test

Localele dau un semnal clar

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

6 iunie 2016

Alegerile locale de ieri permit extragerea mai multor concluzii, în primul rând a celor clasice, despre care partid aparţinând mainstream-ului politic are cele mai mari şanse să câştige la toamnă alegerile parlamentare, dar şi despre imaginea unei Românii ale cărei contraste capitală- provincie, urban- rural, populaţie educată şi populaţie mai puţin educată etc. se menţin la nivele mai mari decât în media celorlalte ţări europene. Se poate vorbi de asemenea despre tot mai evidenta lipsă de performanţă electorală a preşedintelui Iohannis şi despre paradoxala, dar de fapt perfect explicabila prăbuşire a celuilalt partid aparţinând mainstream-ului politic, deşi acesta s-a aflat în opoziţie mai multă vreme decât câştigătorul alegerilor (care a guvernat cum a guvernat din 2012 până în noiembrie 2015, iar apoi şi-a păstrat un pilon important în guvernul aşa-zis de tehnocraţi al lui Dacian Cioloş, prin vicepremierul Vasile Dâncu, dar şi prin oamenii din eşaloanele subordonate ale Guvernului). Toate aceste subiecte sunt şi vor fi însă întoarse pe toate feţele, zilele acestea, de ziarişti, analişti, politologi, inclusiv de acei inşi chemaţi de televiziuni ce par să se priceapă la orice, de la probleme medicale şi zodii la relaţii internaţionale. Aşa că eu mă voi concentra pe două observaţii care mie mi se par semnificative şi în linie cu o anumită preocupare pe care am tot manifestat-o.

În primul rând, trebuie remarcat scorul obţinut de Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) la alegerile din, evident, Bucureşti. Undeva către 30% este un scor remarcabil, mai ales pentru un partid nou, de-abia creat, cu oameni fără mare notorietate politică, de fapt cam din afara acestui joc, şi având în frunte un lider nu tocmai charismatic. E drept, renumele deloc nejustificat de luptător pentru salvarea patrimoniului arhitectural al lui Nicuşor Dan, faptul că el a mai candidat totuşi ca independent în 2012, şi apariţia alături de el a unei figuri de data aceasta charismatice- candidatul pentru primăria sectorului 1, franţuzoaica Clothilde Armand-, au mai compensat din lipsurile lui. Şi nu doar procentele sunt impresionante, ci şi ceea ce USB a reuşit efectiv: surclasând la dublu Partidul Naţional Liberal (PNL), USB dă cel de-al doilea număr de consilieri locali generali şi de sector după Partidul Social Democrat (PSD), devenind principala forţă de opoziţie din administraţia locală a capitalei României. Este de altfel clar că dacă legea alegerilor locale nu ar fi fost şmecherită în sensul alegerii primarilor dintr-un singur tur, chiar în condiţiile unor situaţii de evidentă lipsă de reprezentativitate, USB ar fi avut şanse serioase ca pe mobiliziarea în turul doi a electoratului anti-PSD, care întotdeauna a fost numeros în Bucureşti, să câştige mai multe poziţii de primar de sector şi chiar pe cea de primar general. Dar, chiar şi aşa, la sectorul 1 eu nu sunt convins că oameni din PSD nu au profitat de resursele mai reduse ale USB, de faptul că acest partid nu a putut pune reprezentanţi în comisiile tuturor secţiilor de votare, ca să fraudeze suficiente voturi astfel încât Clothilde Armand să apară ca fiind pe locul doi, la o foarte mică diferenţă.

Cea de-a doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte nivelul naţional, unde per total absenteismul a fost remarcabil de crescut. Or, alegerile locale, alături de alegerile prezidenţiale, sunt cele mai frecventate tipuri de alegeri, cu absenteismele cele mai reduse. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că de multe ori în locale se votează pentru oameni, care sunt cunoscuţi în localităţile lor, şi nu pentru partidele din care aceştia fac parte. Ca şi prezidenţialele, localele sunt nişte alegeri foarte umanizate, identificabile cu un ins sau cu altul. Faptul că la 5 iunie 2016 absenteismul a fost neobişnuit de mare nu poate însemna decât că în multe localităţi foarte mulţi oameni au considerat că nu au ce alege. Candidaţii nu le-au câştigat încrederea, iar partidele vechi le-au pierdut-o demult. Şi, din păcate, pentru că şi societatea civilă formală şi, mai ales, cea informală s-au mişcat destul de ezitant după protestele #Colectiv, foarte puţine au fost locurile unde a existat un USB, o alternativă politic-electorală nouă, sidestream.

Ce deduc eu din aceste două constatări? Înainte de a răspunde, voi face o mică recapitulare. Discuţii despre necesitatea înregistrării unor partide noi care să intre în concurenţă cu cele vechi, prea corupte şi prea degradate pentru a mai fi reformate, au existat încă de la protestele din anii 2012-2013, când o nouă societate civilă, informală şi rebelă, devenea tot mai semnificativă. Timp de trei ani curentul favorabil înregistrării de noi partide a fost contrat de curentul pe care l-am numit şi continui să-l numesc al “talibanismului civic”: nu e nevoie de partide noi fondate de activişti, politica corupe prin definiţie iar obiectivele civice trebuie îndeplinite prin exercitarea de presiuni asupra politicienilor, inclusiv şi mai ales prin proteste de stradă. Tragedia #Colectiv şi mini-revoluţia pe care aceasta a declanşat-o au schimbat paradigma: începând din noiembrie 2015 “talibanii civici” au devenit mult mai puţin vocali, iar un procent mult mai consistent de activişti s-au pronunţat deschis pentru trecerea în politica de partid şi de tip electoral. Dar, în schimb, a crescut o altă controversă. Anterior zilei de ieri, unii susţineau că e prea puţin timp rămas şi că lucrurile vor fi coapte pentru afirmarea de partide noi de-abia în 2020. Pe linia aceasta sunt, de exemplu, cei cu vederi de stânga de factură vest-europeană, care au făcut cei mai puţini paşi către o coagulare politică în acest an. Alţii dimpotrivă, au susţinut, cu siguranţă nu identic şi cu variaţiuni de accent pe locale versus accent pe parlamentare, că 2016 este un ciclu electoral cheie, în care trebuie dată o breşă în sistem, prin afirmarea partidelor noi şi intrarea unora dintre candidaţii acestora în demnităţi alese, urmând ca 2020 să fie eventual anul când niciunul dintre partidele tradiţionale nu va mai câştiga alegerile, pentru prima dată din 1990 încoace. Aici s-au poziţionat activiştii care au lansat iniţiative politice noi (gen Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mures, Pentru Iaşi, Uniunea Pentru Codlea- UPC, Alternativa Civică Atitudine Solidaritate Acţiune- ACASA, Mişcarea Uniţi Realizăm- MUR şi, desigur, USB) . În fine, într-un loc intermediar s-au poziţionat cei care au sperat într-o afirmare a partidelor noi doar în alegerile locale din 2016, considerând orice aspiraţie către parlamentare drept o aşteptare nerealistă, imposibil de realizat mai devreme de ciclul din 2020. Opţiunea aceasta a fost populată eminamente cu aderenţi ai curentelor de dreapta mai mult sau mai puţin neoliberală, în special dintre foştii suporteri ai Monicăi Macovei şi ai M10.

Şi acum concluzia: succesul USB la Bucureşti şi absenteismul naţional neobişnuit de ridicat pentru nişte alegeri locale îmi dau de înţeles că, dintre cele trei opinii privind implicarea în politica electorală a noilor veniţi, cea mai realistă este de fapt şi cea mai îndrăzneaţă. Da, anul 2016 este anul când chiar se poate da o breşă în sistem nu doar la Bucureşti, unde pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu o aşteaptă o viaţa uşoară cu Nicuşor Dan lider al opoziţiei din Consiliul General, ci la nivel de România. Sigur, este extrem de improbabil ca la nivel naţional un partid nou, eventual acea Uniune Salvaţi România (USR) care a fost înregistrată acum câtva timp şi pe care Nicuşor Dan a anunţat-o public imediat după închiderea urnelor de vot, să obţină între 25 şi 30%. Dar dacă un astfel de partid ar trece pragul de 5%, ar avea deputaţi şi senatori. Mai mult, chiar şi un 10% i-ar permite să aibă grupuri parlamentare proprii. Iar prerogativele de deputat ori senator, exercitate corect, permit destul de multe lucruri. Inclusiv pregătirea unei victorii electorale în 2020.

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian Surcel – Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.