Titanul literar pe care, în ciuda românismului său fervent, nici măcar Uniunea Sovietică, în strădania ei de a reinventa identitatea etnică a moldovenilor, nu a putut să-l înlăture din fruntea panopliei de autori a așa-zisei literaturi „moldovenești”.
În mod tradițional, aș fi marcat această zi cu o redifuzare a documentarului „Teama de Eminescu”, realizat de Romania Vie acum 11 ani.
De data aceasta însă, în contextul în care turul I al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024 a fost câștigat de Calin Georgescu, cel care crede că „șansa noastră poate fi înțelepciunea rusească”, iar pe 10 și 12 ianuarie 2025 zeci de mii de oameni care se consideră patrioți, naționaliști și suveraniști au protestat în stradă ca domnului Georgescu să nu i se fure ocazia de a deveni președintele României, cred că e nevoie de altceva.
Hai să vedem ce scria jurnalistul Mihai Eminescu, indiscutabil un conservator, patriot, naționalist și suveranist, articulat, incisiv și erudit (ceea ce, din păcate, nu e deloc cazul pentru mulți din conservatorii, patrioții, naționaliștii și suveraniștii de azi) în iunie 1878 despre Rusia.
Atenție, acea Rusie dinainte de 1917, ortodoxă și pan-ortodoxă, din care regimul lui Vladimir Putin îți extrage mare parte din ideologie, comună cu a multora dintre suveraniștii de pe la noi, nu Uniunea Sovietică cea comunistă, atee și progresistă!
„România în luptă cu panslavismul
Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu!
Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare. De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare.
Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti “Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română.
Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.”
Ziua Culturii Naționale este o sărbătoare națională, care are loc anual în România pe 15 ianuarie cu scopul de a promova cultura, arta și efortul academic.
Ziua de 15 ianuarie a fost aleasă ca Zi a Culturii Naționale, întrucât reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu (1850 – 1889).
Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani.
A fost poet, prozator, dramaturg și jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică – de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel.
Membru activ al societății ‘Junimea’, Eminescu a fost și unul dintre redactorii renumiți ai ziarului ‘Timpul’. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar trei ani mai târziu a plecat să studieze la Viena. Cu toate că a trăit numai 39 de ani, în acest răstimp a lăsat posterității o creație literară foarte amplă – poezii, proză, dramaturgie -, dar și publicistică.
Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (care însumează aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.
Poetul a murit în 15 iunie 1889, la București. A fost ales, post-mortem (28 octombrie 1948), membru al Academiei Române, potrivit site-ului https://academiaromana.ro/.
Camera Deputaților a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege, inițiat de mai mulți deputați și senatori, prin care ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naționale, actul normativ întrunind 175 de voturi favorabile, unul împotrivă și două abțineri. În expunerea de motive a inițiatorilor se arăta: ‘Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național’, potrivit https://www.cdep.ro/.
Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie ca fiind Ziua Culturii Naționale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 831 din 13 decembrie 2010.
Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naționale și în Republica Moldova, în urma hotărârii autorităților acestei țări.
Și în alte țări europene, Ziua Culturii prețuiește oamenii de cultură, reprezentativi fiecărui stat în parte.
Astfel că:
În Spania, Ziua Culturii Naționale este marcată de data morții lui Miguel de Cervantes;
În Portugalia, ziua are legătură cu data la care s-a născut poetul Luis de Camoes;
Motivul pentru care a fost aleasă ziua lui Eminescu drept Zi a Culturii Naționale ar putea fi acela că este poetul „nepereche” al neamului românesc ori acela că personalitatea marcantă a lui Mihai Eminescu – nu doar în literatură, ci și în jurnalism ori în filosofie – i-a impresionat atât pe contemporanii săi, cât și pe cei din generațiile următoare.
Inteligența lui, cultura de nivel european, bogăția și farmecul limbajului eminescian nu au rămas neobservate, ci au fost apreciate.
În 2025, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, sunt organizate în București, în întreaga țară și în străinătate, numeroase evenimente culturale. Cu acest prilej, o emisiune filatelică dedicată acestui eveniment va fi introdusă în circulație de Romfilatelia, ce va fi disponibilă în rețeaua magazinelor din București, Bacău, Brașov, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, precum și în magazinul online, conform unui comunicat al Romfilatelia. Emisiunea ‘Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu’ cuprinde o marcă poștală, o coliță dantelată, două minicoli, un plic ‘prima zi’, precum și o mapă filatelică cu produs special în tiraj limitat. Marca poștală cu valoarea nominală 14 lei ilustrează un portret al poetului asociat cu un facsimil al versurilor aparținând manuscrisului poeziei ‘Rugăciunea unui dac’.
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.
În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.
Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.
A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București.
A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Biografie
Data și locul nașterii
Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849.
Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani.
Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună.
Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.
Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.
Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.
Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie.
Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874.
Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin.
Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme.
Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil.
Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu.
A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria
Familia Eminescu- foto: ro.wikipedia.org
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860.
Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.
Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare.
Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775.
Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.
Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii.
Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848.
Este ocupată de Aron Pumnul.
Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.
Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură.
Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române.
Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică.
Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică).
Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.
Avea note foarte bune la toate materiile.
Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier.
A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.
În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.
La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban.
În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina.
În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia.
Situația lui școlară era de „privatist“.
Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 – foto preluat de ro.wikipedia.org
Debutul în literatură
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.
În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul.
Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea.
Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale.
În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București.
De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.
„Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul.
În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile.
În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia.
În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu.
De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale.
Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești.
A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale.
În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene.
Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie.
Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume.
Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.
Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național.
În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate.
Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a).
Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase.
Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta.
Apar primele semne ale „bolii”.
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin.
Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie.
A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei.
În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii.
Eminescu era repartizat pentru Moldova.
În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia.
Poetul a refuzat hotărât.
În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți.
Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți.
În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul.
Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina.
A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj.
S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună.
A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling.
În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile.
După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive.
În schimb, setea lui de lectură era nepotolită.
Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității.
Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare.
Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării.
Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.
Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași.
În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri.
Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare.
La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“.
Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena.
În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă.
În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea.
Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.
În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii.
De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani.
Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit.
Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului.
În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași.
Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului.
“(…) Începutul anului 1874 l-a găsit pe studentul Eminescu la Berlin, înscris la Universitatea de Filosofie, cu speranța reîntoarcerii în țară și încartiruirea într-o ocupație pe măsura studiilor și aspirațiilor sale. Într-un astfel de context, la finele lui ianuarie a primit o scrisoare de la Titu Maiorescu, al cărui nume era vehiculat pentru ocuparea postului de ministru al cultelor și al instrucțiunii publice, în noul guvern. Zvonurile s-au împlinit la scurt timp și, probabil bazându-se pe numirea lui, Maiorescu îi scria:
„Cum stai cu doctoratul în Filosofie? Îl faci la Berlin? Te rog să vezi în această întrebare un semn de atenție și considerare, ce o avem toți cei din cercul nostru pentru Dumneata”.
Probabil într-o discuție anterioară Maiorescu i-a vorbit de planul său: numirea poetului ca profesor la Universitatea din Iași, după susținerea doctoratului. Oarecum neîncrezător, studentul berlinez i-a răspuns ministrului:
„Cred că o astfel de propunere nu-mi poate fi decât măgulitoare. După conștiința mea, totuși, ea vine prea devreme”.
Șederea la Berlin l-a dezorientat pe junele Eminescu: prin martie îi scria aceluiași Maiorescu că s-a hotărât să demisioneze din modesta-i slujbă de la Legația României, care-l împiedica să-și pregătească doctoratul, și așa, degrevat de obligațiile de serviciu, să se poată întoarce la Iași în vederea aprofundării și finalizării studiilor doctorale:
„În timpul șederii mele la Iași aș putea să mă ocup mai de aproape cu numitele două obiecte ale doctoratului și astfel, cu această împărțire a timpului, ar fi aranjată partea cea mai principală”.
Maiorescu insistă ca Mihai să rămână la Berlin și de aceea, ca ministru, i-a acordat o bursă de studii în valoare de 100 de galbeni (…).”
În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg.
Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului.
În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol.
În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.
În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.
În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești.
Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave.
L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea.
Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură.
A frecventat cu regularitate ședințele Junimii.
De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa.
A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții.
În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013.
În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui.
În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”.
Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.
Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase.
În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași.
A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași.
În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”.
În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”.
În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle.
Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale.
Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește.
Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său.
Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă.
Nu a publicat decât o poezie.
Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare.
A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877.
A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași.
A continuat să publice în Convorbiri literare.
A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea.
Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama).
S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:
„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul.
A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Ziarul “Timpul”, ediția din 29 iunie 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882.
În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu.
Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.
În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.
Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.
În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital.
În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Mihai Eminescu în 1885 – foto: ro.wikipedia.org
Moartea
Teoria îmbolnăvirii
La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin.
În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.
Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului.
Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu.
Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu.
În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.
În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință.
Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia.
În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici.
A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor.
În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași.
În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon.
În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor.
La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii.
În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi.
A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon.
În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.
În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical.
Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.
În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta.
Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris.
I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași.
Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București.
Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră.
Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu.
Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei.
Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București.
În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București.
Aici a avut un modest început de activitate literară.
În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor.
Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.
Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889.
Concluzia raportului medical a fost următoarea:
“dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.
În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic. Î
n acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.
Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu:
„Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.
Diverse personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.
Există surse conform căruia, Eminescu datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria.
Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.
În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”.
Iar în acest context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.
Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie întoxicat cu mercur.
Moartea și serviciul funerar
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București.
Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în Biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad.
Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor“.
După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.
Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.
Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto preluat de pe ecouri.ro
Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.
Personalitate
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”.
Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească (1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură.
Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din motive politice.
În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante.
Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite.
Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.
Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul.
Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
cititi mai mult (Activitatea literară; Activitatea de jurnalist politic; Receptarea operei eminesciene; Mihai Eminescu în conștiința publică; Portrete; Sculpturi ale poetului) pe ro.wikipedia.org
George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)
Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”
Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”
Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”
14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează aplicaţia gratuită pentru telefoanele inteligente ‘Mihai Eminescu, întreaga operă’
Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga operă”, marţi, în cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor avea loc la Ateneul Român.
Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează Academia Română, într-un comunicat transmis luni AGERPRES.
Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.
Sfinții Cuvioși Pavel Tebeul și Ioan Colibașul – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege, prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.
Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă.
În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: ”Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional’‘.
Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 î.Hr. – 15 ianuarie 69) a fost imparat roman din iunie 68 până la moartea sa.
A fost primul împărat, al Anului celor patru imparati. Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius.
Acest lucru îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent.
Dezamăgit în speranța sa de a fi adoptat, M.Salvius Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului.
La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în For de către pretorieni răzvrătiți.
Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69), a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați ai Romei.
După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în For, la 15 ianuarie 69 , Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat.
Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la1 ianuarie 69 .
Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei, iar la14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă cu armatele lui Otho.
Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.
15 ianuarie 849 - A decedat Teofilact ( n.793), fiul cel mai mare al imparatului Mihail I.
A fost co-împărat alături de tatăl sau pana la abdicarea acestuia, dupa care a fost exilat si castrat, calugarindu-se sub numele monahal Eustratie.
15 ianuarie 1541 – Regele Francisc I al Franței îi dă lui Jean-François Roberval însărcinarea de a stabili provincia Noua Franță (Canada) unde să asigure răspândirea „Sfintei credințe catolice”.
15 ianuarie 1559 - Elisabeta I a Angliei a fost încoronată regina la Westminster Abbey de către episcopul de Carlisle, Owen Oglethorpe, în loc de arhiepiscopul de Canterbury, asa cum era traditia.
Elisabeta I , “Darnley Portrait”, c. 1575 – foto: ro.wikipedia.org
Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa.
A fost fiica lui Henric al VIII-lea al Angliei și a lui Anne Boleyn care a fost executată la nici trei ani de la nașterea Elisabetei.
Elisabeta I a fost al cincilea și ultimul monarh al casei Tudor (primii fiind Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verișoara sa Jane Grey și sora sa vitregă, Maria I).
Fratele său vitreg Eduard a domnit până la moartea sa în 1553 când a lăsat-o moștenitoare pe Lady Jane Grey, încălcând Actul de succesiune a lui Henric al VIII-lea.
Dar voința lui Eduard este ignorată, Jane Grey este executată și îi urmează Maria I, sora vitregă a Elisabetei.
Cinci ani mai târziu Elisabeta devine regină la douăzeci și cinci de ani și jură “că îi va purta de grijă până la moarte”.
Deoarece nu s-a căsătorit niciodată, în ciuda numeroaselor oferte, casa Tudor s-a stins la moartea ei.
A fost cunoscută și ca Regina Fecioară, Buna regină Bess sau Gloriana.
Regina Elisabeta în ziua încoronării (15 ianuarie 1559) Portretul este o copie după originalul din 1559, care s-a pierdut – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Elisabeta devine regină după moartea surorii sale, la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Popularitatea sa este mult mai mare decât cea a surorii sale.
În ajunul încoronării, trecerea Elisabetei prin oraș este întâmpinată cu bucurie de mulțime, iar răspunsurile ei deschise și pline de har fac să fie îndrăgită de spectatori.
Elisabeta este încoronată în 15 ianuarie 1559. În acea vreme nu exista încă un arhiepiscop de Canterbury.
Episcopii mai bătrâni refuză să participe la ceremonie(socotită ilegitimă după canoanele bisericii deoarece este protestantă), iar Elisabeta este încoronată la Westminster Abbey de episcopul de Carlisle, o figură puțin importantă, iar comuniunea este celebrată de capelanulul ei personal pentru a evita să fie celebrată cu ritualul catolic.
Încoronarea Elisabetei va fi ultima celebrată cu ritualul latin: următoarele încoronări se vor desfășura cu ritualul în limba engleză.
Mai târziu ea îl va convinge pe preotul mamei sale Mathew Parker, să devină primul arhiepiscop de Canterbury.
15 ianuarie 1568 - A murit Nicolaus Olahus, umanist și istoric de origine română, arhiepiscop de Esztergom și guvernator al Ungariei (n. 1493)
Nicolaus Olahus – foto: ro.wikipedia.org
Nicolaus Olahus (n. 10 ianuarie 1493, Sibiu – d. 15 ianuarie 1568, Pojon) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.
Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.
15 ianuarie 1582 - Rusia a cedat Letonia şi Estonia, Poloniei.
15 ianuarie 1595 - A murit sultanul otoman Murat al III-lea; (n. 4 iulie 1546).
A life-size portrait of Sultan Murad III (1574-1595), attributed to a Spanish artist, 17th century – foto: ro.wikipedia.org
Murad al III-lea (n. 4 iulie 1546 − d. 15 ianuarie 1595) a fost sultanul Imperiului Otoman din 1574 până la moartea sa. Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în Bătalia de la Sissek în 1593.
Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593.
Este descris de istoricul român Nicolae Bălcescu drept “un duh slab şi superstiţios, dulce la trai, iar iute la mânie şi adesea atunci şi cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie şi la voluptate; amator de danţ şi muzică, de vorbe cu duh, ba încă şi de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria şi actele de reprezentaţie; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, şeici, poeţi şi femei, dănţuitori, de pitici şi nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului“.
Murad al lll-lea a urmat exemplul tatalui sau Selim al II-lea de a nu lua parte la campaniile militare, ceea ce dovedeste faptul ca acesta nu era interesat de marirea Imperiului, rămânând in istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu s-a implicat în expediti militare.
În ultimi ani de domnie Murad al lll-lea nu părasea Palatul Topkapi, ducand o viață liniștită pentru un sultan.
15 ianuarie 1622 - S-a născut Molière (Jean–Baptiste Poquelin), dramaturg şi actor francez; (d.17.02.1673).
Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice.
15 ianuarie 1716 - S-a născut Philip Livingston, politician american, autor al Declaraţiei de Independenţa a Statelor Unite (d. 1778).
15 ianuarie 1759 - S-a deschis British Museum, devenit unul dintre cele mai importante muzee ale lumii.
British Museum – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Fondat în 1753, British Museum (Muzeul Britanic) este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane.
British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu național public din lume. Înca de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase și curioase”
15 ianuarie 1834 - S-a deschis, pe lângă Societatea Filarmonică din Bucureşti, “Şcoala de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură”, ce avea menirea de a pregăti actori calificaţi.
Directorul şcolii era Ion Heliade Rădulescu.
15 ianuarie 1850 - S-a născut Mihai Eminescu, poet, prozator și jurnalist român.
Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga – foto: ro.wikipedia.org
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani (după alte surse la Ipoteşti), in Moldova.
A fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititori şi de critica literară postumă, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Marele poet al românilor s-a stins din viaţă prematur la 15 iunie 1889 in Bucureşti.
15 ianuarie 1870 - Ministrul de Externe adresează marilor puteri europene o notă prin care solicita recunoaşterea oficială a denumirii de România.
15 ianuarie 1870 - Un desen animat politic american simbolizează, pentru prima dată, Partidul Democrat cu un măgar („A Jackass Live Kicking a Dead Lion” de Thomas Nast pentru Harper’s Weekly).
15 ianuarie 1880 - In Romania este promulgata Legea pentru înfiinţarea Casei de Economii (CEC).
15 ianuarie 1883 - A apărut, la Iași, revista Recreații științifice (până în anul 1888), care a marcat dezvoltarea matematicii în România.
Recreaţii ştiinţifice a fost o revistă care a apărut la Iaşi în perioada 15 ianuarie 1883 – decembrie 1888, având ca obiectiv să facă educaţie ştiinţifică tineretului din Regatul României.
A fost înfiinţată de zece oameni învăţaţi din vechea capitală a Moldovei, şi anume: Neculai Culianu, Constantin Climescu şi I. Melic profesori la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, G. I. Lucescu şi V. Paladi, profesori de matematică la Liceul Naţional din Iaşi, G. I. Roşiu şi I. D. Rallet, profesori de matematică la Şcoala Militară din Iaşi, G. Zarifopol, profesor de fizică şi chimie la Şcoala Militară din Iaşi, I. V. Praja, profesor de matematică la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi şi I. M. Dospinescu, profesor de matematică la Gimnaziul „Ştefan cel Mare“ din Iaşi.
15 ianuarie 1894 - S-a născut in satul Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Targu Jiu, sublocotenentul – erou Ecaterina Teodoroiu, cazuta pentru patrie la 22 august 1917, in luptele de la Marașești din timul primului razboi mondial.
Ecaterina Teodoroiu (născută Cătălina Vasile Toderoiu la 14 ianuarie 1894, Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Târgu-Jiu, România – d. 22 august 1917 lângă Panciu, România) cercetașă și participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul Bătăliei de la Mărășești luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române.
A intrat in constiinta populara sub numele de “eroina de la Jiu”.
15 ianuarie 1895 - La Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, este prezentat cu onouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov, spectacolul baletului “Lacul lebedelor”, al lui Tchaikovski.
Libretul baletului (în 4 acte) este unul dintre cele mai cunoscute și a fost pus în scenă pentru prima dată în 1877 în Moscova la renumitul Teatrul Bolsoi, coregraf fiind Julius Reisinger, având ca sursă de inspirație o veche legendă rusă (după alții, o legendă germană, dacă judecăm după numele personajelor principale: Siegfried, Odette – Odillia, Rotbart ș.a.), insa spectacolul nu a fost primit foarte bine.
Totuși, în 15 ianuarie 1895, cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov a avut un succes enorm la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg.
Între timp, textul a fost de mai multe ori transcris și modificat, astfel că unele versiuni au un final diferit față de cel original.
Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, se poate întâlni în basmele mai multor popoare.
15 ianuarie 1908 - S-a născut Edward Teller, savant american originar din Ungaria, supranumit „parintele bombei cu hidrogen”; (d. 09.09.2003).
15 iamuarie 1913 - A fost inaugurată prima linie telefonică dintre Berlin și New York.
15 ianuarie 1918 - S-a născut Gamal Abdel Nasser, preşedintele statului egiptean în perioada 1956-1970, lider de necontestat al mişcării panarabe. (d.28.09.1970).
Gamel Abdel Nasser (n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan],; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961).
A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967. Datorită calităţilor diplomatice dovedite în perioada crizei Canalului Suez (în 1956), s-a situat între luptătorii din linia întîi ai naţionalismului arab.
15 ianuarie 1919 - Banca Naţională a României a deschis la Chişinău cea dintîi sucursala a sa.
15 ianuarie 1929 - S-a născut Martin Luther King, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, cunoscut militant pentru apărarea drepturilor civile ale populaţiei de culoare.A fost asasinat la 4 aprilie 1968.
Martin Luther King Jr. (n.15 ianuarie 1929, Atlanta, Georgia – d. 4 aprilie 1968, Memphis, Tennessee) a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii.
15 ianuarie 1943 - Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieşirea simultană din război a Italiei, României şi Ungariei.
Propunerea va fi repetată în vara aceluiaşi an, fără rezultat.
Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, județul Dâmbovița – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) a fost avocat, politician român de extremă dreaptă și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat.
15 ianuarie 1943 - Una dintre cele mai mari clădiri de birouri din lume, Pentagonul, construit de Leslie R. Groves, a fost inaugurat în Arlington, Virginia.
15 ianuarie 1947 - Elizabeth Short a fost asasinată. Cazul ei a devenit foarte mediatizat în SUA din cauza naturii infracțiunii, corpul ei fiind găsit extrem de mutilat, tăiat în jumătate la nivel pelvian și golit de sânge.
15 ianuarie 1951 - Curtea cu juri din Augsburg a condamnat-o pe Ilse Koch, soția primului comandant al lagărului de concentrare Buchenwald, la închisoare pe viață pentru incitare la crimă și abuz fizic sever.
15 ianuarie 1955 – A murit în închisoarea Sighet, Tit Liviu Chinezu, episcop martir al Bisericii Române Unite cu Roma (n. 1904)
Tit Liviu Chinezu (n. 22 iunie 1904, Iernuţeni, Comitatul Mureş-Turda, din alte surse Huduc, azi Maioreşti, Comitatul Alba de Jos, azi în judeţul Mureş – d. 15 ianuarie 1955, Închisoarea Sighet) a fost profesor la Academia Teologică din Blaj, episcop martir al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).
A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019.
Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.
15 ianuarie 1953 - Secretarul de stat John Foster Dulles a declarat în fata Comisiei de Politica Externa a Senatului SUA, ca obiectivul major al politicii externe americane este „eliberarea popoarelor captive din Estul Europei”.
15 ianuarie 1969 - Uniunea Sovietică a lansat Soyuz 5.
15 ianuarie 1970 - Muammar al-Gaddafi a fost proclamat premier al Libiei.
15 ianuarie 1971 - În Egipt, s-a inaugurat barajul de la Assuan.
15 ianuarie 1977 - S-a născut Daciana Octavia Sarbu,politician român, eurodeputat din partea PSD, sotia primului ministru al guvernului roman, Victor Ponta. Este fiica fostului ministru Ilie Sarbu, și este căsătorită cu actualul prim ministru roman Victor Ponta.
15 ianuarie 1990 - Prin Decizia civilă nr.4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, s-a reinființat oficial , Partidul Naţional Liberal, partid politic interzis in timpul dictaturii comuniste.
15 ianuarie 1992 - Comunitatea internațională a recunoscut independența Sloveniei și a Croației față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.
15 ianuarie 1993 - Cel de-al III-lea Congres al UDMR, ținut la Brașov, este în atenția opiniei publice în urma apelului lansat de Gheorghe Funar, prin care se cerea convocarea, în sesiune extraordinară, a Parlamentului pentru interzicerea activității UDMR. Această propunere venea în urma intenției UDMR de a aproba în Congres un “Program de autoguvernare pe principii etnice“.
15 ianuarie 1999 -Conflictul din Kosovo - Un numar de 45 de civili au fost masacrați la Racak, în sudul provinciei.
15 ianuarie 2001 - Enciclopedia Wikipedia a intrat în online.
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Wikipedia este o enciclopedie generală, disponibilă pe Internet în mai multe limbi, având conținut ce poate fi utilizat liber și dezvoltat de oricine.
Este dezvoltată prin colaborarea voluntară a unui mare număr de persoane și administrată de fundația non-profit Wikimedia.
Face parte din fenomenul numit Web 2.0.
Prefixul din denumirea Wikipedia se referă la metoda „wiki” de a edita pagini de web în colaborare, o metodă simplă și rapidă care permite participarea unui mare număr de persoane la redactarea aceluiași material. În limba hawaiiană wiki wiki, scris și wiki-wiki, înseamnă „iute-iute”.
Proiectul a început în limba engleză la 15 ianuarie 2001 la inițiativa lui Jimmy Wales și Larry Sanger.
Ediția în limba engleză, cea mai dezvoltată dintre versiuni, a depășit în anul 2007 pragul de 2 milioane de articole, iar numărul de articole în toate limbile a depășit 9 milioane.
Ediția în limba română are în prezent aproximativ 418000 de articole.
Ulterior noi proiecte au început să construiască Wikipedia în alte limbi, în prezent existând peste 200 de proiecte, dintre care circa 100 sunt active.
Wikipedia folosește software liber, fiind inspirată de ideile lui Richard Stallman, fondator al Free Software Foundation, probabil primul care a propus existența unei enciclopedii complet libere.
Același nume, Wikipedia, desemnează și site-ul Wikipedia.org, unde se pot accesa articolele scrise în cadrul proiectului și unde voluntarii participă la dezvoltarea lui.
15 ianuarie 2003 - Statele Unite ale Americii au cerut sprijinul NATO în cazul declanşării unui conflict cu Irakul.
15 ianuarie 2005 - A fost lansat primul volum al ediției facsimilate a manuscriselor eminesciene sub egida Academiei Române.
15 ianuarie 2005 - Orbitatorul lunar al ESA, SMART-1 descoperă elemente precum calciu, aluminiu, siliciu, fier și și alte elemente de suprafață pe Lună.
15 ianuarie 2006 - La Biblioteca Academiei au fost prezentate următoarele cinci volume ale ediției facsimilate a manuscriselor lui Mihai Eminescu.
15 ianuarie 2006 - Capsula de întoarcere a sondei spațiale Stardust revine pe Terra cu o colecție de mostre. În aprilie 2014, NASA a raportat că a recuperat șapte particule de praf interstelar din aerogel.
15 ianuarie 2011 - Începând cu acest an, de ziua poetului Mihai Eminescu, va fi sărbătorită “Ziua Culturii Naționale”, în urma unei legi promulgate la 6 decembrie 2010.
15 ianuarie 2011 - În Sudanul de Sud se încheie un referendum în care 99% din populație votează pentru independența țării.
15 ianuarie 2018 - Prim-ministrul Mihai Tudose demisionează după doar șapte luni în funcție din cauza disputelor interne în PSD.
15 ianuarie 2019 - Parlamentul britanic a respins acordul privind Brexit-ul negociat de premierul conservator Theresa May cu Uniunea Europeană. 432 de parlamentari au votat împotriva textului, iar 202 s-au exprimat pentru, acesta fiind cea mai dură înfrângere parlamentară pentru un guvern din istoria recentă a Marii Britanii.
15 ianuarie 2021 - Un cutremur cu magnitudinea de 6,2 a lovit insula Sulawesi din Indonezia, ucigând cel puțin 67 de persoane și rănind sute.
Sf. Cuv. Pavel Tebeul (227-341) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Acest cuvios părinte a trăit pe vremea lui Deciu şi a lui Valerian, prigonitorii creştinilor. El era de neam din Egipt, din Teba de jos, şi înţelegând că cumnatul său vrea să-l vândă ca să-i poată opri partea cuvenită din averea părintească, a fugit în munţi. Aici şi-a schimbat teama de prigonitori în dor de călugărie. Şi intrând într-o peşteră, din adâncul pustiului, şi-a petrecut toată viaţa în pace şi în înlăturarea tuturor dorinţelor, şi a trecut către Domnul, la adânci bătrâneţi. Auzind de viaţa lui cea îmbunătăţită, marele Antonie (17 Ianuarie) l-a căutat şi găsindu-l s-a minunat şi de locul cel anevoios în care trăise şi de lungimea vieţii lui şi de depărtarea de orice aşezare omenească. Căci Pavel a fost cel dintâi care a cutezat să meargă până în adâncul pustiului, unde şi-a îndelungat nevoinţele până la o sută treisprezece ani, după ce părăsise de tânăr grijile lumeşti.
Acesta era de fel din Constantinopol şi era fiul lui Eutropie senatorul şi al Teodorei. De mic copil a plecat din şcoala unde învăţa carte, fără ştirea părinţilor şi a învăţătorilor, în tovărăşia unui călugăr, şi s-a dus în Mănăstirea Achimiţilor, adică a neadormiţilor, unde s-a făcut călugăr, petrecând întru multe nevoinţe. Dar vicleanul diavol l-a îmboldit cu dorul părinţilor şi atunci, cu voia egumenului mănăstirii şi a fraţilor, s-a dus la casa părintească îmbrăcat în rasă. Dar nu s-a făcut cunoscut cine este, ci locuia în rugăciune şi în lipsuri, într-o colibă mică lângă poarta casei părinteşti, batjocorit de slugi şi uitându-se la părinţii săi, care treceau pe lângă el îmbrăcaţi în podoabe lumeşti, fără să ştie că el este fiul lor. Când a fost să moară, a chemat pe maica sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui de părinţi pe când era în şcoală. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Pansofie.
Acesta era din Alexandria şi avea ca tată pe Nil proconsulul, care era un mare dregător. Fiind isteţ din fire şi bogat, şi văzând în casa părintească apucături bune, a sporit până la culmea învăţăturii atât a celei elineşti, cât şi a celei creştineşti. Iar după moartea tatălui său, împărţindu-şi bogăţia la cei săraci, s-a dus în pustiu, căutând pe Domnul. Douăzeci şi şapte de ani a locuit în singurătate, înălţându-şi mintea de la cele de jos la cele de sus şi vorbind cu Dumnezeu. Pentru că nu se poate ascunde lumina sub obroc, a fost pârât lui Augustalie, ighemonul Alexandriei, căruia i se încredinţase, de către Deciu, prigoana împotriva creştinilor. Deci, stând înaintea lui, i-a înfruntat înşelăciunea credinţei şi i-a ruşinat trufia. Pentru aceasta a fost bătut cumplit, şi aşa a dobândit cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor şase părinţi din pustiu, care în pace s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cuviosul Ioan Colibașul (grec. του «Καλυβίτου» – adică „cel care a trăit într-o colibă”) sau Ioan cel sărac pentru Hristos este un sfânt ascet care a trăit în secolul al V-lea. Prăznuirea lui se face la 15 ianuarie.
Ioan Colibașul era de fel din Constantinopol și a trăit pe vremea împărăției lui Leon I (457-474). Provenea dintr-o familie bogată, aristocratică și creștină, dar puțin practicantă.
Tatăl lui, Eutropie, era mare dregător la curtea împăratului și senator, iar pe mama sa o chema Teodora.
Istoria povestește că în copilărie Ioan a cunoscut, la școala unde studia, un călugăr de la Mănăstirea Achimiților, adică „a neadormiților”, și văzând felului acestuia de viață s-a aprins inima lui de focul slujirii lui Hristos.
„Și văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinții lui o mică evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieșind din lume fără știrea părinților s-a făcut monah.”.
Ioan fugit de acasă pentru Hristos cu acel călugăr la Mănăstirea Achimiților, unde s-a făcut monah, petrecând întru multe nevoințe.
Dar după ce a trăit un timp în mănăstire a început a fi ispitit și muncit de patima dorului de părinți. Și atunci, cu voia egumenului mănăstirii și a fraților, s-a dus la casa părintească îmbrăcat sărăcăcios, și-a făcut o colibă mică lângă poarta casei părintești, și locuia acolo în rugăciune și în lipsuri, fără ca cineva din ai casei să-l recunoască, ba chiar batjocorit de slugi și uitându-se la părinții săi, care treceau pe lângă el îmbrăcați în podoabe lumești, fără să știe că el este fiul lor.
Când a fost să moară, a chemat pe mama sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui pe când era încă la școală.
Și așa și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Dumnezeu.
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea)
Din pruncie iubind cu căldură pe Domnul, lumea și cele frumoase ale lumii ai părăsit și ai sihăstrit în chip desăvârșit; ți-ai ridicat coliba înaintea porților părinților tăi; zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite; pentru aceasta pe tine, Ioan, Hristos după vrednicie te-a preamărit.
Condac (glasul al 2-lea)
Râvnind, înțelepte, sărăcia ce nu se fură,
ai urât bogăția părinților tăi.
Și având Evanghelia în mâinile tale,
ai urmat lui Hristos Dumnezeu, preacuvioase Ioan,
rugându-te neîncetat pentru noi toți.”
Spiritualitate
Din imnografia cuviosului Ioan Colibașul reiese învățătura evanghelică despre urmarea lui Hristos.
În condacul sfântului Ioan Colibașul se spune: “având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu” (Mineiul pe ianuarie, ediția 1954).
Adică: având Evanghelia că și carte de căpătâi, pururea deschisă în mâinile tale, evanghelicește – cum altfel? -, ai urmat lui Hristos.
Dar cele două condace ale cuviosului Ioan Colibașul mai accentuează și o altă latură: sărăcia monahului, sărăcie mai larg înțeleasă decât numai ca o lepădare de bogății.
Astfel, condacul pe care tocmai l-am citat mai spune: “ai urât bogăția părinților tăi” – pentru ce ? – “râvnind sărăcia care nu se fură”: fără de grija și smerenia.
Al doilea condac al cuviosului Ioan Colibașul aduce elemente noi: “ai defăimat cele de jos” (“cu bună chibzuire”) – pentru ce? – “dorind a câștiga cu înțelepciune cele de sus”: e o dezlegare de cele de jos pentru că sufletul și omul întreg să se poată înălța la Dumnezeu.
“Şi lui Hristos Celui ce a sărăcit (S-a coborât, S-a smerit pe Sine) ai urmat, bucurându-te, sărăcind împreună cu El, Ioane.” (ed. 1954)
Ideea principală: sărăcia ca premisă a urmării lui Hristos Dumnezeu-Omul: Întruparea (adică, într-un sens, kenoza: sărăcirea de ale Sale), Moartea și Învierea, Înălțarea (care nu era fără sărăcire).
“Slava” cântării a 3-a din canonul cuviosului Ioan Colibașul e simplă și plină de înțelepciune ascetică:
“După lege, stăruind în rugăciuni și în postiri, întru nepătimire te-ai îmbrăcat, Prea Cuvioase, smerindu-ți zburdările trupului, cu puterea dumnezeiescului Duh.” (ed. 1954)
Vorbind despre “mișcările (sau “zburdările”, cum le zice această alcătuire) trupești”, cuviosul Antonie cel Mare spune: “socotesc că trupul are mișcare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimașa mișcare.
Este încă și altă mișcare ce stă în a hrăni și a îngrășa trupul spre lucrare.
Pentru aceasta și zice Apostolul: nu vă îmbătați cu vin întru care este curvia (Ef. 5, 18).
Şi iarăsi Domnul în Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor le zicea: luați aminte să nu se îngreuieze inimile voastre cu sațiul mâncării și cu beția (Luca 22, 34).
Este încă și altă mișcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmășia și din zavistia dracilor.
Pentru aceasta trebuie a ști, că trei sunt mișcările trupești: una firească, alta din neluarea aminte a hranei și a treia de la draci.”
Ei bine, pe de-o parte, aceste mișcări sunt stinse prin stăruința în postiri și în rugăciuni, și pe de altă parte, cu puterea dumnezeiescului Duh.
E veșnică sinergie între lucrarea omului și lucrarea Domnului, care singură bagă pe om în limanul nepătimirii.
Cele două laturi ale părții omului (“Ajută-te și cerul te va ajuta” – Ioana d’Arc) sunt rugăciunea și ostenelile, care se susțin una pe cealaltă; dar, mai ales, stăruința în acestea (elementul tipic monahal, adică maximalist).
Sf. Cuv. Ioan Colibașul (secolul al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol – care se numește Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat și cinstit, anume Eutropiu, având de soție pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească și cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învățătura cărții și la toată înțelepciunea cea retoricească și a filozofilor.
Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteț la minte, mai mult decât toți vârstnicii săi, încât chiar și dascălii se minunau de istețimea lui și de înțelegerea lui cea desăvârșită, fiind tânăr de vârstă. Și nu numai la cea din afară, ci și la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.
Căci lucrând întru dânsul Sfântul Duh, era blând, fără răutate și smerit, iar când îi prisosea vreme de la învățătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilărești, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărților celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sârguință alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbântă cu văpaia dumnezeieștii dragoste, și în cugetul lui se aprindea foc.
Așa sârguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întâmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăța și pe care văzându-l copilul l-a întrebat, zicând: „De unde ești, părinte, și unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mănăstirea Neadormiților sunt și merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mănăstirea aceea a Neadormiților, Achimiților, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Și aprinzându-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viața monahicească, de rugăciune și de post, de cântarea cea neadormită, cum și de alte nevoințe și osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decât mierea.
Monahul văzând pe copil cinstit și înțelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile și rânduielile mănăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăși în mănăstirea ta sau vei rămâne la Ierusalim?”. Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinându-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucând de mâna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvânt duhovnicesc am să-ți spun”. Și ducându-l la un loc deosebit, i-a zis:
„Ascultă-mă, părinte, mă rog ție, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuință să scap de lumea asta mult tulburătoare și să slujesc lui Hristos; dar părinții mei gândesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decât pe frații cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare și vor să mă căsătoresc, iar eu ascultând de multe ori cuvântul lui Dumnezeu în biserică și citind singur cărțile, am înțeles că toate cele ale lumii sunt deșarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădându-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voiește mântuirea noastră, ca, întorcându-te, să mă iei de aici și să mă duci în mănăstirea ta”.
Auzind acestea monahul și cunoscând într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ, ca, întorcându-se, să-l ia; și așa s-au despărțit.
După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieții evanghelicești, a rugat pe părinții săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăța cuvintele lui Hristos și a face lucruri plăcute Lui. Părinții, văzând asemenea dumnezeiască osârdie a fiului lor spre Sfânta Scriptură, se bucurau foarte, și îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur și au împodobit-o cu pietre scumpe, că nu numai dulceața cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osârdie la citire, dar și podoaba cărții din afară. Și așa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luând-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte și se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos și din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, așteptând cu osârdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.
Trecând multe zile, a venit monahul cel așteptat și văzându-l Ioan, s-a bucurat foarte. Și i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mănăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos și m-a învrednicit a te vedea iarăși pe sfinția ta; deci, iată eu sunt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinții mei să mă lase, pentru că știu pe maică-mea jalnică și când va auzi că voiesc să mă duc de la dânșii, vă umplea pământul cu lacrimi și mă va opri cu sila și astfel îmi va curma dorința mea. Deci, mă rog ție, părinte, să ieșim de aici în taină, ca să nu știe nimeni din cunoscuții mei despre plecarea mea și să nu-mi priceapă drumul”.
Monahul a zis: „Să facem așa cum voiești, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorința inimii tale”. Și așa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, au rugat pe cârmacii ei să-i ducă la locașul Neadormiților; iar cârmaciul cerea de la dânșii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aștept până ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obișnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Câtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?”. Cârmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!”. Ioan i-a zis: „Frate, să aștepți trei zile și eu voi închiria corabia ta”.
Apoi, sfătuindu-se cu dânsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinți și a nu fi știut de dânșii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinți și voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuință oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, și Domnul să-ți îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.
Deci, mergând Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce dorești”. Ioan a zis: „Toți vârstnicii mei care învață cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dânșii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine și nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă rușinez foarte mult și nu mai pot de acum nici la școală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi dați atâția bani cât să ajungă pentru facerea ospățului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Așteaptă, fiule, până dimineață și voi spune tatălui tău ca să-ți dea cele de trebuință”.
Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, că scopul cel bun al sfântului copil să fie întru săvârșire. Drept aceea, tatăl dând aurul fiului, a pus lângă dânsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luând cei 100 de galbeni și pe slugă, s-a bucurat și s-a dus cu dânsul la țărm, zicând: „Să căutăm pește bun să cumpărăm”. Și apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la școală, zicând: „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii și să te întorci iarăși la mine”.
Ducându-se slugă, Ioan a intrat în corabie cu monahul și dând chiria, a pornit de la țărm. Ioan a luat cu el și Evanghelia pe care i-o făcuseră părinții, și citind-o, se mângâia. Întorcându-se sluga de la școală, căuta pe Ioan la mal și nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinții săi, care întrebau de Ioan și îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar și în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plângere și tânguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.
Mergând Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vinturi din vistieriile Sale și le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfântul locaș al Neadormiților; în care intrând, a spus monahul acela egumenului și fraților toate cele despre tânărul Ioan, strălucirea și bunul neam al părinților lui, dragostea lor către dânsul, boieria cea mare și nunta ce se aștepta, spunând apoi cu câtă credință și osârdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc și să slujească Domnului.
Egumenul văzând pe băiat foarte tânăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile și postirile monahicești, căci ești încă tânăr, și la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întâi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneș și răzvrătit; deci, de vei voi că să fii monah la noi, se cade ție ca mai întâi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să privești la viața noastră și să te ispitești pe tine însuți de vei putea un jug ca acesta să-l porți sau nu”. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicându-i: „Rogu-mă ție părinte, ca astăzi să mă călugărești pe mine, să nu cauți la tinerețele mele, ci la osârdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfânta cea de o ființă și de viață făcătoarea Treime, primește-mă și mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzând o dorire ca aceasta a lui și lacrimile, și înainte văzând darul Sfântului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit și l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mănăstireștile ascultări și a se povățui de iscusiți bătrâni.
Câștigându-și dorirea, toate cele poruncite lui cu sârguință și cu smerenie le făcea, și îndreptându-se întru nevoințele monahicești din zi în zi și din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atât de mult a sporit în faptele bune, încât a întrecut și pe ceilalți monahi, călugăriți mai dinainte, și tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cârtire, de postirea cu răbdare și fără măsură; pentru că adeseori se ținea numai cu împărtășirea preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încât și egumenul se minuna și zicea către dânsul: „Fiule, fiind tânăr, pentru ce ți-ai luat asupră-ți osteneli ca acestea? Ferește-te că nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură și vătămându-ți sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoințele viitoare și spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obișnuita smerenie închinându-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob și te roagă pentru mine leneșul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoința și să-mi întărească neputința mea”.
Astfel nevoindu-se fericitul Ioan șase ani, în locașul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmașul diavol, urâtorul binelui, vrând să-l slăbească întru nevoințe, să întindă curse picioarelor lui, și să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinții săi, încât de jale i se cuprinse inima, aducându-și aminte de dragostea cea mare a tatălui și a maicii, pe care o aveau către dânsul, și-i zicea gândul: „Ce fac acum părinții tăi fără tine? Cât de mult necaz, întristare și plângere au pentru tine, căci te-ai dus neștiut de ei? Tatăl plânge, maica se tânguiește, frații se întristează, rudeniile și vecinii doresc de tine și toată casa tatălui tău este în mâhnire pentru tine”.
Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăția și slava părinților, de cinstea fraților lui și de diferite feluri de deșertăciuni lumești îi aducea lui aminte; ziua și noaptea neîncetat îl tulbura cu gânduri ca acestea, încât acum slăbise cu trupul și abia era viu; pe de o parte, pentru înfrânarea cea mare și nevoințele monahicești, iar pe de alta, pentru tulburarea gândurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui și trupul lui era ca o trestie de vânt clătinându-se.
Egumenul, văzându-l slăbind, i-a zis: „Au nu ți-am spus eu ție, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voiește ca fiecare după puterea să să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfânt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat și iată acum ai slăbit postind fără măsură și ridicând sarcină mai mare decât puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoința m-a slăbit pe mine, ci gândurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua și noaptea”.
Apoi a mărturisit egumenului toate gândurile sale despre părinți și despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ți-am spus, fiule, de la început, că nevoințele monahicești sunt mari, ostenelile multe și ispitele vrăjmașului nespuse?”. Acestea zicându-le egumenul, a lăcrimat și a plâns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rânduiește spre folos prin oarecare tăinuită încredințare, a pus gând în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinți, pentru că avea să facă minunate întru dânsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvântat pe Ioan ca să meargă unde va voi și l-a învățat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmașului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deși la părinții mei mă voi duce, însă și acolo cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile voastre voi sfărâma capul vrăjmașului meu și neputincios îl voi arăta pe el”.
Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; și nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmașului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună și desăvârșită, precum știe și precum voiește.
A doua zi, venind la egumen, îl rugă pe el căzându-i la picioare, ca să nu se mânie asupră-i pentru ieșirea lui din mănăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvântarea cea părintească și sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toți frații la sine și le-a spus că Ioan voiește să se ducă de la dânșii; deci le-a poruncit să se roage pentru dânsul. Iar Ioan a zis către frați: „Știu că diavolul voiește să mă scoată din locul acesta sfânt, pentru vederea părinților mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu și spre sfintele voastre rugăciuni, că și pe părinți voi vedea și peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înșelăciunea lui o voi călca”.
Mergând toți în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvântându-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind și îndreptându-ți calea după a Sa voie”. La fel și toți părinții ridicându-și mâinile lor, l-au binecuvântat și pe toți sărutându-i, le-a zis: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiește-te și tu însoțire binecuvântată, mântuiți-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-ați primit întru însoțirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să viețuiesc cu niște oameni ca aceștia plăcuți ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicându-le, a ieșit din mănăstire și a mers în calea sa.
Ducându-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi și văzând mănăstirea, a plâns cu amar. Apoi, căzând în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tânguindu-se și udând pământul cu lacrimile. Și după rugăciunea cea multă sculându-se, iarăși s-a dus, încredințându-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă și apărare. Iar în cale i s-a întâmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrențe, către care Sfântul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche și foarte ruptă; deci mă rog ție ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta și îndată dezbrăcându-și haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.
Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinților săi și s-a aruncat cu fața la pământ, rugându-se și zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine!”. Atunci era seară și a așteptat fericitul Ioan la acel loc, până ce s-a făcut noapte. La miezul nopții, venind înaintea porții părinților săi, iarăși s-a aruncat la pământ, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, iată casa părinților mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ție, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor și putere, ca să biruiesc pe diavolul și să nu mă lași biruit și ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârșesc bine viața mea”. Astfel rugându-se, a petrecut până la ziuă.
Apoi, făcându-se ziuă, s-au deschis porțile și a ieșit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalți slujitori, și văzând pe sărac îmbrăcat în zdrențe, i-a zis lui: „Cine ești tu și de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpânii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dânsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; deci mă rog ție, stăpânul meu, milostiv să-mi fii și să nu mă gonești de aici, ci să mă lași în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei câștiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui și nu mă vei împiedica să rămân aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat acolo. După puțină vreme, au ieșit părinții lui din casă, mergând la palatul împărătesc; văzându-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi și a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinții mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgețile tale cele înfocate asupra mea”.
Apoi, suspinând, iarăși a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa până în sfârșit!”. Și a petrecut acolo într-un unghi ce era lângă porți, zăcând în gunoi, ca Lazăr și ca Iov. Iar tatăl său, văzând pe nevoiașul sărac zăcând lângă porți, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicând: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul și zăduful, frigul și ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăția cerului. Și puternic este Dumnezeu ca și pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiți de Dumnezeu; și cine știe de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu știm unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi că să facă cineva fiului nostru”.
Într-una din zile a ieșit maica lui afară din curte și, văzând pe Ioan săracul în zdrențe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scârbit de el foarte mult și a zis către slugi: „Luați pe omul acesta urât, pentru că nu pot umbla, cât îl voi vedea pe aici”. Și îndată, luându-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzând pe vătaful casei ieșind pe poartă, l-a chemat la sine și i-a zis: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, așa și acum milostivește-te spre mine și fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpâna voastră și apoi să am și puțin acoperământ”.
Vătaful, ascultându-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfântul, rugându-se neîncetat. Și în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulțumire primind-o, o împărțea la alți săraci, care veneau la dânsul, iar el în foame și sete petrecea întotdeauna și și-a uscat trupul său de înfrânarea cea mare și de atâta post, încât era cu putință a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinților săi cum că el este fiul lor.
După trei ani, prea bunul și iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia și răbdarea robului Său și vrând să pună sfârșit durerilor și ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicându-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate și întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfârșit alergarea și durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine și întru odihna cuvioșilor te vei sălășlui”. Deșteptându-se Ioan din vedenie, a început cu plângere a se ruga Domnului, zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învrednicești odihnei drepților; dar mă rog Ție Stăpâne, să-ți aduci aminte și de părinții mei și să-i miluiești după mare milă Ta, iar păcatele lor să le cureți, că Tu însuți ești bun și milostiv”.
Astfel rugându-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinților săi și i-a zis: „Dintru început până într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ție, stăpânul meu, ca să fii milostiv până în sfârșit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi și să spui stăpânei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ție prin mine, zicând: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducându-ți aminte de Stăpânul Hristos, să binevoiești a veni la mine, căci eu am ceva de trebuință să-ți spun”.
Deci, mergând slugă, a spus stăpânei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară și săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dânsul nu pot, iar el voiește să vorbească cu mine?”. Și a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scârbești de săraci, pentru că pe aceștia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat și nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăși a trimis, zicând: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voiești să mă vezi și să vorbești cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici așa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gândul, zicând întru sine: „Ce voiește săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărât a merge la dânsul, auzind că i se apropiase moartea, vrând să afle ceva nou de la el.
Deci, a ieșit din casă și a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale și și-a acoperit fața ca să nu fie cunoscut de dânsa; apoi a început a grăi către dânsa astfel: „S-a sfârșit slujirea ce-mi faceți mie, Doamnă, și s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, Mie ați făcut. Iar eu ca un sărac, neavând nimic, voi să-ți las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îți voi zice și așa vei lua binecuvântarea”. Iar ea cu jurământ a făgăduit că va face ceea ce va zice.
Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ție doamnă, ca după moartea mea să poruncești să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, și să nu mă acopere cu alte haine decât cu aceste zdrențe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit și de o îmbrăcăminte mai bună”.
Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia și i-a dat-o ei, zicând: „Aceasta să-ți fie ca mângâiere în această viață, iar în veacul viitor să-ți fie bună călătorie, cum și bărbatului tău și stăpânului meu”. Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte și într-alta, zicând: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: „Cu adevărat această este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are și dacă nu știe de fiul nostru Ioan”.
Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: „Te jurăm cu Sfânta și de viață făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta și unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi și pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; și suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: „Eu sunt Ioan cel căutat de voi și aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ați dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învățat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinții mei, și să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.
Auzind acestea, părinții lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feței lui și cunoscând după semn, după glas și după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca și cum ar fi fost muți; după ce și-au venit în simțiri, nu știau ce să facă mai întâi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tânguiască de moartea lui.
Deci, cuprinzându-l și îmbrățișându-l, se căinau și se tânguiau cumplit, zicând: „O! mult dorite și mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cât ai rănit inimile noastre, acum când te-am aflat, mai mult decât înainte, când ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne dă oarecare așteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi și această mângâiere a nădejdii și ai întors întru mâhnire acea puțină mângâiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvârșit în tăcere și nu te-ai fi arătat că ești viu; atunci n-ai fi făcut rană mai mare, nici patimă mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decât pierzarea! O! față dorită, care ai mâhnit atât pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăți când ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm și să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvârșit așa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu știm ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tânguim. O, nenorociții de noi, cei mai ticăloși decât toți ticăloșii, noi îl aveam în mâinile noastre și goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atâta sârguința! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Câte suspinuri, câte bocete și izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”.
Acestea și altele asemenea acestora ziceau părinții lui Ioan, vreme de patru ceasuri, și mai ales mamă-sa cea mâhnită și îndurerată, care își aducea aminte de urâciunea și defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoștința lui – după cum s-a zis mai sus –, atunci se tânguia cu jale și cu mângâiere, smulgându-și părul capului și bătându-și pieptul și fața. Iar cuviosul slăbind câte puțin, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind pe brațele lor bunul biruitor.
Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare și toți îl plângeau și se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută și neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului și jurământul cu care se jurase lui, și dezbrăcându-l de haina cea ruptă și veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite și scumpe. Dar, o! minune și dor fierbinte către Hristos, că chiar și semnele pătimirilor și luptelor le poftea sihastrul și le avea mai iubite decât cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire și a rămas cu totul nemișcată. O! vedere străină și prea înfricoșată. Tatăl cuviosului văzând-o slăbănogită și cu totul nemișcată, i-a adus aminte porunca copilului și cum a luat de pe dânsul hainele cele strălucite și l-a îmbrăcat iarăși cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.
Astfel s-a arătat copilul înțelepțitor al părinților săi, arătând Dumnezeu că nu numai copiii sunt datori a păzi poruncile părinților lor, dar și ei pe ale copiilor lor, când cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscând ei, că pe cele așa smerite le primește strălucirea corturilor de sus.
Apoi au zidit și o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, și au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărțit-o săracilor, ca să fie și pomul asemenea rodului. Viețuind ei bine și cu viață îmbunătățită, s-au dus în împărăția cerului; și acum se veselesc veșnic cu prea- cuviosul lor fiu și cu toți sfinții. Apoi au fost și ei îngropați în biserica cea zidită de dânșii pe mormântul fiului lor.
Așa a fost viața Sfântului și Cuviosului Ioan Colibașul; astfel au fost nevoințele și răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinței în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
Azi este ziua lui Eminescu. O floare albastră a poeziei de geniu, un dandy vesel și timid care s-a jucat cu Ion Creangă, ziarist furibund împotriva clasei politice, rebel cu umor tihnit în eterna și tragica situație a României, patriot indrăgostit perpetuu de femei cuviincioase… luceafăr al patrimoniului national, mort otrăvit cu mercur, malpraxisul sanatorial care suscită și azi conspirații in care “poetul nepereche” ar fi fost implicat.
Dar, deși cel mai mare poet român a intrat intr-un con umbră – nu se poate pune nici un român celebru cu mortuocrația in care trăim zilnic, cu divorțul unei vedete necunoscute, injurăturile lui Becali, accidentele de circulație și înmormântările aferente, fotbaliștii Biancăi Drăgușanu sau salariul Andreei Esca- el încă mai are statuie. Deși, dacă ar activa pe-aici pe la noi vreo sectă a BLMeului, cu siguranță s-ar cere scoaterea lui din manuale și de pe soclu pentru atitudine naționalistă și pentru abuz emoțional asupra Veronicăi Micle.
Dacă pe vremuri erai un om obișnuit, cu liceul, dacă recitai o strofă, două din Luceafărul sau din Scrisoarea a III a, azi probabil că vei fi privit cu ochi mari, ca un om erudit, special, unul dintre puținii oameni care se mai preocupă de …cultură.
„Îl iubesc pe Eminescu. Cu ce drept? Fără niciun drept”
Eminescu nu mai este un “influencer” al nici unei curicule școlare. Nu mai e la modă. Cum nici cititul nu mai este la modă, cum nici diploma universitară nu mai este o mândrie, cum nici deștepții nu prea mai există in jurul nostru.
Azi, Dorian Popa și câinele său, Cheluțu, Shelly sau Cumpănașu sunt mult mai cunoscuți in rândul liceenilor decât poetul nostru efigie și cel mai iubit sifilitic al civilizației autohtone.
„Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, când sunt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel. Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”. Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvântată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.” – Nicolae Steinhardt
Sf. Cuv. Pavel Tebeul (227-341) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Cuvios Pavel Tebeul s-a născut în Tebaida (Egipt). Părinții lui au fost creștini cu o situație materială bună. El învăţase carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă din Sfintele Scripturi. La vârsta de 15 ani a rămas orfan. În acel timp, împăratul Deciu (249-251) a început persecuția împotriva creștinilor. Pavel a început să fie urmărit chiar de cumnatul său, căruia îi era teamă să nu piardă moștenirea. Pavel a lăsat, însă, toate lucrurile materiale în urmă și s-a retras în pustie, într-o peșteră dintr-o stâncă. El a fost hrănit o vreme, precum odinioară Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi pâine.
Sf. Cuv. Pavel Tebeul (227-341) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Și-a petrecut 90 de ani de pustnicie și 114 ani de viață în rugăciune și dragoste față de Dumnezeu, când într-o zi a aflat la peștera lui pe Sfântul Antonie cel Mare. În ziua aceea și noaptea următoare, cei doi cuvioși, Pavel Tebeul și Antonie cel Mare și-au istorisit viața, ostenelile întru mântuire și darul cu care fuseseră împodobiți de Dumnezeu. Făcându-se ziuă Sfântul Pavel a spus lui Antonie: „De mult te-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am cu mine și împreună să slujim Stăpânului nostru. Dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup”, după care l-a rugat să-i aducă de la mănăstirea Sfântului Antonie, mantia dăruită de Episcopul Atanasie ca să îi învelească trupul.
Saint Anthony the Great and Saint Paul the Anchorite, Diego Velázquez, circa 1634 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Când s-a întors, Cuviosul Pavel se mutase deja la Domnul. Antonie l-a îngropat, cu ajutorul a doi lei veniți din pustie care au adâncit groapa cu unghiile lor. Moaștele Cuviosului Pavel Tebeul au fost aduse în vremea împăratului Manuil Comnenul (1146-1180) în Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu – Perivlepta din Constantinopol. În anul 1240, ele au fost mutate la Veneția. O parte din capul Cuviosului Pavel se află la Roma.
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Pavele. Şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca pe o lumină neapusă a soarelui celui înțelegător, adunându-ne astăzi, cu cântări te lăudăm, că ai luminat pe toți cei ce erau întru întunericul necunoștinței, suindu-i către dumnezeiasca înălțime, podoaba Tiveilor și părinților și pustnicilor tare temelie, preacuvioase Pavele.
Din imnografia slujbei Sf. Pavel Tebeul
“Săvârșind trecerea cea secetoasă a vieții, purtătorule de Dumnezeu, ai cufundat pe vrăjmașii cei netrupești în căința lacrimilor tale, cuvioase Pavel, părintele nostru; și primind har de minuni, roagă-te neîncetat pentru noi.” (Condacul preacuviosului Pavel, glasul al 2-lea)
“Cu razele faptelor bune ai alungat în chip arătat negura patimilor, Părinte, primind în inima ta luminarea Duhului.” (stihira a doua, cântarea a 3-a, canonul cuviosului Pavel, alcătuit de Ioan Damaschinul; în: Mineiul pe ianuarie, ed. 1954)
“Cu focul dragostei lui Hristos ai ars spinii patimilor și pe tine te-ai arătat, Părinte, lăcaș Duhului.” (stihira a doua, cântarea a 4-a, canonul cuviosului Pavel Tebeul)
![Gamel Abdel Nasser (n. 15 ianuarie 1918, Alexandria´ în Egipt, după unii în Sudan],; d. 28 septembrie 1970, Cairo) a fost ofițer și prim-ministru (1954-1956), președinte (1956-1970) și lider al Republicii Arabe Unite (1958-1961). A purtat două rǎzboaie cu Israelul în 1956 și în 1967 - foto: ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2016/01/Gamal-Abdel-Nasser-e1452857515589.jpg)
