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian cei din Asia Mică (pomeniți pe 1 noiembrie) și nici cu sfinții mucenici și doctori fără de arginți Cosma și Damian cei din Arabia (pomeniți pe 17 octombrie).

Crescuți de părinții lor în credința creștină, Cosma și Damian au dus vieți curate și virtuoase, și așa s-au învrednicit a primi de la Dumnezeu darul vindecărilor.

Cunoscând cei doi frați de unde vine darul, nu luau nicio plată pentru vindecările pe care le făceau; și având multă bunătate și iubire de oameni, au adus pe mulți la credința în Hristos.

Adeseori spuneau celui bolnav: „Nu cu puterea noastră te vindecăm, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Crezi deci în Dânsul și vei fi vindecat”.

Pentru că nu acceptau niciun fel de plată pentru vindecările pe care le făceau, cei doi frați au fost numiți „doctori fără de arginți”.

Viața lor de slujire a celor din jur și marea lor influență spirituală asupra poporului au adus pe mulți în Biserică, atrăgând însă și atenția autorităților romane, care au trimis soldați care să-i aresteze pe cei doi frați.

Auzindu-se aceasta, creștinii locali i-au convins pe sfinții Cosma și Damian să se ascundă pentru o vreme, ajutând-i astfel să scape pentru o perioadă.

Însă, neputând găsi frații, soldații au arestat în locul altor creștini din zona în care trăiau sfinții.

Atunci sfinții Cosma și Damian au ieșit din ascunzătoare și s-au predat soldaților, cerându-i să elibereze pe cei care au fost arestați din cauza lor.

Cei doi frați, Cosma și Damian, sfinții au fost închiși la Roma și judecați.

Înaintea împăratului roman (Marcus Aurelius Carinus, 282-284) și a judecătorului, ei au mărturisit deschis credința în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume pentru a salva omenirea și pentru a răscumpăra lumea de păcat și au refuzat cu hotărâre să ofere jertfe zeilor păgâni.

Ei au spus: „Noi nu am făcut rău nimănui, nu suntem implicați în magia sau vrăjitoria de care ne acuzați. Noi îi tratăm pe cei infirmi prin puterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu primim nicio plată pentru a acorda ajutor bolnavilor, pentru că Domnul nostru le-a poruncit ucenicilor săi: «în dar ați luat, în dar să dați» (Matei 10:8)”.

Totuși, împăratul Carinus a continuat cu pretențiile sale de a se aduce jertfe zeilor păgâni.

După rugăciunea fraților sfinți, întărită de puterea harului, Dumnezeu l-a lovit brusc pe Carinus, orbindu-l, pentru ca și el să simtă puterea atotputernică a Domnului, care nu iartă blasfemia împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:31). Poporul, văzând această minune, a strigat:

Mare este Dumnezeul creștin! Nu există alt Dumnezeu decât El!” Mulți dintre cei care credeau i-au că au rugat pe cei doi frați să-l vindece pe împărat și chiar acesta le-a cerut sfinților frați să continue convertirea la adevăratul Dumnezeu, Hristos Mântuitorul, astfel încât sfinții l-au vindecat.

După aceasta, sfinții Cosma și Damian au fost eliberați în mod onorabil și, încă o dată, s-au dedicat tratării bolnavilor.

Dar, ceea ce nu a putut face ura păgânilor și asprimea autorităților romane, s-a realizat datorită invidiei, una dintre cele mai puternice pasiuni ale naturii umane păcătoase.

Un medic mai vechi, cu care frații sfinți studiaseră arta medicinei, a devenit invidios pe faima acestora.

Condus de nebunia invidiei și a răutății, el i-a chemat pe cei doi frați, care fuseseră cei mai buni studenți ai săi, propunându-le să meargă împreună pentru a strânge diverse plante medicinale.

Mergând departe, în munți, el i-a ucis și le-a aruncat trupurile într-un râu. Astfel, acești frați sfinți, doctorii fără de arginți Cosma și Damian, și-au încheiat călătoria pământească ca martiri.

Deși și-au dedicat viața servirii creștinești a semenilor lor și au scăpat de închisoarea și sabia romană, ei au fost uciși mișelește chiar de către profesorul lor.

Domnul îi glorifică pe cei care și-au dat viața pentru credința creștină.

Acum, prin rugăciunile sfinților martiri Cosma și Damian, Dumnezeu aduce vindecare tuturor celor care prin credință și rugăciune recurg la mijlocirea lor cerească.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, din Roma

(Glas 8)

Sfinților cei fără de arginți și de minuni făcătorilor, cercetați neputințele noastre. Și ca unii care în dar ați luat, în dar dați-ne nouă.

Condacul Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, din Roma

(Glas 2)

Cele de sus căutând…

Cei ce ați primit harul tămăduirilor, dați sănătate celor ce sunt întru nevoi, măriților, doctori care sunteți făcători de minuni și cu cercetarea voastră, surpați semețiile vrăjmașilor, tămăduind lumea cu minunile.

 

Sfinți ocrotitori

În România, Sfinții Cosma și Damian sunt considerați ocrotitori a unor lăcașuri de cult, instituții medicale și sociale, iar fragmente din cinstitele lor moaște se găsesc la mai multe biserici din România. Astfel, capela Institutului Clinic Fundeni are două fragmente din moaștele Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, ocrotitorii acestui lăcaș de cult.

cititi mai mult despre Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Mucenici Doctori fără de arginți, Cosma și Damian, din Roma


 

Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (sec. al III-lea d.Hr) - foto p-reluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma (sec. al III-lea d.Hr) – foto p-reluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Cosma și Damian de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri, de aceea au fost numiți și doctori fără de plată, căci numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau trebuință de la cei ce se tămăduiau, ca să creadă întru Hristos.

După trupeasca răsărire pe pământ a Stăpânului nostru, Hristos Dumnezeu, se poate auzi pretutindeni, ca un lucru oarecare de mirare, viața tuturor Sfinților Mucenici ai lui Hristos. Pentru că minunată s-a făcut întru dânșii puterea Mântuitorului, și de mirare este tuturor starea lor cea cu mărime de suflet împotriva muncitorilor și nebiruita lor răbdare. Dintre unii ca aceia au fost aceștia, de care ne stă nouă înainte cuvântul, Sfinții răbdători de chinuri Cosma și Damian, frați după trup, care dintr-un tată și dintr-o maică s-au născut în Roma cea veche și au fost crescuți în buna credință creștinească.

Aceștia deprinzându-se la meșteșugul doctoriei, toate bolile le tămăduiau cu lucrarea. Căci aveau împreună ajutător lor întru toate pe darul Unuia Dumnezeu, și peste câți din oamenii cei ce pătimeau și din dobitoace își puneau mâinile lor, îndată aceia se făceau sănătoși desăvârșit. Iar bunii tămăduitori de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri, de aceea au fost numiți și doctori fără de plată, căci numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau trebuință de la cei ce se tămăduiau, ca să creadă întru Hristos. Și nu numai în singură Roma, ci și prin cetățile dimprejur și prin sate mergând, și pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe mulți îi întorceau la Hristos.

Și încă pe lângă darul cel tămăduitor, făceau bine noroadelor și prin îndurata dăruire, căci având de la strămoși multe averi adunate, și după părinți rămase lor, le vindeau pe acelea și le împărțeau la săraci și la cei ce aveau trebuință, și hrăneau pe cei flămânzi, și îmbrăcau pe cei goi, și tot felul de milă și de îndurare arătau spre cei săraci și lipsiți. Iar când tămăduiau pe cei bolnavi, grăiau către dânșii așa: „Noi numai mâinile le punem pe voi, iar cu puterea noastră nimic nu putem să facem, ci pe toate le lucrează tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unuia adevăratului Dumnezeu, întru Care de veți crede cu neîndoire, îndată sănătoși veți fi”. Și aceia crezând, câștigau sănătate. Și așa în toate zilele întorcându-se mulți de la păgânătatea închinării de idoli, se apropiau de Hristos.

Și aveau sfinții aceștia doctori petrecere osebită într-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile părinților lor; acolo avându-și adăpostirea lor, i-au luminat pe toți cei dimprejur cu sfânta credință. Deci diavolul neputând răbda ca să vadă o viață ca aceasta a lor, care strălucea cu faptele bune, a îndemnat pe oarecare slujitori ai lor ca să meargă la împăratul și să clevetească pe acești nevinovați. Și împărățea atunci în Roma Carin; acesta ascultând pe clevetitori, îndată a trimis ostași la satul acela, ca să prindă pe doctorii cei fără de plată Cosma și Damian, și să-i aducă înaintea lui la judecată. Și mergând ostașii la satul acela și întrebând pentru Cosma și Damian, s-au adunat credincioșii la sfinți și-i rugau pe dânșii ca să se ascundă puțin, până ce va trece mânia cea împărătească. Iar sfinții n-au voit să-i asculte pe ei, ci se sârguiau ca singuri de voie să iasă la ostașii cei ce-i căutau pe dânșii, dorind ca să pătimească pentru Hristos cu bucurie.

Însă după ce mai mulți credincioși s-au adunat la ei, și cu rugăminte cu lacrimi îi îndemnau pe dânșii, ca să-și ferească viața lor, nu pentru sine, ci pentru mântuirea multora, s-au supus și nevrând. Iar credincioșii luându-i pe ei, i-au ascuns într-o peșteră. Deci ostașii căutându-i pretutindeni cu dinadinsul și neaflându-i, s-au umplut de iuțime și de mânie, și prinzând pe unii bărbați cinstiți din satul acela, i-au legat pe dânșii cu lanțuri, și-i duceau la Roma. De care lucru înștiințându-se Sfinții Cosma și Damian, îndată au ieșit din peșteră și au alergat degrab în urma ostașilor, și ajungându-i pe cale, au zis către dânșii: „Sloboziți pe acești nevinovați și luați-ne pe noi. Pentru că noi suntem cei pe care aveți voi poruncă să-i prindeți”. Deci ostașii slobozind pe acei bărbați, au pus lanțurile pe Sfinții Cosma și Damian, și i-au dus la Roma, unde sfinții au fost păziți în legături până a doua zi.

Iar a doua zi a șezut împăratul la obișnuita judecată înaintea norodului, care era la loc de priveliște, și punând înainte pe Sfinții legați Cosma și Damian, cu mare glas a început a vorbi către dânșii, zicându-le: „Voi sunteți cei ce vă împotriviți zeilor părinților noștri și cu oarecare meșteșug de vrajă tămăduiți fără de plată bolile între oameni și între dobitoace, amăgind pe norodul cel prost ca să se depărteze de la zei și de la legile părintești? Ci măcar acum întoarceți-vă de la a voastră rătăcire, ascultați sfatul meu cel bun, și apropiindu-vă, aduceți jertfă zeilor, care îndelung v-au răbdat pe voi până acum. Căci făcându-li-se strâmbătate de la voi, nu v-au răsplătit vouă rău pentru rău, deși puteau să vă răsplătească, ci au răbdat așteptând întoarcerea voastră cea către dânșii”. Iar sfinții plăcuți lui Hristos, într-un glas răspunzând către împăratul, au grăit: „Noi n-am înșelat pe nici un om, nici nu știm meșteșug de vrajă, nici n-am făcut vreun rău cuiva, ci tămăduim bolile cu puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zicând: Pe cei bolnavi tămăduiți, pe cei stricați curățiți. Și o facem aceasta fără de plată, de vreme ce Mântuitorul a poruncit-o, zicând: In dar ați luat, în dar dați. Pentru că nu avem trebuință de averi, ci mântuirea sufletelor omenești o căutăm, și slujim neputincioșilor și săracilor ca Insuși lui Hristos. Căci Acela socotește ca și pentru Sine îngrijirile cele făcute pentru dânșii, zicând către bunii dătători: Flămând am fost și Mi-ați dat de am mâncat; am însetat și M-ați adăpat pe Mine. Gol am fost și M-ați îmbrăcat. Pe aceste porunci ale Lui noi ne sârguim a le împlini, așteptând ca să luăm de la Dânsul plată în viața cea fără de sfârșit a Impărăției cerului. Iar celor păruți de tine zei nicidecum nu voim să le slujim. Tu și cei cu tine slujiți-le lor! Iar noi știm cu adevărat, că aceia nu sunt dumnezei. Iar de voiești, o, împărate, noi îți punem ție înainte sfatul cel bun, ca să cunoști pe unul Adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care răsare soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți spre trebuința noastră, și spre slava numelui Său celui preamare. Aceluia Să-i slujești, depărtându-te de la idolii cei fără de suflet și nesimțitori”.

Iar Carin împăratul a zis către dânșii: „Nu v-am chemat pe voi ca să grăiți filosofii, ci să aduceți jertfă zeilor”. Răspuns-au sfinții: „Noi unuia Dumnezeului nostru îi aducem sufletele noastre jertfă fără de sânge, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din cursele diavolului și a dat pe Unul născut Fiul Său pentru mântuirea a toată lumea. Acela -Dumnezeul nostru – nu este zidit, ci este Ziditor al tuturor. Iar ai tăi zei sunt niște scorniri omenești și lucru al mâinilor meșterilor. Și de n-ar fi fost între oameni meșteșugul cel ce face pe zeii voștri, voi n-ați fi avut la cine să vă închinați”. Carin a zis: „Nu ocărâți pe zeii cei veșnici, ci apropiindu-vă, închinați-vă lor cu jertfe, mai înainte de a primi muncile cele ce vă așteaptă pe voi”.

Iar robii lui Hristos umplându-se de Duhul Sfânt, au zis: „Fii rușinat împreună cu zeii tăi, o, Carine, și de vreme ce se întoarce mintea ta de la Dumnezeul cel ce de-a pururea este și viețuiește în veci, și se lipește spre idolii cei nesimțitori și niciodată vii, deci și fața trupului tău să se întoarcă de la locul său spre a ta înfruntare, ca să te deprinzi prin singură cercarea, ce poate Dumnezeul nostru”. Aceasta zicând-o sfinții, îndată s-a schimbat fața lui Carin și grumajii i s-au sucit, și s-a întors fața lui la spatele lui. Și nu putea să-și întoarcă grumajii săi, nici nu putea cineva să-i ajute lui, ci ședea pe scaun, avându-și grumajii și fața strâmbă. Iar norodul ce privea spre aceea, striga cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de dânsul”.

Intru acea vreme mulți au crezut întru Hristos și au rugat pe Sfinții Doctori ca să tămăduiască pe împăratul. Incă și singur împăratul se ruga, zicând către dânșii: „Acum știu cu adevărat că sunteți robi ai Adevăratului Dumnezeu. Deci mă rog vouă, precum ați vindecat pe cei mulți, tămăduiți-mă și pe mine, ca și eu să cred că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul cel propovăduit de voi, care a făcut cerul și pământul”.

Iar sfinții au zis către dânsul: „De vei cunoaște pe Dumnezeul cel ce ți-a dat ție viața și împărăția, și de vei crede întru Dânsul cu toată inima ta, Acela poate să te tămăduiască pe tine”. Iar împăratul cu mare glas a zis: „Cred întru tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, miluiește-mă pe mine și nu pomeni neștiința mea dintâi”. Aceasta zicând-o împăratul, i s-au îndreptat grumajii lui și fața lui a stat la locul său, precum era mai întâi. Și sculându-se împăratul de la locul său, și-a ridicat ochii săi spre cer și înălțându-și mâinile, a dat mulțumită lui Dumnezeu împreună cu tot norodul, zicând: „Bine ești cuvântat, Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, Care m-ai adus pe mine dintru întuneric la lumină, prin acești sfinți robi ai Tăi”.

Și așa tămăduindu-se împăratul, a cinstit pe Sfinții Doctori Cosma și Damian, și i-a slobozit pe ei cu pace. Iar ei ieșind din Roma, s-au dus la satul lor. Și auzind locuitorii satului aceluia, și cei dimprejur, toate cele ce se făcuseră de sfinți în Roma, au ieșit întru întâmpinarea plăcuților lui Dumnezeu și i-au primit pe dânșii cu bucurie, veselindu-se și slăvind pe Stăpânul Hristos. Iar sfinții umblau iarăși împrejur prin cetăți și prin sate după obiceiul lor, tămăduind neputințele și luminând norodul cu sfânta credință, apoi se întorceau la satul lor. Iar zavistuitorul diavol neputând prin meșteșu-girea sa cea dintâi să-i piardă pe sfinți de pe pământul celor vii, a scornit alta.

Era în părțile acelea oarecare doctor slăvit, de la care și acești sfinți învățaseră la început meșteșugul doctoricesc; pe acela l-a îndemnat vrăjmașul ca să urască pe sfinți, nesuferind slava lor cea bună. Deci, chemând acela la sine pe sfinți cu înșelăciune, i-a luat pe dânșii la un munte, ca și cum ar fi voit să adune buruieni de doctorii, iar în inimă având gândul lui Cain. Și ducându-i pe ei departe, a rânduit ca fiecare deosebi să adune buruieni. Deci mai întâi năvălind asupra unuia, l-a ucis pe el cu pietre, apoi și pe celălalt l-a ucis așijderea. Și luând trupurile lor, le-a ascuns lângă o scursură de apă ce era acolo.

Așa sfinții răbdători de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fără de plată, Cosma și Damian, și-au luat sfârșitul vieții și s-au învrednicit de cununile mucenicești de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și de-a pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Aducerea moaștelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginți Chir și Ioan (Secolul al V-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Aducerea moaștelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginți Chir și Ioan


 

În data de 28 iunie se face pomenirea mutării moaștelor Sfinților Chir și Ioan de la Canopus (actualul Abukir, Egipt) la Manutin.

La un veac de la martiriul lor, Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei (412 – 444), s-a rugat lui Dumnezeu să alunge demonii din templul idolesc de la Manutin, o cetate situată în apropiere de Canopus și în care se afla un templu păgân.

Un înger al Domnului i-a spus sfântului patriarh că demonii nu vor putea fi îndepărtați decât prin ducerea moaștelor Sfinților Chir și Ioan. Sf. Chiril la Manutin. Aceasta a și făcut Sf. Chiril al Alexandriei, ridicând la Manutin o biserică în cinstea sfinților mucenici.

Din acel moment, duhurile necurate au fost gonite din cetate, iar biserica unde au fost mutate moaștele sfinților a devenit izvor de tămăduiri.

 

Sfântul Chir


 

Sf. Chir s-a născut la Alexandria, în Egipt, în secolul al III-lea d.Hr. A studiat și a ajuns un medic foarte bun. Era renumit, pentru că își trata pacienții fără plată sau alte recompense materiale.

El îi vindeca în numele lui Iisus Hristos, rostind rugăciuni și citând din Sfânta Scriptură. După ce îi trata, ca și Mântuitorul, își sfătuia pacienții să nu mai păcătuiască.

După ce s-a declanșat marea persecuție împotriva creștinilor ordonată de împăratul Dioclețian, Chir a ajuns în Arabia, unde s-a călugărit. El a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni.

 

Sfântul Ioan


 

Sf. Ioan era soldat în oraşul Edesa, din Asia Mică. Auzind de minunile pe care le făcea Sf. Chir, a mers în Arabia să-l cunoască și a devenit discipolul lui atât în credință, cât și în știința medicinei, devenind și el „doctor fără de arginți”.

Când au aflat că o femeie, pe nume Atanasia, a fost închisă din cauza credinței ei creștine împreună cu cele trei fiice ale sale, Teodota, Teoctista și Eudoxia, Sfinții Chir și Ioan le-au încurajat să rămână statornice în credința în ciuda torturilor.

Pentru această faptă, au fost însă privaţi de libertate, chinuiţi şi, în cele din urmă, decapitaţi împreună cu Atanasia și fiicele ei, în ziua de 31 ianuarie.

Credincioșii au luat trupurile sfinților Chir și Ioan și le-au îngropat creștinește într-un loc despre care se spune în Proloage că a fost aflat doar cu puțin timp înainte ca Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei, să decidă mutarea lor la Manutin.

 

Imnografie


 

Troparul aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

Glasul 5

Minunile sfinţilor Tăi mucenici, zid nebiruit ne-ai dăruit nouă, Hristoase Dumnezeule; pentru rugăciunile lor, sfaturile păgânilor le risipeşte şi sceptrurile Împărăţiei le întăreşte, ca un bun şi de oameni iubitor.

Condacul aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Din harul cel dumnezeiesc dar de minuni luând, sfinţilor, faceţi minuni în lume, toate patimile noastre cu doctorie nevăzută, le tăiaţi, Sfinte Mucenice Chir, de Dumnezeu înţelepţite, împreună cu măritul Mucenic Ioan; că voi după adevăr sunteţi doctori dumnezeieşti.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Doctori fără de Arginți Chir și Ioan pe unitischimbam.ro

 

Aducerea moaștelor Sfinților Mucenici Doctori fără de arginți Chir și Ioan


 

Sf. Mc. doctori fără de arginți Chir și Ioan (Secolele III – IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. doctori fără de arginți Chir și Ioan (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acești sfinți pătimitori de chinuri, Chir și Ioan, au pătimit pentru Hristos în 31 de zile ale lunii ianuarie, pe vremea împărăției lui Dioclețian, în cetatea care se numea Canopos, care era departe de Alexandria ca la 12 stadii. După mucenicescul lor sfârșit, creștinii luând în taină sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste. Iar după trecerea a mulți ani, tămăduitoarele lor moaște au fost aflate într-acea vreme când creștinii întărindu-se mai mult decât elinii cei închinători la idoli, au început pretutindeni a zidi biserici fără opreliște, iar mai ales în vremea împărăției marelui Teodosie, care a biruit pe tiranul Maxim al Apusului cu toate puterile sale, prin rugăciunile cuvioșilor părinți, care viețuiau în pustiile Egiptului și la care împăratul Teodosie a trimis într-adins, având trebuință de rugăciunile lor spre ajutor. Intre acești părinți cu cuviință este a pomeni pe unul, cu numele Senufie, slăvit întru minuni, care petrecea în Schit și pentru care împăratul a scris patriarhului Teofil al Alexandriei să-l trimită în Constantinopol la dânsul, ca prin binecuvântarea și cu rugăciunile lui să se înarmeze împotriva vrăjmașilor.

Deci Teofil, voind să împlinească porunca împăratului, s-a dus el însuși în Schit la Cuviosul părinte Senufie, ca să-l roage să meargă la Constantinopol la împăratul Teodosie; dar acela nicidecum nu a voit să iasă din chilia sa. Iar după multă rugăminte și îndemnare a patriarhului, cuviosul supărându-se, și-a luat rasa și toiagul, pe care ridicându-le în sus spre răsărit și înălțându-și ochii spre cer, a grăit: „Doamne, Dumnezeul puterilor, mă rog Ție cu smerenie, dă rasei și toiagului acestuia acea putere pe care mi-ai fi dat-o mie cu a ta milostivire, de aș fi mers acolo”.

Astfel rugându-se, a dat rasa și toiagul patriarhului, zicându-i: „Acestea să le trimiți împăratului în locul meu și să-i scrii ca în timp de război să pună rasa pe dânsul, iar toiagul să-l ia în mână și să meargă cu îndrăzneală înaintea oștilor lui împotriva vrăjmașilor și va vedea slava lui Dumnezeu”. Iar patriarhul a trimis acelea împăratului și i-a spus lui cuvintele cuviosului. Iar împăratul primindu-le cu credință și făcând după cuvântul cuviosului, a câștigat mare biruință asupra vrăjmașilor. Deci spre aducerea aminte a acelei biruințe și spre pomenirea Cuviosului Senufie, alexandrinii au făcut asemănarea împăratului, săpată și pusă pe un stâlp înalt, având rasa călugărească pe dânsul și toiagul ținându-l în mâini. Și în toți anii prăznuiau cu dănțuire ziua acelei biruințe, mulțumind lui Dumnezeu. De atunci mai ales au început a se zidi biserici lui Dumnezeu în Alexandria și în tot Egiptul, pentru că se înmulțise creștinătatea.

Și când Patriarhul Teofil a voit să zidească o biserică aleasă în Canopos în numele Sfinților Apostoli, în acea vreme s-au aflat moaștele Sfinților făcători de minuni Chir și Ioan. Aceasta a fost după sfârșitul lui Teodosie și pe timpul împărăției fiului său, Arcadie. Iar despre aducerea moaștelor Sfinților Mucenici Chir și Ioan se scrie în viața Sfântului Chirii, patriarhul Alexandriei, că aproape de Canopos, ca la două stadii, este un loc care se numește Manutin, care mai înainte era sat. Acolo era o capiște veche și locuință diavolească, fiind foarte înfricoșat locul acela, deoarece multe duhuri necurate petreceau acolo. Deci când patriarhul Teofil era încă între cei vii, dorea să curețe locul acela de diavoli și să-l facă loc sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu, dar având multe împiedicări și apropiindu-i-se sfârșitul vieții, n-a putut să-și ducă gândul său la îndeplinire. Atunci Sfântul Chirii, moștenitorul scaunului lui Teofil, a început a se îngriji de aceasta și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul să-i dea de sus ajutor și putere, pentru biruirea și izgonirea din locurile acelea a duhurilor necurate. Deci îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i ca să aducă cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chir și Ioan la locul ce se numește Manutin, că astfel va fugi de acolo diavoleasca putere.

Și făcând aceasta Sfântul Chirii, a adus în Manutin moaștele sfinților, zidind acolo o biserică în numele lor. Atunci îndată s-au gonit de acolo necuratele duhuri și s-a făcut în acel loc izvor de tămăduiri, ce izvorăsc din moaștele mucenicilor. Deci se cuvine să se pomenească oarecare minuni ale acestor sfinți, pe scurt.

În zilele prea sfințitului Evloghie, patriarhul Alexandriei, un fiu de-al lui Iulian, mai marele cetății, cu numele Amonie, avea împrejurul grumajilor săi oarecare vătămări dureroase care creșteau înăuntrul trupului. Acele vătămări care doctorii le numesc scrofule au crescut și s-au umflat din zi în zi, i-au îngreunat grumajii și îl îngrozeau cu moarte. Și chemând mulți doctori, nimic n-au aflat spre vindecare, din care pricină tatăl și fiul mâhnindu-se, i-au lăsat pe aceia și au alergat la Sfinții făcători de minuni Chir și Ioan, rugându-se cu lacrimi lângă cinstitele moaște, ca să dea tămăduire fiului său.

Atunci acela, arătându-se în vedenie, au poruncit tânărului, care se îngâmfa pentru slavă și bogății, să-și lepede mai întâi mândria sa și, în semn de smerenie, să măture gunoiul din casa lor; apoi să facă un plasture de ceapă amestecat cu pâine și să oblojească tot grumajul și gâtlejul. Și după ce a făcut aceasta, îndată i s-au închis vătămările, și Amonie a luat tămăduire, cu rugăciunile sfinților doctori fără de plată. Insă tot același Amonie, după câtăva vreme, uitând sfatuirile sfinților, s-a înălțat cu mândria și iarăși s-a îmbolnăvit de altă boală, care îi era pedeapsă pentru neascultarea lui. Prin boala aceea pântecele lui îi era foarte greu, din care pricină stomacul său nu putea să primească deloc nici mâncare, nici băutură; ci toate cele ce îi intrau pe gură, îndată i se întorceau înapoi.

Atunci iarăși a alergat cu lacrimi, rugându-se Sfinților răbdători de chinuri Chir și Ioan, doctorii săi cei încredințați. Iar aceia, arătându-i-se lui în vis, mai întâi l-au ocărât pentru mândria lui, apoi i-au poruncit să-și lepede hainele cele de mult preț și să se îmbrace într-o haină de păr și, luând vasele cele de apă, să aducă apă rece la frații cei neputincioși și săraci, pentru adăparea lor. Iar după ce Amonie a făcut aceasta fără lenevire, sfinții iarăși i s-au arătat și i-au poruncit, ca, luând untdelemn din candelele lor, asemenea și ceară din lumânările aprinse lângă raclele lor, să facă un plasture și să-l lipească de pântecele său. Aceasta făcând Amonie, s-a făcut sănătos.

Un alexandrin, anume Teodor, fiind multă vreme orb de amândoi ochii, a fost dus la Manutin, în biserica unde erau moaștele sfinților răbdători de chinuri și acolo se ruga cu osârdie pentru luminarea ochilor săi. Deci sfinții i s-au arătat în vedenie și i-au poruncit să meargă și să se spele la izvorul care era aproape de biserica lor. Iar el ducându-se, s-a spălat, și când și-a șters fața cu băsmăluța îndată a văzut în băsmăluță albețile care căzuseră din ochii lui ca niște solzi. Deci s-a întors de la biserică cu bucurie, arătând la toți orbiciunea sa cea căzută în băsmăluță.

Un alt bărbat, anume Calos, plăcut lui Dumnezeu după nume și după viață, din întâmplare căzând de pe o scară, și-a sfărâmat fluierul piciorului în multe bucăți, și-l durea foarte tare. Și chemând mulți doctori și neputând dobândi nici un ajutor de la ei, a alergat cu credință mare la acești doctori fără de arginți, Chir și Ioan, și ungân- du-i piciorul cu untdelemn din candele lor, s-a tămăduit în același ceas.

Un om, anume Isidor de la Maiuma, avea durere înăuntru, la rărunchii săi, care, putrezind, s-au prefăcut în sânge și în flegmă, astfel că scuipa cu sânge. Și neputând omul acela să se tămăduiască cu nici un fel de doctorii, a alergat la moaștele cele tămăduitoare ale sfinților răbdători de patimi și aceia i s-au arătat, nu în vedeniei ci la arătare și i-au dat lui să mănânce o bucată de chitrin. Iar acela, primind acea bucată din mâinile lor, nu știa de la cine o primește deoarece socotea, că aceia sunt din poporul ce venise să dea închi­năciune sfintelor moaște ale mucenicilor. Și după ce a mâncat ceea ce i se dăduse, îndată s-a tulburat stomacul lui și a vărsat un vierme mare, care rodea ficații lui, iar sfinții fără de arginți s-au făcut nevăzuți. Iar el făcându-se sănătos în acel ceas, a dat mulțumire lui Dumnezeu și plăcuților Lui.

Un om, anume Mina, mai marele cetății Filoponiei, fiind cuprins de o boală cumplită cu friguri, i s-a adaos pe lângă aceasta și împietrirea stomacului, căci i s-a încuiat stomacul. Și câte leacuri îi dădeau pe gură doctorii, toate rămâneau fără de folos, și încă mai rău i se umfla pântecele, neputând să iasă afară. Și a pătimit bărbatul acela așa două săptămâni, suferind acea cumplită durere, încât se deznădăjduise din partea doctorilor, dar aducându-și aminte de Sfinții doctori fără de arginți Chir și Ioan, a poruncit să-l ducă cu patul în Manutin la tămăduitoarele lor moaște. Acolo, rugându-se el cu lacrimi și adormind puțin, i s-au arătat sfinții și i-au dat să mănânce o smochină. Și deșteptându-se din somn a găsit smochina pe pat lângă el și, luând-o, a mâncat-o și îndată i s-a dezlegat stomacul și s-a făcut sănătos.

Un alt Mina, care era ca acel vechi Asail, ușor și grabnic cu picioareleca o căprioară de cele din țarină, s-a îmbolnăvit după aceea foarte tare de picioare, încât nici nu putea păși; și a zăcut multă vreme în pat, umflându-se foarte picioarele lui. Deci a poruncit să-l ducă cu patul la Sfinții făcători de minuni Chir și Ioan. Și după ce și-a uns picioarele cu untdelemn de la candelele care ardeau la cinstitele lor moaște, îndată s-a sculat sănătos și umbla bine cu picioarele cele tămăduite, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților Lui.

O femeie cu numele Teodora, bând apă, din întâmplare a băut o broscuță mică, însă nu știa ce a băut și acea broscuță a crescut în pântecele ei. Deci la început, cât a fost mică acea broască, îi făcea puțină durere înăuntru, iar după ce a crescut mare, s-a mărit și durerea, încât femeia aceea nu avea odihnă nici ziua, nici noaptea de acea cumplită durere. Deci se văita cu amar și se tăvălea pe pământ, și nimeni nu putea să-i ajute ei, nici să cunoască care îi este boala. Și mulți socoteau că ea este muncită de diavol; deci au adus-o la acești Sfinți tămăduitori Chir și Ioan, care, arătându-i-se noaptea, i-au poruncit, ca, mai înainte de primirea mâncării, să bea apă multă. Și după ce femeia a făcut aceasta, stomacul ei îndată s-a tulburat și a vărsat o broască mare și astfel s-a făcut sănătoasă. Deci toți cei care au văzut aceasta, minunându-se, au slăvit pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui.

După acea femeie Teodora, a alergat un bărbat oarecare, anume Teodor, la sfinții doctori fără plată, având înăuntru otravă dată de niște oameni răi. Acela, bolind foarte tare, nu putea să câștige ajutor de la doctori. Deci rugându-se el cu lacrimi pentru sănătatea sa, sfinții i s-au arătat în vedenie, poruncindu-i să mănânce o jivină, care pe grecește se numește scolopendra. Și deșteptându-se el din vedenie, s-a întărit cu semnul Sfintei Cruci, pentru că socotea că este o nălucire drăcească și iarăși se ruga către sfinți, cerând sănătate. Iar în altă noapte, sfinții i s-au arătat iarăși, poruncindu-i același lucru. Dar el nu credea, fiindcă acea jivină este plină de otravă, iar nu de tămăduire. Și i s-a făcut lui și a treia oară aceeași arătare; dar nici așa n-a ascultat, părându-i-se că aceea este o nălucire a vrăjmașului. Dar într-a patra noapte, sfinții i s-au arătat, nu în vis, ci la arătare, fiindu-le milă de boala cea grea a lui, și i-au zis: „Pentru ce nu crezi cuvintele noastre? Deci dimineață, sculându-te, mergi la izvorul nostru și ceea ce vei găsi acolo de mâncare să mănânci, că aceea îți va fi doctorie lucrătoare”.

Atunci Teodor, crezând că acea vedenie este adevărată, făcându-se ziuă, a mers la izvor și acolo a găsit un castravecior mic ce era pe jos, pe care luându-l, a început a-l mânca cu plăcere. Dar când voia să bage în gură rămășița castravetelui, a văzut într-însul cea din urmă bucățică a jivinei, care se numește scolopendra; căci acum o mâncase pe toată cu castravetele acela. Deci, temându-se foarte, a aruncat la pământ acea rămășiță, iar el a început a vărsa. Și a vărsat cu castravetele și cu jivina aceea, pe toată otrava care a fost mai înainte într-însul. Astfel s-a făcut sănătos desăvârșit și întorcându-se la biserică, s-a închinat cu mulțumire cinstitelor moaște ale tămădui­torilor săi.

O femeie, anume Maria, a venit din Babilonul Egiptului în Manutin, la sfinții făcători de minuni, având cu sine un fiu de opt ani. Prin lucrarea diavolească, aceluia i se trăsese limba din gură și atârna afară ca de o palmă de lungă, iar mărimea ei nu era după măsura limbii omenești și vederea ei era străină, fiind groasă, neagră, puturoasă și grețoasă la toți cei ce priveau spre dânsa; și curgeau neîncetat spume negre din ea. Acel copil căzând din întâmplare la pământ lângă mormântul sfinților, s-a lovit cu limba de o marmură ce se afla acolo și îndată limba slobozindu-se de batjocura aceea drăcească, s-a tras la locul ei, în obișnuita măsură de creștere, și copilul s-a făcut sănătos.

Un bărbat din Egipt, anume Evghenie, fiind bolnav de idropică, a fost adus la sfinți bolnav cu tot trupul, având pântecele foarte umflat. Aceluia arătându-i-se sfinții în vedenie, s-au atins cu mâinile de pântecele lui și i-au zis: „Evghenie, scoală-te și întoarce-te sănătos la casa ta!”. Iar Evghenie, deșteptându-se, îndată s-a slobozit de toată greutatea de idropică, ieșind el cu umblările firești, și din acel ceas a dobândit sănătate desăvârșită.

Pomenind aceste puține minuni, din cele multe ale Sfinților fără de arginți Chir și Ioan, slăvim pe Hristos Dumnezeu, Cel ce le-a dat un dar ca acesta slăvit, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Chir și Ioan (sec. III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Chir și Ioan

Sfinții Chir și Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, în arabă اباكير ويوحنا) (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creștini din timpul persecuției anticreștine a lui Dioclețian (284-305).

Ei sunt venerați în mod special în Biserica Coptă și supranumiți doctori fără de arginți făcători de minuni (Anargyroi thaumatourgoi), deoarece se presupune că au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.

Ziua lor de prăznuire este sărbătorită de copți în a șasea zi a lui Tobi, corespunzătoare datei de 31 ianuarie, zi păstrată și de Biserica Ortodoxă Răsăriteană; ei sunt comemorați în aceeași zi în Martirologiul roman. Biserica Ortodoxă Răsăriteană sărbătorește, de asemenea, găsirea și mutarea moaștelor lor pe 28 iunie.

 

Viața și istoricitatea

Principala sursă de informații cu privire la viața, martiriul și minunile Sf. Chir și Ioan este encomium-ul scris de patriarhul Sofronie al Ierusalimului (d. 638).

Despre nașterea, părinții și tinerețea celor doi sfinți nu se cunosc informații. Potrivit Sinaxarului în limba arabă, alcătuit de Mihail, episcopul de Athrib și Malig, Chir și Ioan erau amândoi alexandrini; această ipoteză este contrazisă totuși de alte documente în care se spune că Chir era originar din Alexandria și Ioan din Edessa.

Sfinţii Chir şi Ioan (în italiană Ciro e Giovanni, (d. aproximativ 304 sau 311 d.Hr.) au fost doi martiri creştini din timpul persecuţiei anticreştine a lui Diocleţian (284-305) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chir şi Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Chir

Chir era un medic, care practica în taină credința creștină, și avea un atelier (ergasterium) care a fost apoi transformat într-un templu (biserică) dedicat celor trei Trei Tineri menționați în Cartea lui Daniel: Shadrach, Meshach și Abednego.

El a devenit vestit atât pentru că i-a vindecat gratuit pe bolnavi, cât și pentru faptul că a lucrat, în același timp, cu toată ardoarea unui apostol al credinței creștine și i-a convertit la creștinism pe mulți adepți ai superstițiilor păgâne.

El ar fi spus: „Oricine își dorește să nu se îmbolnăvească trebuie să se abțină de la păcat, pentru că păcatul este adesea cauza bolii trupești”. Vindecările pe care le-a săvârșit au avut loc în timpul domniei împăratului Dioclețian.

În timpul persecuțiilor anticreștine, el a fost denunțat prefectului orașului că practică religia creștină, dar, înainte de a fi capturat, a reușit să fugă în Arabia unde s-a refugiat într-un oraș din apropierea mării, pe nume Tzoten.

Acolo, după ce a fost tuns în monahism, a abandonat medicina și a dus o viață de ascet.

 

Ioan

Ioan a fost un militar de rang înalt în Armata Romană; Sinaxarul menționat mai sus adaugă că el era unul dintre apropiații împăratului.

Auzind de virtuțile și minunile lui Chir, el și-a părăsit slujba militară și a mers la Ierusalim pentru a-și îndeplini o făgăduială.

El s-a îndreptat de acolo spre Alexandria și apoi către Arabia, unde l-a întâlnit pe Chir și a devenit ucenicul „doctorului fără de arginți” și însoțitorul lui în viața ascetică.

Cei doi au cutreierat satele și orașele, propovăduind creștinismul și vindecându-i pe bolnavi, fără a cere nicio plată pentru osteneala lor.

 

Martiriul lui Chir și Ioan

În timpul persecuțiilor anticreștine din vremea lui Dioclețian o femeie creștină pe nume Atanasia (Anastasia) a fost arestată de autorități în orașul Canop și transportată la Alexandria, împreună cu cele trei fiice ale ei: Teoctista (Theopista), Theodota (Theodista), în vârstă de 13 ani, și Theodossia (Theodoxia), în vârstă de 11 ani.

Chir și Ioan, temându-se ca aceste fete s-ar putea lepăda de credința creștină, din cauza chinurilor, au hotărât să meargă în temniță pentru a le mângâia și a le încuraja în cursul martiriului.

Acest fapt a devenit cunoscut, iar cei doi bărbați au fost arestați, judecați și, după ce au fost torturați, au fost decapitați în ziua de 31 ianuarie.

Martiriul lui Chir și Ioan - Miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul lui Chir și Ioan – Miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Venerare

Trupurile celor doi martiri au fost depuse în Biserica „Sf. Evanghelist Marcu” din Alexandria.

În vremea Sfântului Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), exista în orașul egiptean Menuthis (Menouthes sau Menouthis), aflat lângă Canopus și modernul Abu Qir, un templu păgân cunoscut ca oracol și loc de vindecare, care-i atrăgea chiar și pe unii creștini simpli din apropiere.

Sfântul Chiril s-a gândit să elimine acest cult idolatru, stabilind în acel oraș cultul sfinților Chir și Ioan. În acest scop el a mutat moaștele cele doi sfinți la 28 iunie 414 și le-a depus în biserica construită de predecesorul său, Teofil, în onoarea celor patru evangheliști.

Înainte de găsirea și transferul moaștelor de către Sf. Chiril se pare că numele celor doi sfinți erau necunoscute; este sigur că nici o consemnare scrisă a vieții și martiriului lor nu era cunoscută anterior.

În secolul al V-lea, în timpul pontificatului papei Inocențiu I, moaștele lor au fost aduse la Roma de doi călugări, Grimaldus și Arnulfus – potrivit unui manuscris găsit în arhivele diaconiei Bisericii Santa Maria în Via Lata, citat de Antonio Bosio.

Cardinalul Angelo Mai, totuși, din motive istorice, atribuie mutarea moaștelor într-o perioadă ulterioară, mai precis în anul 634, în timpul papei Honoriu I și al împăratului Heraclius I (Spicilegium Rom., III, V). Relicvele au fost plasate în biserica suburbană Santa Passera (o corupție lingvistică a numelui „Abbas Cyrus”) de pe Via Portuense.

În timpul lui Bosio, icoanele pictate ale celor doi sfinți erau încă vizibile în această biserică. Pe ușa hipogeului, care mai există, se află următoarea inscripție din marmură:

Corpora sancta Cyri renitent hic atque Joannis
Quæ quondam Romæ dedit Alexandria magna

Mormântul lor a devenit un altar și un loc de pelerinaj. În limba coptă numele Chir a devenit Difnar, Apakiri, Apakyri sau Apakyr, iar în arabă Abaqir sau Abuqir. Orașul Abukir, acum o suburbie a Alexandriei, a fost numit după el.

Trei biserici din Roma au fost dedicate acestor mucenici: Abbas Cyrus de Militiis, Abbas Cyrus de Valeriis și Abbas Cyrus ad Elephantum – toate aceste denumiri au fost transformate ulterior de pronunția populară în S. Passera, o corupție a numelui Abbas Cyrus.

În Biserica Ortodoxă Răsăriteană și în acele biserici catolice orientale care urmează ritul bizantin, Chir și Ioan se numără printre sfinții care sunt comemorați în timpul proscomidiei de la Sfânta Liturghie.

cititi mai mult despre Sf. Mc. doctori fără de arginți Chir și Ioan si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org