Articole

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)

Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)


 

Prima Bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic


 

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.[2]:p. 105 În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante


 

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, cu Divizia 15 Infanterie în flancul drept și Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) în flancul stâng. Ulterior, forțele române au fost întărite cu Brigăzile 15 și 37 Infanterie din cadrul Diviziei 8 Infanterie , aflată în rezerva Armatei de Nord, la Piatra Neamț.

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase forțele principale ale Armata 1 austro-ungară: Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană.

 

Comandanți


 

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş - d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu

- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

Comandanți de brigadă

- Brigada 15 Infanterie – colonel Vasile Piperescu

- Brigada 38 Infanterie – general de brigadă Nicolae Rujinschi

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanț al Grupului von Schmettow

- general locotenent Eberhard von Schmettow

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn

- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas

- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații


 

în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București”, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultate și urmări


 

După atacuri susținute din partea forțelor germane, acestea nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind stoparea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!“. În ordinul de operații nr. 288 al comandantului diviziei, din ziua de 13/26 octombrie 1916, se se consemna că inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei.

Eșecul operației avea să fie recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, generalul Erich Falkenhayn, care arăta în memoriile sale – întrucâtva satisfăcut de eșecul planului Marelui Cartier german și al camarazilor austrieci: Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondatâ.

Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7 octombrie 1916: Față insă de rezultate bune dobândite de Div. 15-a.

Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.

— General de divizie Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord

Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)

Tratatul de alianță cu Antanta (București – 4/17 august 1916) Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Tratatului politic dintre România şi Antanta din 1916 (Fila cu semnături) Deţinător – Arhivele Naţionale ale României

foto si articole preluate de pe: ro.wikipedia.org, cubreacov.wordpress.comș cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)


 

Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) şi Italiei (s-a semnat, la Bucureşti, de către Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României, de Stanislas Poklevski-Koziell, contele de Saint-Aulaire, Sir George Barclay şi baronul Carlo Fasciotti, miniştri plenipotenţiari la Bucureşti ai Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei) având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.

Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București.

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederi


 

Principalele prevederi ale acordului prevedeau recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace ca și ceilalți aliați.

În schimb România se obliga de a declara război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni.

Tratatul era însoțit de o convenție militară. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.

România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

 

Convenția militară dintre România și Antanta (4/17 august 1916) a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) având ca obiect principal reglementarea aspectelor militare referitoare la intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.

Convenția a fost semnată la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu, de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și atașații militari ai puterilor Antantei, acreditați la București, în aceeași zi cu Tratatul de alianță dintre România și Antanta.

Convenţia militară cu Antanta ((București - 4/17 august 1916)) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător - Arhivele Naţionale ale României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Convenţia militară cu Antanta ((București – 4/17 august 1916)) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător – Arhivele Naţionale ale României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederi


 

Convenția prevedea participarea României la război numai contra Imperiului Austro-Ungar, prevăzînd condițiile cooperării militare, recunoscând independența organizatorică și de comandament a Armatei României.

Aliații se declarau oficial de acord cu conținutul și orientările stabilite în planul român de campanie și se angajau sa sprijine acțiunile forțelor române, în principal prin declanșarea unei ofensive de proporții prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune.

Se mai prevedea obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.

 

(1) Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus.

România adera și ea la Antanta pe data de 28 august 1916.

Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive.

Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță.

Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) 

Bătălia de la Târgu Jiu – parte din Participarea României la Primul Război Mondial, s-a desfășurat între între 3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat învingerea forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, în împrejurimile orașului Târgu Jiu, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

Bătălia s-a desfășurat imediat în continuarea celei de-A doua bătălii de pe Valea Jiului, încheiată cu victoria forțelor germane.

Pierderea bătăliei a avut un impact strategic major asupra frontului românesc, permițând forțelor germane să debușeze în Câmpia Română, fapt care va duce în mai puțin de două luni la ocuparea întregului teritoriu al Munteniei șu Dobrogei.

 

Contextul operativ strategic

Bătălia de la Târgu Jiu a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

Înfrângerea forțelor germao-austro-ungare în Prima bătălie de pe Valea Jiului din prima parte a lunii octombrie 1916, a fost interpretată diferit de cele două părți. Generalul Falkenhayn a realizat, în ciuda înfrângerii, că în Valea Jiului Carpații puteau fi forțați cel mai ușor.

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participării României la  Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marele Cartier General român, sub euforia succesului neașteptat, considerase că forțele Puterilor Centrale nu vor mai încerca o nouă lovitură pe Valea Jiului, până la sosirea iernii. După victoria în prima bătălie de pe Jiu, din prima parte a lunii octombrie, Armata 1 română, comandată de către generalul Paraschiv Vasilescu, a trecut la punerea în aplicare măsurilor din planul de reorganizare ordonat de Marele Cartier General, încă de la 9 octombrie, dar care trebuiseră să fie amânate de intervenția germană. Divizia 11 Infanterie a fost scoasă de pe front iar sectorul ocupat de aceasta a fost preluat de unități ale Diviziei 1 Infanterie.

Pentru a distrage atenția părții române, Falkenhayn a ordonat, totodată, să se desfășoare „o activitate combativă pe toate șoselele la est de Surduc”, simultan cu alte măsuri de dezinformare, menite să distragă atenția de la Valea Jiului.

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie - 4/17 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 s-a desfășurat A doua bătălie de pe Valea Jiului, care a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan și ocuparea orașului Târgu Jiu.

 

Comandanți

Comandanți români

- Comandant ai Armatei 1 – General de brigadă Paraschiv Vasilescu

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 - d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 - 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.” Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 – d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 – 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.”
Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 - d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 – d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 17 Infanterie – Colonel Constantin Neculcea

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 – General de infanterie Erich von Falkenhayn

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Comandamentului General LIV Rezervă – General-locotenent Viktor Kühne

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Corpului de Cavalerie – General-locotenent Eberhard von Schmettow

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 41 Infanterie germană – General-maior Heinrich Schmidt von Knobelsdorff

- Divizia 109 Infanterie germană – General-maior Horst Ritter und Edler von Oetinger

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 301 Infanterie bavareză – General-locotenent Johannes von Busse

- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger

- Divizia 7 Cavalerie germană – General-maior Albert von Mutius

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de pe Valea Jiului

Prima bătălie de pe Valea Jiului, s-a desfășurat între între 23 – 29 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

 

Contextul operativ strategic

Bătătlia de pe Valea Jiului a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 - 29 octombrie 1916) - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916) – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse.

Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Divizia 11 Infanterie (comandant colonel Dumitru Cocorăscu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe trecătorile Vâlcan și Surduc. Dispozitivul forțelor române nu era continuu, fiind format din detașamente dispuse pe principalele căi de comunicație.

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase o grupare de forțe comandantă de generalul Paul von Kneussl, compusă din Divizia 11 Infanterie Bavareză, Divizia 6 Cavalerie germană, Brigada 114 Infanterie austriacă și două batalioane de cicliști, sprijinită de 22 de baterii de artilerie.

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanți ai Armatei 1

- General de divizie Ioan Culcer
- General de brigadă Ioan Dragalina

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie – Colonel Dumitru Cocorăscu
- Divizia 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl
- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger
- Brigada 114 Infanterie austriacă – Colonel Berger

 

Planurile de operații

Planul de operații german prevedea fixarea de front în pasurile Vâlcan și Surduc și executarea unei duble învăluiri la flancurile dispozitivului românesc. În același timp, Divizia 6 Cavalerie trebuia să treacă peste dealul Arcanului și să înainteze spre câmpie, fără a ține cont de rezultatul luptelor din munți, pentru a deschide drumul trupelor care dădeau atacul frontal.

Ideea de bază a operațiunilor de acolo a fost și este de a deschide drum masei de cavalerie în regiunea deluroasă română, în scopul de a o utiliza apoi, în primul rând, pentru a executa o largă învăluire a grupărilor române care se aflau în fața ei.

General Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor

 

Desfășurarea acțiunilor militare

Atacul german a survenit chiar în preziua în care Marele Cartier General român intenționa să retragă trupele Diviziei 11 Infanterie pentru a o constitui ca rezervă la dispoziția sa, urmând ca sectorul Jiu să fie apărat doar de 6 batalioane. Planul a fost anulat de declanșarea ofensivei germane astfel încât lupta a fost dată de forțele acestei divizii: 17 batalioane de infanterie, 2 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.

Prima bătălie de pe Valea Jiului - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 - 29 octombrie 1916) - Desfăşurarea acţiunilor miltare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 – 29 octombrie 1916) – Desfăşurarea acţiunilor miltare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele germane reușesc să rupă apărarea română în dimineața celei de-a doua zile a ofensivei, 24 octombrie 1916, când reușesc să surprindă și să ia prizonier, fără a trage un foc, întregul detașament Homoriceanu (două batalioane infanterie și un escadron de călărași) care asigura apărarea pasului Vâlcan. Prin breșa creată au început să se scurgă grosul forțelor atacatoare. Comandantul Armatei 1, generalul Ioan Culcer consideră situația pierdută și propune Marelui Cartier General să aprobe retragerea trupelor pe linia Oltului și abandonarea Olteniei.[3]:p. 434

Regele Ferdinand nu aprobă atitudinea defetistă a generalului Culcer și îi ia acestuia comanda înlocuindu-l cu generalul Ioan Dragalina, pe 25 octombrie 1916:

În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant al armatei să desfășoare o energie extremă, trebuie a se utiliza aptitudinea fundamentală a soldatului nostru: vrednicia la atac. [...]
În locul generalului Culcer Ioan numesc comandant al Armatei 1 pe generalul Dragalina Ioan. În locul generalului Lupescu Alexandru numesc șef de stat major al Armatei 1 pe locotenent-colonelul Găvănescu Constantin.

Regele Ferdinand, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 24 octombrie 1916

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Generalul Dragalina ordonă un nou plan de operații dispunând efectuarea unor atacuri de flanc de către trupe ale diviziilor vecine concomitent cu oprirea înaintării forțelor germane la nord de Târgu Jiu. Deși generalul Dragalina este rănit a doua zi într-o inspecție pe front, planul său este dus până la urmă la îndeplinire de către comandantul nou înființatului „Grup Jiu”, colonelul Ioan Anastasiu, rezultând după alte trei zile de lupte înverșunate respingerea trupelor germane dincolo de fosta frontieră.

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916) pictură de Dimităr Ghiugenov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia a fost o bătălie din cursul primului război mondial între trupe române și trupe bulgare și germane. S-a desfășurat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia.

 

Preliminarii

La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania și Turcia declarau război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, declara de asemenea război României la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mișcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre.

Turtucaia, oraș situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Oltenița și Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) și defensivă pe frontul de sud (față de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit.

Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, așa cum prevedeau instrucțiunile marelui stat-major, în cazul unui atac bulgar puternic. În concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menținerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.

 

Câmpul de luptă

Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistență. Cea mai înaintată, întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere și recunoaștere și deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii era numită și „prima linie de rezistență”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari și linia avanposturilor înzestrate.

Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage, rezistând pe aliniamente succesive. „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistență”, „linia I-a de rezistență” și „linia centrelor”, era situată la șapte-opt km de oraș și avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistență (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul și construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu șanțuri, rețele de sârmă ghimpată și adăposturi subterane pentru trupe.

Armamentul centrelor era constituit din mitraliere și tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) și 37 mm (14) și tunuri destinate susținerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate șanțuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage și rezista până la sosirea întăririlor. „A treia linie de apărare”, numită și „linia a II-a de rezistență”, aflată la circa trei kilometri de oraș, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din șanțuri pentru trăgători, șanțuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreținerii lor.

 

Atacatorii

Forțele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia – 8 batalioane – și detașamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare și unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști.

Artileria de care dispuneau forțele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localității Turtucaia aparțineau celor mai bune divizii active.

 

Apărătorii

Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a – 15 batalioane, la care s-au adăugat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a – 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu.

Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărțite astfel: 28 fixe (24 grele și 4 ușoare), 59 semimobile – înhămate cu boi (31 grele și 28 ușoare) și 23 mobile – înhămate cu cai (15 grele și 8 ușoare). La acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcționat din lipsă de muniții sau din cauză că nu erau instalate în poziții și adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm și 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor.

Slăbiciunea artileriei românești era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum și de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparțineau unor divizii nou înființate. În Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezerviști.

 

Desfășurarea bătăliei

La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.

Operațiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova. Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor – principala linie de rezistență.

În zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forțând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepție făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate și de artileria de pe malul stâng al Dunării și de pe monitoare. Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.

La 3 septembrie, operațiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Începând cu ora 10.30 și până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la rețelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori.

Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile românești, s-a panicat și a ordonat spre seară evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecințe demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic, ieșindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.

Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniștită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele își ocupau pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. În sectorul Satu Vechi, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deși cetatea fusese investită, situația nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor românești se ridicau la circa 200 de oameni.

Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al pozițiilor românești care s-a declanșat la 6.30 dimineața, și a ținut o oră și patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care erau lovite de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri și obuziere grele.

Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm și patru turele de 53 mm. În ciuda violenței bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile românești de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.

Cu toate că inamicul își dezvăluise intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația, trimițând întăririle către centrele 1-5. În acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia – câte o companie pentru fiecare centru și tot câte o companie pentru fiecare spațiu intermediar dintre două centre – sunt atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 este de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.

O parte din tunurile românești din sectoarele atacate au fost scoase din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat și s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acționat în ajutorul centrelor 6-9 este un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr.

Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele și focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor fac un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reușind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniția, divizionul de obuziere se retrage. Infanteria română care apără centrele din sectorul atacat este copleșită de numărul atacatorilor, disproporția de forțe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii românești contra unui regiment bulgar.

Deși încearcă să reziste, trupele românești din sectoarele atacate sunt decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia este respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, moare lovit de un glonț. La ora 12, centrele 6-8 sunt în totalitate în mâna inamicului.

Centrul 11, aflat pe direcția atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, rezistă încă o oră și jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector este lovit mortal. Mâna de supraviețuitori se retrage, dar cade sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, se retrag; doar în anexele centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători continuă să reziste, până ce cad străpunși de baionetele dușmane.

La rândul lor, bulgarii au pierderi foarte mari. În fața centrului 8, cadavrele atacatorilor stau în mormane.

Situația cetății Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare între centrele 5-11, deși gravă nu era una disperată. Bulgarii la rândul lor, epuizați de pierderile suferite și cu unitățile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. În plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 și aripa stângă a brigăzii aparținătoare de Divizia 1 Sofia care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau în rezervă trupe care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situația. Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre.

Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, apreciază situația ca pierdută, după căderea centrului 11 și dă ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească pozițiile și să se retragă pe linia a III-a de rezistență.

Retragerea degenerează în panică, oamenii aruncă armele, iar unii dintre ei schimbă direcția retragerii și pornesc spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii îl reușesc. În acest fel, poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra este aproape complet dezorganizată, permițând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență.

În acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, sucombă sub efortul principal al dușmanului, care atacă zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat.

Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie este atacat și sectorul de vest, dar atacul este slab și este respins. Colonelul Nicolicescu ordonă însă părăsirea centrelor 2, 3 și 4, considerând că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9.

Trupele române se retrag peste tot, pe linia a III-a de rezistență. Se încearcă o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese inițiale, aceste contraatacuri nu reușesc, datorită faptului că trupele au fost băgate în luptă fragmentat și fără un plan coerent de acțiune.

Ziua de 6 septembrie este ultima zi de rezistență a Turtucaiei. Până la ivirea zorilor, comandamentul român a încercat reconstituirea trupelor dezorganizate, operațiune reușită doar în parte. Cu aceste trupe s-a pus în stare de apărare linia a treia de rezistență, o linie de apărare slabă, lipsită aproape în totalitate de artilerie (s-a pierdut toată artileria de poziție, fiind salvate doar o baterie de 150 mm și una de 105 mm, precum și mai multe tunuri mobile de calibru mic).

Comandamentul român din Turtucaia este optimist. Are superioritate numerică în infanterie și, în plus, așteaptă ca dinspre Silistra să-i vină în ajutor Divizia a 9-a. Bazându-se pe aceste date, el dă ordin trupelor din linia a treia de rezistență să reocupe linia centrelor, iar unui grup compus din trupe amestecate din regimentele 34, 80, 84 și grăniceri să atace spre est pentru a se uni cu trupele care vin de la Silistra.

Bulgarii, după ce au ocupat întreaga linie a centrelor (mai puțin centrul 1) se regupaseră pentru atac. Ca urmare, atacul românesc, pornit la 4.30 dimineața a dat peste trupe gata de luptă. Cele mai violente bătălii au avut loc la sud, de-a lungul șoselei spre Daidâr, unde atacul românesc, după un succes inițial concretizat într-o înaintare de 1 km a fost înăbușit în sânge de artileria germano-bulgară și de mitraliere.

La est, de-a lungul șoselei spre Silistra, atacul românesc, început la 6.30 dimineața întoarce aripa dreaptă a regimentului 6 Târnovo și reușește să producă o mișcare de retragere a trupelor bulgare. Dar din nou, mitralerele și artileria bulgară opresc atacul românilor. La 9 lupta încetează. Bulgarii, care au și ei pierderi mari, nu contraatacă.

În sectorul de vest, lupta începe abia la 9.30, dar în ciuda faptului că aici erau masate cele mai multe trupe românești, atacul nu are vigoare, este prost condus și se transformă în final în hărțuieli locale.

Între timp însă, în sectorul estic, în timp ce trupele române așteptau sosirea ajutorului dinspre Silistra, în locul diviziei a 9-a, apar noi coloane de atac bulgare. Panica se răspândește printre apărătorii români din sectorul estic. În același timp bulgarii atacă și sectorul sudic. Fără sprijinul artileriei și acesta cedează. La ora 12.00, doar sectorul vestic și câteva puncte din sectorul sudic mai rezistă. Comandantul cetății, generalul Teodorescu părăsește Turtucaia.

Bulgarii avansează metodic spre oraș. Locuitorii de origine bulgară încep să atace și ei, pe la spate, trupele române intrate în debandadă. Luptele continuă în grupe mici până la ora 4.30 p.m. și numeroase fapte de eroism personal au loc. Acestea nu pot opri însă dezastrul. La ora 4.30 p.m. colonelul Mărășescu, cel care preluase comanda Turtucaiei, după plecarea generalului Teodorescu, ordonă trupelor încetarea luptei.

 

Epilog

Pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 de oameni reușind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Oltenița, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morți și răniți) au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns în prizonierat.

 

Consecințe

Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecințele sale. În ceea ce privește frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au și ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfășurată de trupele române împotriva trupelor germane și austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector șapte divizii care au fost transferate pe frontul de sud.

Chiar dacă ulterior șase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane și austro-ungare, care au putut declanșa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaților, și, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei.

Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s’a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Turtucaia si pe: enciclopediaromaniei.ro; adevarul.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916)

Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonierbasorelief de Ioan Iordănescu

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) – parte din acțiunile militare care au avut loc în Oltenia – parte din Participarea României la Primul Război Mondial

Şarja de la Robăneşti a fost un moment dintr-o luptă din timpul Primului Război Mondial, dată între cavaleria română şi trupele germane la 10 noiembrie 1916. A rămas în istoria militară a României datorită spiritului de jertfă demonstrat de cavaleriştii români şi a pierderilor foarte mari pe care le-au suferit în această ciocnire.

 

Situaţia înainte de luptă

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă. În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai. Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie. În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

La 29 octombrie 1916 aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române. Acestea din urmă au intrat în retragere, iar la 8 noiembrie cavaleria germană intra în Craiova.

 

Misiunea cavaleriei române

La 7 noiembrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1 cavalerie română se afla dispusă la Caracal. Brigada era formată din Regimentul 4 roşiori “Regina Maria” şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda, pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octombrie 1916 se aflau în rezerva grupului de apărare al Dunării.

La 8 noiembrie, când trupele germane intrau în Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului.

În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri.

 

Lupta de la Robăneşti

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, la ora 6 dimineaţa, pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 comandat de căpitanul Alexandru Filitti, din Regimentul 9 roşiori, este rechemat de la Lăcriţa Mică, unde se afla dispus, iar la ora 7 acesta soseşte la Popânzeşti, intră în coloana brigăzii, cu care porneşte spre sectorul Bojoiu-Robăneşti-Pieleşti.

Obiectivul era de a întoarce aripa dreaptă şi a cădea în spatele trupelor germane care atacau Divizia 1/17 română, care se afla dispusă în tranşee între Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, este primită cu foc din partea de est a satului Bojoiu şi obligată să se oprească.

Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori primeşte misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi pleacă la atac cu escadroanele 1 şi 2 atacând de front, în timp ce escadronul 3 primeşte misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind rezerva. După un schimb viu de focuri, trupele germane se retrag şi brigada ocupă localitatea.

La ora 8.15 Regimentul 9 roşiori primeşte ordin să întoarcă aripa dreaptă a inamicului, care se afla dispus în satul Perşani, în spatele pădurii cu acelaşi nume. Regimentul a ocolit satul Bojoiu pe la vest către Lăcriţa Mare, acoperit de ondulaţiile terenului, şi a cotit apoi spre vest, ajungând la ora 9 la 1.500 metri de flancul drept al germanilor, la sud de pădurea Perşani, unde s-a oprit într-o vâlcea.

În acelaşi timp, la ora 8.30 avangarda brigăzii şi-a continuat drumul spre Robăneştii de Jos, fiind atacată pe parcurs, dar după ce a reuşit să efectueze o manevră, s-a degajat şi a continuat înaintarea până la ora 8.45 când a fost întâmpinată cu foc puternic de infanterie din pădurea Perşani şi din satul Robăneştii de Sus, care fusese ocupat de două batalioane din Divizia 11 bavareză, întărite cu mitraliere şi cu un divizion de artilerie. Regimentul 4 roşiori a primit ordin să atace inamicul de front, descălecat.

Escadronul 4 s-a desfăşurat pentru atac frontal asupra satului Perşani, călare pe şoseaua Perşani-Robăneşti, având dreapta prelungită cu trei plutoane din Escadronul 3, care se sprijineau pe râul Tăslui, iar în stânga având un pluton din acelaşi escadron, dispus cu faţa spre pădurea Perşani. În prelungirea aripii stângi s-a dispus secţia de mitraliere a Regimentului 9 roşiori, care a susţinut înaintarea escadronul 4 şi desfăşurarea escadronului 2.

Secţia 4 mitraliere şi escadronul 1 au fost ţinute în rezervă. O baterie din artileria călăreaţă, condusă de căpitanul Vasilescu, s-a dispus în aripa stângă a trupelor române care atacau, dar nu a tras nici un foc asupra obiectivului său, pădurea Perşani, unde se afla adăpostită artileria germană.

Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, prin întoarcerea aripii drepte inamice şi căderea în spatele acesteia, nu a reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au înaintat până la nişte şire de paie aflate la aproximativ 800 metri sud-vest de pădurea Perşani, unde s-au oprit.

Locotenentul Mora s-a apropiat de aceste escadroane, transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment, colonelul Călinescu, ca un escadron, fără a numi care anume, să şarjeze imediat bateria de artilerie inamică ce se afla la liziera pădurii Perşani. Locotenentul urma să ghideze escadronul spre locul unde se afla inamicul, pentru că recunoscuse personal zona şi cunoştea drumul. Auzind ordinul, căpitanul Alexandru Filitti a spus “Escadronul 3 este gata“. Maiorul Odobescu i-a ordonat să şarjeze inamicul.

Robăneşti, 10 noiembrie 1916:aşezarea în teren a trupelor - foto preluat de pe www.historia.ro

Robăneşti, 10 noiembrie 1916:aşezarea în teren a trupelor – foto preluat de pe www.historia.ro

 

Şarja de la Robăneşti

Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer înafara comandantului său, căpitanul Filitti. Toţi ceilalţi combatanţi erau indisponibili, executând diferite alte misiuni, în alte părţi. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane.

Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. În acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat.

Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români.

O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier.

 

Urmările şarjei

Redus la doar două escadroane după nimicirea escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă.

Regimentul 4 roşiori, care atacase inamicul de front, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis asupra lui foc din flanc.

Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime.

 

cititi despre Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) si pe en.wikipedia.org

cititi și Șarja de la Robănești și eroul Iuliu Roșca

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916)

Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

A doua bătălie de la Oituz – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial

A doua bătălie de la Oituz, desfășurată între (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916, între forțele române (Grupul Oituz, comandant general de brigadă Eremia Grigorescu) – format din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie și Divizia 8 Infanterie) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Gerok”, comandat de generalul Friedrich von Gerok – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării forțelor centrale de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, fiind formate din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) și Diviziei 8 Infanterie, aflată în rezerva Armatei de Nord.

La sfîrșitul lunii octombrie, comandantul „Grupului Oituz” a hotărît regruparea forțelor și mijloacelor, constituind șase detașamente tactice (Slănic, Cernica, Oituz, Stăneica, Măguricea și Cașin), corespunzătoare direcțiilor de interzis din fâșia de apărare, iar ca rezervă, în raionul localităților Grozești și Mănăstirea Cașin, a păstrat patru batalioane de infanterie și Brigada 4 Cavalerie. Comandantul Armatei de Nord a trimis ca întărire Diviziei 15 Infanterie, Regimentul 29 Infanterie din Divizia 8 Infanterie, cu mențiunea de a fi folosit doar „în caz de mare nevoie”.

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

În cele două săptămâni care au urmat după prima bătălie de la Oituz, dispozitivul forțelor aflate la aripa dreaptă a Armatei I austro-ungară. A fost creat un nou grup format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză, sub comanda generalului german Friedrich von Gerok. Rezerva grupului era constituită din Divizia 24 Infanterie austro-ungară, aflată la Târgu Secuiesc. Divizia 3 Cavalerie germană comandată de generalul Eberhard von Schmettow era dispusă central, la Brașov, în măsură să fie dislocată imediat pentru exploatarea succesului, în situația în care se reușea spargerea frontului român, fie în defileul Jiului fie la Oituz.

 

Comandanți

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

- General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș – d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie – 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu

- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei I austro-ungare

- General de infanterie Arz von Straussenburg

Comandanț al Grupului von Gerock

- General locotenent Friedrich von Gerok

Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului XXIV Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului XXIV Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn

- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas

- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații

Acțiune militară proiectată se încadra în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București“, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

A doua bătălie de la Oituz  (28 octombrie/10 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Bazargic/Dobrici (5 – 7 septembrie 1916)

Șarjă a cavaleriei române în luptele de la Bazargic (5 – 7 septembrie 1916) – desen de D. Stoica

foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com
foto si articol preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Bazargic/Dobrici (5 – 7 septembrie 1916)

Bătălia de la Dobrici sau Bătălia de la Bazargic a fost o bătălie din primul război mondial, parte a campaniei românești, care s-a încheiat cu victoria trupelor bulgare și retragerea trupelor ruso-române spre Cobadin, pe linia Oltina – Kara Omer – Mangalia. În ciuda efectivelor reduse, Armata a 3-a a ieșit victorioasă.

Map of the Romanian campaign - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Map of the Romanian campaign – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bătălia

Odată cu intrarea României în război, Armata a 3-a bulgară, sub comanda generalului Toșev, care era dispusă de-a lungul graniței româno-bulgare, a trecut la ofensivă și a invadat Dobrogea de Sud, teritoriu al României în acel moment. La Dobrici trupele bulgare s-au confruntat cu trupele române, cărora le-a venit în ajutor Corpul al 47-lea al armatei ruse. În ciuda superiorității numerice a Aliaților, armata bulgară a provocat o înfrângere grea trupelor ruso-române. Aliații au fost obligați să se retragă spre nord, în direcția Cobadin. La 7 septembrie bulgarii au intrat în Dobrici.

Ştefan Toşev (n. 18 decembrie 1859, Stara Zagora, Imperiul Otoman – d. 27 noiembrie 1924, Plovdiv, Bulgaria) a fost un general de infanterie care a participat la Primul Război Mondial. Anterior a luptat şi în Războiul Sârbo-Bulgar (1885), în Primul (1912-1913) şi al Doilea Război Balcanic (1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ştefan Toşev (n. 18 decembrie 1859, Stara Zagora, Imperiul Otoman – d. 27 noiembrie 1924, Plovdiv, Bulgaria) a fost un general de infanterie care a participat la Primul Război Mondial. Anterior a luptat şi în Războiul Sârbo-Bulgar (1885), în Primul (1912-1913) şi al Doilea Război Balcanic (1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În prima etapă a ofensivei bulgare în Cadrilater, localitatea Bazargic nu a beneficiat de o atenţie sporită din partea comandamentului român ceea ce a determinat abandonarea acesteia. Efortul principal urma să se concentreze în susţinerea operaţiilor de la Turtucaia şi, în perspectivă, apărarea Silistrei. Cu toate acestea, comandamentul Armatei a III-a române sub autoritatea căruia acţionau şi trupele ruso-sârbe bazându-se pe o serie de rapoarte eronate vizând o potenţială revigorare a situaţiei de la Turtucaia, ia decizia de lansare a unui atac asupra Bazargicului.

Poziţiile bulgare din localitate erau extrem de bine fortificate prin consolidarea întăriturilor turceşti din timpul Războiului ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Prima acţiune este iniţiată în condiţiile unei lipse cvasi-totale de informaţii asupra numărului trupelor bulgare care apărau oraşul. Deşi superioare numeric, forţele româno-ruso-sârbe sunt respinse, ceea ce determină decizia de retragere pe un aliniament mai îndepărtat în vederea regrupării. În acest context survine vestea iminentei prăbuşiri a apărării de la Turtucaia, însoţită de ordinul de deplasare a forţelor angajate la Bazargic în sprijinul garnizoanei asediate. Cu toate acestea, generalul rus Zaioncikovski, comandantul forţelor din faţa Bazargicului, nu ţine cont de ordinele primite şi reia, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1916, atacul.

Forţele româno-ruso-sârbe sunt silite să ducă lupte violente pentru reluarea poziţiilor ocupate anterior. Dar veştile privind căderea Turtucaiei aduc derută în rândurile acestora, generalul rus primind ordin de retragere pe linia Medgidia-Constanţa. Antrenat deja în luptă, Zaioncikovski dă ordinul de retragere, care va fi executat într-o totală debandadă. Deruta se accentuează în condiţiile noilor ordine primite în seara zilei de 6 septembrie, când comandamentul român decide compensarea pierderii Turtucaiei prin ocuparea Bazargicului şi stoparea oricărei acţiuni împotriva Silistrei.

În aceste condiţii, trupele aliate reiau marşul spre Bazargic unde încep atacul în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1916. Luptele se dau cu violenţă, trupele bulgare fiind depăşite numeric. Forţele sârbe întâmpină, însă, mari dificultăţi în a rezista presiunii cavaleriei bulgare. În acest moment, generalul rus ordonă din nou retragerea, punând capăt luptelor şi înregistrând un eşec răsunător în faţa Bazargicului. Impactul acestor acţiuni asupra teatrului de operaţiuni dobrogean s-a concretizat în căderea poziţiilor româno-ruse din întregul Cadrilater, favorizând, astfel, desfăşurarea ofensivei bulgaro-germane, susţinută, secvenţial, de trupe turceşti.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Victoria bulgarilor a zădărnicit planurile române în Transilvania, care de asemenea au pierdut Dobrogea de Sud.

La Dobrici, soldații bulgari, pentru prima dată în istoria recentă a Bulgariei, au fost forțați să lupte împotriva trupelor ruse.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Bazargic/Dobrici si pe: adevarul.roen.wikipedia.org