foto preluat de pe basilica.ro
articolr preluatr de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos.
A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kavsokalivia de la Muntele Athos, la orele patru și treizeci dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991, în al optzeci și șaselea an al vieții sale.
Începând cu anul 2013, prăznuirea sa se face în ziua trecerii sale la Domnul, pe 2 decembrie.
Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
S-a născut la 7 februarie 1906, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia), aproape de Aliveri, din părinți săraci, pe nume Leonidas și Eleni Bairaktaris.
Tatăl său, Leonidas, care din pricina sărăciei a fost silit să plece în lume ca să lucreze la canalul Panama, a fost și psalt (cântăreț la biserică) în satul său.
Ca psalt, l-a însoțit adesea pe Sfântul Nectarie, fiindu-i ajutor în călătoriile sale.
La Botez, Părintele Porfirie a primit numele de Evanghelios.
A fost al patrulea din cei cinci copii ai părinților săi.
A urmat cursurile școlii din sat doar vreme de doi ani și, din pricina sărăciei, a fost nevoit să părăsească școala; astfel, la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deținute de familia sa și să păzească animalele.
Pentru a câștiga mai mulți bani, de mic a început să lucreze la minele din zonă și, mai apoi, la niște băcani din Halkida și din Pireu.
Încă de mic, Părintele se dezvolta foarte repede și, așa cum el însuși povestea, își rădea barba de la vârsta de opt ani.
De mic era foarte serios, harnic și îngrijit, arătând mult mai mare decât era în realitate.
Citind silabisit viața Sfântului Ioan Kalivitul în timp ce păștea oile, dar și pe când lucra la băcănia din Pireu, a simțit o dorință fierbinte de a-l imita.
De aceea, a pornit-o în mai multe rânduri spre Muntele Athos dar, din diferite pricini, se întorcea înapoi.
În cele din urmă, pe când avea doisprezece sau paisprezece ani, a pornit, fără știrea alor săi, hotărât să ajungă la Sfântul Munte, iar dorința i s-a împlinit, cu binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Pronia cea dumnezeiască a iconomisit astfel lucrurile încât a fost primit ca ucenic, în ciuda vârstei sale fragede, de către doi frați împreună nevoitori, evlavioși și plini de virtuți, pe nume Pantelimon și Ioanichie, ce viețuiau în Chilia Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia.
I-a îndrăgit de îndată pe cei doi Bătrâni, cu tot entuziasmul inimii sale tinere și s-a supus lor fără gânduri de prisos, ca lui Hristos Însuși și, cu multă râvnă, bunăvoință și smerenie le împlinea tot cuvântul.
Singurul lui necaz era că nu îl puneau la și mai multă nevoință, despre care, din puținele lucruri pe care ni le-a spus despre acea perioadă, știm ca era o nevoință neîncetată, intensă, plină de bucurie și de asprime în același timp.
Mergea desculț prin zăpadă, bătând cărări anevoioase. Dormea foarte puțin, întins pe podea, acoperit doar cu o pătură, chiar și pe timpul iernii.
Făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul.
Sculpta lemnul, dar lucra și în aer liber, unde aduna lemne și melci, căra pământ cu spinarea de la mari distanțe, fiindcă voiau să facă o mică grădină în părțile stâncoase ale Chiliei Sfântului Gheorghe.
Totodată se străduia să aibă atenția îndreptată la citirile și troparele sfintelor slujbe și să le învețe pe de rost.
A învățat pe de rost Sfintele Evanghelii în timpul rucodeliei și le repeta întruna, ca să nu-i poată pătrunde în minte nici un gând.
Așa cum spunea mai târziu el însuși, în vremea aceea era „în necontenită mișcare”.
Principala caracteristică a ascezei sale nu era totuși lupta trupească, ci deplina ascultare înaintea Bătrânilor săi, totala dependență de aceștia, afierosirea sa plină de iubire, încredere și admirație, față de ei, afierosire prin intermediul căreia putea primi în viața sa trăirile Bătrânilor săi.
Astfel copilul neștiutor de carte, ce urmase doar două clase la școala din sat, urmând cu dragoste fierbinte cuvintele cele sfinte despre iubitul nostru Iisus Hristos, a izbutit în doar câțiva ani să învețe toate lucrurile pe care noi nu suntem în stare a le învăța mergând la școală și la universitate ani mulți, dar lipsiți de râvnă, și având la dispoziție cărți și profesori învățați.
Când a sosit clipa, a fost tuns monah și a primit numele de Nichita.
Datorită smereniei sale și a ascultării pe care o făcea, a primit din tinerețe darul de a vedea cu ochii duhovnicești – atunci când lucra Harul cel dumnezeiesc – întâmplări și fapte din lumea firii, a sufletului și a duhului, fără opreliști temporale sau din partea firii.
A fost îmbrăcat așadar cu putere de Sus și a dobândit daruri mai presus de fire.
Primul semn a fost acela că i-a putut vedea de la mare distanță pe Bătrânii săi, când se întorceau de departe, deși, în locul în care se aflau, nu puteau fi văzuți de nimeni.
Au urmat apoi și altele.
Simțurile i s-au sensibilizat foarte mult, iar capacitățile sale umane i s-au dezvoltat foarte puternic.
Auzea și cunoștea graiul păsărilor și al animalelor, pătrunzându-le înțelesul.
Simțea mirosurile de la mari distanțe.
Recunoștea miresmele și compoziția lor, distingând de foarte departe parfumul florilor.
După ce se ruga cu smerenie, avea capacitatea de „a vedea” până în adâncul pământului și până în înaltul cerului, toate cele aflate acolo: ape, pietre, petrol, radiații, antichități îngropate, morminte ascunse, crăpături în adâncul pământului, izvoare subterane, icoane pierdute, scene petrecute cu secole în urmă, rugăciuni îndreptate spre ceruri, duhuri bune sau viclene, sufletele oamenilor și tot felul de alte lucruri.
Putea gusta apa aflată la mari adâncimi și măsura adâncimea la care se găsea.
Întreba stâncile, care îi povesteau luptele asceților dinaintea lui.
Tămăduia doar privind locul bolnav.
Vindeca doar prin atingere.
Se ruga și rugăciunea se împlinea.
Niciodată nu i-a trecut prin gând să folosească darurile primite de la Dumnezeu pentru folosul său personal și nicicând n-a vrut să câștige ceva de pe urma celor care îi erau descoperite de Harul dumnezeiesc.
Ori de câte ori lucra străvederea sa, îi dezvăluia gândurile ascunse ale oamenilor.
Cu ajutorul dumnezeiescului Har putea cuprinde în același timp trecutul, prezentul și viitorul, confirmând faptul că Dumnezeu este Atotștiutor și Atotputernic.
Știa ce se întâmplă cu toată zidirea, la marginile lumii, în profunzimea sufletului omenesc sau în tainele istoriei.
Era un om ce „primea” Harul cel dumnezeiesc ce purcede de la Dumnezeu care, din motive doar de El știute, uneori nu-i dezvăluia chiar totul.
În ceea ce ne privește, viața trăită în Har este o mare taină, iar orice vorbă de prisos ar fi o dovadă de prea mare îndrăzneală, dacă ne-am ocupa de subiecte care ne sunt necunoscute.
Părintele spunea mereu acest lucru tuturor celor ce socoteau că priceperea sa se datora altor cauze decât dumnezeiescului Har.
Repeta adesea: „Aceasta nu e știință și nu e nici artă. Este HAR“.
Pe când avea douăzeci de ani, s-a îmbolnăvit de pleurezie și, la porunca Bătrânilor săi, s-a întors în satul părintesc să-și trateze boala. Gândul îi era însă mereu la Sfântul Munte.
S-a întors la Muntele Athos, dar tot urmând porunca Bătrânilor, din pricină că se îmbolnăvise din nou, s-a așezat la o mănăstire din afara Sfântului Munte, mai precis la Mănăstirea Lefka a Sfântului Haralambie din Evvia, lângă Avlonari.
A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927 se către episcopul de Sinai, Porfirie al III-lea, care l-a și numit Porfirie.
După o vreme, Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, l-a făcut duhovnic, iar în anul 1938 a fost ridicat la treapta de Arhimandrit.
Până în anul 1940, Bătrânul Porfirie a fost duhovnic în Evvia.
În luna octombrie a anului 1940, în urma cererilor sale, i s-a împlinit dorința de a-i sluji pe cei bolnavi și a fost numit paroh la Policlinica din Atena, aflată lângă Piața Omonia.
A slujit acolo timp de treizeci de ani și, după ieșirea la pensie, încă trei ani.
În total a slujit ca paroh treizeci de ani și, pe lângă aceasta, mai era și duhovnic.
În același timp lucra și pentru câștigarea traiului, fiindcă voia să economisească bani pentru a-și întreține părinții și alte rude, dar și pentru a ridica o mănăstire.
Din această pricină nu cunoștea odihna.
După ce s-a pensionat, a plecat de la policlinică și s-a stabilit la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Kallisia, ce se afla pe vechiul Penteli, unde și-a continuat lucrarea de duhovnic.
În afara pleureziei care l-a lovit în tinerețe, la răstimpuri Părintele Porfirie a fost încercat și de alte boli.
Pe când se afla la policlinică, s-a îmbolnăvit de rinichi și a fost operat cu mare întârziere, fiindcă lucra neîncetat.
De aceea a intrat în comă, iar familia sa a fost înștiințată de medici să îi pregătească înmormântarea.
Cu voia Domnului însă, părintele a revenit la viață, în ciuda prognozelor medicale și a continuat să slujească obștea Bisericii.
Apoi și-a rupt piciorul.
De asemenea, din cauza efortului pe care l-a făcut în vremea când era în satul său, Turkovuni, unde a viețuit ani la rând și unde căra greutăți mari, a făcut o hernie care l-a chinuit până în ultimii ani ai vieții.
În anul 1978 a făcut infarct miocardic.
Când și-a revenit, a întemeiat împreună cu câțiva dintre fiii săi duhovnicești Sfânta Mănăstire de maici „Schimbarea la Față a Mântuitorului“, după ce a primit trebuincioasa binecuvântare din partea Episcopului Atenei.
Mănăstirea trebuia să se afle în Atena dar, din pricina faptului că nu era spațiu îndeajuns, împreună cu câțiva fii duhovnicești a cumpărat câteva terenuri în Malakasa (în Atica), unde au ridicat un metoc al mănăstirii și o Sfântă Biserică, după ce au primit aprobarea legală din partea Bisericii Elene și a Mitropoliților ei.
S-a instalat așadar la acest metoc, unde i-a spovedit pe toți cei care veneau la el.
În timpul cât s-a aflat acolo a fost operat de cataractă și și-a pierdut vederea ochiului stâng, iar mai apoi și pe cea a ochiului drept.
Din cauza efectelor secundare ale unei injecții cu cortizon care i s-a făcut în timpul operației de cataractă, a suferit mai multe hemoragii intestinale și de atunci a îndurat dureri cumplite.
Totuși a continuat să-i primească pe cei ce veneau la el, pe cât îi stătea în putință și să se roage smerit pentru necazurile lor.
De aceea s-a învrednicit de multe ori să vadă cu duhovnicească bucurie că Harul cel dumnezeiesc lucra, rezolvând problemele oamenilor.
La început îi povățuia pe oameni cu ușurință, dar mai târziu, din pricina multelor sale boli, doar se ruga pentru ei și foarte rar le dădea sfaturi.
Se ruga în tăcere, cu multă dragoste și smerenie pentru toți cei care îi cereau să se roage pentru ei ca să dobândească ajutorul dumnezeiesc.
Pregătindu-se de cele veșnice, la cererea sa, în anul 1984 i s-a dat Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuită.
Acolo a instalat câțiva ucenici, după ce s-a dus el însuși acolo, dar, tot din pricina neputințelor sale, își petrecea timpul mai mult la Mănăstirea din Milesi (Oropos).
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, s-a spovedit duhovnicului său, care era bătrân și foarte bolnav și a primit iertarea păcatelor.
Apoi s-a dus și s-a statornicit în Chilia sa de la Muntele Athos, fiindcă dorea să-și dea obștescul sfârșit în mănăstirea metaniei sale, unde își petrecuse viața duhovnicească.
În acel loc aflându-se, după ce i s-a săpat un mormânt adânc, așa cum poruncise, a dictat unuia dintre fiii săi duhovnicești o scrisoare de bun rămas, în care povățuia și își cerea iertare de la toți fiii săi duhovnicești.
Această scrisoare, datată 4 (după calendarul vechi) și 17 (după calendarul nou) iunie 1991 a fost găsită în veșmintele sale de îngropăciune, în ziua adormirii sale, dovadă a necuprinsei și înălțătoarei sale smerenii.
Urmând poruncii sale, moartea sa a fost anunțată după ce a fost înmormântat, tocmai fiindcă nu a voit ca fiii săi duhovnicești să se ostenească, venind la Muntele Athos pentru a asista la înmormântarea sa.
Totodată a voit ca înmormântarea să să se desfășoare în simplitate și smerenie, avându-i alături doar pe frații săi din Kavsokalivia.
În ultima noapte a vieții sale pământești s-a spovedit și a rostit rugăciunea minții, în timp ce lângă el, ucenicii săi, urmându-i porunca, îi citeau Psalmul 50 și ceilalți psalmi, precum și „Slujba pentru cei aflați pe patul de moarte“.
Totodată spuneau rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” până la împlinirea canonului pentru un schimonah.
Ucenicii l-au auzit șoptind cu sfintele sale buze, vreme îndelungată.
Ultimele cuvinte rostite de cuviosul părinte au fost cuvintele rugăciunii împărătești a lui Iisus Hristos: „ca toți să fie una“.
După aceea l-au auzit repetând un singur cuvânt, aflat la sfârșitul Noului Testament, mai precis la Sfârșitul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Vino!” („Da, vino, Doamne Iisuse Hristoase!“).
În cele din urmă Domnul, dulcele Iisus, a venit.
Cuviosul suflet al Bătrânului Porfirie i-a părăsit trupul la ora patru și jumătate dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991 și s-a îndreptat spre ceruri.
Sfintele sale moaște au fost depuse la Kyriakonul (biserica centrală) de la Kavsokalivia, unde toată ziua părinții au citit, așa cum cere tradiția, toate Evangheliile, iar noaptea au făcut priveghere până la ziuă.
În zorii zilei de 3 decembrie 1991 pământul a acoperit cinstitul trup al cuviosului părinte, în prezența câtorva părinți de la Sfântul Schit din Kafsokalivia.
Abia atunci, împlinind dorința Părintelui Porfirie, au vestit moartea sa.
Cât a trăit, Părintele Porfirie i-a primit pe toți.
Prin smerita sa chilie au trecut sfinți asceți și criminali păcătoși, creștini ortodocși, dar și oameni de alte culte sau chiar de alte credințe, oameni neînsemnați și mari personalități, bogați și săraci, neștiutori de carte și oameni învățați, mireni și clerici de toate gradele.
Fiecăruia dintre aceștia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.
Întotdeauna a arătat deplină ascultare față de Biserică și nu făcea nimic fără aprobarea ei.
Spunea că este preferabil să greșești, fiind în Biserică, decât să lucrezi în afara ei, fie și cu îndreptățire.
Principala caracteristică a Părintelui Porfirie, în tot timpul vieții sale pământești, a fost deplina sa smerenie.
Pe lângă aceasta, dovedea deplină ascultare, iubire fierbinte, răbdare neclintită în dureri cumplite, discernământ înțelept, străvedere limpede.
De asemenea, avea o mare sete de cunoaștere, cunoscând o mulțime de subiecte variate, acestea fiind un dar al râvnei sale către Dumnezeu și nu al studiilor sale în lume, aproape inexistente.
Avea mare râvnă în tot ce făcea și era foarte harnic.
Rugăciunea sa era neîncetată și smerită și, prin urmare, foarte eficientă.
Gândirea sa pur ortodoxă, dar lipsită de fanatism era plină de viață și se interesa de problemele Sfintei Biserici, deși lucrul era aproape necunoscut celorlalți.
Sfaturile sale erau încununate de succes, iar învățăturile sale nenumărate.
Slujbele sale erau pline de măreție, iar dimensiunea contribuției sale duhovnicești a fost ținută până de curând în taină.
Pe 27 noiembrie 2013, sfântul sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului Porfirie în rândul sfinților, cu prăznuire la data de 2 decembrie.
Decizia de înscriere în sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române a fost adoptată în ședința din 4-5 iulie 2017 a Sfântului Sinod.
Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) în chilia sa – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cuvinte ziditoare
citate extrase din Antologie de sfaturi şi îndrumări, op.cit
- Nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară
- Eu aşa gândesc, dar voi faceţi cum credeţi
- Prefer să fiu înşelat în Biserică decât să o părăsesc. Nu vreau să mă mântuiesc fără Biserică şi nu voi părăsi niciodată corabia ei
- Nu poţi să comunici cu Hristos, şi să ai în acelaşi timp relaţii proaste cu ceilalţi oameni
- Nu câştigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea
- Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor
- Răul începe cu gândurile rele
- Nu te lupta să opreşti sau să îndrepţi greşelile celuilalt. Iubeşte-l aşa cum e, cu toate greşelile lui, iar Domnul se va îngriji de acestea
- Hristos nu vrea lângă EL oameni grosolani, ci delicați
- Când te înhață satana și te apasă, să nu rămâi nemișcat, așa cum rămân unii ce devin melancolici și cad pe gânduri ore întregi
- Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veșnicie este tot ce dai din iubire
- Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla și va ridica îndârjire în sufletul tău și astfel rugaciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, și astfel rugaciunea ta îl va ajuta
- Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine
- Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut
- Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează
- Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu bagare de seamă
- Să mergi la Biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtașești des și-atunci vei scăpa de toata frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești
- Te povățuiesc să ai mereu dragoste pentru toți. În primul rând dragoste apoi toate celelalte
- Să te spovedești periodic și temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedești, nu te mântuiești
Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Imnografie
Tropar, glasul 1
Pe vlăstarul Evviei,
Pe-al grecilor gheronda,
Pe inițiatul teologiei
și pe prietenul adevărat al lui Hristos
Pe Porfirie să-l cinstim, credincioșilor,
Pe cel plin de harisme de copil.
Căci izbăvește pe demonizați
și vindecă pe bolnavii ce strigă cu credință
Slavă Celui ce ți-a dat ție putere,
Slavă Celui ce te-a sfințit
Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Tropar, glas 1
Podobie: Locuitor pustiei…
Pe cel născut în Evia și strălucirea lumii, cunoscătorul de taină al grăirii de Dumnezeu și adevărat prieten al lui Hristos, pe Sfântul Porfirie să-l cinstim, credincioșii, pe cel plin din copilărie de daruri duhovnicești, că izbăvește pe cei demonizați și vindecă pe bolnavii care strigă cu credință: Slavă Celui ce ți-a dat ție putere! Slavă Celui ce te-a sfințit! Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
După cum pe pământ te rugai pentru tămăduirea neputinţelor şi pentru iertarea păcatelor noastre, tot astfel şi acum roagă-te în ceruri, părinte Porfirie, şi roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glas 8,
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Pe lăcașul cel preasfânt al Duhului Mângâietor și slujitor preaiubit Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe Sfântul Porfirie să-l lăudăm din inimă, că iubește și vindecă și ocrotește pe toți și se roagă să fim învredniciți îndumnezeirii; pentru aceasta strigăm: Bucură-te, Părinte Porfirie!
Acatistul Sfântului Porfirie
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
Viața Sfântului Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Monahul Patapie Kavsokalivitul
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul s-a născut pe 7 februarie 1906 în satul Sfântul Ioan din Karistia, Evia. Numele său de mirean era Evanghelos Bairaktaris, iar părinții săi, Leonida și Eleni, erau părinți cucernici și iubitori de Dumnezeu. Iar tatăl său, psaltul satului, s-a învrednicit să îl însoțească frecvent pe Sfântul Nectarie din Eghina.
Familia sa confruntându-se cu mari dificultăți economice, micul Evanghelos a fost nevoit încă de mic, pe când avea doar opt ani, să își caute un loc de muncă, mai întâi în Halkida și apoi în Pireu. Însă de foarte timpuriu a arătat chemare față de viața monahală.
Astfel, la vârsta de doisprezece-treisprezece ani, pe când abia terminase clasa a II-a din școala primară, a pornit din lume spre Sfântul Munte, cu dorința de a-l imita pe Sfântul Ioan Kalivitul, a cărui viață o citise de mic și față de care nutrea mare evlavie.
S-a îndreptat spre pustiul athonit și mai concret spre Schitul Sfânta Treime din Kavsokalivia, al Mănăstirii Marea Lavră, unde a viețuit următorii aproape șase ani în chilia Sfântul Gheorghe, supus față de doi bătrâni riguroși, Ieromonahii Pantelimon († 1952) și Ioanichie, frați după trup. Prin ascultarea deplină și conștiincioasă pe care a arătat-o față de bătrânii săi, și-a făcut receptiv ogorul sufletului său față de harul divin. „Ascultare! M-am dedicat acesteia cu bucurie, cu dragoste. Această ascultare absolută m-a salvat… Ascultare nu de nevoie, ci cu bucurie și dragoste… Datorită ei mi-a dat Dumnezeu harisma”, a adeverit mai târziu cuviosul.
La vârsta de doar paisprezece ani a fost tuns monah, luând numele de Nichita, în cinstea bătrânului Ieromonahului Pantelimon, monahul Nichita, care dusese o viață ascetică la sfârșitul secolului al XIX-lea în chilia de Dumnezeu iubită a Sfântului Dimitrie. După doi ani, sfântul nostru a primit marea și îngereasca schimă.
De la el însuși, care descrie acel moment important, aflăm că tunderea sa în schima mare s-a săvârșit în biserica mare a Schitului; aceasta, după cum se pare, era o veche tradiție kavsokalivită, pentru că știm că Cuviosul Romanos a fost tuns monah de către Acachie în biserica din vremea aceea:
„În seara tunderii mele, toți părinții s-au adunat în biserica Sfintei Treimi, în biserica mare, au făcut Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea priveghere, au rostit psalmi frumoși, plini de cucernicie, iar eu eram cu ciorapi albi, desculț și plin de cucernicie. Le-am făcut tuturor metanie, m-am închinat la icoane și proestosul mi-a adresat întrebările specifice schimei mari. Ochii mei erau plini de lacrimi din cauza emoțiilor. După ce s-a terminat privegherea, am mers la chilie. Eram foarte bucuros, dar și tăcut. Voiam să fiu singur cu singurul Dumnezeu”.
„În Schit eram pe atunci 127 de pustnici. Să vezi ascultări, să vezi viață paradisiacă frumoasă! Deci, când trebuia să devină cineva din ucenic monah, toți părinții se adunau să asculte textul rânduielii. Să își amintească iar ceea ce făgăduiseră. Cu toții… Ca și cum ar fi devenit iar călugări, ascultând.”
În Kavsokalivia, împreună cu bătrânii săi, lucra sculptură în lemn, în special veselă, frumos meșteșugită și cuțite de tăiat hârtie cu ornamentații florale; era o lucrare de mână și o artă care a fost foarte cultivată în Schit în acea perioadă. Și cine nu a admirat, de exemplu, lucrările măiestre de cuvioasă pomenire ale Părintelui Arsenie sculptorul (1866-1956), contemporan al Cuviosului Porfirie? Era un kavsokalivit al cărui suflet fusese sfințit de asceză și a cărui muncă era însoțită întotdeauna de post și rugăciune. Era un monah în persoana căruia îl vedeai pe omul care trăia doar pentru Dumnezeu, pe care Îl slujea prin arta sa fină.
În 1925, la vârsta de nouăsprezece ani și din cauza unei boli serioase, a fost obligat, cu binecuvântarea bătrânilor săi, să părăsească Sfântul Munte și să se întoarcă în Evia, unde s-a și stabilit la Mănăstirea Sfântul Haralambie din Lefka, aproape de satul său.
În 1926 s-a întâlnit cu arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care, recunoscându-i harismele duhovnicești, l-a hirotonit preot în iulie 1927, dându-i și numele Porfirie, nume cu care urma să devină cunoscut în întreaga lume ortodoxă. La scurt timp, Pantelimon Fostinis, mitropolitul local al Karistiei i-a dăruit slujirea de duhovnic. Avea doar douăzeci și unu de ani.
După ce s-au împlinit doisprezece ani de slujire a sa, în principal de duhovnic, și deoarece Mănăstirea Sfântul Haralambie s-a transformat în mănăstire de maici, Cuviosul ieromonah Porfirie s-a stabilit la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Ano Bateia, în actualul municipiu Amarintos, tot în Evia. Anterior și pentru puține luni, slujise ca preot paroh în satul Tsakaioi al insulei.
În 1940, cu puțin timp înainte ca vijelia celui de-al doilea Război Mondial să izbucnească în țara noastră, Cuviosul Părinte Porfirie s-a stabilit în Atena, unde pe 12 octombrie, a fost numit preot paroh și duhovnic la paraclisul Sfântul Gherasim de la Policlinica din Atena, de lângă piața Omonia, în centrul Atenei. Este demn de menționat că el însuși a cerut să i se încredințeze această slujire, din marea și jertfelnica sa dragoste față de semenii săi suferinzi, pentru a-i sprijini în momentele dificile și în durerea lor. După cum a mărturisit cuviosul, a slujit lucrând în „pustia” Omoniei timp de treizeci și trei de ani ca și cum ar fi fost o singură zi, odihnind și liniștind cu epitrahilul său o mulțime de suflete aflate în dificultate: „În mulțimea, lumea și zgomotul Omoniei, eu îmi înălțam mâinile spre Dumnezeu și trăiam înăuntrul meu ca în pustia Sfântului Munte. Pe toți îi iubeam, pentru toți mă durea…”, relata el însuși.
Concomitent, pentru a asigura cele necesare pentru întreținerea părinților săi și a altor câtorva rudenii apropiate, de a căror îngrijire se ocupa, muncea și manual lucrând într-o crescătorie de păsări, într-un atelier de tricotaje și unul de pregătire a tămâii, pe rând.
În 1970 s-a pensionat din postul de preot paroh la Sfântul Gherasim. Cu toate acestea, a rămas la Sfântul Gherasim pentru încă trei ani, până când i s-a găsit înlocuitor, iar în 1973 s-a stabilit permanent la Mănăstirea Sfântul Nicolae de la Kallisia, în Atica, astăzi Kallithea din Palaia Pandeli. La acest metoc al Mănăstirii Pandeli locuise deja din 1955, cultivând cu mare grijă terenul agricol din apropiere și îndeplinindu-și concomitent lucrarea sa aducătoare de rod duhovnicesc.
În 1978 a fondat în Tourkovounia Atenei, într-o modestă căsuță de piatră care, din 1948, a constituit locuința sa pentru mulți ani, mănăstirea de maici Schimbarea la Față a Mântuitorului (a fost recunoscută oficial în 1981), iar mai târziu, la începutul anilor ’80, s-a mutat la Milesi, în Malakasa, unde a înființat metocul mănăstirii. Dar până la construirea clădirilor Metocului, a trăit la început într-o rulotă, iar în continuare într-o simplă chilie de cărămidă, confruntându-se în special cu condiții neprielnice și suferind cu răbdare multele încercări legate de sănătatea sa. A dobândit o mare faimă de duhovnic, un mare număr de credincioși vizitându-l în acest loc. A condus o mulțime de oameni la Hristos, iar prezența sa în lume a constituit o mângâiere pentru mulți.
Pe 8 septembrie 1984, ca urmare a cererii sale și a documentului de cerere al Schitului Kavsokalivia (din partea dicheului Ioan, călugăr al Ioasafilor), Mănăstirea Marea Lavră i-a acordat Cuviosului Porfirie chilia Sfântul Gheorghe din Kavsokalivia, unde fusese tuns monah, așa cum am menționat deja, deoarece ultimul ei locuitor, monahul David, a plecat la Mănăstirea Esfigmenu. Însă Părintele a continuat să trăiască și să slujească în calitate de duhovnic la mănăstirea din Milesi.
În ciuda sănătății sale zdruncinate și a dificilului său program duhovnicesc, a reușit să viziteze de multe ori Kavsokalivia. În două ocazii, în iulie 1987 și iunie 1990, a săvârșit în mod corespunzător tunderea în schima mare a monahului Pantelimon (astăzi Ieromonahul Iona), precum și tunderea în schima mare atât a Ieromonahului Ioanichie și a monahului Nichita (în aceeași zi). Înainte de acestea, însă, îl tunsese monah în chilia Sfântul Dimitrie (Hagi-Gheorghe) din Kerasia pe viitorul Ieromonah Fotie, acum adormit întru Domnul. De cele mai multe ori, ucenicii săi îl urcau pe Părintele cu targa pe drumul șerpuitor de la port la schit. În cursul acestor vizite, veneau alături de el mulți părinți de pe întreg Sfântul Munte, fie pentru a lua binecuvântarea sa, fie pentru a primi îndrumare duhovnicească.
Pe 26 februarie 1990, odată cu punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Schimbarea la Față, s-a împlinit una dintre bunele dorințe ale Sfântului Porfirie.
Însă, cu mult înainte de sfârșitul vieții sale pământești, sfântul a început să se pregătească de plecarea sa din această lume stricăcioasă. Dorea să se retragă la locul său de metanie, acolo unde a fost tuns monah, în Grădina Maicii Domnului. L-a rugat pe Dumnezeu să îl învrednicească să își săvârșească viața acolo unde se născuse duhovnicește. După cum mărturisea el însuși, „Mulți în Sfântul Munte trăiau în taină. Au murit fără să îi cunoască nimeni. Și eu aș vrea să trăiesc astfel în taină”. Voia să se regăsească împreună cu frații săi necunoscuți lumii și veșnic tineri, care cu mulți ani înainte îi dăduseră harul, cântând ca o privighetoare în ascuns lui Dumnezeu și rugându-se ca bătrânul Dimas, pentru a primi vederea luminii și a intra în Dumnezeiasca Liturghie necreată.
Astfel, prevăzând că i se apropie sfârșitul, a plecat în iunie 1991 spre Sfântul Munte și spre iubita lui Kavsokalivie, în Sfânta Sfintelor a pustiului athonit. Iar pentru că în acel an era rândul chiliei Sfântul Gheorghe să preia conducerea schitului, Părintele Porfirie, ca bătrân al chiliei, deși avea 85 de ani și era slăbit din cauza multelor sale boli, a fost numit dicheu al schitului. Însă după o lună a plecat, din motive pastorale, la Mănăstirea Schimbarea la Față din Milesi și s-a reîntors pe Sfântul Munte în septembrie. Aceasta a fost și ultima sa călătorie.
Puțin mai târziu, pe 2 decembrie a aceluiași an (19 noiembrie, conform calendarului aghiorit), la ora 4.30 în zori, în liniște și smerenie, după cum a și trăit, Părintele Porfirie a trecut la Domnul. Slujba de înmormântare a avut loc în ziua următoare, cu priveghere de toată noaptea în venerabila biserică a schitului, cu participarea tuturor părinților kavsokaliviți. Trebuie notat că toate cele legate de slujba de înmormântare și de îngroparea cuviosului părinte au avut loc conform indicațiilor amănunțite date de el însuși, pe care le înregistraseră ucenicii săi. Iar pentru necesitățile îngropării, privegherea sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică a fost mutată în ajun.
Pe crucea așezată pe mormântul simplu de țărână, scria: „Ieromonah Porfirie. Adormit în Domnul pe 19 noiembrie 1991”.
La douăzeci și doi de ani după aceasta, pe 27 noiembrie 2013, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, sub conducerea patriarhului ecumenic, chir Bartolomeu, a purces la canonizarea Sfântului Părinte Porfirie, înscriindu-i numele în Calendarul Bisericii Ortodoxe; acest eveniment a produs o mare bucurie tuturor credincioșilor de pe întreg pământul.
(Monahul Patapios Kavsokalivitul, Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul. Sfințenia în secolul al XXI-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 19-26)
