(Mihaela Stoica) Cum a fost ameninţat Regele Mihai, chiar la Palatul Elisabeta, de emisarul lui Stalin. Începutul comunismului în România (partea I – Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici)
articol: Mihaela Stoica – descopera.ro
Cum a fost ameninţat Regele Mihai, chiar la Palatul Elisabeta, de emisarul lui Stalin. Începutul comunismului în România
Data de 6 martie reprezintă un moment de cotitură în istoria României. În urmă cu 70 de ani era învestit Guvernul Petru Groza, care a însemnat venirea la putere a comuniştilor, regim care a schimbat dramatic România timp de 45 de ani.
Instaurarea regimului comunist s-a făcut cu spijinul Rusiei, a cărei Armată Roşie ocupase România în toamna anului 1944 şi care îşi asigurase 90% influenţă în ţara noastră în urma acordului de procentaj încheiat pe 9 octombrie 1944 între Stalin şi premierul britanic Winston Churchill chiar în biroul liderului sovietic. De altfel, într-una dintre întâlnirile sale cu liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito, Stalin şi-a făcut cunoscute planurile în sud-estul Europei, afirmând că Al Doilea Război Mondial „nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.
După „întoarcerea armelor” împotriva naziştilor, la 23 august 1944 şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu, în ţară a început instabilitatea politică generată şi de lupta pentru întâietate între comunişti şi partidele istorice. Cele două guverne de după Ion Antonescu, conduse de Constantin Sănătescu, nu au avut viaţă lungă. La presiunea Moscovei, al doilea cabinet Sănătescu a fost dizolvat la 2 decembrie 1944. A fost creat un nou guvern „de largă colaborare politică” condus de generalul Nicolae Rădescu în care şi-au făcut apariţia şi primii miniştri comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu ocupa portofoliul Justiţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej pe cel al Transporturilor, în timp ce Petru Groza îşi păstrează mandatul de vice-prim ministru deţinut şi în al doilea cabinet Sănătescu.
Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici
Nici acest Guvern nu a fost pe placul Mosovei şi al comuniştilor care voiau întreaga putere. Astfel, încep manifestaţiile de stradă, orchestrate de comunişti cu acordul sovieticilor. Tancurile Armatei Roşii erau scoase pe străzile Capitalei ori de câte ori o acţiune a comuniştilor se încerca a fi blocată de autorităţile române. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova unde s-a decis preluarea totală a puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu liderul ţărănist Iuliu Maniu.
Totodată, la Conferinţa de la Ialta din 4 – 11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Astfel, mişcările de stradă organizate de Frontul Naţional Democrat (FND) – coaliţia alcătuită în octombrie 1944 de PCR şi PSD – au luat amploare, au fost ocupte prefecturile şi primăriile. Cu promisiunea înfăptuirii reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor, FND a reuşit să atragă de partea lor ţărănimea.
În ciuda acestor acţiuni care au culminat cu mitingul FND ţinut în faţa Palatului Regal în 24 februarie 1945, Guvernul generalului Rădescu s-a menţinut.
Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi, în realitate fiind vorba de o provocare regizată de sovietici şi comunişti, la 26 februarie 1945 la Bucureşti a sosit Andrei Ianuarevici Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, având misiunea clară de înlocuire din funcţie a generalului.
continuarea in partea a II-a: De ce nu au intervenit SUA şi Marea Britanie
articol preluat de pe: descopera.ro
(Alexandru Cristian Surcel) #rezist, deci #exist
Operatiunea Steagul UE + Revolutia Luminii (Bucuresti, Piata Victoriei, 26 februarie 2017)
foto: Rares Mandu
articol: Alexandru Cristian Surcel
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com
4 martie 2017
Din 2012 încoace, am deschis pe profilul meu de Facebook câte un album anual dedicat evenimentelor civico-politice în care am fost implicat. Când am dat titlul fiecăruia dintre aceste albume, am încercat să estimez care ar putea fi semnificaţia acelui an în tabloul mai mare al realităţii şi, în perspectivă, al istoriei. După protestul din seara zilei de 11 ianuarie împotriva deciziei Avocatului Poporului de a ataca la CCR prevederea legală care l-a împiedicat pe Liviu Dragnea să se înscăuneze prim-ministru după alegerile din decembrie, am deschis albumul pe acest an, pe care l-am numit “2017-An de rezistenţă”. Hashtag-ul #rezist avea să apară de-abia peste aproape trei săptămâni, aşa că aş putea spune că am fost profetic.
Alegerea mea nu a avut însă nimic nostradamian în ea. A fost doar o estimare logică având în vedere evoluţiile din ultimul timp, de la Brexit şi tot mai evidenta criză a Uniunii Europene, la alegerea la 30 octombrie 2016 ca preşedinte al Republicii Moldova a clovnului trădător Igor Dodon, apoi la victoria în alegerile prezidenţiale americane a nu mai puţin insolitului Donald J. Trump, până la propriul nostru dezastru electoral de la 11 decembrie 2016, când exact facţiunea cea mai reacţionară a clasei politice inapte şi corupte consolidată în post-comunism a câştigat categoric alegerile.
Tocmai din perspectiva acestei rezistenţe am participat fără rezerve al coregrafia creării steagului Uniunii Europene de către protestatari, în mijlocul Pieţei Victoriei, duminică, 26 februarie 2017. Desigur că în cei zece ani împliniţi la 1 ianuarie de la integrarea României în UE şi chiar dinainte nu au lipsit motivele de nemulţumire. Că discutăm de preocupările Comisiei Europene faţă de rectitudinea castravetelui cam în perioada în care deveneam şi noi membri cu drepturi depline, de veşnica amânare a integrării noastre în Schengen, de umilirile repetate a peste douăzeci de milioane pentru faptele reale sau imaginare a unei câtimi dintre ele, inclusiv de politicile surprinzător de sovietice care au permis manifestarea pe lângă organismele europene a unor identităţi evident false şi manipulate politic de genul “moldovenilor” şi “vlahilor” sau de promovarea agresivă a noii generaţii de acorduri de liber schimb precum CETA şi TTIP, care sub sloganurile cu care sunt promovate ascund o grămadă de privilegii pentru corporaţii care, oricum, îşi vor exporta profiturile prin paradisuri fiscale. Dar ar fi un semn de orbire totală să nu remarci şi progresul din ultimii zece ani, faptul că de la integrarea în UE faţa României s-a schimbat mult şi în bine, comparativ cu ceea ce era înainte. Sigur că deocamdată suntem penultimii din Uniune din majoritatea punctelor de vedere, că nu prea am profitat de banii care ne-au fost puşi la dispoziţie şi că avem patru milioane de concetăţeni care s-au relocat pentru că în ţară nu găseau locuri de muncă şi condiţii decente, dar principala vină pentru această stare de fapt este a mirobolantei noastre clase politice.
În concluzie, merită rezistat pentru UE. Cu atât mai mult cu cât variantele de viitor al Uniunii ne sunt propuse de Jean Claude Juncker, personajul care s-a dovedit încă de la criza refugiaţilor din 2015 probabil cel mai puţin inteligent preşedinte al Comisiei Europene din istorie. Şi pentru că, până la urmă, de la pactul de la Snagov încoace integrarea europeană a fost proiectul de ţară al României pe parte de politică externă şi ar fi aberant ca acest proiect să se spulbere la zece ani după ce a intrat în linie dreaptă. Sigur, un proiect de ţară mai adânc fundamentat în istorie şi care, odată realizat, ar fi cel mai probabil definitiv, ar fi reunificarea cu statul românesc de peste Prut, dar deocamdată ne lipsesc oamenii de stat vizionari care să dovedească capacitatea testiculară necesară. Deocamdată. Şi, oricum, de fapt una se completează cu cealaltă; confraţilor europeni, confruntaţi cu tot felul de separatisme etnice şi economice de la un capăt la celălalt al continentului (în mare măsură cultivate chiar de latura întunecată- a se citi corectă politic/tâmpită- a Forţei Bruxelles-ului), ar trebui să le explice cineva că o nouă unificare în genul celei germane ar mai pune frână secesionismelor.
Pentru duminica aceasta, 5 martie, pagina Corupţia ucide, care a coordonat ce s-a petrecut în Piaţa Victoriei de-a lungul lunii februarie şi care e administrată de activişti cu ştate cel puţin din 2013, precum Florin Bădiţă, a anunţat un marş de susţinere a DNA şi de depolitizare a CCR. Ei bine, pentru prima dată de la declanşarea protestelor zilnice în #noapteacahoţii, 31 ianuarie 2017, am ezitări. În primul rând pentru că marea problemă a CCR nu este politizarea, ci profesionalismul. Să ne uităm numai la ultimii doi preşedinţi ai acestei instanţe: Augustin Zegrean a fost o viaţă consilier juridic la societăţi comerciale din Bistriţa-Năsăud, cu pile în vechiul PDL, iar Valer Dorneanu este un ins din anturajul criminalului împotriva umanităţii Ion Iliescu, fapt care l-a propulsat la un moment dat, pe vremea guvernării Năstase, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Judecătorii CCR ar trebui să fie magistraţi cu ani mulţi de experienţă, somităţi în ale dreptului, constituţional în primul rând, dar nu numai, însă şi capabili să înţeleagă nevoile justiţiabililor şi ale societăţii şi spiritul, nu doar litera legii luată mecanicist. Peste doi ani voi împlini două decenii de practică juridică şi tot nu m-aş pripi să-mi asum răspunderea de judecător CCR…
Apoi, cu tot entuziasmul pe care acţiunile DNA îl stârnesc, simt nevoia să reamintesc două lucruri. Cei care condamnă sunt judecătorii, nu procurorii. Fetişizarea activităţii procurorului este periculoasă; procurorul este magistrat, ceea ce ar trebui să-l oblige la o anumită judecată dreaptă, dar specificul profesiei îl împinge spre postura de avocat al acuzării. Şi, drept urmare, se poate ajunge la erori de genul cazului Ţundrea, când un om nevinovat a fost condamnat şi închis ani de zile pentru o crimă oribilă, dar pe care nu o făcuse, iar tot destinul său i-a fost zdrobit. Şi, din păcate, strict legat de motivul actual de nemulţumire vizavi de CCR, mă tem că hotărârea adoptată în legătură cu modul în care a înţeles DNA să ancheteze faptele sesizate de Elena Ghioc, Mihai Poliţeanu şi Răzvan Patachi nu este cu totul lipsită de fundament. Din păcate, DNA nu s-a limitat la aspectele evident penale din procesul de elaborare şi adoptare a OUG 13, cum ar fi distrugerea şi înlocuirea avizului iniţial al Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul, ci a comentat şi aspecte care ţineau de oportunitate, aspecte pe care le-a tranşat naţiunea suverană ieşind în stradă, dar care nu intrau în competenţa procurorilor.
Pe de altă parte, trebuie să nu uităm precedentul Mani Pulite (“cu mâinile curate”) din Italia anilor 1986-1994. Procurori eroici, precum Giovanni Falcone şi Pietro Badoglio, au plătit cu viaţa destrămarea sistemului corupt consolidat în zeci de ani sub umbrela democraţiei şi sfârşitul domniei mafiei. Acolo s-a lăsat cu bombe plasate sub asfaltul autostrăzii, faţă de care filmările cu Sebastian Ghiţă spunând poveşti cu cucuvele mov sună a ediţii ale Muppets Show. Şi, cu toate astea, Italia nu s-a vindecat cu adevărat, pentru că a lipsit şi o implicare pozitivă a unor cetăţeni dispuşi să-şi suflece mânecile şi să-şi asume greul guvernării către o nouă direcţie.
Realitatea pură şi simplă e că anti-politica se plăteşte. Unii cred că dacă o ard civic de pe margine vor reuşi prin pisălogeală să determine politicul să facă ceea ce îşi doresc ei. Alţii au impresia că protestând în stradă vor opri orice malversaţiune şi că, în rest, nu e nevoie să meargă la vot, că oricum nu au ce alege. Ceea ce era destul de adevărat până anul trecut. De anul trecut există o alternativă care, chiar dacă are multă nepricepere şi, de aici, multe sincope, nu este din acelaşi aluat cu cei care s-au impus în politică în anii ’90. Iar cei care au refuzat să vadă asta şi nu au votat se confruntă acum cu faptul că, OK, au oprit OUG 13 prin proteste, dar OUG 6 şi 9 au rămas, graţierea continuă, deocamdată, ca proiect de lege etc. Până la urmă, pentru depăşirea impasului actual, existenţa unei opoziţii reale şi viabile e mai esenţială decât aşa-zisa depolitizare a CCR sau activitatea mai mult sau mai puţin lăudată a DNA.
Acum vreo cinci ani am organizat un protest la DNA. Atunci, nu mi s-a părut normal ca un preşedinte să nu poată fi demis cu mai mult de două milioane de voturi peste numărul cu care fusese ales cu trei ani mai devreme (cinci milioane şi un pic versus şapte virgulă două milioane) şi cu o condiţie de cvorum de participare evident nerealistă (50%), mai ales într-un moment în care listele electorale erau încă pline de morţi. În acest moment însă nu mai sunt atât de convins de demersul de atunci. Până la urmă, CCR s-a ţinut de litera legii, aşa cum era aceasta, ori exact asta e de aşteptat din partea unei Curţi Constituţionale. Uneori ne va conveni hotărârea acesteia, alteori nu. Dar nu putem lua selectiv doar ceea ce ne convine.
În fine, ca să închei cu puţin amuzament, amintesc mitingul PSD din Târgovişte, de sâmbătă,25 februarie. Fix aceeaşi şase mii din judeţele Argeş şi Dâmboviţa plimbaţi la mitingul de la Piteşti cu o săptămână înainte, au fost aduşi organizat la Târgovişte. Aşa că revin la întrebarea retorică de acum aproape o lună: asta e tot ce puteţi, #ciumaroşie?
articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro
(George Simion) SOS: Ne va găsi 2018 cu pantalonii în vine?
Unirea – obiectiv naţional?
foto: adevarul.ro
articol: George Simion
George Simion
2 martie 2017
Anul viitor se împlinesc 100 de ani de la realizarea unirii tuturor teritoriilor unde trăiesc români în cadrul aceluiaşi stat. Este România de astăzi capabilă măcar să marcheze demn aniversarea sau va fi Centenarul un prilej de bălăcărire şi de politicianism? Cu gândul la un adevărat proiect de ţară, timpul trece şi deja suntem în momentele când marea victorie din primul război mondial ar fi trebuit sărbătorită….
Trecută de la guvernul Ponta la guvernul Cioloş, prin reformatare totală şi continuată în acelaşi stil de guvernul Grindenau, nimeni nu pare să-şi asume responsabilitatea pentru cei 100 de ani de când România a redevenit Mare. În tot acest timp, lipseşte un consens la nivel de societate prin care anul 2018 să fie startul unor proiecte de ţară.
Guvernul Cioloş a înfiinţat un Departament pentru Centenar pentru a arăta că programul România 100 a lui Ponta nu era bun. Acum, timidul departament centenar ar trebui întărit şi ajutat să îşi îndeplinească menirea. Nu există, cu un an înainte de prima unire a unei provincii istorice cu Ţara ( Basarabia -27 martie 1918), un program articulat privind marcarea celor 100 de ani. De comisia pentru proiect de ţară de la Cotroceni nu s-a mai auzit nimic, după cum nici mult-trâmbiţata strategie pentru Republica Moldova a preşedintelui Iohannis întârzie să nască ceva concret.
În 2018, Cioloş dorea să pună, simbolic, prima piatră a viitoarei autostrăzi Piteşti-Sibiu:
“Acest proiect de autostradă va fi şi parte a legii centenarului, care va avea o componentă de infrastructură prioritară pentru România dedicată centenarului. (…) Legea centenarului va sublinia nu doar prioritatea acestor proiecte, dar şi un cadru instituţional, administrativ, care să permită accelerarea acestor proiecte de investiţii. Deci, din acest punct de vedere, întrebarea care se pune nu mai este dacă autostrada Piteşti — Sibiu va fi construită, ci cât de repede vom reuşi să finalizăm acest proiect, care este o prioritate“, a mai afirmat premierul Cioloş.
Până la urmă, legea centenarului nu a mai cuprins nicio autostradă. Mai mult, un nod în gât ne-a stat în momentul când se vorbea despre Centenar dar nu auzeai nimic despre Basarabia, Marea Unire şi teritoriile care nu mai fac parte acum din Ţară. Greşeală e repetată, până acum, şi de actualul Guvern Grindeanu.
În altă ordine de idei, Patriarhia Română doreşte să inaugureze catedrala Mântuirii Neamului. Academia Română, în majoritatea ei timorată acum de vestitul apel de Unitate, răstălmăcit şi politizat de presa de opoziţie, lipseşte din a oferi ghidaj către naţiunea română.
Guvernarea PSD-ALDE are toate uneltele la îndemână să facă din 2018 un motiv de sărbătoare dar, din primele două luni de guvernare, nu am văzut niciun semn că va fi aşa. Mai mult, ieşirile reprezentanţilor puterii în public par a se diminua, de frica protestelor şi la orizont avem o societate dezbinată. Despre ce fel de regim “naţionalist” se vorbeşte când tocmai istoria şi identitatea noastră nu sunt respectate?
Unirea – obiectiv naţional? – foto: adevarul.ro
2018 e despre Basarabia
Anul 2016 s-a terminat cu victoria lui Igor Dodon în Republica Moldova. Ciracul pro-Kremlin de la Chişinău nu are nicio pârghie administrativă importantă pe care o poate folosi. Deşi vor să pretexteze pe seama lui Dodon lipsa de acţiune cronică, unii diplomaţi şi funcţionari ar trebui să înţeleagă că la finalul lui 2018 chiar ne aşteaptă un dezastru peste Prut şi vor plăti pentru lipsa aceasta de fapte. Îngăduirea unui alt stat românesc, separat de Ţară, la 100 de ani de la Marea Unire, este, în sine, un atac la România. Dă de gândit altora care au fel de fel de pretenţii. (Şi) la asta s-au referit academicienii români în apelul lor.
Dar un stat anti-românesc, peste Prut, cum se poate profila în anii care vin, este un eşec major al României moderne.
Măcar în al doisprezecelea ceas!
Pentru ca, in extremis, anul 2018 să fie unul în care România să-şi găsească vocaţia, e nevoie să forţăm statul român la acţiune. Sub toate formele lui: instituţii, putere centrală, legislativ, autorităţi locale, statul român trebuie să marcheze ultima mare victorie a României, ca naţiune: anul 1918.
Mai departe de atât, însă, toţi trebuie să contribuim la proiecte şi programe de viitor, în domeniile în care activăm. Fac un apel, pe această cale, la întreaga societate civilă, oficializată sau nu, să-şi dea mâna într-o mare coaliţie şi să contribuie la reuşita anului 2018. Încă se mai poate!
articol preluat de pe: adevarul.ro