Sfântul Mucenic Avtonom (†303)
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Mucenic Avtonom
Sfântul Mucenic Avtonom (+ 303) a trăit în timpul când la Roma era împărat Diocletian (284-305). A fost episcop în Italia, dar, din pricina persecuției împotriva creștinilor declanșată de împăratul Dioclețian, a părăsit Italia și s-a dus în Bitinia (regiune istorică, apoi regat elenistic în NV Asiei Mici, între Marea Neagră și Marea Marmara), unde a fost primit de un creștin, pe nume Corneliu.
În Bitinia erau foarte mulți păgâni, iar Sfântul Avtonom, fiind un om plin de râvnă pentru credința în Hristos, a desfășurat o puternică activitate misionară, zidind aici o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail. Împăratul Dioclețian a ordonat arestarea sfântului, drept pentru care sfântul se retrage la Claudiopolis, la Marea Neagră.
După ce a propovăduit Evanghelia și în Lykaonia și Isauria (Asia Mică) s-a întors în Bitinia și a numit episcop în locul său pe Corneliu, iar el a mers în orașul Claudia, să propovăduiască și aici Evanghelia lui Hristos. Sfântul Avtonom se întorcea însă și slujea în Biserica din Bitinia împreună cu Corneliu.
Păgânii fiind deranjați de activitatea misionară a Sfântului Avtonom, într-una din zile, pe când slujea în biserica închinată Sfântului Mihail, a fost scos afară și ucis cu pietre, primind astfel moarte martirică. A fost îngropat de o diaconiță pe nume Maria, iar în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare a fost construită o biserică deasupra mormântului său.
În 430 biserica a fost dărmată, fără să cunoască că aceasta fusese construită deasupra mormântului sfântului, și a reconstruit-o într-un alt loc. În 490 moaștele sfântului au fost găsite nestricăcioase și s-a construit un alt lăcaș închinat sfântului ierarh martir Avtonom.
Tropa glasul 4
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Avtonom, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Mucenic Avtonom
Sf. Mc. Avtonom (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
După cum se dovedește răutate când cineva grăiește cele necuviincioase, tot așa este și când lăsăm în tăcere cele ce sunt folositoare și cinstite. Că precum se vatămă gândurile celor ce aud pe cel ce grăiește lucruri necinstite, așa este și cel ce tace faptele cele bune ale sfinților, și lipsește de folos pe cei dreptcredincioși. Pentru aceea, fericită viață a Sfântului Avtonom nu am socotit să o acoperim cu tăcerea, ci prin scris ne-am sârguit a o da în auzul dreptcredincioșilor. Acest dumnezeiesc bărbat, Avtonom, era împodobit cu cinstea episcopiei în Italia pe vremea împărăției lui Dioclețian (284-305), dar sosind prigoana cea cumplită asupra creștinilor și-a adus aminte de cuvintele lui Hristos cele scrise în Evanghelie: „Când vă vor urmări pe voi, fugiți din cetatea aceasta în cealaltă” (Matei 10, 23). Deci, lăsând Italia, a mers în Bitinia și prin dumnezeiasca voie a ajuns la un loc care se numea Soreos. Acolo a fost întâmpinat în cale de oarecare iubitor de străini Cornelie, la care a viețuit multă vreme. Și, propoveduind pe Hristos, întorcea pe păgâni la credința creștină. A dobândit acolo multe suflete lui Dumnezeu, pentru că se ducea mulțime de popor în casa lui Cornelie, spre a asculta învățătura lui Avtonom, iar el ca un apostol le grăia cuvântul lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala, fără de opreală, căci lucra într-însul același Duh Sfânt care peste sfinții apostoli, în limbi de foc s-a pogorât oarecând. Și se aprindeau, prin propovăduirea lui Avtonom, inimile omenești spre dreapta-credință și spre dragostea lui Dumnezeu.
Auzind învățătura sfântului, se umileau și cu dragoste primeau cuvintele lui și cereau botezul de la dânsul. Și a adus atâția oameni la acel loc spre sfânta credință, încât nu încăpea în casa lui Cornelie adunarea aceea de credincioși. Apoi, le-a zidit lor o biserică afierosită numelui Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești, încredințându-i lui spre pază pe oamenii cei din nou luminați ca unui păzitor al neamului creștinesc. Iar făcând pe Cornelie diacon și încredințându-i lui turma cea cuvântătoare a lui Hristos s-a dus în Licaonia și în Isauria, dorind ca și acolo să fie propovăduitor al dreptei-credințe. Deci, ostenindu-se vreme îndelungată în cuvântul bunei-vestiri, iarăși s-a întors la Cornelie, cercetând oile cele câștigate lui Hristos și făcând pe Cornelie preot, slujea împreună cu dânsul mântuirii omenești. Iar când rău-credinciosul împărat Dioclețian a mers în Nicomidia, vrând să piardă tot neamul creștinesc, atunci și sfântul Avtonom, ca cel mai vestit între creștini, a fost cercat spre chinuire de către închinătorii de idoli. Iar el, dorind ca să aducă încă mulți oameni din întunericul păgânătății la lumina cunoștinței lui Dumnezeu, nu s-a dat pe sine în mâinile chinuitorilor ci, păzindu-și viața cea de bună trebuință bisericii, s-a dus cu corabia la Claudiopol care se afla lângă Marea Eucsinului (Marea Neagră), și semăna acolo sămânța cuvântului lui Dumnezeu care, căzând pe pământul cel bun al inimilor omenești, degrabă, cu dumnezeiescul dar, a adus multe roduri duhovnicești. Și, îndreptând bine toate cele spre dreapta credință și povățuindu-i pe calea mântuirii, s-a întors iarăși la Soreos. Și văzând că se înmulțise biserica, a pus pe Cornelie episcop; iar el singur s-a abătut în părțile Asiei, dezrădăcinând spinii nedumnezeirii și sădind sfânta credință cea într-unul Dumnezeu. Și ajutându-i darul sfântului Duh, pe mulți oameni în țara aceea i-a izbăvit din rătăcire și din pierzare prin învățătura cuvintelor sale, risipind capiștele idolești și zidind în inimile omenești locașuri duhovnicești Sfântului Duh. Apoi, iarăși s-a întors ca să cerceteze pe Cornelie Episcopul și turma cea în-credințată lui. Și văzându-i pe toți învățându-se în legea Domnului și sporind în fapte bune, s-a mângâiat și mulțumea lui Dumnezeu că nu a lăsat că osteneala lui să fie în zadar, ci a înmulțit pe fiii cei bisericești pe care el i-a născut prin bunavestire.
Aproape de cetatea Soreos era un loc care se numea Limnos, ai cărui locuitori erau toți împâcliți cu întunericul slujirii idolești. Deci, mergând la dânșii Arhiereul lui Dumnezeu Avtonom, le-a propovăduit lor pe Hristos și în puțină vreme pe cei mai mulți acolo i-a dobândit și, învățându-i tainele sfintei credințe, i-a luminat cu botezul și i-a numărat cu turma cea aleasă a lui Hristos. Într-una din zile, cei ce rămăseseră în necredință făceau praznic unui spurcat idol al lor și, aducând jertfe zeilor, dănțuiau în capiștea idolească. Iar oamenii cei din nou luminați, a căror putere era atunci mai multă acolo, adunându-se, au mers cu mânie la necredincioșii cei ce prăznuiau și le-au răsturnat jertfele și pe idoli i-au sfărâmat ca praful; și au risipit capiștea lor până la temelie arătându-le lor că idolii nimic nu pot, pentru că nu se împotrivesc celor ce îi sfărâma, nici strigă când îi risipesc. Iar necredincioșii greu s-au mâniat pentru un lucru ca acela, și gândeau cum ar putea să răzbune pierzarea idolilor lor, și căutau vreme potrivită pentru aceea.
Fiind înștiințați de ziua în care slujitorul Domnului, Avtonom, avea să aducă lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge în biserica cea zidită de dânsul a Sfântului Arhanghel Mihail, în cetatea Soreos și a adunat pe toți ai lui, cei din cetate, dimprejur; și se făcuse mul-țimea lor nenumărată și se gătiră în taină ca să năvălească fără de veste asupra bisericii și să ucidă pe povățuitorul creștinilor, Avtonom. Acest lucru l-au și făcut în vremea Dumnezeieștii liturghii; au năvălit necredincioșii asupra bisericii, bizuindu-se pe mulțimea puterii lor și având în mâini unii arme, alții securi, iar alții pietre, au izgonit pe toți credincioșii cei ce erau atunci în biserică, iar pe Sfântul Avtonom în dumnezeiescul altar l-au ucis fără de milă și s-a stropit tot altarul cu sfântul lui sânge. Așa arhiereul, aducând lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge, singur jertfă sângeroasă s-a adus în jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Apoi, ucigându-l pe el, necredincioșii au aruncat asupra lui mulțime de pietre cu care îl izbeau. Unii îl împungeau pe dânsul cu arme, alții îl băteau cu lemne, iar alții cu pietre azvârleau într-însul și, făcând dănțuire că și-au răzbunat necinstea idolilor lor, s-au dus.
Sfântul Avtonom zăcea ucis și a fost atunci mare tulburare bisericii și plângere nemângâiată a credincioșilor pentru uciderea părintelui și păstorului lor cel bun. Iar oarecare diaconiță, anume Maria, luând sfântul lui trup, l-a dat cinstitei îngropări.
Trecând mulți ani după îngroparea lui, când ajunsese marele Constantin împărat (306-337), și a primit sfântul botez, atunci un boier, anume Severian, a fost trimis de împăratul Constantin în Alexandria. El, temându-se de tulburarea mării, nu a mers cu corabia, ci pe uscat, pe calea care era pe lângă mare. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, li s-a întâmplat lor să meargă pe lângă mormântul Sfântului sfințit Mucenic Avtonom, și îndată catârii au stat și nu puteau să pășească mai departe ! Zadarnic îi bătea cu bicele, nici-unul nu s-a mișcat din locul său; și i-a ușurat și de sarcinile pe care le duceau, însă nici așa nu au putut să pășească mai departe, deoa-rece cu mână nevăzută erau opriți. Și rămăsese Severian în nedumerire. Se întâmplase atunci de era lângă dânsul oarecare bărbat sfânt, care avea darul a spune tainele lui Dumnezeu. Acela a zis lui Severian: „Se cade ție ca pe acest loc să ridici o biserică sfântului mucenic al cărui mormânt este aici. Și dacă vei făgădui să faci a-ceasta, îndată vei vedea pe catârii tăi degrabă mergând”. Iar Severian cu bucurie a făgăduit și s-au pornit îndată de la locul lor catârii și s-au duș înainte. Severian atunci i-a ridicat o casă mică de rugăciune sfântului mucenic până ce s-a întors din Alexandria și întorcându-se, a zidit o Biserică prea frumoasă deasupra mor-mântului sfântului.
Iar după mulți ani, un preot, neștiind că sunt aici cinstitele moaște ale sfântului Avtonom, acoperite cu pământ în biserica aceea, a risipit-o și a zidit altă nouă, la alt loc, aproape de mare, iar în locul cel dintâi, care avea întru sine moaștele sfântului, necunoscute, a fost pustiu șaizeci de ani, până la moartea lui Zinon, împăratul grecesc († 491). Și nimeni nu știa de această comoară de mult preț, pe care sinul pământului o ascundea întru sine.
După mulți ani, un ostaș din străjerii împărătești, anume Ioan, având poruncă împărătească, păzea în acele pomenite locuri, Soreos și Limnos. Acesta, sculându-se într-una din zile, a mers la vânat și, fiind la locul unde oarecând fusese biserica de deasupra moaștelor sfântului, a văzut acolo un iepure fugind și, încordându-și arcul, a dat drumul săgeții și l-a ucis. Apoi, vânând și alte fiare, s-a întors, iar odihnindu-se el noaptea pe patul său, i s-a arătat în vis Sfântul Avtonom, poruncindu-i să zidească o biserică pe locul acela unde ieri ucisese iepurele. Iar ostașul, sculându-se din somn, s-a sârguit să împlinească porunca și în scurtă vreme a zidit o biserică prea mi-nunată în numele sfințitului mucenic Avtonom ale cărui moaște le-a aflat întregi în pământ, fără nici o stricăciune. De la ele multe minuni se săvârșeau și izvorau tămăduiri bolnavilor. Despre nestricăciunea sfintelor lui moaște, fericitul Simeon Metafrast zicea așa: „Eu văzând pe viteazul nevoitor și după moarte biruind firea, mă ridic spre prea mărirea lui Dumnezeu, pentru că, privind oarecând cu ochii în mormântul cel mucenicesc, am văzut sfintele lui moaște petrecând nebiruite de puterea morții; pentru că ceea ce se lăuda că pe toată alcătuirea de viețuitoare în trei zile o va risipi, aceea, de atâta mulțime de ani, n-a putut să strice nici măcar un fir de păr al acestui bărbat prea luminos. Am văzut capul cu perii nevătămat, fața lui întreagă, pielea tare și nici genele lui nu și-au pierdut perii, fără numai ochii erau închiși. Și privind eu la dânsul, se vedea că, numai păzind legea morții, se preface a tăcea și tot trupul lui se ține întreg pe toate alcătuirile sale de mai înainte. Nici din capul lui nu se rupsese ceva, nici din celelalte părți ale trupului nu se despărțise ceva. Așa știe Dumnezeu a preamări pe aceia care L-au proslăvit pe El în trupurile lor”. Pentru că Aceluia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Simeon de la Pângărați (†1476)
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluat de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Cuvios Simeon și Amfilohie de la Pângărați
Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).
Încă din tinereţe era râvnitor pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa.
După multă nevoinţă şi ascultare, sporind duhovniceşte, s-a retras la linişte, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în anul 1432, pe malul stâng al pârâului Pângăraţi.
Aici, Cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o frumoasă poiană, unde s-a nevoit, cu ucenicii săi, în rugăciuni neîncetate, încât aşezământul lui a devenit cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.
Auzind Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504) de nevoinţa Cuviosului, i-a dăruit ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
La sfinţirea ei de către mitropolitul Teoctist I, Cuviosul Simeon a fost hirotonit preot, devenind astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.
Aici a adunat în jurul său mulţi ucenici, sporind în nevoinţă şi rugăciune şi învrednicindu-se de darul vindecării bolilor şi al înainte-vederii.
De binecuvântarea lui se bucurau credincioşii, dar şi înalţii dregători şi chiar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care-i cerea sfatul pentru el şi pentru ţară.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476, când au năvălit turcii asupra Moldovei şi au biruit la Războieni, Cuviosul Simeon, după ce s-a rugat pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, şi-a luat ucenicii şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşva, în ţinutul Mureşului.
Aici, în toamna aceluiaşi an, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în această mănăstire.
Spre sfârşitul anului 1484, după ce s-a aşezat pacea în ţară, Sfântul Voievod Ştefan i-a adus sfintele moaşte într-o raclă şi le ţinea în vistieria sa cu cinste.
Apoi, luând o parte din ele, le-a oprit pentru binecuvântare, iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte le-a îngropat în Cetatea Sucevei.
Tropar – Glasul 3
Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!
Viața Sfântului Cuvios Simeon de la Pângărați
Sf. Cuv. Simeon de la Pângărați (†1476) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, pe când conducea Țara Moldovei evlaviosul Domn Alexandru cel Bun.
Încă din tinerețe și-a arătat dragostea și râvna pentru cele dumnezeiești, alegând viața monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița.
Aici s-a nevoit în viața de ascultare și a sporit duhovnicește, tăindu-și patimile și voia proprie.
Născându-se într-însul dorul după liniștea pustiei, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistrița și, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la anul 1432, în zilele lui Iliaș Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, s-a retras în isihie, pe un picior mai ridicat al malului stâng al pârâului Pângărați, la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa.
Aici, cuviosul și-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, unde s-a nevoit cu ucenicii săi, după voia lui Dumnezeu, în necontenite rugăciuni și în cugetarea celor cerești.
Sporind mult cu darul Sfântului Duh, ajungând sihastru desăvârșit și dascăl iscusit al rugăciunii inimii, s-au adunat în jurul lui ucenici iubitori de liniște, așezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.
Auzind Sfântul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința cuviosului și înștiințându-se că nu are biserică unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, hramul ei fiind așezat, în urma unei vedenii, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Terminându-se biserica în același an, a fost sfințită la 26 octombrie de Mitropolitul Teoctist I, când a hirotonit în preot pe Simeon, care a devenit astfel primul întemeietor și egumen al Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.
Ca părinte duhovnicesc și începător al vieții pustnicești la Pângărați, a adunat în jurul său mulți ucenici iubitori de Hristos și de liniște. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoința, cu rugăciunea și cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor și a înainte-vederii.
Pentru aceea veneau la chilia sa mulți suferinzi și se făceau sănătoși cu rugăciunea lui. Veneau încă și credincioși din sate și chiar dregători din sfatul țării ca să ceară binecuvântare și cuvânt de folos, căci era iscusit rugător și povățuitor de suflete.
Pentru aceea și Sf. Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, îl iubea și, adeseori, îi cerea sfatul și rugăciunea pentru el și pentru țară, care era mereu amenințată de păgâni.
Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476 au năvălit turcii asupra Moldovei și, „pentru păcatele poporului”, l-au biruit pe Ștefan cel Mare în luptele de la Războieni.
Văzând primejdia aceasta, Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn și pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Cașiva, unde, după puțin timp, s-a mutat cu pace la cereștile locașuri, în toamna aceluiași an, 1476, intrând în ceata Cuvioșilor Părinți.
După adormirea sa, a fost îngropat de ucenicii săi cu cinste în acea mănăstire.
Sfințenia Cuviosului Simeon se arată și prin aceea că, după moarte, a strălucit și prin sfintele sale moaște, care au fost cinstite de Ștefan Voievod.
Despre aducerea moaștelor Sfântului Simeon ne spune Ieromonahul Atanasie, în Cuvântul despre zidirea Sfintei Mănăstiri Pângărați:
„După ce s-au întors turcii și s-a potolit vrajba robiei și s-a făcut pace, atunci a trimis Ștefan voievod și i-a adus sfintele lui moaște într-o raclă cinstită și le ținea în vistieria sa cu cinste.
Apoi, luând o parte din sfintele lui moaște, le-a oprit pentru blagoslovenie și cu aromate cu bune miresme și cu tămâie le tămâia totdeauna spre credința și bună întărire a dreptei-credințe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămășița sfintelor lui moaște cu cuviință sfințită și cu cinste le-a îngropat în cetatea Socevei”.
Această aducere a sfintelor lui moaște se pare că a avut loc spre sfârșitul anului 1484, când se știe că ucenicii cuviosului s-au întors din nou la sihăstria lor, întemeiată de Sfântul Simeon Ieroschimonahul.
Amfilohie de la Pângărați (1487 – 1570)
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi
Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.
Şi-a început viaţa monahală de tânăr la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi în anul 1508.
Aici a fost ales de toţi vieţuitorii părinte duhovnicesc, conducând obştea Mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre viaţa lui vorbeşte ieromonahul Anastasie de la Moldoviţa, care l-a cunoscut îndeaproape:
„Din copilăria sa el s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Era scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător şi ostenitor în toată nevoinţa duhovnicească”.
Datorită nevoinţelor sale, Stăpânul Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie, au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la Pângăraţi o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Aceasta a fost sfinţită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560.
În anul 1566, Sfântul a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti, le-a dat ultimele poveţe, a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie, Moldoviţa.
Aici, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh şi s-a nevoit timp de încă 4 ani.
În anul 1570, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe Cuvioşii Simeon şi Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Tropar – Glasul 3
Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!
Viața Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați
Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați (1487 – 1570) -foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei.
Viața monahală și-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocârmuitor, conducând obștea mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre el vorbește Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldovița, care l-a cunoscut personal:
„Din copilăria sa s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Și era scriitor foarte iscusit și știa meșteșug a lucra la lemn și era cinstit de toți Domnii și miluit, dară de carte om prost se arăta.
Și până la bătrânețe bine și-a ocârmuit viața sa; în foame și în sete, în răbdare și întru osteneale, întru toată nevoința duhovnicească. Și de la draci năpăști și ispite multe a răbdat până la moarte.
Și sfârșitul vieții sale bine au săvârșit: că a dat țărna țărnei și s-a dus în calea cea lungă a părinților, luându-și plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător și cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.
Nevoințele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă și ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpușneanu să zidească la Pângărați o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri și cetăți din vremi de demult,
„când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit și i-a zis lui:
Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, și să zidești întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod în zilele starețului Simeoan Ieromonah. (…)
Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns:
Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, carele în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele mieu și în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…)
Și în grabă și singur Domnul și cu toți boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie și au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură și Părinții noștri cei duhovnicești ne învață pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioși boiarii miei și pe filosofi și toți au judecat că de la Dumnezeu este și foarte ne-am bucurat.
Acestea grăind amândoi, au zis și Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Și de multă bucurie și veselie s-au umplut și s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor și s-au cuprins și mult au plâns.
Și pentru mântuirea sufletului nu puțin au vorbit, încă și pentru deșertăciunea lumii aceștia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta și viața noastră ca praful și ca fumul se stinge; și cum blagocestivii împărați au zidit sfintele mănăstiri și cu Dumnezeu s-au unit și Biserica sobornicească întru una au adunat și au împreunat pre sfintele șapte soboare cu Sfinții Părinți și până astăzi, zice, se țin dogmele cu rugăciunile Sfinților Părinți, precum și Hristos au făgăduit Sfinților Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoșilor, că va fi cu noi până la sfârșitul veacului.
(…) Și fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Și, după plânsul cel de mângâiere și după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul și Starețul Amfilohie. (…) Și apoi au întrebat pe Sfântul Stareț marele Voievod Alexandru:
Fost-au înainte vreme și mai înainte de tine viețuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viața Sfântului Simeon preotul”.
„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Preasfântului Duh și cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostașul lui Hristos, s-au zidit și s-au săvârșit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.
În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârșitul vieții, a adunat pe toți fiii săi duhovnicești și le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângărați în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldovița, mănăstirea lui de metanie.
Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalță cu inima și cu dorirea către cele cerești, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile.
Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morții sale, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod.
Iar despre sfârșitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel:
„Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfânta Mănăstire Pângărați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinți Părinți”.
Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viață ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinții celor două mănăstiri, Moldovița și Pângărați, îl prăznuiau anual la data săvârșirii sale.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați si pe doxologia.ro