(Sâmbătă 21 ianuarie 2017) Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Neofit

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie, pe 13 august (mutarea moaștelor) și pe 20 septembrie. - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662)

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

foto: doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Neofit; Sfântul Mucenic Valerian; Sfântul Mucenic Candid; Sfântul Mucenic Evghenie; Sfântul Mucenic Achila; Sfântul Maxim Grecul; Sfânta Muceniţă Agnia; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Înjunghiata” de la Vatoped; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Mângâietoarea” de la Vatoped; Ap. I Tesaloniceni 5, 14-23; Ev. Luca 17, 3-10

 

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul; Sf. Mc. Neofit; Sf. Mc. Agnia

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie și 13 august (mutarea moaștelor) - foto: basilica.ro

Sfântul Maxim Mărturisitorul – foto: basilica.ro

articol: basilica.ro

21 ianuarie 2017

Sfântul Maxim s-a născut către anul 580 în Constantinopol, într-o familie de neam ales. El a primit învăţătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. De aceea, în anul 610, a fost chemat de împăratul Heraclie (610-641) la curtea sa, unde l-a făcut mare sfetnic al împărăţiei, dar Sfântul nu a rămas multă vreme în această dregătorie, întrucât, ivindu-se o rătăcire nouă şi împăratul căzând şi el în această învăţătură greşită, Sfântul Maxim a lepădat dregătoria sa şi lumea, mergând la o mănăstire din Hrisopole (azi cartierul Üsküdar din Istanbul), s-a făcut călugăr, alegând a fi mai bine ,,lepădat în casa lui Dumnezeu, decât a locui în locaşurile păcătoşilor” (Psalm 83, 11), precum zice psalmistul. Rătăcirea nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos, se ridica împotriva credinţei celei drepte, care învaţă că Hristos Domnul, deşi este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi are, după întrupare, două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească, iar pentru că sunt în El aceste două firi întregi, tot astfel sunt în El două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, pentru că numai punând la lucru în armonie cele două voinţe şi lucrări, a putut El săvârşi mântuirea noastră, cum arată Scriptura. Iar rătăcirea aceasta, a monoteliţilor, era susţinută de doi patriarhi: Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, care se lăudau în faţa împăraţilor că această nouă învăţătură va câştiga de partea împărăţiei popoarele monofizite (o rătăcire mai veche, care învaţă că în Hristos este numai o singură fire) de la graniţa dinspre perşi şi arabi, şi va întări, astfel, hotarele Imperiului. Iar în anul 633 a avut loc chiar o învoială scrisă în acest scop, între bizantini şi monofiziţi. De aceea împăraţii au dat o poruncă aspră, oprind să se mai scrie sau să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Astfel, împăratul Heraclie a dat hotărârea numită Ecthesis, în anul 638, iar mai apoi împăratul Constans, al II-lea (641-668) pe cea numită Typos, în anul 648. Şi astfel, s-a umplut tot Răsăritul de rătăcire. Cel dintâi care şi-a dat seama de primejdie a fost Sfântul Sofronie († 638), patriarhul Ierusalimului, iar, după moartea lui apărarea Ortodoxiei a fost condusă de Sfântul Maxim.

Aflând, aşadar, că în Apus rătăcirea aceasta nu se întinsese, Sfântul Maxim s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi, mergând din Răsărit în Apus, mai întâi în Africa, la Cartagina (641), şi apoi la Roma (646), i-a îndemnat pe cei de acolo ca, strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând anatemei dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două porunci împărăteşti care opreau mărturisirea adevărului. Sfântul Maxim spunea: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el”. Şi a scris Cuviosul Maxim cuvinte şi cărţi, pline de înţelepte dovediri care adevereau temeiul dreptei credinţe, pe care le-a trimis apoi pretutindeni în lume. Acestea aflându-le, împăratul Constans al II-lea (641-668) a trimis pe oamenii săi, cu putere ostăşească, în Apus, în anul 653, şi a prins mai întâi pe Sfântul Martin, papa Romei (649-655, pomenit ca Sfânt la 14 aprilie), pe care, judecându-l, l-a surghiunit la Herson, în Crimeea, unde a şi murit, iar peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul Maxim împreună cu doi ucenici ai săi, l-a dus la Constantinopol, apoi l-a surghiunit la Vizia, în Tracia (655). După o nouă judecată, a fost surghiunit la Perberis. Iar la cea din urmă înfăţişare, neprimind a tăinui dreapta credinţă, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul, nici cu graiul, nici prin scris, şi a fost surghiunit pentru toată viaţa în Lazica, din Caucaz (în Georgia de astăzi). Şi aşa, aruncat în surghiun la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul în 13 august, anul 662, având 82 de ani. Cuviosul Maxim a fost un mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului, prin lupta împotriva patimilor, cu ajutorul harului dumnezeiesc, precum arată scrierile sale din Filocalie.

Prăznuirea sa se face la 21 ianuarie şi 13 august. Mâna sa dreaptă, tăiată pentru apărarea prin scris a dreptei credinţe, se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte moaşte ale sale au fost descoperite în anul 2010 în Georgia, acolo unde a murit exilat.

 

Sfânta Muceniţă Agnia s-a născut în Roma cea veche, din părinţi creştini, şi a fost crescută de dânşii întru buna credinţă; iar în anul al treisprezecelea al vieţii sale, prin moartea cea vremelnică a scăpat de aici şi viaţa cea nesfârşită a aflat-o; deci pe singur Dătătorul de viaţă L-a iubit şi de Acela din tinereţe s-a lipit. Tânără era cu anii, dar bătrână cu înţelegerea cea desăvârşită, tânără cu trupul, iar în sufletul ei era înţelepciunea cărunteţelor; era frumoasă la faţă, dar mai frumoasă cu credinţa. Aceasta cu dragostea dulcelui ei Iisus, Celui ce S-a născut din curată Fecioară, rănindu-se, fecioria sa a logodit-o Lui şi afară de El pe nimeni altul n-a voit să-L aibă sieşi logodnic.

Fiind de bun neam şi prea frumoasă, prin frumuseţea sa a atras la sine ochii şi inima oarecărui tânăr, care era fiul lui Simfronie, eparhul cetăţii; încât când se întorcea de la şcoala fecioarelor, văzând-o acela, îndată s-a robit spre dragostea ei; şi degrabă întrebând şi aflând casa părinţilor ei, multe daruri a început a-i trimite ei şi multe îi făgăduia, voind să-i fie mireasă şi să se unească cu dânsul prin nuntă. Iar Sfânta Agnia toate darurile acelea le lepăda ca pe nişte gunoaie, întru nimic socotindu-le şi spunând că ea este logodită Mirelui Celui mai bun, de la Care are darurile cele înalte şi mai scumpe şi Aceluia mireasă fiind, nu poate să-l lase pe El şi să-şi schimbe dragostea şi credinţa ei.

Dar tânărul, din zi în zi cu mai mare dragoste se apropia de dânsa şi se zicea despre el că este mai cinstit şi mai bogat decât alţi tineri de bun neam; dar socotind că fecioara mai mari daruri voieşte de la dânsul, i-a trimis mai multe şi mai scumpe decât cele dintâi, adică pietre şi mărgăritare, podoabe şi haine de mult preţ; şi el însuşi le-a adus la dânsa, rugând-o pe de o parte singur, iar pe de alta prin cunoscuţi, prieteni şi vecini, ca pe nimeni mai mult decât pe el să nu cinstească, ştiindu-i numele cel bun al său, bogăţiile, casele şi moştenirile cărora ea poate să fie stăpână, de va voi să se logodească cu el.

Atunci, pe faţă a început a-i grăi lui sfânta: „Du-te de la mine aprinzătorule al văpăii păcatului, pătimaşule neiubitor al curăţiei şi mâncarea cea pregătită morţii celei veşnice; depărtează-te de la mine, de vreme ce te-a întrecut pe tine alt iubitor al meu, care fără de asemănare mai mari frumuseţi mi-a dăruit şi cu inelul credinţei Sale m-a logodit, dar tu nici cu neamul, nici cu dragostea nu poţi să te asemeni Lui.

Acela a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumuseţării celei duhovniceşti, dreapta mea şi grumazul meu le-a înveselit cu pietre de mai mult preţ, a pus în urechile mele cercei de mărgăritare fără de preţ şi m-a încins cu mărgăritare de lumină strălucitoare. El a pus semn în faţa mea, ca astfel pe nici un iubitor să nu-l voiesc decât pe El. M-a îmbrăcat cu haină ţesută cu aur şi cu nenumărate podoabe m-a înfrumuseţat, şi arătându-mi şi o comoară fără de preţ, a făgăduit ca să mi-o dea mie, de voi păzi credinţa către El; deci nu pot să caut spre altcineva, ca să nu necinstesc pe iubitul meu cel dintâi, nici nu pot să-L las pe Acela cu care, prin legătura dragostei tare sunt legată, al Cărui bun neam este mai înalt, puterea mai mare, podoaba mai frumoasă, dragostea mai dulce, tot dorul covârşind, Cel care a pregătit mie acum cămara, al Cărui glas este dulce.

Acum a plecat din gura Lui lapte şi miere, acum cu braţele Sale cele curate m-a cuprins pe mine, inima Lui cu inima mea acum S-a unit şi sângele Lui a înfrumuseţat faţa mea, Cel a Cărui Maică este o Fecioară nenuntită, Căruia îngerii Îi slujesc şi soarele şi luna de frumuseţea Lui se minunează, care prin porunca Lui morţii înviază, prin atingerea Lui bolnavii se tămăduiesc şi ale Cărui bogăţii niciodată nu se împuţinează şi vistieriile nu-L ispitesc. Aceluia Unul îi păzesc credinţa şi Lui cu toată osârdia mă încredinţez; şi când Îl am pe Acela tovarăş, fecioară rămân, iubindu-L, fără prihană sunt, şi atingându-mă de El, curată rămân; nici nu voiesc să fac după nuntă fii, ci mă duc unde nu este durere şi roadele bune în toate zilele se înmulţesc”.

Auzind acestea nebunul de tânăr, mai mult s-a cuprins cu nesăţioasa dragoste către dânsa şi bolind cu inima, din rănirea de dragoste a căzut în grea boală de jale şi de mâhnire; deci, pe pat zăcând şi din adâncul inimii cu greu suspinând, şi-a arătat la doctori rana inimii sale. Iar tatăl lui, când a auzit acestea, cercetând pricina bolii, îndată a trimis la fecioară şi la părinţii ei, dorind să o logodească ca mireasă fiului lor. Iar ea s-a lepădat ca şi întâi, zicând: „Nicidecum nu mă voi lepăda de Cel mai înainte logodnic al meu”.

Dar eparhul cu mânie întreba cu dinadinsul: cine este cel ce voieşte să se asemene cu fiul său şi să-mi defăimeze casa? Atunci cineva din cei ce stăteau de faţă i-a spus că Agnia este din tinereţe creştină şi de vrăjile creştineşti atâta este înşelată, încât pe Hristos, pe care creştinii Îl au ca Dumnezeu, Îl socoteşte că îi este ca şi logodnic. Acestea auzindu-le eparhul, s-a bucurat, de vreme ce putea, fiind judecător, ca pe cea nevinovată de pedeapsă să o judece pentru necinstirea zeilor săi şi nădăjduia ca, cu puterea sa, să o silească spre însoţirea cu fiul lui.

Drept aceea, îndată trimiţându-şi slugile, a adus-o înaintea judecăţii sale păgâneşti. Unde mai întâi cu momiri, apoi cu îngroziri se ispitea şi se nevoia să o întoarcă de la Hristos şi de la fecioria cea făgăduită Lui. Însă fecioara lui Hristos nici de momire nu se înşela, nici de îngrozire nu se înfricoşa; ci, fiind îmbărbătată cu mintea, de cel ce o înfricoşa şi de cel ce o momea îşi bătea joc.

Văzând Sofronie eparhul o bărbăţie ca aceea a fecioarei, spre părinţii ei s-a întors şi cu ei despre logodnic a vorbit foarte mult. Dar de vreme ce erau de bun neam, necutezând ca să le facă lor silire, îi sfătuia ca cu adevărat să îndemne pe fiica lor spre nuntă; dar ei se lepădau, zicând: „Noi, o! eparhule, nu putem a o îndemna, căci precum din copilăria ei îi ştim gândul, aceasta niciodată nu o vom face, nici de la scopul său cândva nu se va întoarce”. Atunci eparhul iarăşi punând înainte pe fecioara la judecată şi multe vorbindu-i despre dragostea trupească şi de însoţire, când a părăsit tot cuvântul cel amăgitor şi momitor, la sfârşit a zis: „Din două una să-ţi alegi ţie: sau să te uneşti cu nunta fiului meu, sau zeiţei Vesta, dacă doreşti fecioria să-ţi păstrezi, întru veşnică slujbă să te dai; căci nişte fecioare ca acestea îi trebuiesc ei”.

La aceste cuvinte ale aceluia, fericita Agnia a răspuns: „Dacă pe fiul tău, care este răzvrătit de nebuna poftă, dar ca om are minte şi poate vedea, umbla şi gusta bunătăţile lumii acesteia, eu însă nu pot, pentru Hristos al meu, nici măcar a căuta spre dânsul, apoi cum aş putea să cinstesc pe idolul cel surd, mut, neînsufleţit şi nepriceput? Şi, ca să nu fac strâmbătate Atotputernicului Dumnezeu, capul meu nu-l voi pleca la piatra cea nesimţită, ştiind cu încredinţare că nu este alt Dumnezeu afară de Acela Care a făcut cerul şi pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a întrupat şi a treia zi a înviat; Care acum la ceruri împărăţeşte cu împărăţie fără de sfârşit. Acestuia eu îi slujesc şi mă închin ca unui Dumnezeu adevărat şi viu. Iar pe zeiţa ta cea mincinoasă şi pe necuraţii voştri zei îi blestem”.

Acestea auzindu-le eparhul Sofronie, i-a zis: „Îţi cruţ tinereţile tale şi hulele pe care le-ai zis contra zeilor noştri le iert ţie, că te văd că nu ai înţelegere desăvârşită; deci, cruţă-te şi tu singură pe tine şi nu mânia pe zei”.

Iar Sfânta Agnia a zis: „Pentru ce tinereţile mele ca nedesăvârşite şi nepricepute le socoteşti; ce ţi se pare că-mi trebuie vreo milă de la tine? Deci, să ştii că credinţa se păstrează nu în ani şi în vârsta trupului, ci întru înţelegere, căci Dumnezeu Atotputernicul laudă mai mult mintea decât anii şi binevoieşte înţelegerea mai mult decât anii. Iar zeii tăi, întru a cărora urgisire nu doreşti a fi eu, lasă-i ca singuri să se mânie asupra mea, singuri să-mi grăiască şi să-mi poruncească, ca să-i cinstesc şi să mă închin lor”. Zis-a eparhul: „Una din două să-ţi alegi: sau cu alte fecioare, spre lauda casei tale, să jertfeşti zeiţei Vesta, sau să mergi în casa de desfrânare spre veşnica ocară a numelui tău, la femei fără de ruşine”.

Atunci Sfânta Agnia cu îndrăzneală a răspuns: „De-ai fi ştiut cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grăit unele ca acestea; iar eu văd puterea Dumnezeului meu Iisus Hristos şi întru nimic socotesc îngrozirile tale, nădăjduind cu neîndoire că nici zeilor tăi nu voi jertfi şi nici fecioria mea cea curată nu se va întina; pentru că am păzitor al trupului meu pe îngerul lui Dumnezeu şi pe Domnul meu Iisus Hristos, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe care tu nu-L ştii încă; Acela îmi este zid nesurpat, străjer neadormit şi apărător neîncetat; iar nu ca zeii tăi, care sunt de aramă, din care mai bine se fac căldări pentru trebuinţe omeneşti, sau de pietre, care se aştern pe drum; iar Dumnezeu nu în piatră locuieşte, ci scaunul Lui este cerul, nu în aramă sau în oricare altă materie scumpă, ci întru împărăţia cea de sus, unde de toată zidirea este lăudat şi închinat. Iar tu cu cei asemenea ţie, de nu te vei întoarce de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, apoi împreună cu zeii tăi, care în foc se varsă şi în foc se toarnă, în focul cel veşnic te vei chinui”.

Atunci eparhul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit să dezbrace pe sfânta şi s-o ducă goală în casa de desfrânare, iar crainicul striga astfel: „Agnia, rău credincioasa fecioară, care a hulit pe zei ca o desfrânată, se dă în casa de desfrânare”. Şi fiind dezgolită sfânta fecioară spre batjocură, Dumnezeu nelăsând pe aceea care nădăjduia spre El, nici lăsând să fie ruşinată şi batjocorită mireasa Sa, îndată a făcut să crească perii capului ei atât de mari, încât tot trupul ei cu totul l-a acoperit, ca o haină prea frumoasă, încât nimeni nu putea să-i vadă goliciunea ei.

Apoi, intrând în casa cea de păcat, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, pe păzitorul cel gata al fecioriei sale, care atât de mult a luminat-o pe ea cu o negrăită lumină, încât pentru mărirea slavei, nu puteau să caute la dânsa ochii celor fără de ruşine şi necuraţi; pentru că strălucea cămara aceea ca soarele, când străluceşte întru puterea sa; şi cu cât încerca cineva cu mai iscoditori ochi să caute la dânsa, cu atât se întunecau ochii lui de chipul cel nevăzut; iar când a început a se ruga fecioara, a văzut înaintea sa o haină albă, ţesută nu de mâini omeneşti, ci de mâini îngereşti, cu care îmbrăcându-se şi văzând-o potrivită staturii sale, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în rândul roabelor Tale, această haină mi-ai dăruit mie”.

Atunci casa păcatului era ca o casă de rugăciune şi locul petrecerilor diavoleşti se făcuse sălăşluire a casei lui Dumnezeu, desfrânarea cea necurată s-a făcut cămară frumoasă, unde mireasa lui Hristos, cu îngerul ce i se arătase ei, lăuda şi cânta pe Dumnezeu. Şi veneau mulţi răzvrătiţi cu mintea şi aprinşi cu pofta; dar temându-se de slava aceea ce înconjura pe fecioară şi cunoscând dumnezeiasca putere ce apăra fecioria ei, se înţelepţeau şi închinându-se, ieşeau de acolo.

Apoi, însuşi tânărul acela, începătorul răului, a venit cu prietenii săi, plin de patima desfrânării, vrând să facă silă sfintei fecioare şi văzând că cei care intraseră şi ieşiseră mai înainte de dânsul nimic au sporit, îi batjocorea, numindu-i neputincioşi şi mişei; deci, a intrat singur cu îndrăzneală, în cămara în care se ruga sfânta, şi văzând cereasca strălucire, n-a dat cinste slavei Domnului, ci fără de ruşine, s-a repezit la mireasa lui Hristos; şi mai înainte de a se atinge el cu mâna de dânsa, îndată a năvălit asupra lui diavolul, şi aruncâdu-l tare la pământ, l-a sugrumat şi l-a lăsat fără de suflet. Iar tinerii cei ce veniseră cu dânsul, văzând că el zăboveşte mult acolo, socoteau că el săvârşeşte lucrul păcatului; unul din cei mai iubiţi prieteni ai lui vrând să-l laude, a intrat acolo, dar găsindu-l fără suflet, a început a striga cu mare glas: „Bărbaţi romani, ajutor! Iată, fermecătoarea aceasta cu vrăjile sale a omorât pe fiul eparhului”.

Alergând îndată mulţime de popor şi văzând ceea ce se făcuse, unii o numeau fermecătoare, alţii nevinovată; însă tatăl celui mort, auzind de aceasta, a mers degrabă în popor şi văzând pe fiul său zăcând fără de suflet, cu tânguire a zis către dânsa: „O! fără de omenie şi mai rea decât toate femeile, pentru ce ai omorât pe fiul meu? Au n-ai putut cu altul oarecare să-ţi arăţi puterea meşteşugului vrăjilor tale? Vai, mie, ce-ai făcut? Spune-mi cum l-ai ucis pe el?”

Sfânta, cu blândeţe, i-a răspuns: „Acela a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, adică cel din început vrăjmaş al neamului omenesc, care are putere asupra desfrânaţilor şi netemătorilor de Dumnezeu şi mai ales asupra batjocoririlor de fecioare, acela l-a ucis pe el; pentru că toţi cei care mai înainte de el au intrat sunt vii şi sănătoşi, de vreme ce au dat cinste Dumnezeului tuturor, Cel ce a trimis pe îngerul Său să mă îmbrace în această haină a milostivirii şi să-mi păzească întreagă fecioria mea, cea din scutece făgăduită lui Hristos. Deci, văzând toţi luminarea cea îngerească, se închinau şi ieşeau fără vătămare, iar fiul tău fiind fără ruşine şi vrând să se atingă de mine, îndată l-a dat pe el îngerul cel dumnezeiesc satanei, spre această amară şi necinstită moarte, pe care o vezi. Şi iată, nu cu ale mele farmece, precum ţie ţi se pare, ci cu puterea şi cu porunca îngerului lui Dumnezeu este omorât”.

Eparhul a zis către dânsa: „Ca să mă încredinţez că nu cu farmece ai făcut-o, roagă pe îngerul tău ca să învieze pe fiul meu”. Răspuns-a sfânta: „Deşi sunteţi nevrednici în necredinţa voastră de o minune ca aceasta, dar pentru că a venit ceasul ca puterea Domnului meu Iisus Hristos să fie arătată şi preamărită, ieşiţi toţi de aici ca să fac obişnuitele rugăciuni Dumnezeului meu”.

Deci, când se ruga cu faţa la pământ, plângând, atunci îngerul Domnului arătându-se, a ridicat-o pe ea şi a înviat pe tânărul cel mort. Ieşind afară, a început a striga cu glas mare: „Unul este Dumnezeu în cer şi pe pământ şi pe mare, Dumnezeul creştinesc şi alţi zei nimic nu sunt, fără numai înşelăciune a rătăcirii, aducând şi lor şi altora pierzanie veşnică”. Acestea auzindu-le şi văzându-le mulţi din popor, au crezut în acea zi 160 de oameni şi, mergând, s-au botezat. Dar acestora, puţin mai pe urmă, necredincioşii le-au tăiat capetele, împreună cu al tânărului celui înviat.

Pentru o minune ca aceasta s-au tulburat slujitorii idolilor şi vrăjitorii, apoi făcând gâlceavă şi tulburare mare în popor, strigau către judecător: „Scoate în mijlocul nostru pe vrăjitoare, ucide pe fermecătoarea aceasta, care nu numai trupul ucide, ci şi sufletele şi inimile bărbăteşti”. Sofronie, văzând o minune ca aceasta, era întru nepricepere şi voia să elibereze pe sfânta, însă se temea de răscularea asupra lui a slujitorilor idolilor. Şi ca să nu fie izgonit din patrie, a lăsat pe omul său, cel cu numele Aspazie, pentru împăcarea tulburării poporului, iar el singur s-a dus mâhnit, căci n-a putut ca pe sfânta fecioară, după învierea fiului său, s-o libereze.

Aspazie, luând puterea, a poruncit ca în mijlocul cetăţii să facă un foc şi să arunce pe Sfânta Agnia spre ardere. Şi fiind aruncată sfânta, îndată s-a despărţit văpaia în două părţi, făcându-i în mijloc loc şi răcoare, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea şi-i ardea. Popoul văzând pe fecioară nearsă, socotea că aceea nu are putere dumnezeiască, ci vrajă.

Deci, întărtându-se gâlceava, cu glasuri de hulă strigau tare. Sfânta muceniţă în mijlocul focului, ridicându-şi mâinile în sus se ruga: „Slavă Ţie Atotputernice, de toţi închinat şi slăvite Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care m-ai izbăvit de mâinile oamenilor celor necuraţi şi de spurcăciune ai păzit sufletul şi trupul meu curat. Iată şi acum cu cereasca rouă a Sfântului Duh se răcoreşte mie locul acesta, văpăile se despart şi toată puterea focului se duce asupra slujitorilor celor care se sârguiesc să mă ardă. Bine Te cuvântez, Dumnezeule, Cel Prealăudat, căci în mijlocul văpăii, fără temere îmi dai cale spre Tine, aceasta, care acum o cred şi o văd. De aceea, ce am nădăjduit, aceea am primit şi dorirea mi-am câştigat. Acum pe Tine Te mărturisesc cu inima, pe Tine cu toată dorirea Te-am dorit; iată, la Tine merg, Dumnezeul Cel viu şi adevărat, Care cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, şi cu Sfântul Duh, locuieşti şi împărăţeşti în toţi vecii. Amin”.

Săvârşindu-şi rugăciunea şi focul stingându-se, Aspazie, nesuferind tulburarea poporului, a poruncit să înfigă sabia în grumazii sfintei. Şi astfel Mucenița lui Hristos Agnia, roşindu-se cu sângele său, s-a dus la nunta Mirelui Celui fără de moarte. Iar părinţii ei, luând cu bucurie cinstitul trup al Sfintei Agnia, fiica lor, l-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea ce se numea Nomentana, unde mulţi din credincioşi se adunau la rugăciune, mai ales noaptea, de frica necredincioşilor, care şi acolo şi pe cale pândind, mare răutate făceau.

Odată năvălind fără de veste, pe mulţi i-au rănit, aruncând cu pietre şi pe toţi i-au gonit şi numai o fecioară a rămas, anume Emerențiana, care era de o vârstă cu Sfânta Agnia. Aceea umplându-se de îndrăzneală, ocăra pe tâlhari, zicându-le: „Pentru ce, împietriţilor, ucideţi cu pietre pe oamenii cei nevinovaţi? Ce pricină aţi aflat într-aceştia care pe unul Dumnezeu laudă şi vouă multe bunătăţi vă mijlocesc cu rugăciunile lor?” Iar ei, mâniindu-se, au ucis-o cu pietre. Şi astfel, rugându-se la mormântul Sfintei Agnia, şi-a dat duhul său Domnului. Şi îndată s-a făcut cutremur mare, fulgere şi înfricoşate tunete şi cea mai mare parte din ucigaşi au căzut morţi, ucişi de sus. Şi într-acea vreme cu îndrăzneală mai mult se făcea rău credincioşilor celor ce mergeau la mormântul muceniţei lui Hristos.

Părinţii Sfintei Agnia, mergând noaptea cu prezbiterii, au spălat cinstitul trup al Sfintei Emerențiana, fiind sângerat, şi l-au îngropat aproape de Sfânta Agnia. Iar ei neîncetat erau la mormântul iubitei lor fiice, în toate nopţile priveghind şi plângând. Într-o noapte au văzut o ceată de fecioare, mergând pe lângă dânşii, cu hainele ţesute cu aur, frumos împodobite şi cu slavă cerească luminate, iar în mijlocul lor au văzut pe sfânta lor fiică, Agnia, de asemenea strălucitoare, având de-a dreapta sa un mieluşel mai alb decât zăpada. Aceea spunând către prietenele sale să stea şi să aştepte puţin, a zis către părinţi: „Nu mă plângeţi pe mine ca pe o moartă, ci mai ales vă bucuraţi cu mine, căci cu fecioarele acestea am luat luminoase locaşuri şi pe Cel pe Care L-am iubit cu toată inima pe pământ, cu Acela m-am unit acum în ceruri”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută.

După mulţi ani, sosind împăratul Constantin cel Mare, fiica acestuia bolea cu trupul, cuprinsă fiind de bube de la cap până la picioare şi nu era loc neatins pe trupul ei, încât nici doctorii nu puteau să-i ajute cu ceva. Şi sfat bun luând, a mers noaptea la mormântul Sfintei Muceniţe Agnia şi acolo cu neîndoită credinţă rugându-se cu lacrimi, a adormit şi a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia zicând către dânsa: „Îndrăzneşte, Constanțio, şi crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul tău, prin care acum te tămăduieşti de rănile tale”.

Deşteptându-se din somn Constanția, s-a simţit atât de sănătoasă, ca şi cum niciodată n-ar fi bolit. Şi întorcându-se la palatul ei, a spus tatălui său şi fraţilor, cum a tămăduit-o Sfânta Agnia şi s-a făcut bucurie mare în casa împărătească, încât toată cetatea se bucura, slăvind pe Dumnezeu de acea minune preaslăvită; şi mulţi mergând la mormântul sfintei muceniţe, primeau multe tămăduiri.

După aceea, Constanția, fiica împăratului, a rugat pe tatăl ei să zidească o biserică în numele Sfintei Muceniţe Agnia, la mormântul ei, unde rânduindu-şi viaţa, a petrecut în feciorie cu multe altele de neam bun şi slăvite fecioare, până la sfârşitul ei. Şi astfel s-a făcut mănăstire de fecioare lângă biserica fecioarei şi miresei lui Hristos, Sfânta Agnia întru cinstea şi lauda ei şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Mucenic Neofit.

articol preluat de pe: basilica.ro

 

Ap. I Tesaloniceni 5, 14-23

Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

 

Ev. Luca 17, 3-10

Zis-a Domnul: luaţi aminte de voi înşivă: dacă-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi, dacă el se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce la tine, zicând: îmi pare rău, tu să-l ierţi. Atunci apostolii au zis către Domnul: dă-ne mai multă credinţă. Iar Domnul a răspuns: dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi el va-r asculta. Şi cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păscut oile, îi va zice când vine acasă de la câmp: treci şi şezi la masă? Oare, nu-i va zicemai degrabă: pregăteşte-mi ceva ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mă până ce voi mânca şi voi bea eu; după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi el, oare, servitorului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slujitori nevrednici suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.

artiucole preluate de pe: doxologia.ro

 

Cuv. Maxim Mărturisitorul; Sf. Mc. Neofit si Valerian; Sf. Mc. Agnes romana

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 21 Ianuarie

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea cuviosului nostru părinte Maxim Mărturisitorul.

Maxim Mărturisitorul – foto: calendar-ortodox.ro

Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi.

Dar pentru că se răspândea părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii aceştia, părăsind dregătoriile lumeşti, n-a mai voit să locuiască în sălaşurile păcătoşilor, şi a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii.

Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă s-a dus la Roma cea veche, şi a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit multe scrieri pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu împăratul acelaşi eres.

Şi în timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia şi stăruind în dreapta credinţă i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Şi în plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat şi lui limba, şi a fost trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Neofit.

Sfântul Mucenic Neofit. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie și 13 august (mutarea moaștelor) - foto: doxologia.ro

Sfântul Mucenic Neofit – foto: doxologia.ro

Muncitorul, umplându-se de frică şi de spaimă şi neştiind ce să mai facă, a poruncit ostaşului să străpungă cu ţepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieşi duhul.

Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi, pe nume Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian. De la începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani şi învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea minunat la învăţătură. Şi venea o porumbiţă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.

Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, unde a fost călăuzit de porumbiţă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din avutul lor şi s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Zosim, episcopul Siracuzei din insula Siciliei.

Acest cuvios părinte era din Sicilia, fiu de părinţi credincioşi, cucernici şi bogaţi, care aveau o moşie lângă mănăstirea sfintei Lucia fecioara. După ce Zosim s-a născut şi a fost înţărcat, a fost dăruit sfintei Lucia, împreună cu moşia. Şi vieţuind în mănăstire, a fost rânduit păzitor al raclei sfintei. Odată, ducându-se la părinţi, acasă, aceştia nu i-au îngăduit să stea cu ei, ci l-au trimis înapoi la locaşul sfintei, zicând că trebuie să stea acolo unde a fost dăruit. După treizeci de ani a ajuns egumen al mănăstirii, apoi a fost făcut episcop al cetăţii Siracuza, de Teodor, papa Romei. Şi păstorind bine turma cuvântătoare încredinţată lui şi pe mulţi întorcându-i de la necredinţă la credinţă şi de la răutate la bunătate, a adormit în pace, trăind cincizeci de ani.

 

Tot în această zi, pomenirea pătimirii sfinţilor mucenici Evghenie, Valerian, Candid şi Achila, care au mărturisit în Trapezunt.

Martiriul Sfinților Mucenici Evghenie, Achila, Candid și Valerian. Pomenirea lor de catre Biserica Ortodoxa se face la data de 21 ianuarie - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (985. Vatican Library. Roma.) - foto: wikimedia.org

Martiriul Sfinților Mucenici Evghenie, Achila, Candid și Valerian - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (985. Vatican Library. Roma.) – foto: wikimedia.org

Aceşti sfinţi mucenici au luptat muceniceşte pe vremea împăratului Diocleţian, a lui Maximian şi a lui Lisie Duca. Valerian, Candid şi Achila ascunzându-se în munţii Trapezuntei, Lisie i-a prins. Şi mărturisind ei pe Hristos, Lisie i-a exilat într-o mică cetate din ţinutul Lazichiei, numită Pitius. De acolo fiind aduşi la Trapezunt şi înfăţişaţi lui Lisie au fost supuşi la multe chinuri şi apoi au fost închişi. După câteva zile, prinzând şi pe Evghenie l-au bătut cu cruzime, apoi a fost dus împreună cu dregătorul în templul idolilor, unde sfântul rugându-se, au căzut toţi idolii şi s-au zdrobit ca praful. Pentru aceasta a fost şi el supus la chinuri. Apoi toţi sfinţii fiind băgaţi într-un cuptor aprins şi rămânând nevătămaţi, au fost omorâţi cu sabia.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei Irina în biserica închinată ei de lângă mare.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Agni.

Sfânta Muceniţă Agnia. Pomenirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la 21 ianuarie - foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniţă Agnia – foto: doxologia.ro

Sfânta muceniţă Agni era din cetatea Romei şi se trăgea dintr-un neam strălucit. Viaţa ei se potrivea cu numele, căci era curată la suflet şi la trup. Multe femei mergeau la dânsa şi ea le învăţa cuvântul adevărului şi le îndemna să cunoască pe Hristos Dumnezeu şi Lui unuia să-I slujească. Purtarea ei ajungând la cunoştinţa cârmuitorului, a fost luată şi dusă înaintea lui, unde a fost silită să jertfească idolilor, spunându-i-se că dacă nu va jertfi va fi dusă în casa de desfrânare. Iar ea a zis: “Nici idolilor tăi nu voi jertfi, nici de desfrânare nu-mi pasă, căci cred cu hotărâre în Dumnezeul meu, Care mă va ajuta să scap din toate încercările”. Acestea auzindu-le cârmuitorul cel nelegiuit, a chemat pe mai-marele casei de desfrânare şi i-a dat în seamă pe Agni cea curată, ca să o ducă, cu o singură îmbrăcăminte pe ea, în casa de batjocură.

După ce a ajuns în casa aceea a satanei, şi fiecare de acolo căuta să se apropie de ea ca să o batjocorească, nimeni nefiind împiedicat să se apropie de ea, ci, chiar mai mult, fiecăruia fiindu-i îngăduit să se apropie de ea fără teamă şi cu neruşinare. Cei ce se îndreptau spre ea amorţeau cu toţii şi tuturor li se tăia pofta, rămânând ca şi morţi. Atunci unul plin de trufie şi ca un cal turbat, după ce a batjocorit pe cei ce intraseră la sfânta şi rămăseseră amorţiţi, s-a apropiat cu multă obrăznicie de sfânta fecioară Agni, dar îndată a rămas fără suflare şi a căzut la pământ.

După mai multă vreme, unul din cei de faţă a strigat, zicând: “Mare este credinţa creştinilor”. Intrând şi ceilalţi, cu un glas au strigat cu toţii: “Mare este puterea lui Hristos”. Cârmuitorul, auzind acestea, avea sfânta să i se înfăţişeze şi au adus de faţă şi pe cel mort. Apoi cârmuitorul i-a zis: “Spune, vicleană femeie, cum ai omorât pe acest tânăr?” Sfânta a răspuns: “Când ai poruncit să fiu batjocorită, pe cale, spre casa de desfrânare, s-a luat după mine, un tânăr îmbrăcat în alb, care a intrat în casă şi a stat lângă mine. Acesta a amorţit pofta tinerilor iar pe acesta care zace aici mort, care cu trufie şi îndrăzneală căuta să se atingă de mine, l-a adus în starea aceasta pe care o vezi”. Cârmuitorul a zis: “Cine este acest tânăr îmbrăcat în alb?” Iar sfânta a răspuns: “Domnul şi Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său, ca să împiedice să fiu batjocorită”. Cârmuitorul a zis iarăşi: “De voieşti să ne faci să credem că grăieşti adevărul, roagă-te Dumnezeului tău şi înviază-l”.

Atunci muceniţa, ridicând mâinile spre cer şi făcând rugăciuni, mortul îndată a înviat. Şi s-au spăimântat toţi de această minune preamărită şi însuşi cârmuitorul împreună cu ei a strigat: “Mare este puterea creştinilor şi cu adevărat mare este Dumnezeul acestei preacinstite femei”. Dar unii dintre cei necredincioşi şi necuraţi au strigat către cârmuitor: “Omoar-o, că prin vrăji face lucrurile acestea care par minuni”. Atunci cârmuitorul a poruncit ca sfânta să fie arsă în foc. Deci, aprinzând un foc mare, sfânta, s-a pecetluit în semnul sfintei cruci şi a intrat cu îndrăzneală în mijlocul focului şi cu rugăciunea pe buze a zburat către Domnul, lăsându-şi trupul în foc. După ce a contenit văpaia, unii creştini au luat pe ascuns sfintele ei moaşte şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Dumnezeu.

 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor patru mucenici din Tir, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Neofit, îngrijitorul Mănăstirii Vatopedului, care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu, ieşind din gura sfintei ei icoane, şi care în pace s-a săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Maxim Grecul.

Mihail Trivolis (n. c. 1475 - d. 1556), cunoscut și ca Maxim Grecul, a fost un călugăr umanist rus de origine greacă. S-a afirmat și ca filozof, scriitor și cărturar. A fost considerat un adevărat luminator și reformator al poporului rus. A scris peste 150 de lucrări de o mare diversitate, de la comentarii de texte sacre până la exemplificări poetice. Se remarcă stilul de elevată armonie și eleganță, prin care a contribuit la modelarea artistică a limbii literare ruse. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă, care îl cunoaște ca Sfântul Maxim Grecul sau ca Sfântul Maxim Aghioritul (sau Vatopedinul) si este praznuit la 21 ianuarie - foto: doxologia.ro

Mihail Trivolis (n. c. 1475 – d. 1556) – foto: doxologia.ro

În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care şi în ziua de azi se citeşte în Biserică: “Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi…”

Sfântul Maxim Grecul a fost fiul unui demnitar grec bogat din oraşul Arta (în Epir). El a primit o educaţie foarte bună. În tinereţe a călătorit mult şi a studiat limbile străine şi ştiinţele (i.e. disciplinele intelectuale) în Europa, la Pris, Florenţa şi Veneţia.

Întorcându-se în ţara natală, el a plecat la Muntele Athos, devenind călugăr la Mănăstirea Vatopedu. A studiat cu entuziasm manuscrisele vechi lăsate la Athos de împăraţii bizantini Andronicus Paleologul şi Ioan Cantacuzino (amândoi s-au călugărit).

În această perioadă, Prinţul Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533) a vrut să facă un inventar al manuscriselor greceşti şi al cărţilor mamei sale, Sofia Paleologhina, şi a cerut Protos-ului Sfântului Munte, egumenului Simeon, un translator. Sfântul Maxim a fost ales să meargă la Moscova fiindcă el studia încă din tinereţe cărţile vechi bisericeşti. Ajuns la Moscova, i s-a cerut să traducă în slavonă cărţile patristice şi liturgice, începând cu Psaltirea adnotată.

Sfântul Maxim a încercat să-şi îndeplinească sarcina, dar cum slavona nu era limba lui maternă, există anumite neconcordanţe în traducerile sale.

Mitropolitul Varlaam al Moscovei a apreciat foarte mult munca Sfântului Maxim, dar când Scaunul Moscovei a fost ocupat de Mitropolitul Daniel, situaţia s-a schimbat.

Noul Mitropolit i-a cerut Sfântului Maxim să traducă în slavonă Istoria Bisericii scrisă de Theodorit al Cyrului. Sfântul Maxim a refuzat categoric această însărcinare afirmând că “în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Acest refuz a cauzat o ruptură între Maxim şi Mitropolit. În ciuda diferendelor ivite, Sfântul Maxim şi-a continuat munca de luminare spirituală a ruşilor. El a scris scrisori împotriva musulmanilor, catolicilor şi păgânilor. A tradus Comentariile Sfântului Ioan Hrisostomul la Evangheliile lui Matei şi Ioan. A scris şi câteva lucrări proprii.

Când marele Prinţ Vasile a vrut să divorţeze de soţia lui Solomonia din cauza neputinţei ei de a avea copii, neînfricatul Maxim i-a trimis acestuia lucrarea sa “Capitole instructive privind dreapta credinţă”. În această lucrare îi arăta prinţului că nu trebuia să cedeze patimilor cărnii. Prinţul nu l-a iertat niciodată pentru această îndrăzneală şi l-a întemniţat pe Sfântul Maxim. Din acel moment, o etapă nouă, plină de multă suferinţă începe în viaţa monahului.

Greşelile de traducere din lucrările sale au fost privite ca deliberate şi intenţionate denaturări ale textului. A fost greu pentru el în închisoare, dar în suferinţele sale, el a câştigat mila Domnului. Un înger i s-a arătat zicându-i: “Îndură, Avvo! Prin această durere trecătoare vei fi eliberat de chinurile veşnice.”

În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care şi în ziua de azi se citeşte în Biserică: “Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”

După şase ani, Sfântul maxim a fost eliberat şi trimis la Tver. Acolo atrăit sub supravegherea binevoitorului episcop Acacius care s-a purtat cu grijă faţă de nevinovatul suferind. Sfântul a scris atunci în autobiografia sa: “Cât am fost suferind în închisoare m-am consolat şi întărit cu răbdare.” Şi încă câteva cuvinte din acest text viu: “Nici durerea, nici întristarea, dragă suflete, nu au fost pe nedrept, pentru că acestea a trebuit să le înduri spre binele tău.”

Numai după 20 de ani petrecuţi la Tver, s-a hotărât că Sfântul Maxim poate fi eliberat şi-i poate fi ridicată excomunicarea. Sfântul Maxim, deja de 70 de ani, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în Lavra Sf. Treime-Serghiev. Deşi oprimarea şi munca grea şi-au lăsat urmele asupra sănătăţii sale, spiritul i-a rămas viu, iar el şi-a continuat munca. Împreună cu slujitorul şi ucenicul său, Nil, sfântul a tradus Psaltirea din greacă în slavonă.

Sfântul Maxim a trecut la cele veşnice pe 21 ianuarie 1556. A fost îngropat lângă zidul de nord-vest al bisericii Sfântului Duh din Lavra Sf. Treime-Serghiev. Multe minuni au avut loc la mormântul Sfântului Maxim. Un tropar şi un condac au fost compuse în cinstea sa. Sfântul Maxim este pictat într-o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonezh (6 iulie).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro

 

Mâine, 22 ianuarie, facem pomenirea

Sfântul Apostol Timotei; Sfântul Cuvios Mucenic Anastasie Persul; ✝) Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu)

Sfântul Timotei a scos toate bunătăţile din vasul alegerii, adică de la Pavel, şi a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câştige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc şi a propovădui Evanghelia împărăţiei.