Nicolae Paulescu (1869 – 1931) om de știință român, medic și fiziolog. A contribuit la descoperirea insulinei

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, Bucureşti – d. 19 iulie 1931, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu (1869 – 1931)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziare.com

 

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în Bucureşti pe Calea Moşilor nr. 69, părinţii fiind Costache Paulescu, de profesie negustor şi Maria Paulescu (născută Dan­covici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben” şi, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician şi anatomo-patolog, şi apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux şi secretar de redacţie al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului şi Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În anul 1900 se reîntoarce în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.

În anul 1902 îşi deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet şi Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon şi Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare şi Spitalul.

Nicolae Paulescu in Paris in 1897 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu in Paris in 1897 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitate ştiinţifică

Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societăţii. Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina, şi în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă cu apariţie simultană în Franţa şi Belgia. În anul 1922, Paulescu obţine, de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România, brevetul de invenţie nr. 6255 intitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”. În nici una din publicaţii, Nicolae Paulescu nu aminteşte de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 şi 1919.

Aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni anunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting şi Best neagă influenţa rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu şi afirmă că deşi Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecţiile nu ar avea efect:

Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”
— Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

În ce-i priveşte pe Banting şi Best, Ian Murray îi considera drept nişte cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu. Răspunzând campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaşte în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-şi speranţa că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, Bucureşti – d. 19 iulie 1931, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Paulescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Priorităţile medico-chirurgicale

Prof. univ. Constantin Ionescu-Târgovişte în articolul ”Despre ştiinţa lui Paulescu si neştiinţa altora” enumeră 20 de priorităţi medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:

1. 1897. Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obţinut din vena suprahepatică se face aproximativ în acelaşi timp cu coagularea sângelui obţinut din vena portă sau din venele periferice;

2. 1897. Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului şi coledocului.

3. 1897. Clasifică glandele vasculare în trei categorii şi anume: a) glande de natură epitelială cu secreţie exocrină şi endocrină, exemplu ficatul şi pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreţie doar endocrină, exemplu tiroida şi glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici.

4. 1898. Elaborează un tratament pentru anevrisme în general şi al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injectiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat.

5. 1898. Priorităţi în studiul funcţiei tiroidei si tulburările asociate acesteia.

6. 1898. Priorităţi în cercetarea „specificitătii celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele ţesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenţei celulare”, adica a caracterului nespecific al acestei maladii.”

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti, dezvelită la 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Activitate politică

Concepţia politică a lui Paulescu nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului şi susţinerii extremei drepte.

În 1922, Paulescu a înfiinţat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Naţională Creştină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreşedintele Ligii şi şeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara:

România Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pâinea de la gura bieţilor Români şi care, în sfârşit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolşevism, încearcă să aducă pe aceşti jefuiţi în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”
— N.C. Paulescu, Apărarea Naţională, 22 noiembrie 1925

„Pericolul evreiesc” este plasat de Paulescu în registrul sexualităţii interetnice :

„Şi când cugeţi că sunt cu sutele şi cu miile sărmanele fecioare române, murdărite de jidani, şi că ele nu îndrăznesc să denunţe pe aceşti monştri, din cauza ruşinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauşti tăiaţi împrejur şi respingători, ceea ce le aşteaptă este mai întâi moaşa jidoafcă care le mântuie prin avortare şi care în acelaşi timp le suflă şi ultima para, pe urmă Curtea cu juraţi şi în sfârşit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferinţelor lor de martire. ”
— N.C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul şi Francmasoneria, 1913

Influenţa lui Paulescu asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorului Legiunii Arhanghelul Mihail, a fost asumată deschis de acesta din urmă:

„Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul… erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti. ”
— Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 1936.

Ca mentor al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:

„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasa conducatoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasa subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă. ”
— citat de Şerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007

Pentru Paulescu, evreii erau păduchi care trebuiau eliminaţi de pe teritoriul ţării:

„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind şi ei până peste cap de paduchi, ar refuza mortiş să mai primească şi pe ai noştri. Ar trebui deci ca toate ţările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-şi poate fiecare arunca lăturile. ”
— N.C. Paulescu, Apărarea Naţională, 1 februarie 1925

Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul legionar.

În anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizaţia International Diabetes Federation a decis să renunţe la orice asociere cu Nicolae Paulescu şi să nu accepte decernarea de premii în numele lui Paulescu la congresele organizaţiei.

 

Cine a descoperit insulina?

Laguesse în 1893 şi Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanţă care controlează metabolismul carbohidratilor.. Această substanţă a fost numită “insulină” de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool şi a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919). Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici şi ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparţine lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.

„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parţial) prin acidulare cu acid clorhidric şi neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă şi nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanţa pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici şi observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal. Cu puţin timp după terminarea acestor experienţe, savantul român a fost mobilizat în armata română. După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care îşi descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.

În vara lui 1921, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au publicat descoperirea unei substanţe active în regularea glicemiei.

În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) şi doctorate în fiziologie (1898) şi ştiinţe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universităţii din Bucureşti.) şi co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de preşedintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină şi nosologie (1903), le făcuse cunoscute lumii şi el, exact în aceeaşi perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale) în condiţiile în care dascălul savantului român – Étienne Lancereaux – a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care îşi are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările şi rezultatele lui Nicolae Paulescu, cum cunoşteau şi despre rezultatele similare obţinute de Israel Kleiner şi, mai înainte, germanul Zuelzer şi încă alţii, însă cel puţin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înţeleagă corect (traducând greşit din limba franceză “non plus” din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul “no bon”. Pe de altă parte, canadienii au detectat totuşi şi defecte reale, obiective, în metoda, protocolul şi interpretarea rezultatelor savantului român, şi impulsionaţi de înaltele exigenţe ale lui MacLeoad au sfârşit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri şi sprijin multidisciplinar (biochimişti), n-a ajuns.

Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter şi din nou alcool. Acest extract şi-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În ciuda contribuţiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de şcoala de medicină şi istoriografia ştiinţifică occidentale (de exemplu monografia “The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery” (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini şi care debutează cu o istorie a contribuţiilor medicale la înţelegerea rolului şi modului de funcţionare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menţionat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, şi asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia “International Diabetes Federation” din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel şi azi în manualele de medicină şi în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el – “celulele Clara”) pentru contribuţiile lui; o dovadă a aceluiaşi dublu standard este şi faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf – un alt savant austriac şi nazist înfocat, tot atât de înfocat ca şi colaboratorii lui în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar şi în 1990 “New England Journal of Medicine” scria că “este o lucrare excepţională de mare utilitate pentru anatomişti şi chirurgi“, dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de nazişti (din care o minoritate erau evrei) – este şi azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului. În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător şi endocrin, a fost păstrat în funcţia de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania, asta deşi a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte şi stresate prin anunţarea datei execuţiei mai sunt încă şi azi citate de unii cercetători occidentali, în ciuda bestialităţii protocoalelor imaginate de medicul berlinez.

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) om de știință român, medic și fiziolog, descoperitorul Insulinei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nicolae Paulescu (1869 – 1931) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cand a fost folosita pentru prima data insulina pentru tratamentul diabetului

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Insulina, a fost folosita pentru prima data pe un pacient, in tratarea diabetului,  pe 11 ianuarie 1922, la putin timp dupa ce profesorul Nicolae Paulescu a reusit, in decembrie 1921, sa faca epocala descoperire a insulinei in urma unor indelungate studii experimentale si observatii clinice si de laborator.

Primul pacient bolnav de diabet pe care s-a folosit insulina a fost Leonard Thompson , pe atunci in varsta de 14 ani, care era internat la Toronto General Hospital. Prima injectie cu insulina, care i-a fost administrata de catre medicul Frederick G. Banting, i-a produs severe reactii alergice, din cauza ca insulina era impura.

Prin urmare, nu i s-a mai injectat insulina decat 12 zile mai tarziu, dupa ce biochimistul James Collip a muncit zi si noapte si a reusit sa purifice extractul (sub indrumarea lui John J.R. Macleod). Cea de-a doua injectie, care nu i-a mai produs reactii adverse si i-a imbunatatit considerabil starea sanatatii, i-a fost administrata pe 23 ianuarie 1922.

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes - foto: dhrcindia.com

Leonard Thompson (1908–1935) is the first person to have received injection of insulin as a treatment for Type 1 diabetes – foto: dhrcindia.com

In februarie 1922, Frederik. G. Banting si Charles H. Best au publicat un articol in care se prezentau rezultatele experimentale obtinute prin folosirea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, si care confirmau concluziile profesorului doctor roman Nicolae Paulescu, al carui articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit de Nicolae Paulescu “pancreina”, aparuse deja in data de 31 august 1921 in revista belgiana Archives Internationales de Physiologie.

Desi articolul lui Banting si Best a aparut dupa articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicina din 1923 a fost acordat cercetatorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentala desfasurata, si lui John James Rickard Macleod, pentru utilizarea insulinei in practica clinica, desi meritul principal l-a avut biochimistul Collip.

Banting, jignit de faptul ca Best nu fusese mentionat, a decis sa imparta Premiul Nobel cu el, iar Macleod l-a impartit cu James Collip. Insa Nicolae Paulescu nu a fost mentionat absolut deloc.

In 1969, diabetologul scotian Ian Murray a vrut sa scrie un istoric al descoperirii insulinei si a constatat ca Paulescu publicase primul lucrari valoroase in care a descris cu lux de amanunte actiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Articolul sau a aparut in 1971.

In reactie, profesorul Tiselius, directorul Institutului Nobel, a anuntat atunci ca Nicolae Paulescu merita cu prioritate sa primeasca Premiul Nobel, in 1923, pentru descoperirea insulinei, dar – conform statutelor Comitetului – excludea posibilitatea unei reparatii oficiale, exprimandu-si doar speranta ca “opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiata cum se cuvine de forurile stiintifice internationale.

articole preluate de de pe ro.wikipedia.org; ziare.com

 

Un mare român care a schimbat lumea şi un mare nedreptăţit al istoriei ştiinţei – dr. Nicolae Paulescu

O DESCOPERIRE ROMÂNEASCĂ FURATĂ – INSULINA