Abolirea sclaviei în Statele Unite ale Americii (19 iunie 1862); Proclamația de emancipare (22 septembrie 1862; 1 ianuarie 1863)

Sclavi pe o plantație de cartofi

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Civil American

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.

În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii războiului civil.
roșu: statele libere
negru: statele sclavagiste
verde: teritoriile organizate

Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat. Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii. 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație. În consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”, și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred Scott” ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.

Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri.” Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform scopului declarat de abolire a sclaviei.” Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.

Coperta romanului aboliţionist Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe, carte care a influenţat puternic curentul aboliţionist din Nord

Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate rasială. Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas, specifica faptul că statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.

Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către statele din Sud. Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare. Și Nordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”

 

Abraham Lincoln*, al 16-lea Președinte al Statelor Unite (1861–1865)

Lincoln a înțeles că puterea guvernului federal de a pune capăt sclaviei era limitată de Constituție, care până în 1865 lăsa chestiunea în seama fiecărui stat. Înainte și în timpul alegerii sale ca președinte, el a susținut că dispariția finală a sclaviei va rezulta din împiedicarea expansiunii ei în noile teritorii americane. La începutul războiului, el a încercat și să convingă statele să accepte eliberarea cu despăgubire în schimbul interzicerii sclaviei. Lincoln credea că limitarea sclaviei în aceste moduri o va elimina prin mijloace economice, așa cum prevedeau Părinții Fondatori, în conformitatea cu Constituția. Președintele Lincoln a respins două tentative de emancipare limitate geografic ale general-maiorului John C. Frémont în august 1861 și a general-maiorului David Hunter în mai 1862, cu argumentul că nu le stă lor în putere, și că va deranja statele de graniță loiale Uniunii.

La 19 iunie 1862, cu susținerea lui Lincoln, Congresul a adoptat o lege prin care interzicea sclavia în toate teritoriile federale. În iulie 1862, a fost adoptată o a doua Lege de Confiscare, prin care se stabileau proceduri judecătorești prin care se puteau elibera sclavii oricărei persoane condamnate pentru ajutarea rebeliunii. Desi Lincoln credea că nu stă în puterea Congresului să elibereze sclavii din state, el a aprobat legea, dând credit legislativului. El considera însă că asemenea acțiuni sunt atribuția exclusivă a comandantului suprem în timp de război, atribuții care îi revin prin Constituție președintelui, iar Lincoln plănuia să acționeze și el în același sens. În acea lună, Lincoln a discutat cu cabinetul o variantă a proclamației de emancipare. În ea, el declara: „ca măsură militară potrivită și necesară, începând cu 1 ianuarie 1863, toate persoanele deținute ca sclavi în statele confederate vor fi pentru totdeauna libere”.

În particular, Lincoln ajunsese în acest moment la concluzia că baza de sclavi a Confederației trebuie eliminată. Politicienii Copperheads susțineau însă că emanciparea este o piedică la adresa păcii și reunificării. Redactorul republican Horace Greeley de la foarte influentul New York Tribune a căzut în capcană, iar Lincoln a negat direct aceasta într-o abilă scrisoare din 22 august 1862. Președintele a spus că principalul scop al acțiunilor sale ca președinte (folosind pronumele personal de persoana întâi și termenul de „îndatorire oficială”) era conservarea Uniunii:

„Obiectivul meu de ansamblu în această luptă este salvarea Uniunii, nu acela de a salva sau de a distruge sclavia. Dacă aș putea salva Uniunea fără să eliberez vreun sclav, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând toți sclavii, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând pe unii și lăsându-i pe alții cum erau, atunci aș face și asta. Ceea ce fac eu în privința sclaviei și a rasei de culoare, fac pentru că cred că ajută la salvarea Uniunii; și ceea ce nu fac, nu fac pentru că nu cred că va ajuta la salvarea Uniunii … Aici mi-am declarat scopul în conformitate cu ce consider că este îndatorirea mea oficială; și nu intenționez să modific nici dorința mea personală, pe care adesea mi-am exprimat-o, ca toți oamenii de pretutindeni să fie liberi.”

Proclamația de emancipare, emisă la 22 septembrie 1862, și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1863, îi declara liberi pe sclavii din 10 state neaflate sub controlul Uniunii, cu excepții privind zonele aflate deja sub controlul Uniunii în două state. Lincoln a petrecut următoarele 100 de zile pregătind armata și națiunea pentru emancipare, în timp ce democrații și-au raliat alegătorii de la alegerile legislative din 1862 avertizând privind amenințarea pe care o reprezintă sclavii eliberați pentru albii din Nord.

Odată ce abolirea sclaviei în statele rebele a devenit un obiectiv militar, pe măsură ce armatele Uniunii înaintau spre sud, din ce în ce mai mulți erau eliberați, până când toți cei trei milioane din teritoriul confederat au fost eliberați. Comentariul lui Lincoln la semnarea proclamației a fost: „niciodată, în viața mea, nu m-am simțit mai sigur că fac ceea ce trebuie, decât acum când semnez această hârtie.” O vreme, Lincoln a continuat planurile mai vechi de a constitui colonii de sclavi eliberați. El comenta favorabil pe tema colonizării în Proclamația de emancipare, dar toate tentativele de a pune în aplicare un proiect de asemenea amploare au dat greș. La câteva zile după anunțarea emancipării, 13 guvernatori republicani s-au întrunit la Conferința de Război a Guvernatorilor; ei au susținut proclamația președintelui, dar au propus demiterea generalului George B. McClellan din funcția de comandant al armatei Uniunii.

După emiterea Proclamației de emancipare, înrolarea foștilor sclavi în armată a devenit politică oficială a guvernului. Până în primăvara lui 1863, Lincoln era gata să recruteze soldați negri în numere mai mari decât cele modice de până atunci. Într-o scrisoare adresată lui Andrew Johnson, guvernatorul militar al statului Tennessee, în care îl încuraja să ia inițiativa de a strânge armate de negri, Lincoln scria: „simpla vedere a 50.000 de soldați negri înarmați și pregătiți pe malurile fluviului Mississippi ar pune capăt pe loc rebeliunii”. Până la sfârșitul lui 1863, la îndrumarea lui Lincoln, generalul Lorenzo Thomas recrutase 20 de regimente de negri din valea râului Mississippi. Frederick Douglass a făcut odată următoarea remarcă referitoare la Lincoln: „în compania sa, nu mi s-a amintit niciodată de originea mea umilă și de culoarea mea nepopulară”.

Soldaţi din Compania de infanterie E, a IV-a de Culoare din armata Uniunii

 

Proclamația de emancipare

 

Proclamația de emancipare constă din două decrete ale Președintelui Statelor Unite Abraham Lincoln emise în timpul războiului civil american. Primul, emis la 22 septembrie 1862, a declarat liberi toți sclavii din toate statele Confederației care nu aveau să treacă sub controlul Uniunii până la 1 ianuarie 1863. Al doilea decret, emis la 1 ianuarie 1863, a numit statele în care este valabil.

Proclamația de emancipare a fost atacată la acea vreme pentru că elibera doar sclavii asupra căror Uniunea nu avea putere. În practică, proclamația a însemnat un angajament al Uniunii de a desființa sclavia, decizie controversată în Nord. Lincoln a emis decretul din poziția sa de „Comandant Suprem al Forțelor Armate” conform articolului II, secțiunea 2 din Constituția Statelor Unite.

Proclamația nu a eliberat niciun sclav din statele de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware, și Virginia de Vest), sau din statele sau porțiunile de state din Sud care se aflau sub controlul Uniunii. I-a afectat direct, la început, doar pe acei sclavi care fugiseră din Sud și trecuseră în Uniune. Aflând vestea Proclamației, și alți sclavi au fugit dincolo de liniile unioniste pe măsură ce armata Nordului avansa spre sud. În vreme ce armatele Uniunii au ocupat Confederația, mii de sclavi erau eliberați în fiecare zi până când aproape toți (aproximativ 4 milioane, conform recensământului din 1860) au devenit liberi până în iulie 1865.

După război, aboliționiștii erau îngrijorați de faptul că Proclamația ar fi fost doar o măsură luată pe timpul războiului, și că nu avea puterea de a pune capăt sclaviei. Câteva foste state sclavagiste au adoptat legi de interzicere a sclaviei; totuși, sclavia a continuat să existe până când a fost desființată prin ratificarea Amendamentului al 13-lea la 18 decembrie 1865.

 

Situația sclavilor eliberați în 1865-66 și intrarea în vigoare a Codurilor Negrilor

Desen apărut în Harper’s Magazine caricaturizând opoziția Ku Klux Klan și White League față de Reconstrucție

Guvernele statelor din Sud au pus în aplicare rapid niște legi restrictive pentru negri, care însă au fost abolite în 1866 și nu au avut efect deoarece Biroul pentru Eliberați (și nu tribunalele locale) au tratat chestiunile legale ale sclavilor eliberați.
Legile negrilor sunt un indiciu privind planurile pregătite de albii din sud pentru foștii sclavi. Negrii urmau să aibă mai multe drepturi decât aveau negrii liberi înainte de război, dar acestea aveau să se limiteze la o serie de drepturi civile minore. Nu urma să aibă drept de vot, și, cum ei nu erau cetățeni, nu aveau dreptul de a purta armă, nici cel de a face parte din juriul unor procese în care erau implicați albi, și nici cel de a se muta fără loc de muncă. Legile negrilor ar fi restrâns puterea negrilor de a-și controla propriile locuri de muncă. Opinia publică din Nord a fost scandalizată de aceste legi. Ele au fost abrogate prin Legea drepturilor civile din 1866 care a dat sclavilor eliberați egalitate în fața legii (însă nu și dreptul de vot).

Negrii au respins metodele coloniilor de muncă din perioada sclaviei; cu susținerea puternică a Biroului pentru Eliberați, ei au forțat proprietarii de plantații să negocieze contractele de muncă. Aceste negocieri au condus la înființarea sistemului arendei, care le-a dat negrilor o mai mare independență economică și socială decât coloniile de muncă. Totuși, din cauza lipsei de capital și deoarece proprietarii de plantații continuau să controleze mijloacele de producție (unelte, animale de povară și pământ), foștii sclavi au fost forțați să cultive plante industriale (mai ales bumbac) pentru proprietari și pentru negustori. Sărăcia pe scară largă, perturbarea unei economii predominant agrare puternic dependentă de bumbac, și prăbușirea prețului bumbacului, au condus în câteva decenii la îndatorarea majorității negrilor, și la sărăcirea multor proprietari de plantații.

Oficialii din Nord au furnizat relatări diferite privind situația foștilor sclavi din Sud. O evaluare dură a venit din partea lui Carl Schurz, care a relatat situația din statele de pe coasta Golfului Mexic. El a documentat zeci de linșări și a susținut că sute sau mii de alți afroamericani erau omorâți.

Numărul de omoruri și de violențe comise împotriva negrilor este foarte mare; ne putem forma doar o părere estimativă asupra a ceea ce se petrece în aceste părți ale Sudului care nu sunt sub supraveghere militară strictă, și de unde nu provin rapoarte regulate, după ce se petrece chiar sub ochii autorităților noastre militare. În ce privește experiența mea personală, voi menționa doar că în timpul sejurului meu de două zile în Atlanta, un negru a fost înjunghiat mortal pe stradă, și trei au fost otrăviți, dintre care unul a murit. În timp ce eram la Montgomery, un negru a fost tăiat la gât cu intenția evidentă de a fi ucis, și un altul a fost împușcat, dar amândoi au scăpat cu viață. Câteva ziare atașate acestui raport dau o relatare a numărului de cazuri de crimă care au avut loc în diverse locuri într-o perioadă anume de timp. Este un fapt trist că aceste acte nu se limitează la acea clasă de oameni care ar putea fi denumită pleava. Carl Schurz, “Report on the Condition of the South”, decembrie 1865 (U.S. Senate Exec. Doc. No. 2, 39th Congress, 1st session).

Raportul conținea mărturii date sub jurământ de soldați și oficiali ai Biroului pentru Eliberați. În Selma, Alabama, maiorul J.P. Houston a notat că albii care au omorât 12 afroamericani în districtul său nici măcar nu au fost judecați. Multe alte omoruri nici nu au fost investigate oficial. Căpitanul Poillon a descris patrule de albi din sud-vestul statului Alabama „care abordează unele ambarcațiuni; după plecarea vaselor, ei împușcă, spânzură sau îneacă victimele pe care le găsesc la bord, și toți cei găsiți pe drumuri sau venind dinspre râuri sunt aproape întotdeauna omorâți. Negrii uluiți și îngroziți nu știu ce să facă–să plece înseamnă moartea; să rămână înseamnă să sufere povara crescândă impusă asupra lor de cruzii supraveghetori, al căror singur interes este munca negrilor, stoarsă prin orice metodă pe care o ingeniozitate inumană ar putea-o găsi; se recurge la biciuiri și omoruri pentru a-i intimida pe cei pe care doar teama de o moarte groaznică îi face să rămână, în vreme ce patrulele, câinii și iscoadele, deghizați în yankei, îi păzesc veșnic pe acești nefericiți.”

Al treisprezecelea amendament al Constituţiei SUA, prin care era abolită sclavia

Răspunsurile moderaților

Ca răspuns față de legile negrilor și la semnele îngrijorătoare ale recalcitranței sudiștilor, republicanii radicali au blocat readmiterea fostelor state rebele în Congres în toamna lui 1865. Congresul a reînnoit și Biroul pentru Eliberați, dar Johnson a refuzat să promulge legea Biroului pentru Eliberați în februarie 1866. Senatorul de Illinois Lyman Trumbull, liderul republicanilor moderați, s-a simțit jignit de legile negrilor. El a propus prima lege a drepturilor civile, deoarece abolirea sclaviei era vidă de conținut dacă „vor fi aplicate legi care să priveze persoanele de descendență africană de drepturile esențiale ale unor oameni liberi… O lege care nu permite unei persoane de culoare să treacă dintr-un district în altul, și una care nu le permite să aibă proprietăți, să predea, să fie preoți, sunt sigur legi care încalcă drepturile unor oameni liberi… Scopul acestei propuneri legislative este distrugerea tuturor acestor discriminări.”

Partea cea mai importantă a propunerii lui Trumbull era secțiunea introductivă:

„Toate persoanele născute în Statele Unite… sunt declarate cetățeni ai Statelor Unite; acești cetățeni de orice rasă sau culoare, indiferent dacă au fost sau nu sclavi … vor avea aceleași drepturi în toate statele …de a semna și pune în aplicare contracte, de a iniția proces, de a face parte în proces, de a depune mărturie, de a moșteni, cumpăra, închiria, vinde, deține și de a transporta orice proprietate personală, și de a beneficia în mod egal de toate legile și prevederile legale privind siguranța persoanei și a proprietății, de care se bucură și cetățenii albi; lor li se vor aplica aceleași pedepse … și se vor supune acelorași legi.”

Congresul a adoptat rapid legea drepturilor civile; Senatul la 2 februarie a votat 33–12; Camera Reprezentanților a votat-o la 13 martie cu 111–38.

Vetoul lui Johnson; ralierea republicanilor împotriva lui

Deși presat de moderații din Congres să semneze legea drepturilor civile, Johnson s-a îndepărtat decisiv de aceștia, refuzând să o promulge la 27 martie. Mesajul său de veto obiecta împotriva măsurii deoarece ea acorda cetățenie sclavilor eliberați într-un moment când unsprezece din cele treizeci și șase de state nu erau reprezentate și încerca să impună prin lege federală „o egalitate perfectă între rasele albă și neagră în toate statele Uniunii”. Johnson a spus că aceasta reprezintă un amestec al autorității federale în drepturile statelor, ceea ce nu era costituțional și era contrar tuturor precedentelor. Era o „încercare de centralizare și de concentrare a întregii puteri legislative la nivelul guvernului național.”

Dezbaterea privind Reconstrucţia şi Biroul pentru Eliberaţi a atins scara naţională. Acest afiş electoral din 1866 din Pennsylvania sugerează că banii Biroului pentru Eliberaţi sunt cheltuiţi pe negri leneşi pe cheltuiala muncitorilor albi.

Partidul Democrat, proclamându-se partid al albilor din nord și din sud, l-a susținut pe Johnson. Totuși, Congresul putea vota în proporție de două treimi pentru a forța președintele să promulge o lege, iar republicanii au strâns această majoritate (în Senat—la limită—33:15, și în Camera Reprezentanților cu 122:41) iar legea drepturilor civile a devenit oficială. Congresul a trecut și legea Biroului pentru Eliberați cu aceeași majoritate, peste vetoul lui Johnson.

Ultima propunere a moderaților a fost Amendamentul al 14-lea, al cărui principal autor a fost reprezentantul John Bingham. Acesta a fost gândit pentru a introduce în Constituție specificațiile cele mai importante ale legii drepturilor civile, dar a mers mult mai departe decât atât. A extins cetățenia la toate persoanele născute în Statele Unite (cu excepția vizitatorilor și a indienilor din rezervații), a penalizat statele care nu acordau sclavilor eliberați dreptul la vot, și mai ales, a înființat noi drepturi civile federale care puteau fi apărate în instanțe federale. A garantat plata datoriei de război federale (și a promis că plata datoriei de război confederate nu va fi efectuată niciodată). Johnson și-a folosit influența pentru a bloca amendamentul în state, deoarece era necesar ca trei sferturi din state să-l adopte pentru a fi ratificat. (Amendamentul a fost totuși ratificat în cele din urmă.) Efortul moderaților de a ajunge la un compromis cu Johnson a eșuat, și a izbucnit o luptă politică între republicani (radicali și moderați) pe de o parte, și Johnson și aliații săi din Partidul Democrat din Nord, și din grupările conservatoare (cu diverse nume) din statele sudice, pe de altă parte.

 

*Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Washington, D.C., SUA) a fost al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org