Articole

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

/0 Comentarii/în /de /5.906 vizite

31 mai 2026

 

Onisifor Ghibu (1883–1972) a fost una dintre personalitățile marcante ale culturii și educației românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. Pedagog, publicist, militant național și participant activ la realizarea Marii Uniri, el și-a dedicat întreaga viață apărării drepturilor românilor și dezvoltării învățământului românesc în Transilvania și Basarabia. Prin activitatea sa neobosită, a contribuit la formarea unor instituții fundamentale ale României moderne și a rămas în memoria contemporanilor drept unul dintre cei mai importanți promotori ai educației naționale.

Articolul face parte din seria „Personalități marcante” și prezintă viața, activitatea și moștenirea unor oameni care au contribuit prin ideile, operele și acțiunile lor la dezvoltarea societății românești și universale. Materialul a fost revizuit și actualizat în scop documentar și educativ, pe baza surselor istorice și biografice disponibile la momentul publicării.

 

Copilăria și formarea intelectuală

Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 în localitatea Săliște, din apropierea Sibiului, într-o familie de țărani români din Transilvania aflată atunci sub administrația Imperiului Austro-Ungar. Primele clase le urmează în localitatea natală, iar studiile liceale le începe la Sibiu și le finalizează la Brașov, într-un mediu intelectual în care idealurile afirmării naționale românești erau puternic cultivate.

Pasionat de educație și de destinul cultural al românilor, își continuă pregătirea la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, după care studiază la Universitatea din București și la importante centre universitare europene, printre care Budapesta, Strasbourg și Jena. În anul 1909 obține doctoratul la Universitatea din Jena, specializându-se în filosofie, pedagogie și istorie universală.

Contactul cu marile curente pedagogice europene ale epocii îi va influența profund concepțiile despre educație. Onisifor Ghibu considera că școala nu trebuie să fie doar un instrument de transmitere a cunoștințelor, ci și un mijloc de formare morală, culturală și națională a generațiilor tinere. Această viziune avea să îi călăuzească întreaga activitate publică și profesională.

 

Militant pentru drepturile românilor din Transilvania

Întors în Transilvania, Onisifor Ghibu devine una dintre vocile importante ale luptei pentru apărarea drepturilor românilor aflați sub administrația austro-ungară. Între anii 1910 și 1914 ocupă funcția de inspector școlar primar ortodox pentru școlile românești din Transilvania și predă pedagogia la Institutul Teologic din Sibiu.

În aceeași perioadă activează în cadrul Asociațiunii ASTRA, una dintre cele mai importante organizații culturale ale românilor transilvăneni, contribuind la dezvoltarea învățământului și la răspândirea culturii române în mediul rural.

Izbucnirea Primului Război Mondial îl găsește implicat în apărarea cauzei naționale românești. Refugiat la București între 1914 și 1916, colaborează cu personalități precum Octavian Goga și Vasile Lucaciu într-o amplă campanie de susținere a intrării României în război de partea Antantei. Activitatea sa politică și publicistică este considerată atât de periculoasă de autoritățile maghiare, încât în anul 1915 Curtea Militară din Cluj îl condamnă la moarte în contumacie.

Această condamnare nu îl descurajează. Dimpotrivă, ea întărește convingerea că viitorul românilor din Transilvania nu poate fi separat de idealul unității naționale. În anii care urmează, Onisifor Ghibu avea să joace un rol esențial în una dintre cele mai importante etape ale istoriei moderne românești: renașterea națională a Basarabiei și drumul acesteia către Unirea cu România.

 

Onisifor Ghibu și renașterea școlii românești din Basarabia

După ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază împreună cu familia la Iași, iar în martie 1917 ajunge la Chișinău. Aici începe una dintre cele mai importante etape ale vieții sale, care avea să îl transforme într-unul dintre principalii artizani ai renașterii naționale românești din Basarabia.

La momentul sosirii sale, învățământul în limba română era aproape inexistent, după mai bine de un secol de politici de rusificare aplicate de autoritățile țariste. Convins că viitorul unei națiuni depinde de educație și cultură, Onisifor Ghibu se implică imediat în reorganizarea sistemului școlar și în promovarea limbii române în școli, administrație și viața publică.

Împreună cu lideri basarabeni precum Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Vasile Stroescu, contribuie la organizarea mișcării naționale românești și la constituirea Partidului Național Moldovenesc. În paralel, coordonează deschiderea școlilor românești în întreaga provincie și susține formarea unei noi generații de învățători și profesori.

Un rol deosebit l-a avut în dezvoltarea presei românești din Basarabia. În septembrie 1917 contribuie la instalarea primei tipografii cu caractere latine de la Chișinău, unde sunt tipărite manuale școlare și publicații în limba română. La 1 octombrie 1917 apare ziarul „Ardealul”, prima publicație tipărită cu alfabet latin din întregul Imperiu Rus, iar câteva luni mai târziu acesta este transformat în cotidianul „România Nouă”, devenit una dintre principalele tribune ale ideii de unitate națională.

Activitatea sa din Basarabia nu s-a limitat la domeniul educației. Prin articole, conferințe și acțiuni publice, Onisifor Ghibu a contribuit la consolidarea conștiinței naționale românești și la pregătirea climatului politic care avea să facă posibilă Unirea din 1918.

 

Contribuția la Marea Unire din 1918

În tumultul anilor 1917–1918, Onisifor Ghibu s-a aflat în centrul mișcării care urmărea afirmarea dreptului românilor la autodeterminare. Prin activitatea sa publicistică și organizatorică, a susținut constant apropierea Basarabiei de Regatul României și a promovat ideea unității tuturor românilor.

În paginile ziarului „România Nouă” a pledat pentru unirea politică a tuturor provinciilor locuite de români, considerând că destrămarea marilor imperii europene oferă o oportunitate istorică unică pentru realizarea acestui ideal. Publicația sa a devenit una dintre cele mai influente voci unioniste ale epocii.

După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, Onisifor Ghibu își continuă activitatea în slujba cauzei naționale. În același an este ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei și este numit secretar general al Resortului Instrucțiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, organismul care a administrat Transilvania după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Participarea sa la procesul de reorganizare a vieții publice și educaționale după 1 Decembrie 1918 îl transformă într-una dintre figurile importante ale generației care a contribuit la construirea României Mari.

 

Ctitor al Universității românești din Cluj

După înfăptuirea Marii Uniri, una dintre cele mai importante misiuni asumate de Onisifor Ghibu a fost reorganizarea învățământului românesc din Transilvania. În calitate de secretar general al Resortului Instrucțiunii Publice, el coordonează reformarea școlilor și integrarea lor în sistemul educațional al statului român.

Unul dintre cele mai importante proiecte ale sale a fost transformarea fostei universități maghiare din Cluj într-o instituție de învățământ superior românească. Onisifor Ghibu s-a numărat printre principalii organizatori ai noii universități, contribuind la definirea structurii academice și la atragerea unor personalități științifice de prestigiu.

Printre realizările sale se numără și aducerea în țară a marelui savant Emil Racoviță, pe care îl sprijină în înființarea la Cluj a primului institut de speologie din lume. De asemenea, susține dezvoltarea altor instituții culturale și educaționale importante, inclusiv a Conservatorului din Cluj și a Politehnicii din Timișoara.

În anul 1919 este numit profesor titular la Universitatea din Cluj și este ales membru corespondent al Academiei Române. Timp de peste două decenii va forma generații de profesori și va contribui la dezvoltarea pedagogiei românești moderne.

Pentru Onisifor Ghibu, universitatea nu era doar o instituție de învățământ superior, ci un instrument esențial pentru consolidarea identității culturale și intelectuale a României întregite. Din acest motiv, numele său rămâne legat de una dintre cele mai importante construcții academice ale României moderne.

 

Opera pedagogică și activitatea publicistică

Activitatea lui Onisifor Ghibu nu s-a limitat la organizarea instituțiilor de învățământ sau la implicarea în viața publică. El a fost și unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai educației românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, contribuind decisiv la dezvoltarea pedagogiei moderne și la afirmarea rolului școlii în formarea conștiinței naționale.

De-a lungul vieții a publicat peste o sută de volume și lucrări de specialitate, precum și peste o mie de articole, studii, conferințe și intervenții publicistice. Scrierile sale au abordat teme diverse, de la pedagogie, istoria învățământului și cultura română, până la probleme politice, religioase și naționale.

Printre lucrările sale reprezentative se numără Despre educație (1911), Școala românească din Ungaria (1912), Universitatea din Cluj și institutele ei de educație (1922), Universitatea românească a Daciei superioare (1924), Portrete pedagogice (1927) și Prolegomenă la o educație românească (1941). În aceste lucrări, Onisifor Ghibu a susținut necesitatea unui învățământ modern, accesibil și adaptat nevoilor societății românești.

În viziunea sa, școala trebuia să formeze nu doar specialiști, ci și cetățeni responsabili, capabili să contribuie la dezvoltarea comunității și la apărarea valorilor naționale. Această concepție avea să influențeze generații întregi de profesori și elevi.

Pe lângă activitatea pedagogică, a desfășurat o intensă activitate publicistică. A colaborat cu numeroase publicații și a fondat sau coordonat reviste și ziare care au avut un rol important în viața culturală și politică a epocii. În Basarabia, publicațiile Ardealul și România Nouă au devenit instrumente esențiale ale mișcării unioniste și ale renașterii culturale românești.

 

În conflict cu regimul comunist

După instaurarea regimului comunist în România, destinul lui Onisifor Ghibu cunoaște o schimbare dramatică. Activitatea sa națională, pozițiile sale antirevizioniste și opoziția față de influența sovietică îl transformă într-o persoană indezirabilă pentru noua putere.

În anul 1945 este arestat fără proces și internat timp de peste opt luni în lagărul de deținuți politici de la Caracal. Tot atunci este îndepărtat din învățământul universitar și pensionat forțat, devenind primul profesor epurat de la Universitatea din Cluj, instituție pe care contribuise decisiv la organizarea ei în 1919.

Anii care urmează sunt marcați de supraveghere permanentă, restricții și marginalizare. Biblioteca și lucrările sale sunt trecute sub tăcere, iar accesul la viața publică îi este practic interzis. Cu toate acestea, Onisifor Ghibu refuză să renunțe la convingerile sale și continuă să redacteze memorii, petiții și scrisori adresate autorităților române și sovietice.

Unul dintre cele mai curajoase gesturi ale sale are loc în octombrie 1956, în contextul evenimentelor din Ungaria. Într-un memoriu adresat liderilor sovietici Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin, el solicită retragerea trupelor sovietice și reanalizarea situației Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța. Gestul este considerat extrem de îndrăzneț pentru acea perioadă și atrage represalii imediate.

La 10 decembrie 1956 este arestat din nou și condamnat la închisoare pentru „acțiuni împotriva regimului democrat-popular”. Va fi eliberat în ianuarie 1958, însă va rămâne în continuare exclus din viața publică și atent supravegheat de Securitate.

În pofida persecuțiilor, Onisifor Ghibu nu și-a abandonat niciodată idealurile. A continuat să scrie și să lucreze la vasta sa operă memorialistică, lăsând posterității o impresionantă mărturie despre istoria și frământările României din secolul al XX-lea.

 

Moștenirea lui Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu s-a stins din viață la 31 octombrie 1972, după aproape nouă decenii dedicate educației, culturii și cauzei naționale românești.

Moștenirea sa este însă mult mai amplă decât funcțiile ocupate sau lucrările publicate. El a contribuit la renașterea școlii românești din Basarabia, la consolidarea sistemului educațional al României Mari și la dezvoltarea învățământului universitar românesc. Prin activitatea sa, a demonstrat că educația poate deveni un instrument esențial de afirmare națională și de modernizare a societății.

La moartea sa a lăsat în urmă zeci de mii de pagini de manuscrise, jurnale, memorii și corespondență. O parte importantă a acestui patrimoniu a fost publicată postum prin grija familiei și a cercetătorilor interesați de opera sa.

Recunoașterea valorii sale a depășit granițele României. În anul 1983, la centenarul nașterii sale, UNESCO a inclus comemorarea lui Onisifor Ghibu în calendarul aniversărilor internaționale, confirmând importanța contribuției sale la educație și cultură.

Astăzi, numele său este purtat de instituții de învățământ, biblioteci și fundații culturale, iar activitatea sa continuă să fie studiată atât în România, cât și în Republica Moldova. Pentru numeroși istorici și pedagogi, Onisifor Ghibu rămâne una dintre figurile exemplare ale intelectualității românești din secolul al XX-lea.

 

Document istoric

Printre numeroasele documente lăsate posterității, se remarcă scrisorile și memoriile prin care Onisifor Ghibu a denunțat abuzurile regimului comunist și consecințele ocupației sovietice asupra României. Aceste texte ilustrează nu doar curajul său civic, ci și fidelitatea față de idealurile pentru care a luptat întreaga viață: libertatea, demnitatea și unitatea națională.

Un loc aparte îl ocupă scrisoarea adresată lui Petru Groza în anul 1945, precum și memoriul trimis liderilor sovietici Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin în 1956, documente care au rămas mărturii ale rezistenței intelectuale românești în perioada totalitară.

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

“Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?

Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

În loc de încheiere

Viața lui Onisifor Ghibu reprezintă povestea unui intelectual care și-a pus întreaga energie în slujba educației și a idealului național. Profesor, organizator de instituții, publicist și militant, el a traversat unele dintre cele mai dificile momente ale istoriei moderne românești fără a renunța la convingerile sale.

Seria „Personalități marcante” își propune să readucă în atenția cititorilor oameni ale căror fapte și idei au contribuit la modelarea societății românești. Prin opera și exemplul său, Onisifor Ghibu continuă să rămână o sursă de inspirație pentru cei care cred în puterea educației, a culturii și a responsabilității față de binele public.

 

Notă editorială: Acest articol a fost revizuit și actualizat în cadrul seriei „Personalități marcante”, dedicată personalităților care au contribuit semnificativ la dezvoltarea culturii, educației, științei, vieții publice și identității naționale românești.

Pentru redactarea și completarea materialului au fost consultate surse biografice, documentare și enciclopedice, între care pagina dedicată lui Onisifor Ghibu de pe Wikipedia în limba română, materiale publicate de Fundația Culturală Onisifor Ghibu, precum și alte lucrări și documente referitoare la activitatea pedagogică, culturală și politică a acestuia.

Imaginile utilizate în articol sunt atribuite conform informațiilor furnizate de sursele originale și licențelor aplicabile utilizării editoriale.

Foto: Onisifor Ghibu (1934), Wikimedia Commons, după fotografia originală disponibilă la commons.wikimedia.org

Henri Coandă (1886 – 1972)

/0 Comentarii/în , /de /22.290 vizite

Henri Coandă la o întâlnire cu Nicolae Ceaușescu în 1967

foto preluat de pe en.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Henri Coandă (1886 – 1972)

 

Henri Coandă la o întâlnire cu Nicolae Ceaușescu în 1967 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Henri Coandă la o întâlnire cu Nicolae Ceaușescu în 1967 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 – d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer aeronautic român, pionier al aviației, fizician, specialist în aerodinamică și mecanica fluidelor, inovator, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele.

A fost fiul generalului Constantin Coandă, general de carieră și prim-ministru al României în 1918.

 

Biografie

 

Familie, anii timpurii

Henri Coandă (1886 - 1972) - foto preluat de pe www.agir.ro

Henri Coandă (1886 – 1972) – foto preluat de pe www.agir.ro

Henri Coandă s-a născut în București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase.

Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp, în 1918.

Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania (Morlaix, Finistère).

Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum își va și aminti mai târziu.

Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899.

Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.

 

Militar

Henri Coandă (1886 - 1972) - foto preluat de pe www.patentdesign.ro

Henri Coandă (1886 – 1972) – foto preluat de pe www.patentdesign.ro

Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Tehnică) din Berlin-Charlottenburg.

Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română.

Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore.

În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie.

Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet.

La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.

 

Avionul Coandă 1910

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) – Coandă-1910 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni un avion fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.

Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc.

Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.

Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie.

În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele.

În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex.

Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.

Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române.

Henri Coandă a murit la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

 

Invenții și descoperiri

 

Avionul Coandă-1910 cu turbopropulsorul expus separat - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Avionul Coandă-1910 cu turbopropulsorul expus separat – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Dincolo de pasiunea fundamentală pentru aviație, Henri Coandă, a abordat, de-a lungul vieții, multe alte domenii științifice, astfel încât forța sa creatoare s-a materializat în domeniul construcțiilor, artistic, transporturilor, în domeniul ecologic sau în cel medical.

 

- 1910: Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal

Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin.

Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie.

Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.

Dispozitiv pentru mărirea portanţei pe profilul de aripă al aparatului cu reacţie realizat în 1910 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dispozitiv pentru mărirea portanţei pe profilul de aripă al aparatului cu reacţie realizat în 1910 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

- 1911: Aparat de zbor bimotor cu o singură elice – În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice, unul putând fi oprit în timpul zborului.

 

- 1911: Sania cu reacție – Henri Coandă realizează într-un atelier de construcție de bărci și folosind un motor Gregoire de 30 CP, o sanie echipată cu motor cu reacție, sanie care, în luna decembrie, a fost botezată Perce Neige (Ghiocelul), printr-o ceremonie oficiată de către un sobor de preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, la care a participat și Marele Duce Cyril.

Sania a fost dusă, apoi, în Rusia și a participat în ianuarie-februarie 1911 la concursul de sănii cu motor de lângă Sankt Petersburg.

 

- 1911 – 1914: Aparatele de zbor Bristol-Coandă – În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă.

În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare British Military Aeroplane din Anglia.

Monoplanul Bristol-Coandă din 1912 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Monoplanul Bristol-Coandă din 1912 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

- 1914 – 1918: Aeronava Coandă-1916 – Henri Coandă lucrează la “Saint-Chamond” și “SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis.

În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului.

Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.

 

- 1921: Bois ciment (ciment cu aspect de lemn – Invenția unui nou material de construcție, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă).

 

- 1926: Dispozitiv de detecție a lichidelor în sol – În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol.

E folosit în prospectarea petroliferă.

 

- 1927: Cisterna din beton – Pe fondul lipsei metalului, a realizat pentru companiile franceze în Golful Persic vagoane, rezervoare și șlepuri-cisternă din beton granitat pentru depozitarea petrolului.

 

- 1928: Blocuri-piramidă – Alături de arhitectul francez J. Dupre, a realizat un proiect de imobil de locuințe civile de case multicelulare metalice și modulare conceput în forma unei piramide cruciforme.

Imobilul avea 700 de apartamente, 100 m înălțime și 220 de m latura la bază și ar fi trebuit să fie realizat în estul Parisului.

 

- 1930: ‘”Efectul Coandă’” – Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910.

După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj.

Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Cu ajutorul acestui fenomen a inventat „ajutajele Coandă” numite și acum și „ejectoare Coandă”.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

- 1935: Aerodina lenticulară – La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă capabil să decoleze și să aterizeze pe verticală, să se mențină în aer într-un punct fix și să zboare cu viteze orizontale mari.

 

- 1954: Sistem de desalinizare a apei de mare cu ajutorul energiei solare – Sistemul a fost testat în sudul Franței, la Londe-les-Maures, în 1954.

A produs 1.600 de litri de apă potabilă provenită din apă de mare cu ajutorul energiei solare, în doar 12 ore, folosind 6 metri pătrați de oglinzi solare.

 

- 1960: Sistem de transport în tub – Sisteme pentru deplasarea substanțelor solide containerizate.

Aceste containere sunt ca niște pistoane aflate într-un cilindru-conductă, pistoane care se etanșează cu pereții conductei și care sunt puse în mișcare printr-o diferență de presiune între față și spate, prin crearea unei depresiuni în față.

Asta face containerele să se deplaseze cu viteze fantastic de mari întrucât nu mai întâmpină frecare din partea aerului, fiind propulsate de presiunea din spate care poate fi chiar presiunea obișnuită a aerului.

Se preconiza, astfel, ajungerea la viteze de 300, 400, 500 sau chiar 700 de km/h în tuburi.

Acest sistem ar fi permis și transportul de persoane, de exemplu între București și Ploiești, în doar 6 minute.

Ideea a fost reluată de proiectul Hyperloop, transportul de mare viteză prin tuburi vidate al lui Elon Musk.

 

Cinstirea memoriei

 

Neavând copii, cu dorința de a-i purta cineva numele, în februarie 1969, Henri Coandă îi cere lui George Coandă să pună numele Henri fiului său, care avea să se nască o lună mai târziu.

Numele Aeroportului Internațional Otopeni a fost schimbat (în mai 2004) în „Aeroportul Internațional Henri Coandă București”.

În municipiile București (sectorul 1), Constanța, Timișoara, Iași, Oradea, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Galați, Bacău, Râmnicu Vâlcea, Dej, Câmpina, există străzi care poartă numele lui Henri Coandă.

 

Filatelie

- În 1978, cu prilejul Zilei aviației, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea de 10 lei care reprezintă portretul lui Henri Coandă, avionul creat de acesta în 1910, precum și data de 16 decembrie 1910, când acesta a reușit primul zbor cu un avion dotat cu motor cu reacție.

Marcă poștală românească cu Henri Coandă tânăr, emis de ziua aviației 1978 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcă poștală românească cu Henri Coandă tânăr, emis de ziua aviației 1978 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

-În 1986, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 2 lei, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.

- În anul 2000, serviciile poștale ale Republicii Moldova au pus ăn circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 25 de bani, care reprezintă portretul lui Henri Coandă.

Marcă poştală moldovenescă cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcă poştală moldovenescă cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Numismatică

- La 10 august 2001, Banca Națională a României a pus în circulație o emisiune comemorativă de trei monede de argint, dedicată unor pionieri ai aviației românești, Traian Vuia, Henri Coandă și Elie Carafoli.

Fiecare din cele trei monede au valoarea nominală de 50 de lei, au titlul de 999‰, cântăresc câte 15,551 grame, au formă octogonală, iar raza cercului circumscris este de 14,5 mm, fiind emise de calitate proof într-un tiraj de câte 500 de exemplare.

Marginea monedelor este netedă.

- La 11 octombrie 2010, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la primul zbor, în lume, a unui aparat de zbor cu reacție creat de Henri Coandă, Banca Națională a României a pus în circulație, cu scop numismatic, o monedă de argint, comemorativă, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, cu valoarea nominală de 10 lei.

Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, este realizată din argint având titlul de 999‰, de calitate proof și are greutatea de 31,103 g.

Marginea monedei este zimțată. «Monedele din argint, din emisiunea numismatică „Aniversarea a 100 de ani de la construirea primului aparat de zbor cu reacție de către Henri Coandă”, au putere circulatorie pe teritoriul României.»

 

cititi mai mult despre Henri Coandă si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902)

/0 Comentarii/în /de /3.075 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

 

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 - 1902) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902) – foto preluat de pe doxologia.ro

La sfârșitul veacului al XIX-lea, ateismul socialist amenința Moldova dinspre răsărit, iar dinspre apus se năpustea ateismul darwinist.

Împotriva acestor curente seculare, Biserica l-a primit pe Sf. Iosif Naniescu (n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, județul Bălți, azi în Republica Moldova – d. 26 ianuarie 1902, Iași), mitropolit-cărturar al Moldovei între 1875-1902, fost egumen, arhimandrit, profesor de religie, și director de seminar.

Sf. Iosif a înființat prima revistă de teologie de pe pământurile românești, Revista Teologică, revistă pe care mitropolitul o dădea gratuit credincioșilor la slujbă pentru a-i proteja de rătăcirile venite din afară.

Membru de onoare al Academiei Române (din 1888) [1], Iosif a donat o bibliotecă de peste 10.000 de cărți Academiei propășind o legătură strânsă între Biserică și Academie.

Pe lângă aceste lupte, Iosif și-a dublat activitatea cărturărească printr-o înaltă viața duhovnicească: cu o iubire de psalmi înduioșătoare, o slujire a Dumnezeieștii Liturghii în lacrimi, și o milostenie care întrecea toți ierarhii vremii, Iosif cel Milostiv a ajuns iubit de întreg neamul românesc, încrezător în acest păstor plin de har.

Iosif Naniescu a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 5 octombrie 2017, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.

Prăznuirea sa anuală se face pe 26 ianuarie.

 

Înainte de arhierie

 

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tinerețe

Viitorul mitropolit Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie (stil vechi) în satul Răzălăi din Basarabia.

Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan.

Din nefericire, el a rămas orfan de tată de la vârsta de doi ani. [3]

În 1831, un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, îl aduce pe Ioan la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași ca să învețe carte (scrisul, cititul, tipicul și muzica psaltică).

Teofilact este numit egumen, în 1834, la Mănăstirea Sf. Prooroc Samuil din Focșani, iar în 1835 ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului (sub vestitul episcop Chesarie), luându-l cu el în Țara Românească și pe nepotul său.

 

Viața călugărească

La 23 ianuarie 1835 rasoforul Ioan este călugărit sub numele de Iosif, în catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi este hirotonit ierodiacon de Chesarie al Buzăului, care i-a dat numele dascălului său, primul episcop de la Argeș.

Ca ucenic al episcopului Chesarie, ierodiaconul Iosif Naniescu intră în 1836 la seminarul din Buzău, care tocmai fusese înființat, și pe care îl termină în 1840, iar între anii 1840-1847 urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din București.[3]

Iosif Naniescu este numit, în 1849, egumen la Mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului din județul Vâlcea, iar în noiembrie 1852 este înaintat la rangul de protosinghel de către Sf. Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului.

În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dâmbovița.

Ambele mănăstiri erau dependente de mănăstirea și spitalul Sfântul Pantelimon și administrate de Eforia Spitalelor Civile din București.

Patru ani mai târziu, este înaintat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul primat Nifon.

În 1863, anul secularizării averilor mănăstirești, devine egumen la Mănăstirea Sărindar din București.

Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a fost profesor de religie la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” și la liceul „Matei Basarab” din București, iar între anii 1870-1871 a fost director al Seminarului Central din București.

 

Perioada arhierească

 

Iosif Naniescu (nume la naştere Ioan Mihalache; n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, Moldova, azi Republica Moldova - d. 26 ianuarie 1902, Iaşi, Regatul României) a fost un mitropolit şi cărturar român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif Naniescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hirotonia

La 23 aprilie 1872 arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu titular pentru scaunul din Mira Lichiei, iar în 1873 a fost ales episcop la Argeș.

La 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei, instalarea sa la Iași având loc la 6 iulie 1875.

 

Activitatea gospodărească

De numele lui ca întâistătător al Bisericii moldovene se leagă înălțarea actualei catedrale mitropolitane din Iași, începută sub Veniamin Costachi (1833—1839).

La 15 aprilie 1881, s-a pus cea de-a doua piatră fundamentală, lucrările de construcție continuând până în 1887.

Sfințirea s-a făcut, în cadrul unor mari festivități, la 23 aprilie 1887.

Tot în cursul păstoririi sale, s-a început restaurarea bisericilor Sfinții Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, de către arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy.

În ultimii ani de păstorire s-au ridicat clădiri noi în incinta Mitropoliei, pentru cancelaria și personalul slujitor de la Catedrală, care au dăinuit până în zilele de azi.

O altă faptă de seamă a mitropolitului Iosif a fost aducerea Seminarului Veniamin de la mănăstirea Socola în Iași.

În acest scop, a cumpărat palatul fostului domn Mihail Sturza, pe care l-a transformat în local de școală, adăugând și câteva clădiri noi.

 

Activitatea culturală

Pe tărâm cultural, trebuie amintit faptul că sub îndrumarea și cheltuiala sa a apărut la Iași „Revista Teologică”, între 25 martie 1883 și 18 ianuarie 1887.

A fost redactată de doi profesori ai Seminarului Veniamin, Constantin Erbiceanu și Dragomir Demetrescu, mai târziu profesori la Facultatea de teologie din București.

Revista Teologică era o „replică” la adresa ziarului pamflet Deșteptarea, scos la Iași de un grup de preoți certați cu disciplina bisericească, sub îndrumarea lui George Mîrzescu, profesor la Facultatea de drept a Universității din Iași, în care se publicau numeroase atacuri împotriva membrilor Sfântului Sinod și mai ales împotriva mitropolitului Iosif.

În cei patru ani de apariție, în paginile „Revistei Teologice” au fost publicate numeroase lucrări teologice și mai ales istorice, semnate de cei doi redactori, precum și de alți profesori ai Seminarului Veniamin.

Mai este de amintit și faptul că mitropolitul însuși a scris câteva lucrări mărunte și a contribuit la editarea unor lucrări mai vechi (de ex. Viața Sfântului Nifon, a lui Gavriil Protul).

 

Activitatea pastorală

Mitropolitul Iosif a fost și un mare păstor de suflete. Pentru îmbunătățirea stării materiale a preoțimii de mir, și-a ridicat glasul în ședința Senatului țării.

Pentru apărarea credinței ortodoxe, s-au pus bazele unei Asociațiuni Ortodoxe Române, la Iași, în 1885, sub președinția de onoare a mitropolitului.

Un alt fapt care trebuie menționat este și acela că mitropolitul Iosif a fost primul ierarh din Biserica română care a îngăduit femeilor să cânte în cor, la rugămintea cunoscutului compozitor și dirijor al corului catedralei mitropolitane din Iași, Gavriil Musicescu (1847—1903).

Mitropolitul însuși era un cântăreț și liturghisitor de frunte, fapt pentru care slujitorii și predicatorii catedralei mitropolitane din Iași erau selecționați cu deosebită grijă (arhidiaconul V. Marțian, protopsaltul Dimitrie Suceveanu și alții).

 

Milostenia

În sfârșit, mila sa față de cei săraci aduce aminte de marele său înaintaș Veniamin Costachi și de episcopul Calinic de la Cernica. Zilnic primeau ajutoare oameni săraci, femei văduve, copii orfani de toate neamurile.

După relatările din Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei [4]:

Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfințenia vieții și milostenia. Cu aceste două mari virtuți a întrecut pe toți, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câștigat cinstea celor mari, a ridicat de jos pe mulți deznădăjduiți, a adunat în jurul său pe cei săraci și nebăgați în seamă și a adus la Hristos pe mulți, chiar și necreștini, prin pilda vieții sale. Fără a căuta la fața omului, s-a îngrijit cu multă milă de săraci, de orfani, de văduve și de elevi, împărțind totdeauna tot ceea ce avea, dând chiar și rasa de pe el și toate darurile pe care le primea; ba și împrumutându-se de la duhovnicul său ori de la alții pentru a putea face milostenie, la sfârșitul fiecărei luni fiind dator către alții, numai să nu rămână dator el față de săraci. Niciodată nu dădea mai puțin de o pâine, căci gândul lui acesta era: „Bani pentru o pâine!”.

Când era în puteri, se cobora singur din chilie, pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci, îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta și le împărțea bani; iar când puterile trupești i-au mai slăbit, nu mai cobora, ci arunca milostenia sa săracilor din balconul casei. Asemenea și turma duhovnicească și-a păzit-o de năvălirile viclene ale necredinței, venite fie de la puterea lumească, dornică să jefuiască averile Bisericii, fie chiar prin preoții învrăjbiți de vrăjmașii credinței, care lepădau duhul ascultării de Evanghelie, de canoane și de ierarh și alegeau duhul împotrivirii și al tulburării. Cuvântul ierarhului a tunat puternic pretutindeni împotriva propovăduitorilor necredinței și nimeni nu-i putea zice ceva împotrivă, pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. El se ruga și citea mult, mânca puțin și era foarte cumpătat, își drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte.

De asemenea, se cade să fie amintiți numeroșii studenți — în țară și peste hotare — sau elevi de liceu, seminar și la alte școli, întreținuți de mitropolitul Iosif. În tot cursul anului școlar, le dădea masă la Mitropolie, le plătea taxele și le dădea bani de cheltuială. Dintre acești bursieri ai mitropolitului Iosif, s-au ridicat apoi oameni de seamă, arhierei, profesori, magistrați, comercianți. Printre ei se număra și elevul, apoi studentul de la Kiev, Nicolae Munteanu, viitorul patriarh Nicodim, cel mai apropiat ucenic al mitropolitului Iosif.

 

Activitatea patriotică

Încă în timpul domniei lui Cuza, pe când era numai arhimandrit, a sprijinit reformele acestuia.

O atitudine plină de demnitate și dragoste de neam a avut în timpul Războiului de independență din anii 1877 – 1878.

Astfel, a adresat un apel călduros stareților și starețelor tuturor mănăstirilor din eparhia sa, cu îndemnul de a trimite călugări și călugărițe în serviciul sanitar al armatei române.

De asemenea, a trimis circulare protopopilor și egumenilor cu îndrumarea de-a organiza colecte în parohii și mănăstiri pentru armată.

Amândouă apelurile sale au avut rezultatul dorit. Din aceeași dragoste față de poporul său, și-a dăruit bogata sa bibliotecă Academiei Române.

 

Adormirea

La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt și milostiv” i-a părăsit pe fiii săi duhovnicești și s-a strămutat la cereștile lăcașuri, pentru a sta în fața marelui Arhiereu Iisus Hristos. [3] Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane din Iași, a cărui construcție a fost dusă la bun sfârșit sub păstorirea sa.

 

Proslăvirea ca sfânt

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședința din 5 octombrie 2017, sub președinția PF PF Daniel, a hotărât proslăvirea ca sfânt a mitropolitului Iosif Naniescu, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.

Proclamarea canonizării lui a avut loc la 25 martie 2018, în Catedrala mitropolitană din Iași.

Prăznuirea lui anuală se face pe data de 26 ianuarie.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

glasul al 3-lea, podobie: Mare apărător…

Curăţia ta şi rugăciunea, milostenia şi înfrânarea vas ales al Sfântului Duh te-au făcut; pentru aceasta, Moldovei fiind păstor, urmai cu totul Păstorului Celui bun; Sfinte mare Ierarhe, milostive Iosife, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

glasul al 4-lea, podobie: Degrab ne întâmpină..

Cu evlavie urmând milostivirii cerești, Moldovei te-ai arătat arhipăstor milostiv și plin de sfințenie; pentru aceasta, Sfinte Ierarhe, prin cuvânt și prin fapte chemând la mântuire turma ta, te bucuri acum cu toți drepții în cer, Părinte Iosif.

Condacul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

glasul al 8-lea, podobie: Apărătoare Doamnă…

Milostivirii lui Hristos urmând, Părinte, tuturor toate te-ai făcut, precum Apostolul, Ierarhe Iosif, cu milostivirea; deci în ceruri, fericite, odihnindu-te, te rogi pentru cei ce-ți cântă cu evlavie, zicând: Bucură-te, Sfinte Iosif, de Hristos înțelepțite!

Acatistul Sfântului Iosif cel Milostiv

 

Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

 

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 - 1902) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Mitropolitul Iosif Naniescu, numit acum Sfântul Iosif cel Milostiv, s-a născut în Basarabia, ca fiu al preotului Anania Mihalache și al soției sale, Teodosia, din satul Răzălăi, ținutul Soroca, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan.

Rămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, la vârsta de 10 ani a fost luat de un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, care l-a adus în obștea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași, unde se afla și un vestit spital. Acolo tânărul Ioan a învățat ascultarea, smerenia, precum și slujirea lui Dumnezeu și a semenilor aflați în suferință. După o vreme, cei doi au mers la Mănăstirea Sfântul Samuil din Focșani, unde de asemenea funcționa un spital. Plecând apoi la Buzău, a îmbrăcat sfântul și îngerescul chip, primind, de la marele episcop Chesarie al Buzăului, numele de Iosif, după numele întâiului episcop al Argeșului.

Același Chesarie l-a hirotonit diacon și l-a îndrumat la învățătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din București, având dascăli vestiți, precum profesorul Ioanid, de la care a învățat limba greacă, și părintele Macarie ieromonahul, cunoscutul dascăl de psaltichie românească. De la Macarie, Iosif a deprins meșteșugul cântării bisericești curate, întrucât avea un glas foarte plăcut și el însuși a alcătuit cântări psaltice. Fiind hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Țării Românești, cu titulatura Iosif al Mirelor, urma cu vrednicie faptelor Sfântului Ierarh Nicolae. În anul 1873 fost ales episcop al Argeșului, iar peste doi ani, mitropolit al Moldovei, împlinindu-și cu multă osârdie chemarea și slujirea arhierească. Împlinindu-și făgăduința către fostul mitropolit Veniamin Costachi, făcută în vedenie pe când mergea către Iași ca nou ales mitropolit, Iosif a încheiat zidirea Catedralei mitropolitane în anul 1886, începută de marele Veniamin; la începerea căreia, în anul 1826, prin pronie dumnezeiască, a și fost de față pe când era copil la Iași.

Asemeni și Seminarul lui Veniamin de la Socola l-a mutat chiar în palatul domnitorului care îl surghiunise pe ierarhul Veniamin, iar bisericile Sfântul Nicolae Domnesc și Sfinții Trei Ierarhi le-a înnoit, căutând să urmeze întru toate marelui său înaintaș. Moaștele Cuvioasei Parascheva le-a mutat de la Mănăstirea Trei Ierarhi la Catedrala nouă a Mitropoliei, în anul 1889, punându-le în raclă nouă de argint, după ce văzuse racla veche cuprinsă de flăcări și sfintele moaște rămânând nearse, prin dumnezeiască minune. Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfințenia vieții și milostenia. Cu aceste două mari virtuți a întrecut pe toți, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câștigat cinstea celor mari, a ridicat de jos pe mulți deznădăjduiți, a adunat în jurul său pe cei săraci și nebăgați în seamă și a adus la Hristos pe mulți, chiar și necreștini, prin pilda vieții sale. Fără a căuta la fața omului, s-a îngrijit cu multă milă de săraci, de orfani, de văduve și de elevi, împărțind totdeauna tot ceea ce avea, dând chiar și rasa de pe el și toate darurile pe care le primea; ba și împrumutându-se de la duhovnicul său ori de la alții pentru a putea face milostenie, la sfârșitul fiecărei luni fiind dator către alții, numai să nu rămână dator el față de săraci. Niciodată nu dădea mai puțin de o pâine, căci gândul lui acesta era: „Bani pentru o pâine!”.

Când era în puteri, se cobora singur din chilie, pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci, îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta și le împărțea bani; iar când puterile trupești i-au mai slăbit, nu mai cobora, ci arunca milostenia sa săracilor din balconul casei. Asemenea și turma duhovnicească și-a păzit-o de năvălirile viclene ale necredinței, venite fie de la puterea lumească, dornică să jefuiască averile Bisericii, fie chiar prin preoții învrăjbiți de vrăjmașii credinței, care lepădau duhul ascultării de Evanghelie, de canoane și de ierarh și alegeau duhul împotrivirii și al tulburării. Cuvântul ierarhului a tunat puternic pretutindeni împotriva propovăduitorilor necredinței și nimeni nu-i putea zice ceva împotrivă, pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. El se ruga și citea mult, mânca puțin și era foarte cumpătat, își drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte.

Dumnezeiasca Liturghie o săvârșea totdeauna cu bucurie și cu ochii umeziți de lacrimi. Era, de asemenea, un vorbitor priceput și duhovnic înțelept, căutat de multă lume pentru blândețea și cuvintele lui. Cunoștea bine Sfânta Scriptură, din care mărturisea că învață toate, și era desăvârșit părinte duhovnicesc. Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul avea și darul smereniei și al ascultării desăvârșite, că toate le primea ca de la Dumnezeu. Păstorind, deci, cu multă vrednicie Mitropolia Moldovei vreme de douăzeci și șapte de ani, s-a mutat la cereștile lăcașuri cu pace în anul 1902, în ziua de 26 ianuarie. Poporul l-a numit Iosif cel Sfânt și Milostiv. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 5-6 octombrie 2017, l-a trecut în rândul Sfinților, statornicind ca zi de pomenire a sa 26 ianuarie, când a trecut la cele veșnice.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org

Matei Balș (1905-1989)

/0 Comentarii/în /de /606 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Matei Balș (1905-1989)

 

Matei Balș (n. 6 ianuarie 1905, București – d. 19 aprilie 1989, Geneva) a fost un medic român, profesor universitar la București, șef de catedră la Clinica a II-a de boli infecțioase și decan al FPSMF (Facultatea pentru Perfecționare și Specializare a Institutului Medico-Farmaceutic din București), membru titular al Academiei de Medicină a RSR (1969), membru al Academiei de Științe din New-York, membru al Societății Americane de Microbiologie, membru al Societății Regale de Medicină Tropicală și Igienă din Londra, membru al Societății de Patologie Clinică din Berlin, laureat al Premiului de Stat clasa I (1950), pentru descoperirea nitrofuranului și aplicarea lui în febra tifoidă.

Matei Balș (1905-1989) - foto preluat de pe federatiasanitas.ro

Matei Balș (1905-1989) – foto preluat de pe federatiasanitas.ro

Matei Balș a fost o personalitate de referință în istoria celui mai vechi spital de boli infecțioase din România, respectiv Spitalul de Boli Infecțioase Colentina, al cărui certificat de naștere datează din 1880, odată cu ridicarea primelor barăci de izolare a bolnavilor contagioși.

A publicat peste 350 de lucrări științifice în țară și 35 în străinătate, dintre care unele au fost „cărți-eveniment” și cele mai vândute, de mare utilitate și actualitate și astăzi, printre ele se numără:

- Introducere în studiul patologiei infecțioase (1958),

- Antibioticele (1966),

- Terapia infecției (1975)

- Laboratorul clinic în infecții (1982).

Matei Balș este întemeietorul școlii moderne romanești de bacteriologie clinică și pionier al erei „antibioticoterapiei”, aducând contribuții valoroase în chimioterapia unor boli contagioase.

Tot el este cel care a pus în aceeași ecuație laboratorul, prin tehnici și metode moderne de diagnostic microbiologic, și activitatea clinică, prin interpretarea și monitorizarea tratamentului bolilor infecțioase.

Matei Balș a fost decorat cu Crucea Regina Maria (1942) și Medalia muncii cl. I (1966), iar în 1973 a devenit Medic Emerit al RSR.

În prezent, Institutul Național de Boli Infecțioase îi poartă numele.

 

cititi mai mult despre si pe: www.agerpres.ro; ziarullumina.ro; federatiasanitas.ro; en.wikipedia.org

George Călinescu (1899 – 1965)

/0 Comentarii/în , /de /22.621 vizite

foto preluat de pe anonimus.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

George Călinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

 

Biografie

Primii ani

Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“ ). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

 

Anii de formare

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

 

Modele. Ramiro Ortiz

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.

Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.

 

Modele. Vasile Pârvan

Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.

 

Redescoperirea literaturii române

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

 

Doctoratul în literatură

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

 

Colaborări la revistele literare

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.

 

Scriitorul

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii ’50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

 

Activitatea de critic literar

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[5] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

 

Romancierul, poetul și dramaturgul

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

 

Activitatea civică și politică după 1947

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici`- “Tribuna Poporului”, “Națiunea” și “Lumea”.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

 

Ultimii ani de viață

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică - foto preluat de pe cultural.bzi.ro

George Călinescu – foto preluat de pe cultural.bzi.ro

 

Posteritatea lui Călinescu după 1990

După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino. Aceștia încep un veritabil proces de presă George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.

 

Afilieri

A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist.[6]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.

În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională.

 

Opera lui George Călinescu

Studii scrise în alte limbi
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

 

Studii de estetică și literatură universală
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii și conferințe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)

 

Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
Lauda zapezii

 

Teatru
Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)

 

Proză
Cartea nunții (1933)
Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)

 

Istorie și critică literară
Viața lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viața lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)

 

Publicistică
Cronicile optimistului (1964)
Ulysse (1967)

 

Impresii de călătorie
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953

 

 

Victor Babeș (1854 – 1926)

/0 Comentarii/în , /de /13.689 vizite

Victor Babeș (1854 – 1926)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Victor Babeș (1854 – 1926)

Victor Babeș (n. 28 iulie 1854, Viena – d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș. În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

 

Biografie

Originea şi familia

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, originar din Banat şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel. A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea.

 

Studiile

A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină.

A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 – 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume.

În anii 1885 – 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de conferențiar (docent privat) iar în 1885 postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. A ocupat această funcţie până în anul 1926. Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”).

 

Activitate științifică

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți – sporozoari intracelulari nepigmentați – care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită “patomorfologia procesului infecțios“, sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în țara noastră, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. Între 1916-1918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale.

În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an.

A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei, precursor la imunologiei moderne.

Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei.

A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide.

A publicat peste 1.000 lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice.

A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare.

 

Concepții filozofice și atitudine militantă

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care (ca și tuberculoza) avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut:

“Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei rușini naționale, vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor.”

De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinii profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.

Concepția sa filozofică, înscrisă pe linia materialismului este expusă în lucrările: Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filozofie (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum și fideism. A susținut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii și al cauzalității.

Victor Babes a pus bazele publicațiilor „Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie“ (1889), „Romania medicală“ (1893) si „Archives des sciences médicales“ (1895).

 

Moartea

A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti. Mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti.

 

Eponime asociate

- Corpusculii Babeș-Ernst: incluzii metacromatice în protoplasma unor bacterii grampozitive (de ex.: bacilul difteric).
- Corpusculii Babeș-Negri: incluzii rabice în celulele nervoase.
- Babesia: un gen de paraziți din ordinul Haemosporidia.
- Babesioze, (sin. Piroplasmoză): o boală rară gravă, uneori fatală, la oameni cauzată de un protozoar intraeritrocitar, Babesia microti.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

cititi mai mult despre Victor Babeș si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org