(Alexandru Cristian Surcel) Vivat Alburnus Maior!
Vivat Alburnus Maior!
foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com
6 februarie 2016
Pentru că-n seara asta am o grămadă de prieteni, cunoscuţi, până şi fete pe care le-am curtat, care se simt bine la Clubul Ţăranului Român, la finalul primeia dintre Zilele Roşiei Montane, cu atât mai bine cu cât tocmai ce a fost făcut public anunţul includerii Roşiei Montane în Lista Tentativă a României pentru înscrierea în Patrimoniul Universal UNESCO, iar eu sunt prins cu treabă din cauza unui prost management al timpului zilele acestea şi nu pot merge, simt nevoia totuşi să-mi înec “amarul” printr-o postare dedicată Roşiei Montane.
Ultimul anunţ al Ministerului Culturii reprezintă corolarul unei lupte civice care durează de vreo 16 ani şi în care meritul cel mai mare îl au cei câţiva localnici, în frunte cu Eugen David, care au decis să reziste presiunilor unor investitori străini care au mituit tot ce mişca, prin toate partidele şi cam în toată presa mainstream, care au dus campanii publicitare agresive, care au cumpărat efectiv primăria locală, devenită o simplă oficină a intereselor lor şi care nu au precupeţit nimic pentru a-şi vedea toate autorizaţiile obţinute. A fost o luptă de o consistenţă şi o tenacitate fără precedent în România, poate doar pe vremea paşoptiştilor, care s-a dus şi-n instanţă şi pe stradă şi pe scenele festivalului Fân Fest sau la concertele unor trupe precum Luna Amară şi care a unit oameni dintre cei mai diverşi. A fost o luptă care sper să reprezinte un model urmat de acum încolo în toate cauzele civice şi politice majore.
Sigur, încă nu s-a interzis mineritul cu cianuri şi nu s-au oprit proiecte precum cele de la Certej şi Rovina, dar cel puţin putem spune că, în sfârşit, Roşia Montană, deja declarată monument istoric clasa A, este salvată. Pentru că Roşia Montană nu înseamnă numai că s-a oprit demolarea efectivă a patru munţi, că nu se va mai distruge o natură superbă, că nu se vor înstrăina de acolo cantităţi mari de aur şi argint pe redevenţe de nimic şi că România nu va ajunge să fie obligată zeci de ani să conserve cel mai mare lac de ape cianurate şi saturate şi cu alte substanţe puternic toxice din Europa, un adevărat pericol devastator pentru tot bazinul Dunării de Jos, în caz de deversare.
Roşia Motană este una din cele mai vechi localităţi continuu locuite din România, atestate documentar. Ea găzduieşte, în galeriile din munţi, în tăuri şi în centrul său vechi, o istorie continuă a mineritului auro-argintifer şi a comunităţilor de mineri, începând cu minele romane, unice în lume (celelalte mine romane păstrate în alte colţuri ale Europei au alte caracteristici), locul unde în secolul al XVIII-lea s-au găsit faimoasele triptice din Transilvania- documente nepreţuite pentru studiul dreptului roman provincial- şi continuând de-a lungul a aproape două milenii până-n post-comunismul contemporan.
Şi, poate va suna uşor naţionalist, dar aurul de la Roşia Montană este motivul principal pentru care împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, a renunţat la ideea de abandonare a Daciei, pe care istoricii antici mărturisesc că a nutrit-o timpul răscoalei dacilor şi al atacurilor sarmatice din anul 117. Prin urmare, ocupaţia romană a continuat până în zilele împăratului Aurelian (270-275) şi chiar şi după retragerea ordonată de acesta, imperiul şi-a păstrat mult timp avanposturile de la nord de Dunăre, ba chiar a mai şi construit poduri peste fluviu, precum cel de la Sucidava Celei, comanditat de Constantin cel Mare. Aşadar, mai mult decât zelul cotropitor al lui Traian, aurul Roşiei Montane este cel care ne-a făcut ceea ce suntem şi din cauza acestuia vorbim azi o limbă romanică şi nu un soi de albaneză sau o limbă slavă. Galeriile romane pe care Gabriel Resources dorea să le radă odată cu munţii în care sunt săpate, reprezintă o mărturie a începuturilor noastre istorice cel puţin la fel de valoroasă precum monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian sau ruinele celor două Sarmizegetuse. “Mioriţa”, cronicarii moldoveni şi munteni, poeţii Văcăreşti, Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Marin Preda, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, până şi Mircea Cărtărescu sunt copiii literari ai Roşiei Montane.
articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro