(Alexandru Cristian Surcel) Unirea la români

România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articol de Alexandru Cristian Surcel

1 februarie 2026

(articol în curs de editare)

 

Unirea la români

---

 

Ziua de 24 Ianuarie, ar fi putut completa un week-end prelungit, dacă nu ar fi căzut anul acesta (2026 n.r.) chiar sâmbăta. Asta nu-i știrbește însă semnificația, aceea de aniversare a Unirii Principatelor Române în anul 1859, colocvial cunoscută și drept Mica Unire (spre a fi diferențiată de Marea și tripla Unire de la 1918). Așa că, fraților, La mulți ani!

Ei bine, cum necum, unirea și unirile par să fie un laitmotiv al istoriei naționale. Încă din antichitate, românii și strămoșii lor s-au tot unit. Sigur, asta nu este neapărat proba unui simțământ național întins pe milenii, așa cum postulau pașoptiștii și, într-o formă și mai propagandistică, istoricii epocii Ceaușescu. Dar este un fapt care poate fi ușor constatat, indiferent ce spun creatorii de anti-mituri despre istoria românilor, mai mult sau mai puțin la modă din anii ’90 încoace.

Este o observație cu atât mai interesantă cu cât președinții Republicii Moldova și României și-au reiterat pentru a doua oară, în cazul președintei Maia Sandu într-un interval foarte scurt, declarațiile despre unire. Sigur, sunt declarații prudente, care nu anunță iminența evenimentului respectiv sau acțiuni concrete în acea direcție, dar care au informat deja populația celor două state care e planul B în cazul în care integrarea europeană a Moldovei Răsăritene nu avansează suficient de repede, se blochează sau se realizează, dar nu mai este de ajuns într-un posibil context viitor mai nefavorabil decât cel actual. Mai mult, astfel de declarații pot fi și un început de pregătire psihologică a populației. Să nu uităm că procentul unioniștilor din Republica Moldova a crescut la circa 40% de la sub 10% cât ajunsese în primii ani ai guvernării comuniste pro-ruse în condițiile în care unionismul a fost în permanență descurajat din 1994 încoace, indiferent dacă la putere erau guverne declarate ca fiind pro-europene (nu mai zic când guvernele erau pro-ruse…). Care ar fi progresia dacă unirea ar fi o idee privită favorabil de conducerile din ambele capitale?

Așadar, este foarte probabil să ne apropiem de o nouă unire românească, practic ca tiparul nostru istoric să se repete. Așa că hai să trecem puțin în revistă unirile care au punctat istoria noastră, cam de pe când aceasta nu este doar informație arheologică, greu de tradus în evenimente foarte concrete:

 

1. Tracia Odrisă:

---

 

În anul 470 î.Ch., când Persia Ahemenidă bătea la porțille Balcanilor și sciții lansau raiduri din stepele din sudul Ucrainei, regele Teres I al neamului trac al odrisilor îți impunea autoritatea asupra majorității triburilor din Tracia dintre Munții Balcani și Marea Egee. Sigur, nu era ceva neobișnuit ca diferitele triburi ale Europei așa-zis barbare să formeze confederații mai mult sau mai puțin efemere, dar de data aceasta a fost mai mult decât atât. De data aceasta însă această unire a tracilor a fost diferită. Era vorba de un regat în toată puterea cuvântului, la standardul din epoca fierului, desigur. În perioada sa de apogeu, pe vremea regilor Sitalces I (431-424 î.Ch.) și Cotys I (424-405 î.Ch.), autoritatea regilor odrisi s-a întins chiar și asupra geților din sud, până la Dunăre, inclusiv din Dobrogea. Regatul odrisilor a fost în cele din urmă cucerit de Filip al II-lea al Macedoniei, în anul 341 î.Ch.; după moartea lui Alexandru cel Mare s-a încercat refacerea lui de către regele Seuthes al III-lea, dar în anul 313 î.Ch. învingător a fost macedoneanul Lysimachos, proclamat rege al Traciei. Apoi și regatul lui Lysimachos s-a dizolvat sub loviturile migrației celtice din anii 279-278 î.Ch.

Sigur, Tracia odrisă este un episod care ține mai mult de istoria Bulgariei. Iar tracii de la sud de Munții Balcani se vor fi înrudit cu dacii și cu geții, dar contribuția lor la formarea poporului român a fost marginală. Totuși, acest regat a stabilit un model care avea să fie preluat de un unificator de mai târziu, de data aceasta categoric aparținând istoriei noastre.

 

2. Regatul Daciei:

---

 

Prin anul 82 î.Ch., potrivit corelării pe care geograful antic Strabon o face cu dictatura lui Sulla la Roma, pe scaunul regal al unei mari uniuni de triburi getice urca un prinț cu numele de Burebista și la destul de puțină vreme acesta se asocia cu un lider religios foarte influent, cu studii în Egipt, cel mai probabil la Marea Bibliotecă din Alexandria, un fel de profet zeificat cunoscut ca Deceneu. Iar după un număr de ani cei doi reușesc să unifice toate triburile geților și dacilor, ba chiar să supună noului regat toți vecinii, până la hotarele Republicii Romane (care înghițise deja Macedonia și mare parte din Illyria). Sigur, concentrarea de putere în lumea dacilor și geților de la nord de Dunăre, aflată sub tripla amenințare a raidurilor celților și sarmaților și a expansiunii romane, începuse mai demult. Un indiciu stă în faptul că centrele care bat monedă, destul de numeroase în secolele IV-III î.Ch., se restrâng la patru prin secolul al II-lea î.Ch. Unii regi de uniuni de triburi ajung suficient de semnificativi ca să fie consemnați în istoriile scrise ale grecilor și romanilor. Dar ceea ce se întâmplă după marea unificare realizată de Burebista și de Deceneu- mari construcții edilitare în zona unei capitale, reforme religioase, edictarea, spune Jordanes, a unor legi scrise, organizarea unei adevărate mașini de război și altele sunt congruente cu formarea unui regat propriu-zis, peste nivelul obișnuitelor confederații efemere barbare. Evident că nu a fost „statul dac centralizat”, adică un soi de Republica Socialistă România antică, despre care aberau istoricii lui Ceaușescu. Dar, totuși, o astfel de construcție politică avea să mai apară în lumea barbarilor europeni de-abia pe la regatele vandalilor și goților din Africa de Nord, Peninsula Iberică și Italia, secole mai târziu.

Regatul întemeiat de Burebista și Deceneu printr-o unire completă a dacilor, geților și moesilor, adică a strămoșilor direcți ai românilor, a intrat în istorie ca regatul Daciei și a continuat să se dezvolte, în ciuda unor fragmentări efemere în primii 15 ani de după moartea prin asasinare a lui Burebista în anul 44 î.Ch. și a faptului că niciodată nu avea să mai atingă dimensiunile cvasi-imperiale de la apogeul domniei primului rege, până la marile confruntări cu Imperiul Roman din anii 85-89 și 101-106 d.Ch., când eroul a fost marele rege Diurpaneus-Decebal. Care a făcut și un pas suplimentar către consolidarea statală, copiindu-i pe romani și numind prefecți ai cetăților și prefecți responsabili cu producția agricolă. Iarăși vor trece secole până când undeva în Europa vreun conducător barbar va mai adopta o astfel de măsură. Istoria scrisă a mai consemnat și lista completă sau aproape completă a regilor care s-au succedat în fruntea Daciei între Burebista și Decebal, în timp ce regii altor entități desprinse după moartea întâiului rege sunt amintiți doar în contextul evenimentelor ce se consumă în primii 15 ani, culminând cu primul război daco-roman din anii 29-28 î.Ch.

Trebuie însă să fac aici legătura cu odrisii. Când Burebista și Deceneu și-au început unirea, conceptul de Dacia nu exista. Geții, dacii erau bine cunoscuți, dar lumea antică vedea în ei niște traci. Burebista nu apare în niciuna din inscripțiile contemporane dedicate lui drept rege al Daciei. Omagiul sfetnicului său grec Acornion din Balcicul de azi îl numește pe Burebista „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia, stăpânitor de ambele părți ale Dunării”. Cu alte cuvinte, Burebista preluase tradiția regilor odrisi de pe vremuri ca regi ai Traciei și titulatura de sorginte ahemenidă de rege al regilor, cum în general se intitulau toți regii elenistici din Orientul Apropiat, regatul său copiind în fond modelul acestor state construite pe ruinele imperiilor ahemenid și al lui Alexandru cel Mare. Pe măsură însă ce dominația romană se consolidează la sud de Dunăre, unde aceștia înființează chiar pentru mai multe decenii un regat al Traciei controlat de ei, iar puterea regală de la nord de Dunăre supraviețuiește crizei interne și își reafirmă autoritatea în teritoriile dacice și în cele getice mai nordice, regatul Daciei devine un reper am putea spune geopolitic al antichității târzii. Și chiar dacă Dacia este cucerită și desființată ca stat de împăratul Traian (98-117), devenind ultima cucerire durabilă a Imperiului Roman, începând din Renașterea târzie și din perioada iluministă va inspira anumite proiecte ale marilor cancelarii europene pentru o construcție politică în Carpați și la Dunărea de Jos.

 

3. De la obști la țări:

---

 

Prezența de 600 de ani a Imperiului Roman la Dunărea de Jos, din care pentru 165 de ani a inclus și mare parte din teritoriul Daciei de la nord de Dunăre (cu două reveniri la nord de Dunăre, de la Constantin cel Mare la migrația hunilor din anii 375-376 și apoi în timpul domniei împăratului Justinian, în prima jumătate a secolului al VI-lea), a lăsat o moștenire de neșters: poporul român, format pe matricea fostelor triburi dacice, getice și moesice, dar vorbitor al unei limbi derivate din latina vulgata, adică din limba efectiv vorbită de locuitorii Romei imperiale, practicant de devreme al religiei creștine, devenită în secolul al IV-lea religia oficială a Imperiului Roman.

Strămoșii românilor nu au existat însă din punct de vedere politic decât mult mai târziu, pentru că în cea mai mare parte a primului mileniu guvernarea romană a fost treptat înlocuită cu hegemonii ale triburilor barbare, aflate într-o amplă migrație care a durat sute de ani. La început, între aceste triburi barbare s-au aflat și triburi ale așa-numiților daci liberi, pe care împărații Traian și Hadrian îi lăsaseră să se guverneze singuri, în calitate de clienți (vasali) ai Romei. Dar, când Imperiul Roman întreprinde marea sa expediție împotriva carpilor, în anii 312-314, dacii liberi practic ies din istorie; o ultimă menționare este a carpilor aliați cu hunii în anul 381.

Așa că timp de secole, romanicii din Carpați și de la Dunărea de Jos și apoi românii timpurii trăiesc organizați în așa-numite obști sătești, o formă străveche de organizare, cu rădăcini în preistorie și care va persista în anumite zone de munte până prin prima jumătate a secolului al XX-lea. Obștile românești erau conduse de juzi, de la latinescul „judex”, „judecător”, deci a căror funcție principală era arbitrarea litigiilor și împărțirea dreptății, asistați de adunarea bărbaților maturi cunoscuți ca „moși”, termen de origine traco-dacică, sau „bătrâni”, de la latinescul „veteranus”. Pe măsură ce, de prin secolul al VII-lea, populațiile slave se vor întrepătrunde cu cele romanice, pe ambele maluri ale Dunării, pentru jude avea să fie folosit uneori și termenul slav de „staroste”.

La final de secol VIII hanatul avar, care avea baza în pusta panonică dar domina o mare parte a Europei Centrale și de Sud-Est, este zdrobit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare, un fel de reconstrucție germanică a Imperiului Roman de Apus, iar la începutul secolului al IX-lea, ultimele hoarde avare sunt învinse fără drept de apel de bulgarii turcici, care-și aveau propriul hanat la sud de Dunăre. Chiar dacă bulgarii revendică stăpânirea unor zone din nordul Dunării, cu siguranță mult mai restrânse decât ce este figurat în tot felul de hărți pe care echivalentul bulgar al protocroniștilor noștri le circulă pe rețelele sociale, înlăturarea hanatului avar și formarea în stepele din nordul Mării Negre a Imperiului Khazar creează o pauză în succesiunea migrațiilor de popoare și ale hegemoniilor efemere ale diferiților migratori.

Asta a permis ca obștile sătești să înceapă să se grupeze în ceea ce românii aveau să numească țări. Iar geografia românească este plină de unități geografice mai mici și mai mari numite astfel. În privința unora, documentele istorice păstrate le arată ca entități politice funcționale în timpul Evului Mediu, în privința altora putem doar presupune, eventual sesiza anumite indicii arheologice. În afară de așa-numitele țări, pe filiere slave și bizantine avem atestate fel de fel de Vlahii, în diferite puncte ale Peninsulei Balcanice, dar și la nord de Dunăre (Vlăsia, Vlașca etc.). Iar în fruntea acestor mici stătulețe, se ridică conducători feudali ale căror titulaturi sunt împrumutate de la slavi (cu excepția regiunilor din sudul Peninsulei Balcanice unde avem și niște „despoți”, titlu bizantin): jupani (de unde și „jupân”), cnezi (cu varianta „chinezi”) și voievozi. Ultimul termen e cel mai interesant prin faptul că la slavi voievodul era subordonat cneazului sau jupanului, el fiind comandantul armatei, nu și conducătorul politic. La români, voievodul devine supremul conducător politic, uneori având drept vasali mai mulți cnezi (cum se întâmplă în Țara Maramureșului, voievodat compus din șapte cnezate de vale), și este desemnat și cu termenul de origine latină de domnitor sau domn, de la „dominus” („stăpân”). De altfel, românii mai folosesc și termenii de sorginte latină de „a domni” și „domnie”.

Acest proces era deja destul de avansat la anii 896-900, când maghiarii conduși de Arpad pleacă din Atelkuz, ținut ce le-a servit de patrie temporară în nordul Mării Negre, ocolesc arcul carpatic și traversează munții pe la pasul Șipka din Carpații Nordici, revăsându-se în pusta panonică. Cuceresc populația locală formată, potrivit Cronicii lui Nestor și lui Simon de Keza, din slavi, bulgari și vlahi (mă rog, români și romanici panonici din cultura Kasztely), apoi încep raidurile asupra vecinilor. La est, maghiarii atacă succesiv patru așa-numite ducate, cel al lui Salanus, dintre Dunărea Mijlocie și Tisa, cel al lui Menumorut, dintre Tisa și Munții Apuseni, cel al lui Glad din viitorul Banat, precum și „terra Ultransilvana”, „țara de dincolo de păduri”, populată de români și de slavi și condusă de „Gelou, quidam Blachus”, „Gelu, un oarecare român”. Campaniile acestea sunt descrise în amănunt în cronica „Gesta Hungarorum”, căreia pentru evenimentele ulterioare din Banat i se adaugă „Legenda Sfântului Gerard” (primul episcop de rit catolic din Banat, martirizat de maghiarii păgâni într-una din marile lor răscoale anticreștine).

Despre aceste țări, ca și despre altele vom mai afla informații prin diferite texte medievale, care privesc evenimente și fapte care se petrec între secolele al X-lea și al XII-lea. Nu avem acum spațiul și timpul necesar să intrăm în toate amănuntele, mai ales că deținem un puzzle incomplet. Știm de exemplu destul de multe despre Transilvania dintre anii 900, când Gelu este uzurpat de căpetenia maghiară Tuhutum, și anul 1000, când urmașul acestuia, Gyula cel Tânăr, intră într-un conflict fatal cu vărul său, regele Ștefan I (Sfântul Ștefan), creștinatorul ungurilor. Iar apoi cronicile și documentele de cancelarie păstrate nu ne mai zic mare lucru până în 1113, când este proclamat un principe al Transilvaniei, într-o primă încercare a coroanei maghiare de a organiza ținuturile tributare ei din interiorul arcului carpatic, iar apoi până în 1176, când este numit primul voievod al Transilvaniei; titlul acesta, unic pentru regiunile cu populație românească, este extrem de relevant pentru realitatea politică a acestei entități autonome din cadrul Regatului Ungariei, la momentul înființării sale.

 

4. Unirile ce au generat Țara Românească (Valahia):

---

 

În anul 1247, coroana maghiară edicta Diploma Cavalerilor Ioaniți. În contextul în care, după căderea Ierusalimului, diferitele ordine cruciate încercau să se relocheze în Europa, regele Ungariei, care la acea vreme încerca să se extindă în regiunile de la sud și est de Carpați, care în secolele anterioare fuseseră dominate de triburile turcice ale pecenegilor și cumanilor, după o tentativă de a-i coloniza în Țara Bârsei pe cavalerii teutoni, ce se dovediseră însă periculoși, făcea acum o nouă tentativă cu cavalerii ioaniți, adică viitorii cavaleri de Malta. O altă încercare eșuată, dar documentul de la baza ei reprezintă mană cererască pentru istorici.

Descoperim astfel care era peisajul politic exact dintre Carpații Meridionali și Dunăre cu câteva decenii înainte de constituirea statului cunoscut drept Țara Românească sau Țara Rumânească (Țara Muntenească pentru moldovenii cărora nu prea le venea să se refere exclusiv la vecinul lor din sud ca fiind o țară românească), Ungro-Vlahia (Vlahia de lângă Ungaria), Valahia Transalpina sau, pur, și simplu, Valahia. Diploma enumeră cinci stătulețe, dintre care unul singur sub real control maghiar, de unde și forma lui de organizare: Banatul de Severin. În rest, avem două cnezate mai mici, în sudul Olteniei, ale lui Ioan și Farcaș (probabil Lupu, „farkaș” înseamnă „lup” în maghiară), și două voievodate mai mari: unul în nordul Olteniei, dar cuprinzând și Țara Hațegului, la nord de munți, al lui Litovoi, precum și unul în regiunea Argeș-Muscel, al lui Seneslau (de la acesta probabil derivă denumirea provincială de Muntenia, destul de insolită pentru o regiune în care forma de relief predominantă este câmpia). Aceste stătulețe, vag vasale coroanei maghiare, rezistaseră cu succes Marii Invazii Mongole din anul 1241, o adevărată catastrofă europeană, fapt menționat explicit în Diploma Cavalerilor Ioaniți.

Cronicile muntenești leagă formarea Țării Românești de un eveniment legendar: descălecatul lui Negru Vodă din Țara Făgărașului, care ar fi avut loc pe la anul 1290. Biserica domnească din Câmpulung Muscel, potrivit tradiției prima capitală valahă, păstrează o inscripție în care legendarul Negru Vodă poartă numele de Radu Negru. Stolnicul Constantin Cantacuzino amintea și un al doilea decălecat, cel al Basarabilor, care ar fi trecut Dunărea din Valea Timocului în Oltenia. Toate aceste tradiții nu beneficiază și de confirmări din documente contemporane, ca în cazul Moldovei, ceea ce i-a făcut pe unii istorici să nege existența lui Negru Vodă sau a descălecatului său.

Este însă un lucru neîndoielnic că la rădăcina constituirii Valahiei Transalpine a stat unirea micilor state amintite în Diploma Cavalerilor Ioaniți, fără Țara Hațegului pe care voiedodul Litovoi o pierduse în urma războiului cu Ungaria din anul 1277; în primul rând a celor două voievodate mai mari, cel din nordul Olteniei și cel din Argeș-Muscel. Autonomia ulterioară a Olteniei, cu propriul ban instalat la Severin, apoi la Strehaia și, în final, la Craiova, este un argument în plus privind statutul de stat cândva separat al acestei provincii. Și mai este neîndoielnic că Țara Făgărașului, cu sau fără descălecatul lui Negru Vodă, a fost mare parte din Evul Mediu strâns legată cu Valahia, ba chiar la un moment dat unită cu aceasta.

Pe la 1310, când Basarab I, fiul lui Tochomerius (Tihomir; personaj despre care nu știm mai nimic, dar este amintit pe piatra de mormânt a fiului său), este urcat deja pe scaunul domnesc al noului stat, teritoriile de pe cele două maluri ale Oltului fuseseră deja unite. În 1330, Basarab I obține prin victoria sa spectaculoasă de la Posada independența față de Ungaria, iar până la moartea sa, în anul 1354, reușește să cucerească de la tătari întregul teritoriu până la Dunărea de Jos și chiar mai departe, inclusiv cetatea Chilia, de la nord de gurile Dunării.

 

5. Unirile lui Mircea cel Bătrân:

---

 

Ultimele uniri semnificative ale Valahiei în perioada sa formativă, caracterizată de un adevărat salt istoric pentru populația de la sud de Carpați, sunt realizate de Mircea cel Bătrân (1386-1418), urmaș al lui Basarab I, care, în contextul formării alianței pentru o mare cruciadă împotriva Imperiului Otoman, devenit marea amenințare islamică în cele două-trei decenii anterioare, obține în anul 1389 de la regele Ungariei suveranitatea asupra țărilor autoguvernate românești ale Amlașului și Făgărașului. Acestea erau oricum profund cunectate cu Țara Românească prin tradițiile legate de Negru Vodă, prin economie, prin cultură și prin Legea Țării sau Legea Pământului, dreptul cutumiar medieval românesc cunoscut și ca Jus Valachicum în documentele de cancelarie din diversele monarhii europene. Una din cele mai complete transpuneri scrise ale acestui sistem de drept tradițional este reprezentat de Statutele Țării Făgărașului.

De asemenea, în primăvara anului 1389, Mircea atacă armata otomană care în toamna anului 1388 invadase despotatul Podunaviei, adică pământul dintre Dunăre și Marea Neagră, care mai târziu avea să fie cunoscut ca Dobrogea.

Gazdă a mai multor colonii grecești și numit în Antichitate Sciția Mică, din cauza sosirii aici în număr considerabil în secolele IV-III î.Ch., dinspre Ucraina de azi, a sciților dislocați de sarmați, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră fusese locuit în principal de geți. Invadat prima dată de romani în contextul războaielor mithridatice, în 72-71 î.Ch., și a doua oară ca parte a războiului daco-roman din 29-28 î.Ch., Dobrogrea fusese anexată Imperiului Roman în anul 46 d.Ch. și părăsită de acesta de-abia în anul 602. Devenită parte a hanatului bulgar, ce se transformă într-un final în țarat, când adoptarea creștinismului transformă statul turcic într-unul slav, Dobrogea este recucerită de Imperiul Roman de Răsărit prin anul 970. Între timp, redus la provincii în care elena avea în mod tradițional rolul de lingua franca, acesta devenise un stat de limbă greacă, pe care modernitatea îl mai numește și Imperiul Bizantin. Teritoriul dintre Dunăre și Marea Negră a fost organizat ca themă (provincie) sub numele de Paristrion sau Podunavion și a rămas sub stăpânirea împăraților din Constantinopol și Niceea (între 1204 și 1261, când cruciații occidentali ocupă Constantinopolul) cu doar o scurtă întrerupere pe vremea lui Asan Ioan al II-lea (1218-1241), când trece temporar la Imperiul Asăneștilor.

Și aici, ca și în restul spațiului românesc, avem atestate diferite mici „țări” feudale, funcționând în cadrul unui Imperiu Roman de Răsărit care tolera tot mai mult diferite seniorii autonome în teritoriile sale. Cea mai imporantă este, în jurul anului 1320, țara Karvunei, cu cetatea de scaun, azi în ruină, la capul Caliacra, nu departe de orașul modern Cavarna. Azi istoricii bulgari consideră Karvuna o construcție politică bulgară. Totuși, o regiune a cărei principală marfă de export este cărbunele de lemn, numit și mangal (de unde denumirea genoveză a vechiului oraș Callatis, întemeiat de coloniștii greci, Mangalia), poartă un nume în care rezonează cuvântul medieval românesc pentru cărbune și mangal: cărvune. La fel de românește sună și multe alte denumiri geografice din regiune, iar la Capidava bizantină, pe malul dobrogean al Dunării, a fost găsit artefactul cu cel mai vechi text în limba română: vasul cu inscripția „Petre”, scris cu ajutorul alfabetului grec (secolul al X-lea sau al XI-lea).

În 1346, sub conducerea lui Balica, personaj al cărui nume în forma Balc apare pe la 1359 și la nepotul și ultimul voievod la Moldovei din familia lui Dragoș Vodă, Karvuna se implică în războiul civil din Imperiul Bizantin. Drept răsplată, Balica este investit despot al Podunaviei. Însă fratele acestuia, Dobrotici, este cel care transformă thema bizantină într-un stat semnificativ. Pe parcursul unei domnii de 32 de ani, Dobrotici obține independența statului său și îi extinde teritoriul de-a lungul Dunării până la Silistra, numită încă Dârstor, după anticul Durostorum, iar pe litoralul Mării Negre de la gurile Dunării la Varna, inclusiv. Turcii otomani vor redenumi fosta Podunavie și fosta Sciție Mică Dobrogea, țara lui Dobrotici. La moartea sa, liderul dobrogean era urmat de fiul său Ivanco, dar nu înainte ca el însuși să fi desprins Silistra, în fruntea căreia îl pusese pe un al doilea fiu.

Însă în toamna anului 1388, o armată otomană îi învinge pe Ivanco și pe fratele său, ceea ce atrage sfârșitul statului dobrogean independent. Vecinul din Valahia, Mircea cel Bătrân, trece în primăvara anului 1389 Dunărea și îi alungă pe otomani, după care se proclamă el însuși despot al Podunaviei și stăpânitor al Dârstorului. Dobrogea se unește astfel cu Țara Românească și va rămâne așal până în 1420, când Mihail I, fiul ce mare al lui Mircea, care poartă și el titlul de despot al Podunaviei, este ucis pe câmpul de luptă, în război cu otomanii. Dobrogea trece atunci, pentru 458 de ani, la Imperiul Otoman, iar un pașă este instalat la Silistra.

Țările Făgărașului și Amlașului, după moartea lui Mircea cel Bătrân, revin și ele în componența Voievodatului Transilvaniei, iar pe vremea lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) le găsim printre adversarii ireductibili ai acestuia.

 

6. Unirile ce au generat Țara Moldovei:

---

 

Numită uneori și Moldo-Vlahia, Moldova este ultimul stat feudal românesc ce se întrupează între Carpații Orientali și râul Nistru, tot printr-un șir de uniri. Cândva patrie a neamului dacic al carpilor, care a dat numele Munților Carpați, Moldova e mult timp sub autoritatea diferitelor triburi migratoare, ultimii dinaintea mongolilor fiind cumanii, care în ciuda eforturilor coroanei maghiare de a-i câștiga pentru creștinismul catolic se convertesc treptat la creștinismul ortodox și se asimilează în populația românească. Concomitent, sursele medievale descriu diferite țări locale, precum țara bolohovenilor, ce include teritorii din nordul Moldovei de mai târziu, dar și din Podolia slavă, și care se află frecvent în conflict cu Rusul Kievean, țara brodnicilor, adică a oamenilor de la vaduri, sau țara berladnicilor, nume derivat de la Bârlad (râu, oraș și ținut). Oguz Name, cea mai veche cronică de limbă turcă, evocă un război între statul Rus, condus de vikingii din Kiev, și cumanii aflați la acel moment în migrație, în care Rus îi au drept aliați pe vlahi (Ulakes), care trăiesc în Ulak ili (țara vlahă), undeva la vest de statul kievean.

Realitatea regiunii este schimbată drastic în 1241, când mongolii năvălesc asupra Europei cu toată ferocitatea lor de apocalipsă călare. Regiunea de la est de Carpați este prinsă în componența Imperiului Mongol, apoi a Hanatului Hoardei de Aur, o capitală provincială fiind amenajată la Orheiul Vechi. Ocupația mongolă (tătară) nu înseamnă dispariția totală a feudalilor locali. Unii, precum „ducii” Olaha (Românul) și Roman, întâlniți de ambasadorii italieni în drum spre curtea imperială mongolă, își găsesc un loc în noua ordine a hanilor tătari. Iar în 1277 mai spre nord avem date despre un război între valahi și ruteni.

Nașterea Moldovei se leagă de două descălecaturi de data aceasta indubitabil atestate de documentele contemporane. Legenda redată de cronicarii moldoveni vorbește de o vânătoare pornită din Maramureș, de urmărirea unui bour, de o cățelușă chemată Molda și râul în care aceasta se îneacă și e numit în amintirea ei Moldova. Un sâmbure de adevăr s-ar putea să existe, din moment ce Moldova are încă de la fondarea sa drept stemă capul de bour. Dar realitatea redată de documentele de cancelarie nu este cea a unei simple urmăriri prin munți a animalului vânat. Vecinătatea tătară este foarte deranjantă Regatului Ungariei, mai ales că economia tătarilor are ca ramură importantă răpirea oamenilor care să fie apoi vânduți în piețele de sclavi din Asia Mică. Așa că pe la jumătatea secolului al XIV-lea supușii regelui de la Buda participă la expediții peste Carpații Orientali împotriva tătarilor, iar în 1352-1353, un cneaz maramureșean pe nume Dragoș, însoțit de fratele său Drag, de alți membri ai familiei și de ostașii săi primește mandat pentru a întemeia o marcă antitătară pe valea râului Moldova.

Faptul că noua entitate supusă coroanei maghiare ia forma unui voievodat românesc nu e deloc întâmplător. Populația de la est de Carpați era românească și creștin ortodoxă, ca și cea din Țara Maramureșului. Dragoș Vodă este succedat de fiul său, Sas, și de nepotul său, Balc, ultimul în 1359. Este chiar anul în care populația locală se răscoală; revolta este inițial stopată cu ajutorul unui alt cneaz maramureșean, Bogdan din Giulești. Dar ea se reaprinde când un fost voievod al Maramureșului, Bogdan din Cuhea, intrat în conflict cu regele Ungariei Ludovic I de Anjou, împreună cu familia și curtenii săi, săvârșește cel de-al doilea decălecat. Drăgoșeștii, ce vor deveni familia nobiliară maghiară Dragfi, cu urmași până în ziua de azi, sunt alungați înapoi în Maramureș, în timp ce Bogdan I reușește să respingă toate armatele ungurești trimise împotriva lui până în 1365. Moldova devine astfel independentă.

Sub următorii domnitori, statul cu capitala inițială la Baia, apoi la Suceava, se tot unește cu alte și alte entități locale și se extinde până la Nistru. Una din cele mai semnificative este unirea cu Țara Șipenițului, aflată mai spre nord, printr-o căsătorie voievodală. In final, pe la 1395, Roman I Mușat se poate proclama domnitor al întregului teritoriu de la munți până la „marea cea mare”. Ulterior, Moldova apare ca fiind organizată în Țara de Sus și în Țara de Jos, fiecare cu vornicul său. Țara de Jos are un plus de autonomie față de domnie, ceea ce poate fi o reflexie a statalității anterioare proprii a acestei regiuni (unde în secolul al XIII-lea, coroana maghiară susținuse înființarea și funcționarea unei episcopii catolice a cumanilor). Un ultim act de expansiune, în 1462, al lui Ștefan cel Mare (1457-1504), aduce Moldovei cetatea Chiliei și regiunea de la nord de gurile Dunării, numită Basarabia, după ce aparținuse Valahiei timp de un secol.

 

7. Unirile Pocuției cu Moldova:

---

 

Petru Mușat (1377-1393), cel mai important dintre domnitorii timpurii ai Moldovei, din păcate adesea eclipsat de urmașii săi Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, împrumuta regelui Poloniei o sumă importantă de bani, pe care acesta o garanta cu Pocuția, provincie cu capitala la Colomeea, corespunzând azi regiunii Ivano-Frankivsk din Ucraina. Populația acestei regiuni era creștin ortodoxă și parțial volohă/valahă, cum erau multe dintre comunitățile de păstori din Carpații Nordici.

Datoria nu a fost plătită, dar voievozii de la Suceava nu s-au grăbit să execute garanția, preferând să cultive bunele relații cu Polonia. Pe la 1431 însă, Alexandru cel Bun (1400-1432) aflase de tratatul secret prin care regii Ungariei și Poloniei conveneau să ocupe și să împartă Moldova între regatele lor. Ca fost aliat loial care acum se simțea trădat, Alexandru trebuia să-i pedepsească pe polonezi, așa că și-a reamintit de garanția împrumutului niciodată rambursat acordat de Petru Mușat. În ultima sa expediție militară, Alexandru a condus trupele moldovenești până la Liov, prădând întregul ținut traversat, iar la întoarcere a păstrat Pocuția.

Cum între fiii lui Alexandru cel Bun, după moartea acestuia, a izbucnit un fioros război civil, polonezii au găsit ocazia să recupereze Pocuția. Istoria avea însă să se repete în primii ani ai secolului al XVI-lea, când, după decenii de alianță și chiar de vasalitate formală, Polonia avea să atace Moldova lui Ștefan cel Mare. După victoria categorică de la Codrii Cosminului, Ștefan avea să lanseze propria sa expediție de represalii spre Liov, la capătul căreia avea și el să păstreze Pocuția. Și, din nou, Bogdan al III-lea Chiorul, fiul și succesorul imediat al lui Ștefan, dintr-o greșeală de calcul politic, avea să întoarcă Pocuția Poloniei.

 

8. Unirea de la 1600:

---

 

Deși Transilvania, Valahia și Moldova aveau relații strânse, iar Moldova își copiase majoritatea instituțiilor după Valahia, care la rândul său le preluase de la Imperiul Bizantin și de la țaratele bulgare de Târnova și Vidin, problema unei unificări într-un singur stat nu s-a pus destul de mult timp. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și, mai târziu, guvernator (regent) al Ungariei a intervenit în politica internă a Valahiei și Moldovei, impunând domnitori favorabili alianțelor cruciate antiotomane, dar dincolo de vasalitățile specific medievale nu a încercat să contopească cele trei țări românești. Vlad Țepeș a recuperat temporar raiaua Giurgiu și părți din Dobrogea, dar proiectul lui este eliberarea Constantinopolului și restaurarea Imperiului Roman de Răsărit, proaspăt cucerit de otomanii lui Mahomed al II-lea, nu unirea românilor. Ștefan cel Mare a intervenit în mod repetat în Țara Românească, dar nu pentru a o uni cu Moldova, ci doar pentru a impune voievozi care să se alăture alianței antiotomane.

Lucrurile încep însă să se schimbe în secolul al XVI-lea, când vântul Renașterii începe să bată și în Țările Române. Umanistul ardelean Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), o rudă de-a Corvineștilor, scrie despre unitatea etno-lingvistică, culturală și religioasă, ca și despre vechimea și latinitatea românilor din întreaga regiune de la Carpați și Dunărea de Jos. Tipograful valah Coresi, finanțat de principele calvin al Transilvaniei (care se desprinde de Ungaria ca principat vasal Imperiului Otoman, după transformarea în 1541 a unei mari părți a acesteia în pașalâcul de Buda) tipărește traduceri biblice în limba română, evitând în mod voit regionalismele, astfel încât cărțile lui să poată fi ușor citite oriunde în spațiul românesc; este un prim pas spre o limbă literară. În acest context, Petru Rareș (1521-1538, 1542-1546), cel mai capabil dintre fiii lui Ștefan cel Mare, asociat și cu prima utilizare a tricolorului albastru-galben-roșu, încearcă să preia controlul în Transilvania și să o unească cu Moldova. Un alt voievod al Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit (numit uneori și cel Viteaz), spre finalul secolului, în cadrul războiului său cu otomanii, obține pentru câteva zile și controlul asupra Valahiei.

Dar să nu ne iluzionăm că Mihai Viteazul (1593-1601) era animat de sentimentul național atunci când a realizat unirea de la 1600. Pretinsul bastard al lui Pătrașcu Vodă cel Bun, ceea ce l-ar face frate cu renascentistul Petru Cercel, ctitorul unei spectaculoase biserici din incinta curții domnești de la Târgoviște, este adesea considerat oltean pentru că a fost la un moment dat ban al Olteniei. Mânăstirea Mihai Vodă de la București a ctitorit-o din această calitate. În realitate, el era fiul unei negustorese din Târgul de Floci, oraș-port la Dunăre numit astfel din cauza comerțului cu lână, în județul Ialomița de azi, care a decăzut și în cele din urmă a fost părăsit. Adevăratul său tată pare să fi fost tot un negustor, un grec. În cariera lui, Mihai a trecut și prin Italia, unde s-a angajat ca mercenar în armatele celebrilor gondotieri, aceasta fiind școala la care și-a dezvoltat extraordinarele aptitudini militare.

Deși a obținut tronul Țării Românești cu sprijinul otomanilor, Mihai s-a alăturat cu convingere alianței antiotomane. În 1595 a acceptat să participe la așa-zisa unire a lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, care i-a pus pe domnitorii de la Târgoviște și Suceava să-i jure credință. Apoi s-a dezlănțuit asupra Imperiului Otoman, atacând orașele de pe malul Dunării, respingând contraofensiva otomană prin victoriile de la Călugăreni și Giurgiu și avansând adânc în teritoriul acestuia. Mihai s-a apropiat astfel cel mai mult de realizarea efectivă a visului bizantin al domnitorilor români. Dar, sprijinul insuficient al aliaților și labilitatea lui Sigismund Bathory îl obligă să ajungă la un compromis cu Imperiul Otoman. Voievodul valah renunță să mai continue ofensiva, iar Înalta Poartă îi recunoaște dinastia și acordă independența Valahiei.

Pentru ambițiosul Mihai Viteazul asta nu este suficient. Dacă proiectul unui nou Imperiu Roman de Răsărit este imposibil, proiectul unui nou regat al Daciei devine tentant. Decizia este stimulată și creșterea influenței poloneze, într-un moment în care Polonia e aliată cu Imperiul Otoman, în Transilvania prin accederea pe tron a cardinalului Andrei Bathory și în Moldova prin urcarea în scaunul domnesc a lui Ieremia Movilă. Așa că în anul 1599 curajosul voievod trece munții și trupele sale le zdrobesc pe cele ale principelui Transilvaniei la Șelimbăr, nu departe de Sibiu. Andrei Bathory este ucis de secui, iar Mihai Viteazul intră în Alba Iulia și devine principe al Transilvaniei. În luna mai a anului 1600, domnitorul valah pătrunde în Moldova și avansează spre Suceava. Ieremia Movilă fuge în Polonia, iar Mihai intră în Suceava și este investit ca voievod al Moldovei fără să întâmpine nici cea mai mică rezistență.

Numită într-un text scris chiar de mâna marelui domnitor „asta-i pohta ce-am pohtit”, unirea de la 1600 a fost o uniune personală, consolidată prin unele măsuri ce anunțau o viitoare fuziune mai completă (acordarea de moșii boierilor valahi în Transilvania și nobililor transilvăneni în Valahia). Atât cât a durat, fiecare din cele trei țări și-a păstrat individualitatea, instituțiile și legile (motiv pentru care majoritatea românească a continuat să fie discriminată în Transilvania, singura ameliorare privind planul religios, în care Mihai Viteazul înființează la Alba Iulia o mitropolie ortodoxă).

În septembrie 1600 începe o revoltă a nobililor maghiari, în timp ce Polonia invadează Moldova și Valahia, pentru a-i înscăuna domnitori pe Ieremia și Simion Movilă. Învins pentru moment, Mihai e obligat să plece la Praga, unde se străduiește să obțină sprijinul împăratului romano-german. Reușește în cele din urmă, revine în anul 1601 în Transilvania, unde este victorios, în timp ce boierii loiali precum frații Buzești îl alungă pe Simion Movilă din Țara Românească. Filmul se rupe atunci când Mihai Viteazul e asasinat de proprii săi aliați, mercenarii de sub comanda generalului imperial Basta, la ordinele acestuia.

Unirea de la 1600 nu supraviețuiește fondatorului său. Dar nu este lipsită de urmări. De-a lungul secolului al XVII-lea au loc repetate tentative ale unuia sau altuia dintre conducătorii celor trei țări de a obține autoritate și asupra celorlalte două. Unele familii domnești aplică și tactica împingerii membrilor săi pe ambele scaune domnești din Moldova și Valahia (gen tatăl sau fratele mai mare pe un tron, iar fiul sau fratele mai mic pe celălalt). Mai spre finalul secolului, începe practica numirii aceluiași domnitor ba în Moldova, ba în Valahia (însă niciodată în același timp). În secolul al XVIII-lea mari cancelarii imperiale croiesc planuri de restabilire a regatului Daciei sub controlul lor. Iar în preajma revoluției de la 1848, Nicolae Bălcescu publică cartea „Românii subt Mihai Voievod Viteazul”, care lansează mitul marelui domnitor unificator și-l transformă într-un precedent istoric pentru aspirațiile unioniste ale generației pașoptiste și urmașilor acesteia.

 

9. Unirea Transnistriei cu Moldova sub Duca Vodă:

---

 

În timp ce Moldova se constituia între Carpații Meridionali și râul Nistru, teritoriul de la est de această apă curgătoare era partajat între Podolia, provincie a Uniunii Polono-Lituaniene, spre nord, și Herson, spre sud, teritoriu aflat sub autoritatea suverană a Hanatului Crimeii, cel mai durabil dintre cele trei state tătare în care se scindase fostul Hanat al Hoardei de Aur (celelalte două fiind hanatul de Kazan, adică Tatarstanul de azi, și hanatul de Astrahan).

Există atestări documentare că încă din secolul al XI-lea această regiune dintre râurile Nistru și Bug și chiar mai departe spre fluviul Vistula, spre râul Nipru și spre Crimeea era străbătută de păstorii transhumanți volohi, vlahi sau valahi, numiți de unele surse bizantine paseiste și „daci” (se manifesta la unii cărturari bizantini tendința de a echivala popoarele contemporane lor cu popoarele despre care citeau în textele clasice romane, astfel că numeau bulgarii ”moesi”, românii „daci”, rutenii/rusinii- adică ucrainenii de mai târziu- „sciți” etc.). Iar din Caffa și din alte colonii genoveze din Crimeea ne-au parvenit contracte care au printre semnatari persoane cu nume neaoșe românești.

Podolia fusese unită la un moment dat cu nordul Moldovei în cadrul a ceea ce cronicile și legendele Rusului Kievean au desemnat drept țara bolohovenilor, un nume pe care mulți istorici îl consideră derivat din etnonimul „voloh”. După întemeierea Moldovei, românii stabiliți la răsărit de Nistru capătă o identitate moldovenească (fenomen similar cu cel din Valea Timocului, unde raportarea este fie la Oltenia, fie la Banat). Acest fenomen este amplificat atunci când coroana poloneză acordă moșii în teritoriul dintre Nistru și Bug unora dintre domnitorii și boierii moldoveni, care investesc în ele și aduc români moldoveni cu ajutorul cărora să le administreze mai eficient. Movileștii fondează chiar un oraș care există și azi pe malul stâng al Nistrului, în Podolia, numit Moghilev; în românește Moghilău (Movilău).

O adevărată unire se va întâmpla însă de-abia după ce eșecul primei independențe ucrainene aduce o parte a cazacilor zaporojeni sub autoritatea Imperiului Otoman. În 1648, Ucraina poartă cu succes un război de independență împotriva Uniunii Polono-Lituaniene, dar se trezește apoi izolată. Tatonează Imperiul Otoman, care îi oferă un statut de vasalitate identic cu cel al Țărilor Române și al Hanatului Crimeii. Alege însă, la 1655, unirea cu Rusia, care se dovedește destul de rapid a fi fost o gravă eroare. Așa că o parte a cazacilor zaporojeni, nucleul dur al statului ucrainean, revin de partea Poloniei (granița dintre Rusia și Uniunea Polono-Lituaniană va fi fixată pentru peste un secol pe marele râu Nipru), iar alții acceptă suzeranitatea Înaltei Porți.

Intră astfel în scenă grecul Gheorghe Duca, care în cei 65 de ani de viață ai săi a reușit să fie investit de trei ori ca domnitor al Moldovei și o dată al Valahiei. Cea de-a treia domnie moldoveană și ultima dintre domniile lui Duca Vodă s-a consumat între anii 1678 și 1683. În 1680, Înalta Poartă îl investește și hatman al Ucrainei. Hatmanul era conducătorul cazacilor, însă autoritatea efectivă a domnitorului Moldovei nu s-a exercitat în regiunea pragurilor Niprului, unde se afla teritoriul de bază al cazacilor ucraineni, ci între Nistru și Bug.

În cei trei ani în care a guvernat teritoriul ce avea să fie denumit în secolul XX Transnistria, Duca Vodă și-a amenajat două curți domnești, una pe Nistru la Țigănauca și alta pe Bug la Demirov. A introdus o administrație copiată după cea moldovenească, numind șoltuzi ai ținuturilor, cetăților și târgurilor și a încurajat colonizarea în regiune a românilor moldoveni. Când Duca Vodă a pierdut din nou domnia Moldovei, a pierdut concomitent și hătmănia ucraineană. Niciunul dintre succesorii săi nu a mai fost numit să guverneze și Transnistria.

 

10. Dezlipirea și reunirea Olteniei:

---

 

În 1711 când țarul Petru cel Mare și aliatul său Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnitorul savant al Moldovei, erau învinși de otomani în Bătălia de la Stănilești pe Prut, avea loc deznodământul primului conflict armat din lunga serie a războaielor ruso-austro-turce. După eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei în anul 1683, când românii participanți ca vasali ai Înaltei Porți au permis în secret aprovizionarea orașului creștin, devenise clar că Imperiul Otoman, deși încă puternic, gâfâia. Așa că asemenea vulturilor hoitari care se adună în jurul animalului care trage să moară, cele două imperii creștine în ascensiune, statul german al Habsburgilor și Rusia țaristă, deveniseră foarte interesate în a prelua prin orice mijloace teritoriile Înaltei Porți.

Cea mai avansată la acel moment nu era însă Rusia, cu granița de sud-est încă pe râul Nipru, ci Imperiul Habsburgic, care, după victoria de la Viena, reușise să le smulgă otomanilor pașalâcul de Buda, iar în 1699 anexase și Principatul Transilvaniei, pe care îl ocupase militar încă din 1687 și îl atrăsese într-o uniune personală de la sfârșitul domniei ultimului principe în 1691. La Constantinopol, sultanul și vizirii săi erau foarte conștienți de pericol și ajunseseră la concluzia că nu se pot încrede în români. Nu doar Dimitrie Cantemir se aliase cu rușii, dar nici Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu putuse împiedica o parte a tinerilor boieri valahi să formeze un contingent de voluntari care a luptat la Stănilești alături de ruși și de moldoveni împotriva turcilor. Ca să nu mai discutăm că loialitatea lui Brâncoveanu era motivată mai mult de neîncrederea în ruși și în austrieci (cu acesția se și luptase în bătălia de la Zărnești și era în direct conflict din cauza uniației greco-catolice și a apărării cauzei ortodoxiei din Transilvania) și de animozitatea personală cu Cantemir, decât de dragostea față de Înalta Poartă.

Așa că Imperiul Otoman decide că e nevoie de un control mai strict asupra Moldovei și Valahiei și profită de victoria de pe câmpul de bătălie de pe malul Prutului pentru a impune un nou sistem de guvernare, în care țara continuă să se autoguverneze, dar voievozii nu mai sunt aleși de sfatul boieresc dintre candidații cu „os domnesc”, cum fusese încă din secolul al XIV-lea, și recunoscuți de sultan, cum se întâmpla în virtutea relației de vasalitate, ci direct numiți prin firman al sultanului și asimilați ca statut pașilor cu două tuiuri. Armata este desființată și înlocuită cu o simplă gardă de mercenari balcanici, în primul rând albanezi, de unde și apelativul de arnăuți al acestora. Pentru că numirile ca domnitori se cumpărau cu sume mari, la vedere, dar și sub formă de peșcheșuri și bacșișuri, domniile erau scurte, iar candidații motivați de ideea îmbogățirii rapide, acest regim a ajuns să practice o fiscalitate excesivă.

Cum foarte mulți dintre domnitori vor proveni din cartierul grecesc al Constantinopolului otoman, cartierul Fanar, unde și azi se află sediul Patriarhiei Ecumenice, loc predilect de recrutare a funcționarilor care să fie trimiși în regiunile creștine ale imperiului, acest nou sistem de guvernare al Țărilor Române avea să intre în memoria istorică drept regimul fanariot. Inițiat în Moldova în anul 1711, regimul fanariot avea să fie impus și în Valahia după execuțiile succesive ale Brâncovenilor în 1714 și ale Cantacuzineștilor în 1716.

În același an în care regimul fanariot era impus în Valahia, începea războiul între Habsburgi și Imperiul Otoman. Armata austriacă, condusă de strălucitul general Eugeniu de Savoia, obținea o victorie categorică. Prin tratatul de pace încheiat în 1718 mai multe teritorii otomane treceau la învingător, inclusiv pașalâcul de Timișoara, adică Banatul anexat Imperiului Otoman în anul 1552. Alături de aceste teritorii, Înalta Poartă ceda Habsburgilor și Oltenia, deși vechile capitulații prin care Țările Române acceptaseră suzeranitatea otomană nu dădeau sultanului dreptul să dispună liber de teritoriile lor.

Pentru două decenii, agenții Vienei au guvernat această provincie. Oltenia, mai mult decât orice alte teritorii locuite de români intrate în componența Imperiului Habsburgic, s-a dovedit dificil de administrat. Orice tentativă de recensământ a fost sabotată, colectarea taxelor s-a dovedit mai degrabă un eșec, fenomenul haiduciei a luat amploare, iar foștii haiduci angajați pentru a combate haiducii activi s-au înțeles cu aceștia, tăinuindu-i. O moștenire a experienței trăite de coloniștii germani sosiți în Oltenia este cuvântul românesc peiorativ „fraier”, care provine de la „Freiherr”, adică baron sau mic nobil împroprietărit cu o mică moșie de către Kaiser.

În 1736 între Habsburgi și Imperiul Otoman izbucnea din nou războiul. După trei ani încheiați de data aceasta cu victoria turcilor, tratatul de pace semnat la Belgrad în 1739 obliga Viena să retrocedeze o parte din teritoriile câștigate în 1718. Printre ele, Oltenia, la care austriecii au renunțat cu mare ușurință, fără să mai încerce vreodată să o anexeze din nou. Astfel, Oltenia se unea din nou cu Muntenia în cadrul principatului valah.

 

11. Întoarcerea raialelor:

---

 

În anul 1417 avea loc ultimul război al lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul Otoman. Singurul voievod român care a reușit să aducă un sultan pe tronul lui Osman era obligat de această dată să accepte un compromis: Valahia devenea vasala Înaltei Porți și accepta să plătească un tribut anual, numit și haraci. De asemenea, compromisul dintre Mircea și sultanul Mahomed I, numit și capitulație, includea și o mică concesie teritorială; mică, dar foarte importantă prin poziționarea strategică: cetatea și orașul-port Giurgiu. Localitatea întemeiată de negustorii genovezi care urcau din Marea Neagră în amonte pe Dunăre sub numele de San Giorgio era portul fluvial cel mai apropiat de capitala Târgoviște și un excelent cap de pod prin care armata otomană să poată traversa marele fluviu și să poată pătrunde în Țara Românească și de acolo mai departe.

Astfel de mici teritorii administrate în mod direct de Imperiul Otoman nu puteau constitui pașalâcuri, dar ele aveau o formă de organizare specifică: raiaua. Giurgiu a fost prima raia de pe teritoriul românesc, situată chiar vizavi de capitala unui pașalâc, cel de Rusciuc (azi Ruse). Ulterior alte raiale erau constituite la periferiile Țărilor Române. În Valahia, otomanii aveau să înființeze alte două raiale, de asemenea porturi importante la Dunăre: Brăila (Ibraila) și Turnu (azi, Turnu Măgurele). Pentru scurt timp domnitori războinici ca Vlad Țepeș și Mihai Viteazul reușeau să recucerească raialele, dar după puțină vreme administrația turcească era restabilită.

În Moldova, primele raiale erau întemeiate în 1484/1488, când otomanii reușeau să cucerească Chlia și Cetatea Albă (numită de ei Akkerman). Acestea erau parte din compromisul impus cu greu lui Ștefan cel Mare, împreună cu reinstituirea capitulației semnate decenii mai devreme de unchiul său fratricid și uzurpator, Petru Aron. Ulterior, otomanii aveau să dobândească o a treia raia la Tighina (redenumită de ei Bender), în timp ce aliații lor tătari primeau tot de la Moldova regiunea de câmpie dintre aceste raiale, adică stepa Bugeacului. Într-un final, o ultimă raia avea să fie creată la Hotin, în anul 1713, la începuturile regimului fanariot.

Raialele din Moldova au dispărut însă la 13 mai 1812, când prin tratatul de pace convenit la Hanul lui Manuc în București, la capătul războiului ruso-turc început în 1806, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus, care în 1792-1793 reușise să atingă aliniamentul Nistrului, întreaga jumătate a Moldovei dintre râurile Nistru și Prut.

Rămâneau în schimb cele trei raiale din Valahia. Însă nu pentru mult timp, căci în anii 1828-1829 un nou război ruso-turc se dezlănțuia pe teritoriul Țărilor Române. Rusia ieșea victorioasă și, prin tratatul de pace negociat și încheiat la Adrianopol, impunea Imperiului Otoman ca putere suzerană să accepte stabilirea unui protectorat rusesc asupra Moldovei și Valahiei. Condominiul era, desigur, un prim pas spre anexare; deși acea ocupație rusească, ce avea să se prelungească până în 1834, a reprezentat sub unele aspecte singurul moment istoric în care Rusia a jucat un rol oarecum benefic (prin introducerea unei prime legislații de factură constituțională, Regulamentele Organice, printr-o serie de măsuri cu scopul modernizării, în care Țările Române jucau rolul de proiect pilot pentru eventuale reforme viitoare ale statului rus, prin lucrări edilitare și prin propagarea culturii franceze de către ofițerii educați, de origine nobiliară).

Ei bine, printre alte prevederi ale Tratatului de la Adrianopol din 1829 era și desființarea raialelor și reunificarea orașelor-port Turnu, Giurgiu și Brăila și a hinterland-urilor lor cu Țara Românească. Moldova primea și ea Lacul Brateș, în apropiere de Galați. Reunificarea efectivă s-a produs în anul următor, 1830, în mod pașnic, fără incidente. Cel mai durabil monument rămas din Giurgiul otoman, foișorul de foc din centrul orașului, era apropriat de locuitorii orașului peste numai câțiva ani prin adăugarea unui ceas, după cum fuseseră montate la majoritatea turnurilor din Europa.

 

12. Mica unire dinainte de Mica Unire:

---

 

Cunoscută și ca Mica Unire, termen care este însă criticat de unii, Unirea Principatelor Române a fost o urmare a revoluției de la 1848 și o consecință directă a războiului Crimeii din 1853-1856. Înainte însă de a ne apleca asupra legăturilor dintre toate aceste evenimente, trebuie să aruncăm o privire asupra unei uniri și mai mici, care a avut loc în urma aceluiași eveniment internațional la care s-a decis cu privire la consultarea populației din Moldova și din Valahia cu privire la eventuala unificare a celor două vechi voievodate, devenite principate în contextul modernizării ce debutase după revoluția din 1821.

Războiul Crimeii, primul conflict armat fotografiat din istorie, a debutat în anul 1853 ca și precedentele războaie ruso-turce de la 1711 încoace printr-o invazie a teritoriului Țărilor Române de către trupele ruse și un asalt la Dunărea de Jos asupra Imperiului Otoman, cu ținta finală, niciodată atinsă, în capitala imperială Constantinopol (azi Istanbul), Țarigrad cum îi mai spuneau rușii.

La acel moment, Imperiul Otoman decăzuse deja suficient de mult ca destrămarea lui să fie previzibilă, motiv pentru care era cunoscut și ca „bolnavul Europei”. Dar, dacă prea puțini se îndoiau cum se va termina povestea visului lui Osman, totuși cât de repede și în beneficiul cui nu era lipsit de importanță, mai ales într-o lume în care o mână de mari imperii coloniale sau continentale se aflau într-o cursă acerbă de a controla cât mai multe dintre teritoriile și resursele planetei. Rusia era obsedată să obțină ieșiri la mările calde și pentru asta presa agresiv atât pe direcția Mării Mediterane, asupra Imperiului Otoman, cât și înspre Oceanul Indian, ceea ce o adusese în concurență cu un Imperiu Britanic bine instalat în subcontinentul indian, de unde încerca și el să se extindă către Asia Centrală. Geopolitica făcea așadar ca Londra să fie foarte interesantă în prezervarea stabilității și a integrității teritoriale a statului otoman și în împiedicarea expansiunii rusești până la Mediterana.

Întâmplarea face însă că, la 1853, nu doar Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, ci și alte mari puteri europene să nu vadă cu ochi buni invazia rusească în Imperiul Otoman, fiecare cu motivele sale. Austria, de exemplu, concura în mod direct cu Rusia pentru a prelua teritoriile otomane. Cel de-al doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea se străduia să se reafirme ca jucător global, din Mexic și Africa până în Europa de Est și în Oceanul Pacific. Și așa mai departe.

Contextul a făcut așadar ca un conflict destul de banal între Imperiile Rus și Otoman să ia proporțiile unui război pan-european, cum nu se mai văzuse de la începutul veacului, de la războaiele napoleoniene. Și ca și atunci s-a constituit o mare coaliție europeană, doar că nu împotriva Franței, ci a Rusiei. Primii care au intervenit în luptă au fost austriecii, care au trecut Carpații în Moldova și în Valahia, obligându-i pe ruși să se retragă și instaurându-și ei regimul de ocupație militară. Se simte în povestea asta proverbul românesc „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, având în vedere că nu trecuse mult din 1849, când regimul imperial al Habsburgilor fusese salvat de intervenția armatelor Rusiei țariste în războiul revoluționar.

Momentul era, desigur, urmărit „cu atenție și îngrijorare” de exilul românesc pașoptist, aflat cu predilecție la Paris și prin Italia. Foștii revoluționari de la 1848 erau însă foarte diferiți de președintele Klaus Iohannis. Ei nu se mulțumeau doar să urmărească evenimentele, ci erau oameni de acțiune cu o agendă foarte ambițioasă. Așa că, dorind să folosească momentul pentru a-și împinge propriile obiective naționale, pașoptiștii au început constituirea unui corp de voluntari români care să se alăture coaliției internaționale împotriva Rusiei. Mai mult, spre deosebire de cum se comunică acum când România participă la operațiunile militare ale NATO sau ale partenerului strategic, pașoptiștii spuneau clar ce-și doreau prin participarea la război: eliminarea protectoratului rusesc asupra Moldovei și Valahiei și eliberarea Basarabiei.

În mod tradițional, Basarabia era denumirea regiunii de la nord de Gurile Dunării, din jurul cetății Chilia, care aparținuse Valahiei condusă de dinastia Basarabilor de pe la mijlocul secolului al XIV-lea până la preluarea ei de către Moldova lui Ștefan cel Mare în anul 1462. După ce, la 13 mai 1812, Imperiul Rus a anexat de la Moldova și de la Imperiul Otoman întregul teritoriu dintre Prut și Nistru, regiune care pur și simplu făcea parte din Moldova, fără să aibă vreo identitate regională distinctă, numele de Basarabia a fost extins la nivelul întregii oblastii nou constituite. Guvernul de la Sankt Petersburg încerca să decupleze noua sa posesiune de țara din care făcuse parte din secolul al XIV-lea și de poporul de care aparțineau locuitorii săi cel puțin de vreo două milenii.

Coaliția internațională a ales însă o strategie care a îndepărtat războiul de teatrul de operațiuni din Principatele Române. Armatele britanice, franceze ș.a.m.d. au fost debarcate în Peninsula Crimeea, unde se afla cheia de boltă a întregului sistem militar al Rusiei de la Marea Neagră și care a devenit unul din cele mai brutale fronturi ale secolului al XIX-lea. Iar odată cu îndepărtarea epicentrului ofensivei, oferta foștilor revoluționari din Valahia și Moldova nu mai era atât de interesantă pentru aliați.

Rusia și-a recunoscut înfrângerea în anul 1856 și Conferința de pace s-a organizat la Paris. Principatele Române, aflate încă sub ocupație militară austriacă, erau considerate provincii privilegiate ale Imperiului Otoman și nu aveau loc la masă. Dar asta nu înseamnă că ele nu au avut nicio reprezentare. Exilul pașoptist era în elementul lui la Paris și stabilise relații excelente cu Napoleon al III-lea și cu guvernul său, mai ales că împăratul din dinastia Bonaparte avea viziunea unei Franțe devenită lider al țărilor și al popoarelor de gintă latină și-și dorea un stat prieten în partea răsăriteană a Europei. Prin urmare, pașoptiștii au pus la punct un lobby foarte insistent, în timp ce la discuțiile oficiale Franța era prima care argumenta pentru cauza românilor.

Prin urmare, la finalul Conferinței de la Paris din 1856 erau obținute două lucruri: convocarea consultării populației cu privire la unirea celor două principate, printr-o formă de referendum indirect specific secolului al XIX-lea, precum și reunirea unei părți din sudul Basarabiei cu Moldova. Varianta unei retrocedări integrale, așa cum cereau pașoptiștii, căzuse, dar rămăsese totuși cea a unei reunificări parțiale, Rusia fiind obligată să înapoieze Moldovei o porțiune de teritoriu de la nord de gurile Dunării și de-al lungul cursului inferior al râului Prut. Era o configurație menită să protejeze teritoriul Imperiului Otoman, creind o zonă tampon în regiunea graniței dunărene.

Teritoriul revenit astfel la Moldova a fost organizat sub forma a trei județe: Ismail, Bolgrad și Cahul. E vorba de județele de la nivelul acelei perioade, mai mici decât cele interbelice și actuale. Prin urmare, județele Ismail și Cahul de la 1856 nu trebuie confundate cu județele Ismail și Cahul de după Marea Unire. Populația celor trei județe era formată din români, mai ales înspre Cahul și înspre Ismail, dar și din bulgari, găgăuzi sau ucraineni. Deși cam pe atunci în Basarabia și ulterior în Dobrogea a apărut termenul de „găgăuță” pentru cineva care nu înțelege ce i se spune, de la găgăuzii care se refugiaseră din Dobrogea și din Bulgaria otomană după anul 1812 și nu cunoșteau limba română, în 1856 nu au existat probleme de reintegrare a celor trei județe în Principatele Române.

 

13. Mica Unire care nu a fost deloc mică

---

 

În 1857 în Moldova și în Valahia aveau loc primele alegeri democratice din istoria românilor. Se alegeau deputații pentru Divanurile ad-hoc, un fel de adunări consultative care urmau să voteze dacă cele două Principate Române, sau Dunărene, cum li se mai zicea prin Europa, ar trebui să se unească. Era o formă de referendum indirect, într-un secol și pe un continent care făcea pași spre democrație, dar încă nu se simțea confortabil cu votul universal.

Se ajunsese aici în urma Conferinței de Pace de la Paris din 1856, ce punea capăt războiului Crimeii. Tema unirii românești aterizase pe masa diplomaților participanți prin efortul refugiaților politici români care-și stabiliseră cartierul general la Paris. Aceștia au rămas în istorie sub denumirea generică de pașoptiști din cauza calității lor de protagoniști ai revoluției din 1848, reprimată, dar care lansase totuși un ambițios proiect de țară pe termen lung, care îmbina modernizarea și democratizarea statului și a societății, obținerea independenței și realizarea unității naționale. Unirea celor două principate într-un stat-națiune românesc era un obiectiv cheie în cadrul acestui proiect de țară. Și nu doar pașoptiștii susțineau această idee; chiar dacă existau evident și antiunioniști, în ambele principate numărul unioniștilor nu era de neglijat.

Cauza românească fusese îmbrățișată de Napoleon al III-lea, președintele și apoi împăratul Franței, nepotul de frate al marelui cuceritor de la începutul secolului. Acesta avea viziunea unui leadership francez al gintei latine și sprijinea atât unirea românilor, cât și pe cea a italienilor. În plus, Franța era o putere colonială de talie mondială și îi lipsea un vector de influență în partea răsăriteană a Europei. Iar românii, în acea perioadă, nu erau doar latini, ci și profund francofili. Așa că grație lui Napoleon, subiectul unificării românești a avut și cine să-l pună pe ordinea de zi a conferinței.

Aici a găsit destul de repede câteva delegații care să empatizeze. Sardinia (sau Piemontul), regat care își asumase ca în jurul său să aibă loc unificarea Italiei, era bucuros să susțină producerea unui precedent pentru propriul proiect de țară. La fel și Prusia, care intrase în cursa pentru unificarea Germaniei. Existau însă și puteri care se opuneau. Imperiul Otoman, puterea suzerană a celor două principate, era perfect conștient că unirea ar apropia românii de obținerea independenței, lucru pe care grecii îl realizaseră mai devreme cu un sfert de secol. Regatului Unit îi erau indiferenți românii, dar îl interesa foarte mult Imperiul Otoman pe care dorea să-l mențină în stare de funcționare cât mai mult timp. Austria concura cu Prusia pentru a unifica Germania în jurul său, dar interesul său pentru un precedent european era mai mic decât teama că un stat român unificat ar putea deveni atractiv pentru și influent printre cele câteva milioane de români din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș, Satu Mare și Crișana.

În fine, Rusia făcea un joc dublu. Putere protectoare începând din 1829, Rusia și-ar fi dorit anexarea celor două principate, lucru mai ușor realizabil cu ele ca state separate. În plus, cu o majoritate românească în Basarabia, Sankt Petersburg-ul avea o temere similară Vienei despre influența unui stat român unificat. Pe de altă parte, Rusia, perdanta războiului Crimeii, îl curta pe Napoleon al III-lea ca să obțină sprijinul acestuia ca să-i fie impuse prin tratatul de pace condiții mai blânde. Așa că, la vedere, diplomații ruși s-au pronunțat în favoarea cererilor românilor, în timp de pe din dos agenții ruși din Moldova și Valahia erau instructați să saboteze mișcarea unionistă.

Conferința de la Paris din 1856 nu a luat o decizie privind unirea, ci a agreat doar realizarea unei consultări a populației din cele două principate, urmând ca apoi o nouă conferință să ia deciziile necesare, în cazul în care rezultatul consultării publice avea să fie unul pozitiv. În rest, era menținută suzeranitatea Imperiului Otoman, dar era abolit protectoratul rusesc și era constituită o garanție cu șapte puteri garante.

Divanul ad-hoc din Valahia a dezbătut și a votat unirea fără mari emoții. În schimb, în Moldova, a fost cu peripeții. Caimacamul (regentul) Nicolae Vogoride, un antiunionist fervent, căruia Imperiul Otoman și Austria îi promiseseră domnia, a falsificat rezultatele alegerilor pentru Divanul ad-hoc, pentru a determina o majoritate antiunionistă. Ecaterina Cocuța Conachi, soția lui, membră a unei vechi familii boierești, era o simpatizantă pașoptistă și o unionistă la fel de ferventă cum era soțul ei antiunionist. Ea a sustras scrisorile care demonstrau acțiunile caimacamului și le-a încredințat unui alt unionist convins, colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu care Cocuța avea și o implicare romantică. Drept rezultat, faptele lui Vogoride au fost făcut publice și majoritatea unionistă din Divanul ad-hoc al Moldovei a fost restabilită, astfel că votul delegaților a mers tot în favoarea unirii. Iar Alexandru Ioan Cuza a devenit, dintr-un pașoptist de importanță secundară și un ofițer elegant, cu trecere la doamne, un fel de vedetă a mișcării unioniste.

Cele șapte puteri garante s-au întrunit din nou la Paris în anul 1858. Cu ajutorul Divanurilor ad-hoc, voința românilor fusese stabilită, dar asta nu însemna că orice opoziție față de unire dispăruse. Imperiul Otoman, Regatul Unit și Austria erau în continuare împotrivă, iar Rusia nu mai era la fel de motivată să țină isonul Franței. Iar Franța, Prusia și Sardinia erau în continuare pentru. Așa că s-a ajuns la un compromis, dar care nu era prea favorabil proiectului de țară al pașoptiștilor. Acest compromis a luat forma Convenției de la Paris, document destinat să joace rolul unui fel de constituții a noului stat.

Potrivit Convenției de la Paris din 1858, urma să fie realizată un fel de unire fără unire, goală de conținut. Noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, deși numele de România începuse să se încetățenească în rândurile elitelor românești și chiar și a celor străine (marele scriitor Victor Hugo, în monumentalul său roman „Les Miserables”, când descrie grupul pestriț de revoluționari alături de care va sfârși eroic, pe o baricadă din Parisul anilor 1830, băiatul străzii Gavroche, amintește de unul preocupat de diferitele cauze internaționale, precum cauza României). Mai mult, unirea urma să se limiteze la denumirea statului și la o comisie comună care urma să aibă sediul în principalul oraș de pe granița moldo-valahă, Focșani. În rest, fiecare din cele două principate urma să aibă în continuare propria capitală, propriul domnitor, propriul guvern și propria armată. Intrarea în vigoare efectivă a Convenției de la Paris urma să coincidă cu alegerea noilor domnitori ai celor două principate.

La Iași, Adunarea Deputaților, adică parlamentul, se întrunea la 5 ianuarie 1859 și-l alegea domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Era o opțiune ultim moment, acesta nefiind unul dintre candidații vehiculați de obicei. Provenea dintr-o familie de boieri de rang mediu, care nu dăduse niciodată un domnitor și nici nu se înrudea cu vreuna din familiile care dăduseră domnitori. Participase la evenimentele din 1848, dar nu fusese unul dintre fruntașii mișcării, precum poetul Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu.

Aceste aparente dezavantaje deveniseră însă avantaje în contextul din ianuarie 1859, când din peisaj făceau parte mai multe familii importante- Cantacuzinii, Bibeștii, Sturdzeștii, Ghiculeștii, Văcăreștii etc.-, care dăduseră domnitori în ambele principate, inclusiv câțiva foști domnitori din perioadele anterioare războiului Crimeii. Oricare din aceștia ar fi putut emite pretenții legitime, dar ar fi putut sădi de la bun început semințele loviturilor de stat și ale războiului civil, așa cum se întâmplase deja în Serbia între cele două familii regale autohtone. Nefiind unul dintre conducătorii revoluției din 1848, Cuza nu stârnea în aceeași măsură suspiciunile conservatorilor. În plus, Alexandru Ioan Cuza dovedise deja dedicarea lui pentru cauza unionistă în episodul demascării caimacamului Vogoride și al împiedicării producerii efectelor fraudei electorale din anul 1857.

Urmau alegerile din Adunarea Deputaților de la București, iar facțiunile politice unioniste erau conștiente că unirea, așa cum fusese ea reglementată de puterile garante, era foarte slabă, aproape inexistentă. Însă din examinarea Convenției de la Paris, se evidențiase o scăpare din redactarea acesteia: nu era interzisă alegerea aceluiași candidat în ambele principate. Iar alesul Iașiului, Alexandru Ioan Cuza, deținea toate datele unei alegeri inspirate.

Dubla alegere a acestuia a fost pregătită printr-o serie de întâlniri ce s-au ținut în ceea ce azi numim la București Centrul Vechi, la hotelul Concordia, a cărui clădire există și acum, dar se află în ruină. În cadrul acestor întâlniri s-a agreat strategia unioniștilor pentru ziua alegerilor, dar și o serie de principii pe termen mai lung. În această privință, Cuza a fost pus să se angajeze că domnia lui va fi una temporară și să promită că se va retrage atunci când se va putea pune problema aducerii pe tron a unui prinț străin, dintr-o mare casă domnitoare europeană, care să pună capăt definitiv viselor de domnie ale marilor familii boierești și care să conecteze statul național român de Europa dezvoltată și modernă, prin înrudirile lui cu celelalte case regale și imperiale europene. Problema integrării europene a românilor se punea încă de atunci.

La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Deputaților se întrunea pe Dealul Mitropoliei pentru a-l alege pe noul domnitor al Valahiei. Pentru a evita orice încercare a antiunioniștilor de a derapa lucrurile într-o direcție contrară, liberalii radicali, care încă de la revoluția din 1848 păstraseră capacitatea de a mobiliza strada în proteste masive, umpluseră străzile cu oameni pregătiți să se revolte în caz de necesitate. Astfel organizată, ziua era un succes: Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, era ales și domnitor al Valahiei. Unirea fusese realizată.

De fapt, simpla uniune personală ar fi putut fi insuficientă și trecătoare, dar dubla alegere a lui Cuza Vodă reprezenta începutul unui proces. După un singur domnitor urma o singură armată, precum și alte unificări de instituții, chiar dacă astfel se forțau limitele Convenției de la Paris. După trei ani, la 24 Ianuarie 1862, se finaliza unificarea administrativă prin investirea primului guvern comun, condus de prim-ministrul conservator Barbu Catargiu, devenit după puțină vreme victima unui misterios atentat prin împușcare, niciodată pe deplin lămurit,, comis de un asasin care se urcase în clopotnița Mitropoliei.

Tot atunci, dintre cele două capitale ale Moldovei și Valahiei, Iași și București, cea din urmă era aleasă pentru a servi drept unică capitală a Principatelor Unite. Era alegerea logică în condițiile în care Bucureștiul era mai dezvoltat și avea o populație mai numeroasă decât Iașiul.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost scurtă și fecundă, plină de reforme, esențială pentru transformarea unui teritoriu încă destul de medieval într-o țară compatibilă cu standardele de modernitate ale secolului al XIX-lea. Pentru a o realiza pe cea mai dificilă, reforma agrară, adică diminuarea moșiilor și împroprietărirea țăranilor, Cuza și cu prim-ministrul Mihail Kogălniceanu organizau o lovitură de stat, la 2 mai 1864. În urma acesteia, Alexandru Ioan Cuza, devenit lider al unui regim autoritar, edicta așa-numitul Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858, care dădea bază constituțională unifircării administrative și adăga Adunării Deputaților o cameră superioară, Corpul Ponderator, din care avea peste puțină vreme să fie derivat Senatul.

De asemenea, în documentele oficiale adoptate în această perioadă apare tot mai des denumirea statului ca fiind România. Adoptarea acestui nume are implicații interesante. Pe lângă faptul că el a fost derivat din felul în care întotdeauna românii s-au autoidentificat limba lor („rumâni” sau „români” în dialectul dacoromân, „armâni” sau „rămăni” în dialectul aromân ori „rumeri”/„rumâri” în dialectul istroromân, de la latinescul „Romanus, Romani” și deci de la orașul Roma), este de observat că de-a lungul Evului Mediu Romania a fost un nume asociat cu Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), în fazele sale mai târzii, care desemna în special regiunea din jurul părții europene a orașului Constantinopol, nume care se păstrează și azi în forma turcizată de Rumelia. Și mai e de observat că legătura civilizațională dintre români și Constantinopolul bizantin, a doua Romă, a fosta una profundă și durabilă.

Prin 1865 apăruseră însă o serie de probleme. Mihail Kogălniceanu fusese înlăturat, marile reforme se încheiaseră, iar regimul lui Cuza aluneca tot mai mult spre dictatură, corupție și încercarea de a-și constitui propria dinastie, uitând de promisiunea de retragere în favoarea prințului străin. Așa că liberalii radicali și conservatorii, partidele cele mai antagonice sub aspect ideologic se aliau în ceea ce a intrat în istorie drept monstruoasa coaliție. La 11 februarie 1866 avea loc o nouă lovitură de stat, de data aceasta împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, forțat să abdice și apoi să părăsească țara.

Cum Imperiul Otoman recunoscuse Unirea Principatelor cu termen extinctiv, pe durata domniei lui Cuza, exista riscul dezunirii impuse din afara țării. Așa că a început o cursă disperată pentru aducerea prințului străin. Prima opțiune, inspirată de francofilia elitei românești, fusese pentru un print din casa regală belgiană, Filip de Flandra, dar acesta a refuzat oferta.

Dintre forțele care doreau dizolvarea unirii, cea mai decisă a fost Rusia, care și-a exercitat influența asupra unora din familiile boierești din Iași și asupra mitropolitului Moldovei. Cum exista o parte a populației care era nemulțumită de pierderea rolului de capitală pentru Iași, colaboratorii Rusiei reușeau să declanșeze o răzmeriță pentru desfacerea unirii, pe parcursul căreia era chiar proclamat un domnitor al Moldovei în persoana lui Nicolae Roznovanu. „Revoluția” aceasta nu a avut însă succes, nu a reușit să atragă o masă critică din populația Moldovei, așa că tânăra armată română nu a avut nevoie de mari eforturi pentru a restabili ordinea când a intrat în Iași. O parte a liderilor mișcării au fugit peste Prut, în Imperiul Rus, ceilalți s-au acomodat apoi foarte bine vieții în România unificată.

Problema prințului străin a fost rezolvată cu ajutorul marelui protector al României, Napoleon al III-lea, care le-a recomandat românilor un nepot de-al său dintr-o foarte prestigioasă familie ducală germană, înrudită prin originile sale și cu casa regală a Prusiei: Hohenzollern-Siegmaringen. Era un tânăr ofițer prusac de artilerie, care călătorea incognito printr-o Austrie care era în război cu Prusia exact pe tema unificării germane și care sosea la București la 10 Mai 1866 pentru a deveni Principele Carol I.

În octombrie 1866 Parlamentul adopta și prima Constituție propriu-zisă, copiată după Constituția Belgiei, una din cele mai avansate ale celui timp, prin care numele statului devenea definitiv România, iar denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei era abandonat.

Așa cum putem vedea, majoritatea evenimentelor cheie ale Unirii Principatelor au avut loc la București, la 24 Ianuarie 1859. Așadar, de ce există deja o tradiție ca principalele festivități să aibă loc la Focșani și la Iași? La Focșani e oarecum logic, era cel mai important oraș de la granița româno-română și fusese destinat prin Convenția de la Paris din 1858 să găzduiască singura instituție comună a Principatelor Unite (și nu prea). Dar la Iași? Acolo răspunsul ține de sacrificiul pe care capitala Moldovei l-a făcut când capitala Valahiei a devenit capitala României unite.

 

14. Când independența este și despre unire

---

 

Revoluția Junilor Turci, care urmărea oprirea declinului, modernizarea și relansarea Imperiului Otoman, a zădărnicit orice posibilitate ca România să obțină recunoașterea independenței sale pe cale amiabilă. După aducerea prințului străin și adoptarea Constituției din 1866, România devenise tot mai independentă de facto, dependența ei de Imperiul Otoman fiind tot mai mult un fapt juridic lipsit de conținut concret. Dar care chiar și așa era iritant: documentele de călătorie emise de statul român nu erau recunoscute, nu puteau fi stabilite oficial relații diplomatice cu alte state, multe hărți nu figurau distinct România etc. În plus, obținerea independenței era al doilea jalon major din proiectul de țară al revoluției din 1848. La acel moment, după trei decenii și enorme realizări, generația politică pașoptistă se apropia de vârsta senectuții și se pregătea de un final pe măsură pentru remarcabilul său rol istoric. Așa că Bucureștiul încerca să convingă Înalta Poartă să îi acorde benevol independența.

Iar la Constantinopol existau unele opinii în acest sens. Revoltele din Bosnia și Herțegovina din 1875 și din Bulgaria din 1876 arătau că Imperiului Otoman îi venea tot mai greu să-și controleze propriul teritoriu, darmite să mai mențină în sfera sa de influență statele ce se autoguvernau, precum România, Serbia și Muntenegru. Însă venită la putere pe cale revoluționară, mișcarea Junilor Turci nici nu dorea să audă de așa ceva. Constituția adoptată de aceștia, care transforma Imperiul Otoman dintr-o monarhie absolută într-o monarhie constituțională, declara cele trei țări balcano-dunărene provincii privilegiate.

Acest statut va fi corespuns unui adevăr tehnic, dar ea era foarte deranjantă pentru cele trei națiuni care se doreau independente. Așa că Serbia și Muntenegru au început operațiunile militare împotriva Imperiului Otoman, în timp ce România acorda dreptul de tranzit pe teritoriul său armatei imperiale ruse, care se grăbea să sară în ajutorul fraților slavi din Peninsula Balcanică.

Curând, românii și otomanii își adresau reciproc salve de artilerie peste Dunăre, iar la 9 mai 1877, provocat de o interpelare parlamentară, fostul prim-ministru și acum ministrul de externe Mihail Kogălniceanu citea de la tribuna Adunării Deputaților Declarația de independență a României. Deputații o votau apoi cu entuziasm. A doua zi, la 10 Mai 1877, cu o mică întârziere deliberată, pentru a întări semnificația zilei în care se aniversa sosirea și înscăunarea Principelul Carol I, Declarația de independență era votată favorabil și în Senat, astfel adoptată de Parlament și, imediat după aceea, promulgată de monarhul constituțional.

Mai târziu în comunism și în post-comunism se va încerca decuplarea Zilei Independenței de Ziua Monarhiei și se va insista cu celebrarea independenței la 9 mai. Chiar și președintele „de dreapta” Klaus Iohannis va ține la un moment dat o recepție dedicată independenței României la 9 mai. De-abia mult după revoluția din 1989 și după nesfârșite ping pong-uri verbale se va ajunge ca o lege să reinstituie 10 Mai ca sărbătoare legală, Ziua Independenței. Și chiar și așa, ea va rămâne o zi lucrătoare, în timp ce în majoritatea țărilor lumii sărbătoarea care marchează independența este zi liberă (cum a fost și 10 Mai până în 1947).

Nu mult după declararea independenței, la București sosea o cerere de asistență din partea Rusiei. Junii Turci, care se așteptau să fie atacați de ruși la Dunăre, potrivit tiparului aproape bisecular, consolidaseră această frontieră cu un sistem de redute defensive, iar armata țaristă se împotmolise. Românii erau chemați să asedieze și să elimine aceste redute, în timp ce rușii și-ar fi reluat marșul spre Constantinopol. Era invitația pe care Principele Carol I și guvernul I. C. Brătianu o așteptau. Armata română a trecut Dunărea și ultimul din lunga serie a războaielor ruso-turce a devenit războiul ruso-româno-turc. Noi ni-l amintim mai degrabă ca războiul de independență sau, într-o variantă mai veche, războiul de neatârnare.

Cu toții știm de atacurile eroice și bătăliile aprige de la Grivița, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan etc. Sunt orașele României pline de străzi și bulevarde care poartă numele acestor localități din Bulgaria. Victoria care a dat numele celebrei artere Calea Victoriei și nu mai puțin importantei Piețe a Victoriei este victoria din războiul de independență, marcată si de momentul simbolic în care generalul Osman Pașa, comandantul apărării otomane de la Dunăre, a ales să se predea românilor și nu rușilor.

Ostilitățile s-au încheiat în 1878 și în același an au început negocierile de pace. Acesta a fost primul moment în care guvernul Brătianu și Principele Carol I s-au lovit de duplicitatea Imperiului Rus. Acesta a profitat de faptul că independența României nu fusese încă recunoscută internațional și a exclus prezența diplomaților români la tratativele oficiale. Mai mult, armata țaristă și-a întârziat retragerea și a ocupat practic mare parte din teritoriul țării, forțându-l pe monarhul român, care comandase personal operațiunile militare de la sud de Dunăre, să rămână prin Oltenia câteva luni și să-și întârzie întoarcerea la București.

Sankt Petersburg-ul recurgea astfel la un șantaj menit să oblige România să accepte pacea așa cum o va conveni Rusia cu Imperiul Otoman. Prin tratatul de pace semnat la San Stefano era recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei, dar România era forțată să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail și primea în compensare o parte din teritoriul Dobrogei, până pe la Constanța. Din fericire pentru noi, acest tratat a stârnit maximă nemulțumire la Viena, căreia în pregătirea războiului Rusia îi promisese protectoratul asupra Bosniei și Herțegovinei în schimbul neutralității sale. Alte capitale europene au avut și ele nefericirile lor.

Drept urmare, o nouă Conferință de pace cu participare extinsă a fost organizată la Berlin.Tratatul de pace rezultat reitera recunoașterea independenței celor trei țări și a autonomiei Bulgariei și anexarea de către Rusia a celor trei județe basarabene. Este chiar ironic că guvernul care cu zece ani înainte vânduse Statelor Unite ale Americii Alaska și Insulele Aleutine pentru echivalentul a trei firfirei, față de valoarea economică și strategică a regiunii cedate, arăta atâta determinare pentru a reocupa un mic teritoriu în regiunea Basarabiei. Desigur că era util Rusiei să fie riverană Dunării, dar era și foarte multă ambiție prostească în această anexiune.

Marea diferență dintre Tratatul de pace de la San Stefano, abandonat, și Tratatul de pace la Berlin se referea, din perspectiva românească, la teritoriul pe care România îl primea la schimb pentru sudul Basarabiei. Nici la Berlin România nu a fost primită în cadrul conferinței internaționale decât pe holuri și încă o dată interesele sale au fost reprezentate de Franța. Țara pe care o tot hulesc astăzi așa-zișii „suveraniști”, preluând din plin din propaganda rusă, a obținut ca România să primească întregul teritoriu dintre Dunăre și Marea Neagră până la o linie ce pornea din apropiere de Silistra și se termina la Vama Veche. Ambasadorul francez a speculat existența unei importante enclave de populație românească în regiunea orașului-port Mangalia pentru a împinge hotarul mult mai la sud decât doreau rușii.

Astfel, la 8 octombrie 1878 se uneau formal cu România, două treimi din Dobrogea, incluzând regiunea foarte importantă a gurilor Dunării și porturile maritime Sulina, Constanța și Mangalia, precum și Insula Șerpilor, cea mai mare bucată de uscat din largul Mării Negre. România, până atunci o țară fără ieșire la mare, obținea o astfel de ieșire, foarte importantă pentru economia și conexiunile comerciale internaționale ale oricărui stat. De asemenea, pe lângă dreptul istoric legat de această regiune, unirea Dobrogei aducea între granițele României și o semnificativă populație românească.

La acel moment însă unirea Dobrogei nu a fost lipsită de controverse, mai ales că era pe nedrept corelată cu pierderea dureroasă a sudului Basarabiei. Cele trei județe făceau parte din teritoriul istoric al Moldovei și legitimitatea apartenenței lor la România era incontestabilă. Dobrogea era în schimb un teritoriu care aparținuse Valahiei doar câteva decenii iar apoi se aflase timp de cinci secole sub otomani, cu o populație multietnică în care, după suprimarea de către Rusia a Hanatului Crimeii în 1783 și refugiul a numeroși tătari crimeeni, elementul cel mai numeros erau musulmanii turci și tătari. Românii formau cea mai mare dintre comunitățile creștine, dar și dintre creștini existau multe alte naționalități și, în primul rând, bulgari, care la rândul lor considerau că au o revendicare legitimă asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. Printre vocile critice care considerau că România nu ar fi trebuit să accepte Dobrogea, ci să insiste pentru păstrarea județelor basarabene, era și cea a intransigentului jurnalist conservator Mihai Eminescu.

Uneori întâlnim și azi opinii cum că Dobrogea nu ar fi fost cu adevărat un pământ românesc, deși acum ne este mult mai clar rolul deosebit pe care această regiune l-a jucat în perioadele mai vechi ale devenirii noastre, inclusiv in cadrul etnogenezei românești și al promovării creștinismului ortodox în fosta Dacie prin activitatea misionară a Mitropoliei Tomisului, participantă la conciliile ecumenice începând cu conciliul de la Niceea al împăratului Constantin cel Mare. Și poate că în anii 1870 nu se putea vorbi de o mișcare de emancipare națională a românilor din Dobrogea, dar totuși funcționau un număr de școli românești, frecventate de copiii românilor de acolo, finanțate de la București și în care predau profesori originari din Transilvania, adevărați misionari ai românismului.

După unirea din 1878, România a reușit să investească inteligent în această regiune, integrând-o economic și ca infrastructură, mai ales odată cu construirea revoluționarului pod de la Cernavodă de către inginerul Anghel Saligny, elev al celebrului Gustav Eiiffel, precum și a căii ferate de la București la Constanța, care a devenit în timp unul din marile porturi ale Europei. A fost consolidată populația românească prin încurajarea relocării din alte regiuni, astfel încât aceasta a devenit majoritară. Dar a fost sprijinită și colonizarea unei populații germane, care să dezvolte diferite activități economice.

Pe de altă parte, din chiar proclamația Principelui Carol I către trupele care urmau să intre în noul teritoriu al țării s-a dat tonul unui tratament respectuos și echitabil față de minoritățile din regiune și în primul rând față de turci și de tătari. Mai mult, cea mai mare moschee din Dobrogea a fost ctitorită de Carol I la Constanța, iar în 1906, printre monumentele ridicate cu prilejul jubileului de patruzeci de ani de domnie, a fost inagurată prima moschee din București, oraș care nu avusese moschei nici în veacurile de suzeranitate a Imperiului Otoman.

La 10 Mai 1881, după finalizarea procesului de recunoaștere internațională a independenței României în granițele care includeau Dobrogea, cu excepția treimii sale sudice, Principatul României devenea oficial Regatul României, iar Principele Carol I (1866-1881) își continua domnia în calitate de Regele Carol I (1881-1914).

 

15. “Trinaisi gudina” sau cum s-a realizat unirea imposibilă

---

 

Remarcabilul poet și prozator George Topârceanu povestește în memorialistica lui despre primul război mondial cum, în 1916, militarilor români luați prizonieri în timpul tragicei bătălii de la Turtucaia, bulgarii le strigau de-a lungul drumului lor către lagărele din Pirin, în partea bulgară a Macedoniei, revanșard, „trinaisi gudina” adică „anul 13”. Era ceva ce, trei ani mai târziu, nu fusese uitat și nici iertat.

Primii ani ai secolului XX găseau Peninsula Balcanică cu renumele consacrat de „butoiul de pulbere al Europei”. Izbucnirea aici a unui război mai mare sau mai mic era mai mult o chestiune de când, nu una de dacă. Inclusiv incidentul care a servit de pretext pentru dezlănțuirea în 1914 a „Marelui Război” ce a înghițit întreaga lume s-a petrecut în această regiune tulburată a Balcanilor: atentatul de la Sarajevo împotriva arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, căruia i-au căzut victimă atât el, cât și soția.

Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878 schimbase fundamental balanța de putere din Balcani. Aflate anterior într-o stare de formală dependență față de Imperiul Otoman, României, Serbiei și Muntenegrului li se recunoscuse statutul de state independente și suverane. Bosnia și Herțegovina, inclusiv locul viitorului atentat din 1914, trecuseră sub protecția dublei monarhii Austro-Ungaria, care controla deja cea mai mare parte din Balcanii de Vest și care ulterior avea să le anexeze. Bulgaria trecea de la regimul de pașalâcuri, la statutul deținut anterior de vecinele sale de la nord și de la vest: monarhie autonomă, autoguvernată, dar având încă un statut formal de dependență față de Imperiul Otoman. Acest lucru avea să schimbe după exact treizeci de ani, în 1908, cînd Bulgaria devenea la rândul său un stat suveran și independent.

În primii ani ai secolului XX, teritoriul european al Imperiului Otoman fusese restrâns la un fel panglică orizontală de teritoriu care includea teritoriile locuite preponderent de albanezi, apoi Epirul, Macedonia, Tracia de Sud și Rumelia, regiuni cu o populație pestriță în care creștinismul ortodox coexista cu cel catolic și cu mozaismul, dar mai ales cu islamul sunnit, și în care turcii se intersectau cu grecii, cu bulgarii, cu albanezii, cu pomacii (bulgari musulmani) și cu vlahii vorbitori ai dialectelor aromân (macedoromân) și meglenoromân. Din perspectiva sultanului și a guvernului de la Constantinopol (Istanbul), fiecare religie și confesiune forma un milet, cu un anumit statut de recunoaștere în cadrul Imperiului. În materia etnonațională, Imperiul Otoman era, de departe, dintre cele mai tolerante, căci nu ducea politici de deznaționalizare și asimilare forțată și permitea într-o destul de mare măsură statelor vecine să aibă legături strânse cu comunitățile etnice înrudite.

Chiar și România era un beneficiar al acestor politici. Încă din 1865, la Mânăstirea Sfinții Apostoli din București, fusese inaugurată prima școală pentru aromânii din sudul Peninsulei Balcanice, iar la foarte puțin timp după aceea, în 1867, prima școală românească fusese inaugurată la Avdela, localitate aromână aflată azi în Grecia. Ulterior, aveau să fie construite și inaugurate și alte școli primare și gimnaziale, inclusiv patru licee, la Bitolia (azi Macedonia de Nord), Salonic și Grebena (Grecia actuală), precum și Curcea/Korce (Albania). De asemenea, numărul bisericilor în care se oficia în limba română ajungea în primii ani ai secolului XX la circa treizeci.

Punctul culminant fusese adoptarea la 10 Mai 1905 a unei iradele (edict al sultanului) care recunoștea aromânii și meglenoromânii ca formând un milet românesc separat, cu drepturi de autonomie administrativă și judiciară. Data iradelei nu fusese aleasă întâmplător, ci constituia un gest de curtoazie adresat Regelui Carol I (1866-1914). Singura doleanță care nu se realiza în ciuda tuturor eforturilor era înființarea unei episcopii, arhiepiscopii sau mitropolii a ortodocșilor vorbitori de dialecte ale limbii române din Balcani, așa cum fusese în Imperiul Bizantin Mitropolia Vlahilor (de ce nu, poate chiar o reactivare a acesteia?…).

Azi, această iradea este evenimentul de care se leagă Ziua Națională a aromânilor, pe care unii o celebează la 10 Mai ca Ziua Românității Balcanice, în privința căreia Parlamentul României a adoptat și o lege, iar alții, doritori de statut de minoritate națională în România, o marchează pe 23 mai, profitând de diferența dintre calendarele iulian și gregorian pentru a o decupla în percepția publică de legătura sa cu fosta Zi Națională a Regatului României.

Veți întreba poate ce legătură au toate acestea cu „trinaisi gudina” și cu frustrarea bulgarilor legată de români pentru cele întâmplate în anul 1913? Ei bine, au legătură sub două aspecte: cele întâmplate în anii 1912-1913 au pornit de la dorința statelor balcanice de a pune capăt definitiv prezenței în peninsulă a ocupantului otoman, iar ceea ce a făcut România în contextul respectiv era punerea în practică a unei anumite viziuni privind rezolvarea problemei vlahilor din Balcani (nu exclusiv, dar în mare măsură). Evenimentele Republicii de la Crușova din 1903, insurecție independentistă condusă de aromânul Pitu Guli și sponsorizată de Bulgaria, precum și războiul de gherilă care a izbucnit subsecvent și i-a opus, sub nasul autorităților otomane, pe comitagii bulgari, sprijiniți de guvernul de la Sofia, și aliați cu armatolii vlahi, antarților infiltrați din Grecia, în majoritate cretani, susținuți însă și de localnicii greci sau grecomani (albanezi, bulgari sau vlahi care, interesat sau sincer, susțineau cauza grecească), a convins tot mai mult Bucureștiul că soluția pe termen lung pentru populațiile înrudite din acea parte a lumii nu se găsește acolo.

Pe de altă parte, întorcându-ne la Tratatul de pace de la Berlin din 1878, acesta stabilise alipirea la România a provinciei Dobrogea până la granița care există și azi. Dar Podunavia în care domniseră ca despoți Dobrotici și Mircea cel Bătrân se întindea până la un hotar care lega orașul Silistra, anticul Durostorum, încă numit Dârstor în secolele XIV-XV, de portul maritim Varna. Această extindere spre sud fusese realizată prin campaniile militare ale lui Dobrotici, însă cu siguranță teritoriul istoric al Dobrogei se întindea până la poalele Munților Balcani, incluzând orașul Balcic (anticul Dionyssopolis, unde avea să fie găsită o foarte informativă inscripție despre regele Burebista, dedicația pentru Acornion, cetățean al orașului și sfătuitor de încredere al fondatorului regatului Daciei).

Prin urmare, România nu era foarte fericită cu faptul că în 1878 nu se unise cu ea întreaga Dobroge. Însă la rândul său Bulgaria considera Dobrogea o provincie istorică bulgărească, doar făcuse parte din hanatul bulgar și din primul țarat bulgar și pentru câțiva ani și din Imperiul Asăneștilor. Și, de fapt, naționaliștii bulgari nu visau doar ca și Dobrogea românească să fie alipită Bulgariei, ci proiectau o Bulgarie Mare care să se întindă până în sudul Basarabiei, pe motiv că acolo, după 1812, Rusia țaristă colonizase un număr destul de important de refugiați bulgari.

În anul 1912, Grecia, Muntenegru, Serbia și Bulgaria s-au aliat pentru a elimina o dată pentru totdeauna Imperiul Otoman din Europa. Izbucnea astfel primul război balcanic. De data aceasta nici Rusia, nici Austro-Ungaria nu interveneau direct în conflict; dar ele nu erau nici absente, pentru că Rusia acorda sprijin Serbiei, iar Austro-Ungaria Bulgariei. România nu participa nici ea la ostilități, dar era foarte implicată în proclamarea unui nou stat național suveran și independent: Albania.

Bucureștiul nu susținea numai mișcarea de emancipare națională a populațiilor de vlahi vorbitori de limbă română, ci mai în general mișcările pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Bulgarii fuseseră primii beneficiari înainte de războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Apoi, România devenise marea sprijinitoare a mișcării naționale albaneze, iar Bucureștiul principalul centru unde activau ideologii și fruntașii acesteia. În 1912, în contextul înfrângerilor suferite de Imperiul Otoman, cu care albanezii, convertiți în majoritate la islam, conviețuiau destul de mulțumiți, liderii naționaliști albanezi au făcut drumul de la București la Tirana pentru a proclama independența Albaniei.

Noul stat avea drept imn cântecul patriotic românesc „Pe al nostru steag e scris Unire” cu versurile schimbate și reunea teritoriile cu populație albaneză care nu fuseseră adjudecate de Grecia sau de Serbia. Iar România era pe punctul să dea Albaniei și un rege, în persoana prințului Wilhelm de Wied, nepotul Reginei Elisabeta a României, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții la București și care este înmormântat în Biserica Luterană din apropierea Sălii Palatului. Domnia lui, în 1914, ținuse numai câteva luni.

După încheierea luptelor, deși urma să ia partea leului, Bulgaria era profund nefericită că trebuia să împartă teritoriul câștigat, pe care ea îl considera teritoriul său național. Așa că se pregătea să anexeze tot și să provoace astfel un război cu foștii aliați. Însă pentru a-și asigura spatele, în ianuarie 1913, la Sankt Petersburg, guvernul bulgar semna un acord cu guvernul român prin care dădea satisfacție unei vechi doleanțe de la București și ceda României orașul Silistra. România îl cerea demult din motive strategice, de configurație a graniței. În 1878, în ciuda configurației geografice, Silistra fusese lăsată Bulgariei, pentru motivul că orașul ar fi fost populat preponderent de bulgari; deși aici funcționa o școală românească.

Nu mult după aceea izbucnea al doilea război balcanic, între Bulgaria, pe de o parte, și Grecia, Serbia și Muntenegru, de cealaltă parte. Imperiul Otoman își vedea șansa de a recupera o parte din teritoriul pierdut în 1912 și se alătura coaliției antibulgare. România, în cluda acordului legat de Silistra, decidea să treacă Dunărea împotriva Bulgariei, într-o operațiune ce-și propunea pacificarea Balcanilor. Cum armata bulgară era desfășurată în sud, trupele române nu au întâmpinat rezistență și au avansat rapid spre capitala Sofia. Cele mai mari probleme întâmpinate în această campanie au ținut de slaba aprovizionare și de o epidemie de holeră.

Avansul armatei române a obligat Bulgaria să capituleze. În același an 1913 s-a și organizat conferința de pace la București. Prin tratatul rezultat este consfințită independența Albaniei, în granițele pe care le are și azi. Kosovo devine al Serbiei, Epirul în mare parte și Pindul al Greciei, iar Macedonia este împărțită cu trasarea granițelor actuale între Grecia, Bulgaria și Serbia (azi în locul Serbiei este Macedonia de Nord). Imperiul Otoman își recuperează teritoriul european până la granițele din prezent. Bulgaria păstrează și o ieșire la Marea Egee prin Tracia de Sud, pe care însă o va pierde în favoarea Greciei în urma înfrângerii din primul război mondial.

Țara noastră își realizează și ea în mare obiectivul legat de Dobrogea. Cele două județe de nord-est ale Bulgariei sunt alipite României; unul va fi numit și de români, ca și de bulgari Caliacra, iar celălalt va primi numele de Durostor (de la Durostorum). Regiunea este denumită și Cadrilater, din cauza formei sale de trapez cu patru laturi. Ea a fost identificată cu Dobrogea de Sud, ceea ce e parțial corect, cu mențiunea că o parte din județul Durostor, cu orașul Turtucaia (azi Tutrakan) nu a făcut niciodată parte din thema Podunavion și din despotatul ulterior, din care a făcut în schimb parte și regiunea litorală de la sud de Balcic, până acolo unde încep Munții Balcani.

Planul României cu această regiune era să faciliteze o unire imposibilă. Alipirea ei la România nu a fost lipsită de critici, deoarece situația demografică în anul 1913 nu era prea favorabilă. Comunitatea majoritară era cea a turcilor și tătarilor musulmani, urmați însă nu de români, ca în Dobrogea de nord și centrală în 1878, ci de bulgari. După unele surse, turcii și tătarii reprezentau undeva la 46%, iar bulgarii pe la 42% din totalul populației. Toponimia românească din regiunea Caliacrei arăta că, mai demult, ponderea românilor în această regiune fusese mult mai mare. Însă în 1913 românii, alături de găgăuzi, greci etc. reprezentau doar 12% din populație.

România a decis însă că Dobrogea de Sud va fi pusă la dispoziție aromânilor și meglenoromânilor pentru colonizare. Bucureștiului îi era evident că o unire cu România a acestor populații din sudul Balcanilor estimate ca numărând între 400 de mii și un milion de suflete era practic imposibilă, din cauza lipsei continuității teritoriale. Țări întregi cu populație slavofonă se interpuneau între Regatul României și insulele de vlahi din sudul Balcanilor, iar ideea constituirii unei exclave, așa cum e azi regiunea Kaliningrad a Rusiei, nu era tocmai sustenabilă; deși ea avea să fie prezentată guvernului Antonescu în 1941 de Alcibiade Diamandi, liderul entității statale Principatul Pindului, constituită în timpul ocupației italiene în regiuni cu populație aromână din Albania și Grecia.

În schimb, în viziunea care a prevalat în 1913, unirea aromânilor și meglenoromânilor cu România se putea realiza prin constituirea unei noi patrii a acestora în Dobrogea de Sud. În principiu era o situație win win. Pe de o parte, coloniștii urmau să scape de presiunile asimilaționiste și de discriminarea și șovinismul la care erau supuși în țările balcanice, pe de altă parte, compoziția etnodemografică a Cadrlaterului era modificat în favoarea României. Poate și din acest motiv, drepturile acestor comunități nu au fost incluse în Tratatul de la București propriu-zis, ci într-o serie de scrisori fără mare valoare diplomatică, ce au fost apoi încălcate fără jenă de guvernele balcanice.

Totuși, colonizarea nu a putut începe ani de zile. În 1914 începea primul război mondial. România avea să rămână neutră până în 1916, apoi avea să treacă prin unele din cele mai dramatice perioade din istoria poporului nostru, în timpul cărora partea de sud a țării, inclusiv capitala București, avea să se afle sub ocupație. Bulgaria avea nu doar să reintre în posesia Cadrilaterului, dar și să revendice o mare parte a Dobrogei de Nord, inclusiv zona Babadagului, unde exista o concentrare de populație bulgară. România avea însă să termine războiul său de reîntregire prin 1919-1920, renăscând efectiv din propria sa cenușă, dublată ca populație și ca teritoriu, după ce fusese aproape ștearsă de pe hartă.

În sudul Balcanilor, războaiele au continuat până prin 1925. De-abia în 1926 au început colonizările în Cadrilater. Concomitent, România începea să investească în dezvoltarea turistică a Coastei de Argint, cum denumise spectaculosul relief al Capului Caliacra, precum și în pitorescul oraș Balcic.

Colonizările aromânilor și meglenoromânilor au fost însă oprite în 1933 de guvernul I. G. Duca. Acest fapt a provocat nemulțumirea acestora, iar faptul că prim-ministrul român avea și strămoși greci nu a ajutat. Din echipa de pedepsire de trei legionari care au mers la Gara Regală din Sinaia să-l asasineze pe premier, după ce guvernul său a scos în afara legii Garda de Fier pentru a o împiedica să candideze la alegerile din decembrie 1933, nu întâmplător doi erau aromâni. Chiar dacă glonțul fatal a fost tras de cel de-al treilea membru al echipei, care era de felul lui moldovean.

Pe de altă parte, Dobrogea de Sud a fost alături de Basarabia una din cele două provincii istorice în care state vecine au comanditat numeroase acțiuni subversive, unele chiar teroriste, pentru a șubrezi autoritatea românească și pentru a sabota deplina lor integrare în cadrul Regatului României în așteptarea oportunității pentru anexarea înapoi a teritoriului. Astfel, în Bulgaria s-a constituit Organizația Internă Revoluționară Dobrogeană, după modelul mult mai faimoasei VMRO, ce acționa în Macedonia încă dinainte de războaiele balcanice. Această organizație infiltra peste graniță comitagii (partizani), care hărțuiau în oarecare măsură autoritățile, dar cel mai mult și mai mult coloniștii din Balcani. Așa că printr-un paradox, foștii aliați din Macedonia din perioada luptelor cu antarții greci se confruntau între ei în Cadrilater.

Distinct de comitagii din prima organizație, dar având același scop al rupturii de România, erau cominterniștii bulgari din Organizația Revoluționară Dobrogeană, care funcționa ca structură atașată Partidului Comunist din România, la rândul său coordonat de la Moscova prin Internaționala a III-a Comunistă (sau, pe scurt, Comintern). Iar dacă în privința Basarabiei PCR vorbea de „restituirea” către URSS, ceea ce i-a și atras interzicerea în 1924, dar acțiunile subversive și teroriste de acolo erau organizate direct de la est de Nistru, prin centrale din Odesa sau Tiraspol și prin structuri bolșevice paralele PCR, în sudul Dobrogei PCR era în mod direct implicat în campania separatistă. Motiv pentru care, cel puțin prin anii 2007-2008, dictatorul și criminalul în masă Gheorghe Gheorghiu Dej (fruntaș comunist de prim rang din 1932-1933, secretar general al PCR din august 1944, la putere între 1948 și 1965) încă era figurat la loc de cinste în Muzeul de istorie din Balcic.

NOTA BENE: Nicolae Ceaușescu, care a condus România ca dictator între 1965 și 1989 și legat de care există în zilele noastre un întreg curent apologetic bazat pe ideea că acesta ar fi fost un mare patriot, a aderat la exact acest PCR antinațional și a fost un activist fervent al partidului, complet netulburat de faptul că organizația din care făcea parte era coordonată de la Moscova și se străduia în mod activ să obțină dezmembrarea României întregite de după Marea Unire din 1918.

Retrocedarea Cadrilaterului către Bulgaria nu s-a produs însă ca efect al acțiunilor de gherilă ale comitagiilor sau subversiunii cominterniștilor, ci al șirului de evenimente conexe declanșării celui de-al doilea război mondial. Ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, Adolf Hilter și Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani, pe scurt partidul nazist, dădea o altă anvergură mișcării internaționale revizioniste, care dorea să distrugă ordinea internațională statuată după primul război mondial și să repună granițele în discuție. Bulgaria era evident unul din aceste state revizioniste, cu revendicări față de toți vecinii și cu acțiuni mărunte, dar agresive transfrontaliere. În mod natural, Bulgaria s-a orientat spre o poziție germanofilă și pro-nazistă.

România în schimb a rămas loială, până practic în ultima clipă, aliaților săi din primul război mondial. Aliați care au tratat pericolul revizionismului cu ușurință, ratând orice șansă de a opri din fașă derapajul spre un nou război mondial. Așa că la 23 august 1939, cei mai mari revizioniști, cel de-al treilea Reich și Uniunea Sovietică, au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, iar la 1 și 17 septembrie atacau împreună Polonia. În iunie 1940 Franța, marele aliat tradițional al României, capitula în fața Germaniei, iar spre finalul aceleiași luni România, complet izolată, devenea victima agresiunii URSS, având de făcut o alegere existențială între o retragere extrem de dureroasă, dar circumscrisă ideii de „live to fight another day”, sau o rezistență imediată care ar fi rezultat într-o invazie din trei direcții și ștergerea de pe hartă.

După momentul crâncen din 26-28 iunie 1940, a venit cel de-al doilea, în care Hitler a cerut României să negocieze cu Ungaria și cu Bulgaria satisfacerea pretențiilor acestora, sub amenințarea că în lipsa unei înțelegeri, Germania nazistă și Italia fascistă vor arbitra și vor dicta o soluție a disputelor teritoriale. Cu Ungaria, România ar fi mers pe o variantă care presupunea relocarea secuimii într-o regiune de lângă graniță, urmând ca acel teritoriu să fie cedat. Budapesta însă dorea mult mai mult, așa că la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a pierdut jumătatea de nord a Ardealului.

Prin urmare, Ministerul de Externe a decis să evite un arbitraj similar și cu privire la pretențiile bulgare în Dobrogea și în cadrul negocierilor care au avut loc la Craiova a mers pe varianta compromisului. Destul de repede s-a ajuns la concluzia că Sofia este dispusă să își limiteze pretențiile la fostul său teritoriu pierdut în 1913, inclusiv cu orașul Silistra, al cărui transfer către România fusese agreat separat și mai devreme. Delegația română a făcut o încercare să obțină ca Balcicul, cu domeniul regal și cu frumoasele vile românești construite acolo în perioada interbelică, să fie în continuare al României. Bulgarii nu au acceptat.

În timp ce la Craiova aveau loc aceste negocieri, la 31 august 1940 la București izbucneau proteste împotriva regimului de dictatură regală și a cedărilor teritoriale. În următoarele zile acestea luau amploare, iar pe valul străzii revoltate se cocoța Mișcarea Legionară, extremistă și pro-germană. Pentru a nu scăpa situația de sub control la 5 septembrie Regele Carol al II-lea (1930-1940) îl desemna prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, în fapt unul din adversarii săi ireductibili, care chiar a doua zi, 6 septembrie 1940, îi cerea abdicarea în favoarea fiului său, Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947).

Noul dictator, generalul Ion Antonescu, era determinat să recupereze teritoriile cedate manu militari sau pe căi diplomatice. Dar înainte de asta a acceptat o ultimă cedare menită să elimine riscul arbitrajului italo-german și riscul unui atac din spate, odată ce operațiunile militare vor începe, cel mai probabil împotriva URSS. La 7 septembrie 1940 era semnat Tratatul de la Craiova prin care România înapoia Cadrilaterul Bulgariei. Cele două părți agreau și un schimb de populații, între bulgarii din Dobrogea de Nord și românii din Dobrogea de Sud, inclusiv coloniștii sosiți din sudul Peninsulei Balcanice între anii 1926 și 1933. S-au agreat și despăgubiri pentru proprietățile abandonate de oamenii mutați în cadrul schimbului de populații. Această ultimă chestiune s-a soluționat de-abia în zilele noastre, începând cu o lege adoptată în 1998.

Retragerea autorităților și schimbul de populații nu au fost complet lipsit de incidente, având loc unele tâlhării și atacuri ale comitagiilor. Dar, per ansamblu, a fost mult mai civilizat decât ceea ce se întâmplase în Basarabia și Bucovina de Nord sau în Ardealul de Nord. Foștii coloniști din Cadrilater au primit casele și fermele abandonate de etnicii bulgari care, la rândul lor, primeau fostele lor case și ferme ale coloniștilor. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca în locul enclavei bulgare din regiunea Babadagului să existe o concentrare de populație aromână și meglenoromână și ca în anii 1948-1949 în pădurile de aici să se găsească epicentrul grupării de rezistență Haiducii Dobrogei, condusă de celebrul Gogu Puiu.

(articol în curs de editare)