Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
Vindecarea lunaticului – foto preluat de pe basilica.ro
Sfânta Evanghelie după Matei
Capitolul 17, 14-23
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui
și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă.
Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece.
Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine!
Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință.
Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.
Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.
Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor
Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.
Predica la Duminica a 10-a dupa Rusalii – Vindecarea lunaticului - Parintele Constantin Galeriu
articol preluat de pe www.crestinortodox.ro
Constantin Galeriu (* 21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău – † 10 august 2003, București) a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române, preot și profesor de teologie – foto preluat de pe basilica.ro
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,
In vremea aceea, “Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!” (Matei 17, 14-23).
Evocam momentul in care Petru marturisise “Tu esti Hristosul”, iar Mantuitorul, coborand de acolo pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: “Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va invia”. Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.
Atunci, tot Petru spune: “Doamne, sa nu se intample una ca asta!”. Cu alte cuvinte: ce sunt gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: “Mergi inapoia Mea, satano!”. Asadar: tu esti vrajmas acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.
Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta. Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…
Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta. Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.
Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: “Doamne, bine este noua sa fim aici!”. Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea, rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim? Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc (“Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!”). Asa socotea Petru, asa socotim si noi.
Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti: Mantuitorul in centru, cei doi profeti – Moise si Ilie – de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: “Acesta este Fiul Meu cel iubit…”. Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment dumnezeiesc si omenesc!
La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase, deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: “Doamne, miluieste pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din descrierile facute de tatal copilului: “Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda”. Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva in drum si era fara adapost, deci fara paza.
O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele doua lumi, cele doua stari: pe Tabor – stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace – pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: “Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo, unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?”. Dar era cu putinta? De pe varful muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere, anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.
Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata – chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii – si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei, parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric, viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?
Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta. Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui carte, “Ciuma”. Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.
Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.
Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un moment dat: “Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde atatea razboaie si atatea patimiri?”. Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti: Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel, necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: “Nu suferinta e raul, ci pacatul”. Pacatul, care aduce stricaciunea si moartea.
Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna ruptura, despartire. Atunci adancul durerii – pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este calcarea voii lui Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.
La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si Mantuitorul meu si Sfintitorul meu – Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si cu armonia ei.
Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei, si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport? Cum sunt in stare s-o suport?
Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva (daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.
Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit, esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.
O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul acesta al comuniunii, al iubirii.
Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu. Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea. A luat suferinta si a descoperit atunci – taina a Dumnezeirii – calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.
Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte, inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune.
Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului. Atunci suferinta te poate inalta.
De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci Tatal…” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred, Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.
Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai presus de lume.
Atunci a strigat tatal: “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu! Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.
Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: “O, neam necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?”. Ei vazusera atatea minuni, ii trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a raspuns ca acest soi de demoni – si in general, demonii – cu rugaciune si cu post sunt indepartati.
Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului. “Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului”, zice dumnezeiescul Pavel: In post se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva “a vazut ca pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta”. Deci a actionat asupra trupului: bun la gust – pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; si ca da stiinta – trufia vietii.
Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti – adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.
Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearsaf – o panza – si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: “Cum iti este? Roaga-te!” Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!
Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” – retineti ideea aceasta!
Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.
Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: “Roaga-te! Roaga-te!” Si in fiecare zi venea: “Inalta-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!” Dupa cateva zile insa, venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: “Dositei, Dositei! Inalta-ti inima, cugetul!”. Si Dositei a putut raspunde, tremurand: “Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine”. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, “caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara”.
Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Citti si Vindecarea lunaticului de Sfantul Nicolae Velimirovici
Calendar Ortodox 17 august 2025
articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; basilica.ro; ziarullumina.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 17 august 2025
Sf. Cuv. Nazaria și Olimpiada de la Văratic;
Sf. Cuv. Elisabeta (Safta) Brâncoveanu;
Sf. Mc. Miron preotul, Straton şi Ciprian;
Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
Sinaxar 17 August
Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)
Vindecarea lunaticului – foto preluat de pe basilica.ro
Sfânta Evanghelie după Matei
Capitolul 17, 14-23
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui
și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă.
Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece.
Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine!
Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință.
Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.
Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.
Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor
Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
În aceasta luna, în ziua a saptesprezecea, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Miron († 250).
Sfântul Mucenic Miron († 250) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a trait în zilele împaratului Deciu (249-251) si ale lui Antipatru domnul Ahaiei.
El era cu vrednicia preot bisericii, cu buna întelegere, bogat si de neam cinstit, iubit fiind si de Dumnezeu si de oameni.
În ziua Nasterii lui Hristos intrând Antipatru în biserica, sa prinda pe crestini ca sa-i chinuiasca, Sfântul Miron umplându-se de râvna dumnezeiasca, l-a înfruntat.
Drept aceea a fost mult chinuit si silit ca sa aduca jertfa la idoli.
Dar el a refuzat; atunci i-au scos fâsii de piele de la umeri pâna la picioare, dintre care el luând una, a azvârlit-o în obrazul lui Antipatru.
Dupa aceasta a fost supus sfântul la felurite chinuri.
Iar apoi a fost dus de acolo la Cizic, si acolo, prin sabie, i s-a taiat capul, si asa si-a primit cununa muceniciei.
Viata sfântului mucenic Miron, dupa Sinaxarul parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Miron
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Straton, Filip, Evtihian si Ciprian.
Acesti sfinti mucenici aflându-se în Nicomidia, întradins se duceau la priveliste, de învatau poporul ce se strângea acolo si-i scoteau din închinarea la idoli, si-i aduceau la credinta lui Hristos.
Odata, vazând domnitorul privelistea fara de oameni, si aflând ca sfintii mucenici învata poporul sa paraseasca viata de veselie si ca traiesc alta viata noua, calcând obiceiurile lor cele parintesti, a poruncit de au adus pe sfinti înaintea lui cu graba.
Acestia stând de fata si marturisind ca ei tin credinta în Hristos, si ca nu vor înceta a învata pe altii, au fost adusi la priveliste si dati la fiare salbatice.
Si fiind paziti nevatamati de ele au fost chinuiti în alte multe feluri.
În cele din urma bagându-i în foc, au luptat lupta cea buna pentru Hristos, si biruind au luat cununa.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Tirs, Levchie, Coronat si cu sotiile lor.
Tot în aceasta zi, pomenirea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria de la Mănăstirea Armation din Constantinopol.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor Cuvioase Nazaria (1697 – 1814) și Olimpiada (1757 – 1842), fondatoarele mănăstirii nemțene Văratec.
În ziua de marți, 1 iulie 2025, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Sinod a aprobat canonizarea a 16 femei cu viață sfântă (mucenițe, monahii, soții de domnitori, mame de sfinți și mărturisitoare). Printre aceste sfinte sunt și:
Schimonahia Nazaria, prima stareță a Mănăstirii Văratic (1697-1814), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Nazaria de la Văratic și cu cinstire în data de 17 august;
Schimonahia Olimpiada, ctitora Mănăstirii Varatic (1757-1842), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Olimpiada de la Văratic și cu cinstire în data de 17 august;
sursă: basilica.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea Preasfintei Sfintei Cuvioase Elisabeta (Safta) Brâncoveanu (1776 – 1857).
Portret al Maicii Elisabeta (Safta) Brâncoveanu din patrimoniul Mănăstirii Văratec, județul Neamț. Foto: Facebook / Mănăstirea Văratic Mănăstirea – preluat de pe basilica.ro
Elisabeta (Safta) Brâncoveanu s-a născut în 1776 la Iași, din părinții Teodor Balș, care a fost o perioadă caimacam (locțiitor domnesc) al Moldovei, și Zoe, care era din familia boierilor Rosetti.
În 1793 s-a căsătorit cu Grigorie Basarab Brâncoveanu, ultimul descendent direct din neamul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Cei doi soți au desfășurat lucrări filantropice ample din averea considerabilă de care se bucurau.
Au făcut donații substanțiale la mănăstirile Bistrița și Viforâta, precum și pentru Biserica Ortodoxă din centrul Brașovului. Au restaurat, de asemenea, și Biserica Domnița Bălașa din București, construită de una dintre fiicele domnitorului martir Constantin Brâncoveanu.
Safta Brâncoveanu a construit Spitalul Brâncovenesc din București după moartea soțului și la dorința acestuia. Spitalul a fost gata în octombrie 1837, funcționând fără întrerupere între 1838 și 1984, când a fost demolat de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.
Acesta a fost înființat ca un spital privat, susținut din moșiile dăruite lui de ctitor, cu principii de bună funcționare care au dăinuit până la desființarea lui. În spital erau admiși fără plată bolnavi „fără deosebire de nație, stare materială, religie ori parte bărbătească sau femeiască”.
În 1840, domnița Safta s-a retras la mănăstirea Văratec, unde a devenit monahie, apoi schimonahie. I s-au alăturat și surorile Ecaterina și Profira. Mama lor, Schimonahia Zoe, se retrăsese și ea tot la această mănăstire, unde a trecut la Domnul în 1833.
Din puțina avere pe care și-o mai oprise, monahia a continuat să facă donații pentru mănăstiri, printre care Văratec, Xiropotamu și Dohiariu din Sf. Munte Athos, precum și așezămintelor din Țara Sfântă.
S-a mutat la cele veșnice în 11 august 1857, fiind înmormântată lângă biserica mare a Mănăstirii Văratec. În prezent, osemintele sale se află în osuarul mănăstirii, iar o statuie în care este reprezentată ca prințesă străjuiește lângă altarul bisericii mari.
„Prin săvârșirea parastasului nu doar o pomenim, ci ținem vie memoria ei, spiritul ei de jertfă, de dăruire spre a dăinui peste ani amintirea ei”, a scris sâmbătă pe Facebook obștea Mănăstirii Văratec.
sursa: basilica.ro
cititi si Povestea schimonahiei Elisabeta Safta Brâncoveanu, doamna filantropiei românești
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916).
Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1846, în Șugag (astăzi în județul Alba), din părinți binecredincioși, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul habsburgic. La vârsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o tânără credincioasă, Pelaghia, cu care a avut cinci copii.
După ce a trăit 14 ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soţiei sale, a hotărât să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți consăteni.
Luând cu el Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până în Ţara Sfântă.
A rămas acolo 40 de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt. A mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, apoi s-a întors în satul său.
În anul 1895, fericitul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al Bisericii „Sfântul Ioan” Domnesc, ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
Prin harul lui Dumnezeu, şi-a cunoscut ziua morții de mai înainte, arătând-o prin cuvintele:
„o să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară”.
Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ţara noastră intra în Primul Război Mondial.
Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie, rugăciune şi nevoinţe, fiind propovăduitor prin viață și cuvânt al Evangheliei Domnului Iisus Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu mare har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după trecerea sa la Domnul.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916)
Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sf. Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1864, în Şugag (astăzi în judeţul Alba) din părinţi binecredincioşi, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.
Încă din fragedă vârstă mânca puţin, postind, şi iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar şi atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite şi făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeieşti. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost.
La vârsta de 24 de ani, s-a însoţit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântaţi de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soţ şi tată nu şi-a neglijat deprinderile sale duhovniceşti, împlinind cu şi mai mare evlavie faptele credinţei şi căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
Fiind milostiv şi lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deşi el însuşi trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiaţi, ci tuturor le spunea cu încredere şi pace: „Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare şi să facem voia Lui”.
Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta şi pe sine şi pe cei din jur. Şi, aşa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu faţa luminoasă şi cu inima senină, blând şi neîngrijorat, ca unul care vieţuia în lume şi în trup, dar totodată mai presus de lume şi de trup. Rugăciunea neîncetată şi bucuria cerească umpleau inima lui, însoţindu-l toată viaţa.
După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviinţarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulţi ţărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia şi Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim.
Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe. Apoi s-a dus şi la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor.
La peştera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie şi rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-şi mântuiască sufletul său şi să aprindă evlavia în inimile multor oameni.
Mai înainte însă de a începe această vieţuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoinţă aspră şi post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi cu ţânţarii.
Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos şi a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat şi bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalţe.
Iar nebiruitul ostaş al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viaţa sa desculţ, atât vara, cât şi iama. Altă dată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoinţă, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înţeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.
Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă stăruinţă a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputinţele firii, fie de la vrăjmaşul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului.
Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică şi mângâietoare că rugăciunile şi postul au fost bineplăcute şi primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.
După ce a mers în pelerinaj şi la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Şugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el şi zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moş Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmaşul a fugit de la el.
Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Şugag mulţi săteni la băut, şi printre ei, mulţime de diavoli, aşa cum n-am mai văzut în altă parte”.
Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin şi călător în hotarele ţării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculţ şi cu capul descoperit, postea şi se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.
Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpaţii şi s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în tumul clopotniţă al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaş ctitorit de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.
În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoţi, călugări şi mireni, care îl preţuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârşitul vieţii sale, având acolo: biserică şi chilie, linişte, duhovnic şi multe mănăstiri în împrejurimi.
Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.
Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.
Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.
La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.
Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani. Conductorul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schimbat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre funcționarii gării a zis: „Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.
O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor predică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț.
În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.
Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.
Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.
După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.
Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Gheorghe Pelerinul
Glasul 1
Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul pelerin al lui Hristos, în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre.
Condacul Sfântului Gheorghe Pelerinul
Glasul 8
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Toată viața cu credință lui Hristos urmând, ai lăsat toate pentru numele cel sfânt al Lui și în lume L-ai vestit, Sfinte Gheorghe, nici încălțăminte purtând, nici două haine având, și nici capul, fericite, acoperindu-ți; pentru aceasta, strigăm: Bucură-te, vas al alegerii!
VREI SĂ REUȘEȘTI ÎN CE-ȚI PROPUI? INSPIRĂ-TE DIN VIAȚA SFÂNTULUI GHEORGHE PELERINUL!
Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
articol preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Am vrut să știu de la o prietenă care excelează într-un domeniu extrem de competitiv care e secretul ei. „Mi-am urmat drumul, oricât de greu a fost”, mi-a răspuns înainte să închei de formulat întrebarea. „Și nu ți-a păsat de nimeni?”, am continuat eu. „Ei, nici chiar așa!” mi-a explicat ea. „Nu poți face nimic de unul singur. Și nici nu poți să-i calci pe alții în picioare, ca să reușești…”
„Ce să caute o asemenea discuție într-un text pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica?! Dacă ne luăm după titlu, ar fi urmat să scrii despre Sfântul Gheorghe Pelerinul” m-ați putea atenționa, pe bună dreptate. „Ce legătură are o poveste de succes de azi cu povestea unui om simplu care s-a născut în urmă cu aproape 180 de ani?!”
Hai să vedem!
O VOINȚĂ DE FIER, UN SUFLET DE AUR
Născut în 1846, într-un sat uitat de lume – Șușag, din județul Alba – Gheorghe Lazăr părea că va duce o viață simplă, de țăran așezat, care își crește copiii, își lucrează pământul și își îngrijește gospodăria. S-a căsătorit la 24 de ani și a avut o familie armonioasă pe care o întreținea ocupându-se de creșterea animalelor.
Însă în inima lui ardea un dor: acela de a trăi cât mai aproape de Dumnezeu. Se ruga mult, retrăgându-se – deseori – la marginea pădurii lângă care locuia. Rămânea aici până noaptea târziu, până ce termina de rostit rugăciunile de fiecare zi și de citit Psaltirea. De altfel, învățase psalmii pe de rost și avea o Psaltire cu care umbla peste tot.
Într-o zi, a plecat în Țara Sfântă, pe urmele Mântuitorului. Acolo, a cunoscut un pustnic căruia i-a mărturisit că ar vrea să se călugărească. Acesta nu l-a încurajat, ci i-a dat de făcut ceva foarte dificil: să umble prin lume și să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu.
„Oi fi eu în stare?” s-a întrebat el. „Cine să mă asculte? Cum să-i învăț eu pe oameni credința?”
Ca să se pregătească pentru o asta, s-a retras 40 de zile în deșert, s-a rugat, a postit și, probabil, s-a luptat cu unele frământări interioare pe care cu greu ni le putem imagina.
Tradiția spune că, în Pustia Iordanului, la Moș Gheorghe a venit diavolul de două ori și – de supărare – i-a aruncat o dată cușma de pe cap și altă dată – bocancii din picioare.
De atunci, a hotărât să nu-și mai acopere capul și să umble desculț până la sfârșitul vieții, în semn de smerenie, ca un om care nu mai este preocupat de cele materiale, ci doar de cele duhovnicești.
Din Țara Sfântă, Moș Gheorghe Lazăr a trecut și prin Athos, apoi a revenit la familia lui și a rămas alături de ai săi până ce copiii au crescut suficient, ca să se poată descurca singuri. După asta, a pornit prin Moldova, pe la mănăstiri.
Cu cojocul lui pe sub care purta o cămașă aspră, din cânepă; cu o cruce la gât; cu Psaltirea la el, mergea de la mănăstire la mănăstire, era nelipsit de la slujbe, vorbea cu duhovnicii și cu oamenii. Așa a ajuns la Mănăstirile Bistrița, Sihla, Sihăstria, Agapia, Văratec, Nechit și prin alte locuri… Pe drum, i s-au alăturat alți pelerini și mulți dintre ei i-au devenit ucenici.
Sfântul Gheorghe Pelerinul a călătorit aducând alinare și mângâiere celor care îl întâlneau. Viața lui a devenit o continuă mărturisire.
Până la urmă, s-a stabilit în Piatra Neamț, unde a locuit 26 de ani, într-o chilie din turnul Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, una din ctitoriile lui Ștefan cel Mare. Documentele vorbesc despre existența unei curți domnești în preajma lăcașului cunoscut în zilele noastre sub numele de Biserica „Sfântul Ioan” – Domnesc.
NU MAI TRĂIA PENTRU SINE, CI PENTRU CEILALȚI
Oamenii intuiau că Moș Gheorghe are o viață sfântă. Le era drag și îl chemau la ei să îl îmbrace, să îl hrănească, să îl adăpostească.
„Lasă, drăguță, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre! Mulțumesc, drăguță, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, dați la alții mai săraci!”, le zicea el celor care îi ofereau ceva de încălțat sau de îmbrăcat.
Din când în când primea, totuși, câte un bănuț sau pâine, iar după aceea împărțea totul cu săracii care îl așteptau zilnic aproape de chilia sa.
– Moș Gheorghe, ajută-mă! i-a strigat odată un bărbat evreu, care îl căutase pe străzi ore bune. Vino repede, că moare!
– Drăguță, lasă să termin predica, i-a răspuns cel căutat, care tocmai le vorbea oamenilor din târg.
– Moșu’ Gheorghe, chiar acum moare! a insistat bărbatul.
– Nu moare nimeni, l-a liniștit bătrânul.
După ce și-a încheiat cuvântarea, a mers după el, fără să întrebe nici măcar cui i se întâmplă o nenorocire. Când a intrat în casă, a aflat că fiica acestuia urma să nască, dar nu putea să-l aducă pe copil pe lume. Avea dureri cumplite, fuseseră la ea mulți doctori, totuși niciunul nu știuse ce să-i facă.
Moș Gheorghe s-a apropiat de tânăra mamă, s-a rugat, a binecuvântat-o, durerile au încetat și femeia a născut un prunc sănătos.
– Să fie al lui Hristos! a spus bătrânul și i-a făcut o cruce pe cap.
Iar acest lucru chiar s-a întâmplat: copilul a fost botezat și a primit numele salvatorului său! Pe deasupra, mama și toți ai casei s-au convertit, devenind creștini.
DISCIPLINA, ÎNAINTE DE TOATE
Oriunde a umblat, Sfântul Gheorghe Pelerinul nu s-a abătut de la programul său de rugăciune: noaptea dormea vreo 2-3 ore, apoi, se ruga și făcea sute de metanii. Dacă rămânea în sate, în orașe sau la mănăstiri, căuta o biserică, intra în ea puțin înainte de miezul nopții și ieșea de acolo dimineața, în zori.
În tot acest timp, se ruga pentru toți oamenii care îi dăduseră milostenie, fără să uite vreun nume. Un martor povestește că pentru fiecare om pomenit făcea o închinăciune și zicea așa:
– Preasfântă Treime, miluiește pe cutare care m-a miluit pe mine păcătosul!
În afară de acest program riguros, mai făcea ceva: umbla zi de zi pe străzile orașului recitând psalmi și se-ntorcea în chilia sa din turn abia când termina de spus toată Psaltirea. Ținea post negru lunea, miercurea și vinerea. În celelalte zile mânca doar o dată. Își măsura atent cuvintele și, când vorbea, își mărturisea credința în Dumnezeu.
HOTĂRÂT, CHIAR ȘI DUPĂ MOARTE
Sfântul Gheorghe Pelerinul a părăsit această lume în 15 august 1916 și a fost înmormântat în cimitirul din Piatra Neamț. După 18 ani, un fost ucenic care ajunsese stareț, a hotărât să îl dezgroape și să îl mute la mănăstirea pe care o conducea.
Vara lui 1934. Părea o zi ca oricare alta, doar că arșița se îmblânzise. În aerul greu de liniștea cimitirului, câteva adieri aduceau cu ele, de nu se știe unde, un miros de tămâie.
Starețul se pregătea să ducă osemintele lui Moș Gheorghe la Mănăstirea Râșca. Le dezgropase, le pusese într-un sicriaș, iar sicriul îl așezase într-o căruță. S-a rugat, și-a făcut cruce și a dat bice cailor.
Aceștia au pornit. Dar când au ajuns la locul în care se încrucișau drumurile spre Râșca și spre Văratec, s-a întâmplat ceva neașteptat: bidivii s-au oprit și au refuzat să înainteze. Nimic nu-i putea urni din loc, nici măcar vorbele blânde ale starețului. „Poate niște bice pe spinările lor ar fi de folos”, s-a gândit el, dar nu a apucat să își pună gândul în practică, deoarece caii au luat-o la galop, direct spre Văratec și s-au oprit tocmai în fața mănăstirii. Preotul a înțeles astfel că bătrânul Gheorghe Lazăr își dorea, de fapt, să rămână acolo.
L-a dus deci în biserică și a făcut un parastas, împreună cu maicile care ieșiseră să vadă ce se întâmplă. Apoi, osemintele au fost așezate sub altar, în osuar, unde au stat multă vreme, până ce au fost mutate în biserică, pentru ca pelerinii să ajungă mai ușor la sfânt.
Moș Gheorghe Lazăr a fost canonizat în anul 2017, este primul sfânt român din calendar care a fost numit numele „Pelerinul” și este sărbătorit în 17 august.
CE POȚI ÎNVĂȚA – DECI – DIN VIAȚA SFÂNTULUI GHEORGHE PELERINUL, CA SĂ REUȘEȘTI ÎN CEEA CE ÎȚI PROPUI?
În primul rând, responsabilitatea. Deși nu a fost niciodată călugăr, când a decis să ducă o viață de monah, a făcut acest lucru ca și cum ar fi jurat în fața lui Hristos că va renunța la lume și Îl va sluji pentru totdeauna.
Disciplina sfântului e o altă sursă de inspirație pentru cei care vor să facă performanțe, pentru că nimic notabil nu se obține fără reguli, fără consecvență și fără muncă.
De la Sfântul Gheorghe Pelerinul se mai pot învăța dăruirea și râvna: în rugăciune și în tot ce făcea.
În sfârșit, perseverența sa e un exemplu pentru mulți cei de azi.
Oricât de greu i-a fost, nu s-a plâns de nimic, nu a cerut nimic pentru el, iar odată ce și-a asumat misiunea de pelerin, nu a mai renunțat la ea.
Povestea Sfântului Gheorghe Pelerinul ne inspiră așadar să ne urmăm scopurile bune și să nu ne lăsăm descurajați de obstacole.
Voi ce învățați din viața acestui sfânt? Ce v-a impresionat, din tot ce a făcut el? Ce ați schimba în viața voastră, inspirându-vă din povestea sa?
✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet
cititi mai mult despre Sfântul Gheorghe Pelerinul si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro
cititi si:
- Sfântul Gheorghe Pelerinul – moșul desculț, făcător de minuni