test

foto si articol preluate de pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Cuvios Pavel din muntele Latro

Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o eparhie ce se numește Elea. În această a răsărit sadul cel dumnezeiesc și vrednicul de minune. Avea încă și un alt frate după trup, mai mare, iar după faptă bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi și s-a dus în Frigia. Acolo s-a așezat într-un sat ce se numea Marocatul, din care era și dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se și înrudeau. Și a dat pe copiii săi, adică pe Pavel și pe Vasile, în mănăstirea Sfântului Ștefan ca să învețe carte. După puțină vreme, mama lor a însurat pe Vasile, fără voia lui. Vasile, după ce a săvârșit nunta, lepădându-se de toate cele trupești, s-a dus în lavra sfântului, ce era în muntele Olimpului. Acolo, tăindu-și împreună cu părul toate grijile cele lumești, s-a făcut bun monah.

Din cauza supărării rudeniilor și a cunoscuților, s-a dus în părțile cele mai liniștite ale muntelui. Apoi a pus în gândul său să aducă și pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rânduri i-a poruncit în vis să-l aducă și pe dânsul, ca să se nevoiască împreună. Căci, ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoștea mai înainte cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sârguit împreună cu un alt monah, pe care l-a trimis în trei rânduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l aducă la dânsul. Mergând monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat de Dumnezeu și dorind acum să vadă și pe fratele său; căci murise mamă-sa și rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare, care s-a bucurat foarte mult de dânsul.

Petrecând acolo puține zile, s-au dus amândoi la muntele Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria și avea ca egumen un om îmbunătățit cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă. Pe acesta cunoscându-l Vasile și știindu-i viața și sfințenia lui, a adus la el pe Pavel, fratele său și l-a dat lui, ca să-l povățuiască spre petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu.

Deci, văzând Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu fața la pământ înaintea lui, ca și cum ar fi fost lovit de un fulger în fața sa și a rămas încremenit, zăcând la pământ, iar minunatul Petru l-a ridicat și l-a întrebat ce a pătimit. Sfântul Pavel a răspuns că este păcătos și își cere iertare. Dar Petru a zis către dânsul: „Măcar de aș avea și eu păcate, numai câte ai tu”. Și cunoscând marele Petru, cu ochii sufletești, că tânărul îl va covârși în faptă cea bună și că se va face pretutindeni slăvit și vestit, l-a luat ca ascultător al său și l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum ne-a spus însuși acela, când l-a văzut prima dată i s-a arătat un stâlp de foc și pentru aceasta a căzut la pământ.

Vasile s-a întors iarăși în Olimp, după ce a dat pe fratele său Pavel, sfântului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfântului Ilie, în care s-a făcut și egumen, unde viețuind bine și cu viață îmbunătățită, s-a odihnit întru Domnul.

Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfântul său bătrân întru toate faptele sale cele bune. Și avea starețul lui două rase de păr și purta numai câte una câteva zile, apoi se schimba și se îmbrăca cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfântul și o purta așa întinată și nespălată. Bătrânul îi arăta în față că nu i-a zis el să facă aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzând la dânsul mai înainte bune vestiri și nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au și făcut cu dumnezeiescul ajutor.

În mănăstirea aceea a Cariei erau adunați mulți monahi, de care îngrijea cu sârguință marele Petru, ca un povățuitor și nu lăsa pe nici unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toți cu sârguința. Odată, văzând pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărit; iar acela, cerându-și iertare cu smerenie, a dobândit-o. Dar, văzându-l în altă noapte dormitând, i-a dat o palmă peste obraz și de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sîrguindu-se și el, după cum se vede.

Înțeleptul Pavel și-a ales altă pedepsire ca să-și împileze trupul și să și-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiași mai presus de credință; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit și pe aceia i-am crezut și noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr și îmbunătățiți și pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că și minunatul Gavriil, despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a legat cu o funie două pietre mari și, atârnându-le în spate, înconjura toată noaptea prin mănăstire, până când lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască somnul și pe sine, pentru a putea priveghea fără frică și încă să-și smerească trupul și să biruiască patimile ca un ostaș nebiruit. Aceste pietre le-au păzit monahii cei mai sârguitori mulți ani după adormirea cuviosului și le arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor moaște.

Însă nu numai această, ci și într-altele era foarte nevoitor. Atât de mult își muncea trupul împotriva somnului și se ostenea, încât când dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe așternut sau pe o rogojină sau să se culce jos cândva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva se rezemă drept și așa ațipea puțin, numai cât să nu-și vatăme mintea din prea multă priveghere și nevoință. Niciodată n-a râs, nici cuvânt deșert n-a spus în toată viața sa. Și pe lângă celelalte osteneli ale lui l-a rânduit și bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu supere pe frați, iar când frigea ceva pe cărbuni, văzând focul cel vremelnic, își aducea aminte de cel veșnic și se uda cu lacrimi fierbinți ca un râu, socotindu-se pe sine ca pe un osândit și muncit.

Când ceilalți frați se culcau pe patul lor să se odihnească, el ieșea din mănăstire, se ducea la fântână și, rezemându-se de un castan, se ascundea sub el minunatul și se ruga. Copacul acela era des și mare și se păstrează până astăzi mărturisind nevoințele și dumnezeieștile isprăvi ale Sfântului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise. Într-o noapte, rugându-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzând de sus până jos și vedeau monahii pe cuvios că era și el tot foc, iar mantia care o purta se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca niște făclii când își înălța mâinile și se ruga.

După ce a încetat acea înfricoșată și minunată vedere, cuviosul plângea din toată inima și înseta a se izbăvi de viața aceasta vremelnică și stricăcioasă și a se duce la cea veșnică și nestricăcioasă. Căci, cu adevărat, foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos și nu avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte și să-l binecuvânteze a se duce la loc liniștit, ca să petreacă viața fără tulburare. Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tânăr și se temea să nu-l amăgească diavolul și să-l biruiască ca pe un nelucrător.

Deci, Pavel a îngăduit până ce a murit egumenul. Apoi s-a sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus că pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniștit. Acesta, auzind de despărțirea aceasta, s-a rugat să-l ia și pe el cu dânsul.

Văzând Pavel gândul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el și, suindu-se în vârful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborât apoi în partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numește a Chelivarilor și, înconjurând toate chiliile, s-au făcut cunoscuți pustnicilor care locuiau în peșterile acelea. În acest loc au venit părinții de la Sinai, de la Răit, câți au scăpat de saracini și acolo s-au sălășluit în număr de trei sute.

După ce a ajuns în acea pustie, minunatul Pavel cu Dimitrie au înconjurat toate peșterile și, aflând una mai liniștită, ce îi zicea a Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel și a zis să rămână aici. Celălalt a răspuns: „Cât pentru liniște locul este foarte potrivit, însă avem trebuință și de puțină hrană trupească și aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie. Deci, să mergem în schitul Chelivarilor și, șezând cu un chiliot, să luăm cele de trebuință trupului din lavră sau de la alt sihastru”. Pavel, arătând copacii care se numeau prenari, răspunse: „Ghinda copăceilor acestora ne ajunge nouă”. Iar Dimitrie zise: „Acestea sunt atât de vătămătoare încât nici porcii nu le mănâncă de multe ori”. Cuviosul Pavel îi răspunse: „De vreme ce iubești, frate, să ai deplin voile trupului tău și nu-ți aduci aminte de dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei, care ne învață să nu ne îngrijim pentru hrană și îmbrăcămintea de mâine, eu rămân aici, iar tu du-te unde poftești”.

Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara și s-a sălășluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătățit, cu numele Matei, om mai înainte-văzător și sfânt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuință, pe care o primea fericitul ca din mâna lui Dumnezeu, mulțumind lui Dumnezeu care se îngrijește de dânsul, ca un bun și iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei fără pregetare și ajutând și lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.

Obișnuia Sfântul bătrân Matei, când scotea pâinea, să facă rugăciune mai întâi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulțească. Într-o zi a scos Dimitrie pâinea și a dus la masă ca să mănânce și, întrebându-l bătrânul dacă a făcut rugăciune și cruce peste dânsa înainte de a o lua, el a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mâhnit bătrânul și a zis: „Pe semne că voiești să faci ca să se împuțineze pâinea și să ne ducem prin sate după hrană”. Acestea zicând, a întors pâinea înapoi și a făcut rugăciune. Așa făcea în fiecare zi și o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu a lipsit din ceasul acela pâinea niciodată, ci scotea din coș cât trebuia și nu numai ei amândoi mâncau, ci trimiteau și Cuviosului Pavel și altora.

Deci, lăsând necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea, postul și metăniile, singurătatea și toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc ispitele pe care le-a pătimit și răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut câtă pizmă și urâciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra pe Cuviosul Pavel, ci și pe față, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală i se arăta și gălăgie făcea; apoi cu glas nedeslușit striga, scrânșnind cu dinții, îl înfricoșa, făcea cutremure și pietre mari surpa, azvârlea cu lemne și alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoșeze și să fugă din pustia aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu șederea lui acolo.

Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeți ale copiilor. Și au petrecut Pavel, Dimitrie și bătrânul în pustia aceea, opt luni.

Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel și lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertați. Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întâi Pavel s-a dus la bătrânul său Dimitrie, ca la un îmbunătățit și i-a cerut binecuvântarea; iar acesta i-a proorocit câte fapte bune aveau să săvârșească amândoi. Apoi s-a dus la mănăstirea Caria.

După puține zile, dumnezeiescul Pavel, luându-și iertare, iarăși a plecat și s-a dus în muntele Latrului. Înconjurând toate peșterile ce se aflau în vârful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhicești și atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atât de înaltă, încât ajungea la nori vârful ei. Iar în vârful pietrei era o peșteră mică, nefăcută de mână, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfânt.

Deci în această peșteră s-a sălășluit minunatul Pavel, luându-și puțină hrană cu dânsul, pe care după ce a sfârșit-o a suferit mare strâmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu și cuviosul nu voia să mai coboare, lăsând toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun și milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:

Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păștea caprele și, pierzând două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de pășteau acolo. Stăpânul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebându-l cine este și de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul și atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuință pentru hrană și îmbrăcăminte, untdelemn și carte ca să-și citească pravilă să. Vara, când Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecând multe zile nemâncat, încât putea să moară și, neputând să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculându-se cu multă trudă și osteneală a băut untdelemn și apă din candelă ca să capete puțină viață. Așa își muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veșnică în rai.

Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul și și-a adus aminte de cuvios, aducându-i bucate. Atunci s-a înștiințat Dimitrie și mulți alții, care îi aduceau lui cele de trebuință, dar și acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau și voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeți. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu și nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul și răul s-a prefăcut într-un șarpe mare și înconjura pe dinăuntru toată peștera, fluierând. Apoi a mers înapoia cuviosului și s-a suit pe umerii lui și și-a întors capul spre gura acestuia, când se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără rușine și aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rând, făcându-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea și nu putea urîtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.

Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peșteră și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară și a adus un preot, care slujind Sfânta Liturghie, l-a împărtășit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie și umilință. Atunci s-a făcut un cutremur atât de înfricoșat, încât s-au cutremurat și cei ce erau de față, pentru că locul era foarte înalt și se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temându-se că nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toții și s-au iertat plângând, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.

Ascultați și altă minune: multă mâhnire avea cuviosul că nu avea apă și suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălțime. De aceea, punându-și nădejdea în Dumnezeu, a ieșit din peșteră și, înconjurând turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzând un loc oarecare ce i s-a părut îndemânatic pentru apă, a căzut la rugăciune, zicând acestea: „Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ție cu neputință, căci faci câte voiești cu preasfânta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult de a ieși apă din piatră și ai adunat pe poporul Tău în pustie, așa și acum, de este bine plăcut Împărăției Tale, poruncește să iasă apă din această piatră uscată, spre slava Ta”.

Acestea zicând, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase și nespusă puterea Ta! a izvorât apă dulce și s-au spăimântat toți și nu numai atunci dar și până în ziua de astăzi izvorăște apă minunată, iar la gust este foarte dulce și mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicând nu se împuținează. Deși beau mulți dintr-însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisosește ca să cadă afară, să se verse, încât se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul la toți; încă și îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viață îngerească; vorbea și cânta împreună cu dânșii, când îi auzea lăudând pe Dumnezeu, după cum și în ceruri îl premăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau în îngeri luminați, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi arăta cele ascunse și nu-i asculta pe dânșii nicidecum.

Făcându-se renumit, cuviosul stălucea în turnul său ca un soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulți la sine ca magnetul, adunându-se din multe locuri; s-au sălășluit împrejurul turnului, unii zidindu-și colibe, alții își săpau peșteri și fiecare mergea cum putea să învețe de la dânsul. După aceea a zidit și o biserică în numele Sfântului Arhanghel Mihail, după porunca starețului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viață de obște, iar alții să fie liberi de sine, fiecare după cum își va alege. Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de știrea egumenului și le-a descoperit toate rânduielile monahicești, cum să petreacă în slujba dimineții și în viața lor, în îmbrăcăminte și în toate celelalte care le cerea viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de trebuință, să nu le lipsească nimic și să-i încerce gândul de a se întoarce înapoi; acestea le aduceau cei credincioși și milostivi. Iar cei care veneau să se liniștească, își aduceau averea lor cu ei și o dădeau proestosului, pentru chivernisirea fraților. Ba încă îi aduceau de multe ori și pâine.

Odată i-au adus puțină făină, pe care monahii au frământat-o fără să ceară binecuvântare, pentru că ei nu aveau pâine în ziua aceea și erau siliți să facă aceasta. Dar după ce au frământat-o, s-au suit degrabă și i-au spus bătrânului; însă acesta i-a canonisit foarte greu și frământătura le-a poruncit s-o arunce în râu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva fără binecuvântare. Pentru aceasta monahii s-au mâhnit foarte mult, căci nu aveau ce să mănânce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dânșii a cunoaște că socoteala cuviosului era plăcută Lui – iar nu fără înțelegere – a adus cineva a doua zi pâini multe, care le-au ajuns la toți cu îndestulare; atunci au cunoscut frații greșeala lor și și-au cerut iertare.

În acele zile era secetă mare în tot Miletul și nu se afla nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbați din diferite locuri și au făcut rugăciune de obște către Domnul, să se milostivească spre zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele acela în care locuia Pavel și coborându-se, după ce au făcut rugăciune, au trecut înadins pe la peștera cuviosului și l-au rugat să facă și el rugăciune pentru ei. După rugăciune, văzând cuviosul pe acei bărbați osteniți de atâta cale și vrând să le facă puțină mângâiere, a întrebat pe ucenicul său dacă are timp să cinstească pe acești oameni, care erau osteniți de multă călătorie și însetați.

Iar acela a zis că este în tigvă puțin vin. Atunci sfântul a binecuvântat tigva și a poruncit să le dea câte un pahar plin, spre slava lui Dumnezeu și au băut toți. Întrebând de mai are vin, ucenicul a răspuns că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea câte unul. Și au mai băut câte unul și a mai rămas să le dea și pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzând minunea, a luat tigva în mâinile sale și a aflat-o – o! mare e puterea Ta Hristoase! – mai mult de jumătate și au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria lor, ci și după ce au ajuns la casele lor.

După aceea, adunându-se mulți monahi, îi făceau supărare. Dar el iubind liniștea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit pe ascuns în părțile cele mai pustii ale muntelui și a rămas singur petrecându-și viața minunată, iar uneori cobora în lavră și învăța pe monahi să nu se lenevească de cele duhovnicești, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune. Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea și altele învățându-i pe dânșii, cuviosul se suia iarăși în munte. El avea în sine, pe lângă alte daruri, și înfrânarea cea cu multă osteneală și dureroasă, ca să-și biruiască trupul și să-l supună duhului. Deci, când poftea ceva din bucate și-i aducea ucenicul său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mânca nicidecum, ori punea apă într-însa și se făcea mâncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost, ori zeamă, ori altceva asemenea; și atunci o mânca așa, mulțumind lui Dumnezeu.

Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie și nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouând foarte tare, a intrat într-o peșteră și se rugă ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat aproape de dânsul. Cuviosul a azvârlit o piatră asupra lui și l-a gonit, iar el a ieșit fără tulburare și nu s-a mâniat să se pornească asupra lui, ci a fugit. Iar unii, întrebându-l cum de nu se teme umblând noaptea prin muntele așa de pustiu și de sălbatic, el a răspuns: „Până când mă păzește îngerul, păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem și de frunzele copacilor, care cad dintr-înșii”.

Având dorință să afle iarăși loc ca să nu aibă supărare, căci în locul acela se adunaseră mulți și-i tulburau liniștea, a fugit pe ascuns de toți, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa și a ajuns în ostrovul Șamului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peștera în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios și foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peșteră și acolo se ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vânat prin locurile acelea și, apropiindu-se câinii de locul unde era ascuns cuviosul, l-au simțit și au început a lătra. Teofan, crezând că este vreo fiară sălbatică, a pus săgeata în arc și l-a întins acolo unde lătrau câinii. Dar dumnezeiescul dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgețile acolo unde Teofan le îndrepta; iar când a aruncat a patra oară, a căzut și arcul din mâinile lui, încât îi tremura inima.

Atunci a înțeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu și, descălecând de pe cal, s-a apropiat de desișul acela și a văzut pe sfânt rugându-se. Pentru aceea, lepădând la pământ armele, s-a închinat cuviosului cu lacrimi, zicând: „Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvânt ca să te cunoaștem, ci ai tăcut și te-ai primejduit”. Atunci l-a ridicat cuviosul și, felicitându-l pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peștera lui Pitagora. Acesta, ducându-se acasă, a adus scară și s-a suit și, văzând că locul este după dorința sa, a rămas acolo liniștindu-se; și-i aducea hrană chiar acel boier și toate cele de trebuință.

După puțină vreme a străbătut și pe acolo vestea despre el, încât mulți oameni s-au adunat și s-au sălășluit împrejurul muntelui. Pentru aceea, iarăși s-a făcut lavră în Cerchin ca și mai înainte, unde au mai fost trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit și acum, prin Cuviosul Pavel, iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia și-i supăra cu multe feluri de năluciri și de ispite.

Odată, coborându-se din peșteră ca să cerceteze pe frații de jos, i s-a arătat scara plină de șerpi, de sus și până jos. Văzând-o, de multe ori cuviosul a cunoscut vicleșugul diavolului, al șarpelui celui dintâi care ura pe oameni și voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut cruce asupra scării și, cântând psalmul nouăzeci, a coborât fără frică, iar șerpii au pierit și niciodată nu s-au mai arătat.

Monahii care petreceau în Latru aveau mâhnire nemăsurată pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri și a fugit; iar ei îl căutau prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi, înștiințându-se că se află în ostrovul Șamului, au trimis scrisori cu un ieromonah, anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblând mult și ostenindu-se, s-a așezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieșit o viperă din cuibul ei, care era în piatra aceea și l-a mușcat de un picior; apoi, strigând de durere și adunându-se mulți, l-au întrebat de unde este și ce a pătimit. Înțelegând pricina, unul dintr-înșii a alergat la Cerchin și, aflând pe sfânt în peșteră, i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punând puțină apă în vas și făcând semnul crucii, i-a zis lui: „Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea și se va face sănătos”. Și făcând întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apă, cel care era gata să moară de otrava șarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculându-se, a mers la cuvios și, dându-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus cita întristare și mâhnire a pricinuit fraților prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atât de mult l-a rugat, încât, sculându-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în peșteră să ducă cu sine, așa de lipsit și cu totul sărac era.

Deci, ajungând în muntele Latrului, petrecea viața mai îmbunătățită decât înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătățile ce așteptau pe cei drepți, cum și muncile păcătoșilor pe care le povestea monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească și să nu pătimească și ei asemenea. De multe ori îl vedeau frații când avea vreo vedenie, stând cu totul nemișcat, căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stâlp neînsuflețit. După multă vreme, trecând vedenia, vărsa multe lacrimi, aducându-și aminte de cele înfricoșate și văzute de dânsul și nu putea să se miște de frică. Întrebându-l frații să le spună ce a văzut, el a răspuns: „Nu este cu putință să vă povestească o limbă de tină, câte văd ochii minții celei netrupești. Numai această vă zic vouă: că muncile păcătoșilor sunt atât de cumplite, încât cea mai mică de acolo este mai grea și mai cumplită decât cea de aici vremelnică. Căci precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine și răsplătiri celor îmbunătățiți și le răsplătește cu înmiite și veșnice desfătări, pentru o puțină osteneală, pe care o rabdă pentru dragostea lui, așa și nemulțumitorilor păcătoși, cei ce defaimă legea Lui, le răsplătește ca un drept judecător, cu înfricoșate și veșnice munci, pentru răutățile ce le fac; pentru că fac voile lor cele trupești, ca niște dobitoace necuvântătoare, mai mult decât dumnezeieștile și mântuitoarele lui porunci”.

Cuvintele acestea le adeverea cu viețuirea sa cea aspră și minunată și cu înfricoșatele nevoințe, muncindu-și trupul aici vremelnic, ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele și veșnice, pentru care s-a făcut pricină de mântuire a multora; căci auzind înfricoșatele povestiri ale lui și, văzând nevoințele lui cele înfricoșate, îl cinsteau și întru evlavie îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dânsul mai în toată lumea și toți se minunau de dânsul și chiar împărații îi scriau scrisori. Așa Petru, împăratul româno-bulgar, i-a trimis scrisoare și daruri ca să se roage pentru sufletul lui Domnului. La fel și papa Romei a trimis înadins pe un monah ca să-i scrie viața și petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori ce se păstreză și astăzi în lavră.

Avea cuviosul și darul de la Dumnezeu că îi strălucea fața ca niște raze de soare, încât unii nu puteau să stea multă vreme să se uite la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toți, ci numai la cei ce aveau credință și evlavie către dânsul. Avea fericitul și darul mai înaintei-vederi și orice ar fi proorocit se împlinea. Având odată preacredinciosul împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare cuviosului, întrebându-l ce sfârșit avea să aibă războiul; iar el a vestit să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă. Acestea auzindu-le împăratul s-a mâhnit, căci adunase mult popor și mult aur cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfânt și a trimis ostașii, care au fost biruiți de la Crit; i-a pricinuit multă căință că n-a crezut proorocirii sfântului. Multe a proorocit și mai înainte, încât îl aveau toți ca pe un sfânt prooroc.

Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma și ospăta pe toți câți veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întâmplat de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul lavrei se mâhnea că nu avea nimic de mâncare și a trimis la cuviosul să întrebe ce să facă. Iar el mai întâi a mustrat necredința lor, apoi a poruncit să gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Așa a zis gura cea sfântă și Domnul a întărit hotărârea robului Său. Căci a doua zi, sâmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Meliț doi catâri încărcați cu pâine frumoasă, cu vin, cu brânză, cu ouă și cu altele, pe care le trimiseseră iubitori ai lui Hristos. După puțin timp au venit altele mai multe, de la episcopul Amazoniei și clericii au trimis alte bucate deosebite; și satele dimprejur și-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sâmbătă dimineața. Deci, gătind masă îndestulată, au mâncat toți și s-au săturat. Atunci a zis cuviosul către econom și către ceilalți frați: „Aceste bunătăți pe care le-a trimis Domnul nostru Iisus Hristos sunt mustrări ale necredinței voastre, căci vă îndoiați, iar dacă ați fi crezut în El, câte ne-ar fi trimis!”. Atunci ei au căzut la picioarele lui, cerându-i iertare.

Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osândit la moarte, căci a făcut război cu maurii și i-a ucis pe mulți fără voia lui și a fost pârât la împărat că i-a nedreptățit. Pentru aceea împăratul, ca să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzându-se într-o primejdie că aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul a poruncit părinților să slujească sfânta liturghie pentru prietenul său Mihail, iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn și a zis cuviosului: „În ceasul acesta Mihail a fost scos din temniță și iertat de împărat, pentru sfânta liturghie și pentru rugăciunea ce ați făcut-o pentru dânsul; iar acum vine către noi să ne mulțumească, ca un prieten recunoscător”. Și așa a fost precum a prorocit.

Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanț pe doi frați pentru o trebuință ce avea; și când erau prin dreptul ostrovului ce se numește Calonimon s-a ridicat un vânt înfricoșător și mare furtună s-a stârnit, încât s-au rupt toate pânzele și celelalte părți ale caiacului s-au rupt, oamenii așteptându-și moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vâltoare înfricoșată, care sorbea marea și trăgea corabia după sine. Atunci cei doi frați, văzând acea mare primejdie, au zis: „Sfinte Pavele, ajută-ne nouă!”. Și, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască și a depărtat corabia de acea bulboană învâltorată și a așezat-o pe mal. Iar frații ziceau: „De te-ai fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie că aceasta”. Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicându-le: „Sculați-vă și nu vă temeți, mergeți în drumul vostru”. Și intrând în corabie s-au bucurat și au mers către Bizanț fără piedică. Asemenea s-a întâmplat și unui boier, anume Vaanis, care era cunoscut cuviosului și pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.

După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea de la Cherchin, iarăși s-a îngreunat cu grijă fraților și a voit să se ducă în peștera lui Pitagora, aducându-și aminte de liniștea ce avea mai înainte acolo. Deci a luat doi frați și a fugit într-o noapte cu caiacul, iar când s-a apropiat de Sam și au văzut muntele Cherchin, în care era peștera unde locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut – căci locul era cu totul pustiu și nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărit pentru puțina credință ce o aveau și, cunoscând mai înainte ce avea să vie, a zis către dânșii: „Văd un om care stă cu fața către Răsărit și se roagă; ajungând acum pe pământ, vi-l voi arăta”. Și cum au ieșit din caiac, i-a întâmpinat un om din acel ostrov, care a zis: „Bine ați venit părinți, de trei ori fericiți”. Iar ei l-au întrebat de unde este și cum i-a cunoscut? El a răspuns: „Sunt dintr-un sat al acestui ostrov și am văzut astă noapte pe cineva zicându-mi acestea: Du-te degrabă la malul mării să primești pe cuviosul Pavel și du-i și doi catâri! Deci, iată că v-am adus”. Acestea auzindu-le toți s-au mirat și înspăimântat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel. Și-au pus rasele pe dobitoacele acelea și s-au suit la peșteră; apoi au făcut Sfânta Liturghie, au mâncat și au mulțumit Domnului.

Liniștindu-se acolo multă vreme, și-a adus aminte iarăși de Latru și s-a întors acolo să mângâie pe fiii săi cei duhovnicești, ca să nu se mâhnească, rămânând iarăși în chilia sa, nevoindu-se ca și mai înainte.

Mergând odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stând pe o piatră și rugându-se, având sfintele sale mâini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate de la pământ ca de un cot, iar alteori ca de doi, stând în văzduh și săruta ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Și fiind întrebat de ucenic, a zis că vede icoana lui Hristos, tipărită în aer și, din multă dragoste ce avea către Dumnezeu, înfierbîntîndu-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul dumnezeiesc și cu acest chip primea mângâiere.

Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înțelept și cu bună știință, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil să-i facă un bine, adică să pună lingă sfânta mahramă a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de mână, care se afla la Constantinopol, altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dânsa și să o lase câtăva vreme lingă chipul lui Hristos, apoi s-o ia și s-o trimită acolo la peșteră. Nobilul a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina cu evlavie, văzând într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum era și pe sfânta mahramă; dar altcineva nu vedea această, ci numai de trei ori fericitul. Altădată, vrând Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit să ia bine seama la chipul feței lui, ca să-l înștiințeze, ce fel de față are, la stat și la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe ori la fața cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieșeau raze din fața lui și nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea și n-a putut să înțeleagă chipul.

Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel la față, iar alteori mâhnit și întristat și întrebându-l care-i pricina, i-a zis: „Când nu vine nimeni să mă împiedice în liniștea cea dorită, mă aflu plin de veselie și de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce și veselitoare. Cu aceasta desfătându-mă, îmi uit toată desfătarea trupului și deșertăciunea lumească. Iar când se întâmpla de mă împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire și cugetare mângâietoare, cu niscaiva cuvinte străine și nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă și prea dulce lumină și de aceea mă vezi posomorât, pentru că mă mâhnesc”. Atunci iarăși a întrebat fratele: „Ești încredințat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască și nu din vreo putere diavolească?”. Iar el a răspuns: „Lumina cea diavolească este în chipul focului și afumă, ca acest foc simțit, și când o vede vreun om smerit și curat o urăște și se îngrețoșează de dânsa. Iar lumina cea bună este preadulce și înveselitoare, umple sufletul de bucurie și de liniște nemăsurată și-l face pe dânsul smerit și iubitor de oameni, gonindu-i toate gândurile rele, tot cugetul și învoirea necuvioasă”.

Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfânta mărturisitoare a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decât către alte sfinte și o prăznuia. Într-un an, după Sfânta Liturghie, șezând cu toții la masă, frații și străinii care au participat la sfânta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit o ploaie mare și s-au sculat toți nemâncați, fugind de frica ploii, dar cuviosul le-a poruncit să șadă fără frică. Apoi rugându-se lui Dumnezeu o! minune! ploaia a stat până ce au mâncat, apoi după mulțumirea mesei atâta ploaie s-a revărsat pe pământ, încât toți s-au înspăimântat.

Altădată a mers un cerșetor în chip monahicesc, în muntele acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie și i-a cerut argint, sau o haină, iar cuviosul, neavând nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a coborât ocărind pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Și, mergând în casa de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicând că este nemilostiv și altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicând: „Taci, nu grăi de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul”. Dar acesta nu-l asculta și zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe cel nedrept. Căci, căzând la pământ cu fața în sus, s-a umflat tot trupul lui și ardea ca un foc dinăuntru; atât se umfla pielea lui, încât era gata să crape ticălosul și, nesuferind durerile cele cumplite, striga: „Miluiți-mă, pentru Domnul”. Atunci Vasile i-a zis: „Într-alt fel nu vei afla ajutor, decât numai să chemi pe însuși cuviosul pe care l-ai ocărit. Deci, să te duci la el și să-ți mărturisești păcatul, cerându-ți iertare”. Și făcând așa, l-a primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său și l-a iertat.

Ducându-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfântului Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu și tămâind un diacon după obicei și pe cei ce erau de față, când a tămâiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: „Și episcopul să ne pomenească pe noi”. Iar diaconul a răspuns: „Eu episcop? Pentru care faptă bună a mea, eu netrebnicul?”. Cuviosul a zis: „Da, să nu te îndoiești nicidecum”. Și astfel, după puțină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al Patrelor.

Odată cuviosul a trimis un monah tânăr într-un sat pentru o treabă. Acela mergând și, întâmplându-se noapte, a rămas peste noapte într-o casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce era tânăr. Și peste noapte el dormind, s-a dus fata și s-a culcat lângă el, iar acela, deșteptându-se și, aflând-o lângă el, s-a smintit ca un om și s-a plecat cu gândul că să facă păcat; dar, când a îmbrățișat-o, a auzit glasul dulce al cuviosului zicându-i pe nume: „Ce voiești să faci, ticălosule? Scoală degrabă și vino la mănăstire”. Monahul, auzind acelea, s-a mâhnit foarte și izgonind pe femeie cu fierbințeala duhului, s-a sculat din pat și a fugit. Și ajungând la cuvios, și-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să se păzească cu sârguință de aici înainte.

Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de față, ci și departe aflându-se, ajuta pe fiii săi. Iar când s-a apropiat sfârșitul său mai bine zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut și aceasta, a scris legi și canoane pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorât din munte și, chemând pe frați, le-a dat lor, ca și Moise tablele legii; după aceea, a poruncit unui frate să le citească fraților și el s-a suit iarăși în munte. În a cincea zi a lunii decembrie, s-a pogorât să bată toaca, ca să se adune frații și le-a zis: „Să știți că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi frați acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfânta Liturghie”. Apoi s-a culcat pe pat și a venit o fierbințeală, iar el a început a învăța pe monahi să nu se lenevească în nevoințele cele monahicești, ca să afle odihnă veșnică.

Iar în ziua sfârșitului său, a adunat pe toți frații și a zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plânge, văzând că se vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie și pe cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: „Eu altui păstor nu vă dau decât numai în mâinile preacurate ale Stăpânului Hristos, ca El să vă păzească nevătămați, într-o unire și un gând. Aveți încă și întinatul meu trup nedespărțit și vă făgăduiesc că voi fi și duhovnicește cu voi și vă voi ajuta, până când nu veți cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceți întru pierdere. Și cel ce va putea petrece în muntele acesta râpos și prea aspru până la sfârșitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul judecății”. Și acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin minunea care a făcut după adormirea sfântului, unui monah cu numele Lazăr, după cum se arată în cartea lavrei.

Sfătuindu-i destul și prorocindu-le, și-a dat sfârșitul său în mâinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la zidirea lumii șase mii patru sute șaizeci și patru (iar de la Hristos nouă sute cincizeci și șase). El era la statură mic, cu capul pleșuv, cu barba scurtă și lată, la față galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul când a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de față au auzit în văzduh glasurile diavolilor, ca și cum i-ar fi bătut cineva, când se suia sfântul lui suflet în cer.

Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanț, în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii și, punând tămâie pe cărbuni, striga acestea: „Pomenește-mă, cuvioase părinte, acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!”. Iar episcopul Monemvasiei, fiind acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: „Ce ai văzut?”. El a răspuns: „Sfinții îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru”. Asemenea vedere a avut și alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minții sufletul cuviosului, fiind dus la cer de sfinții îngeri și a spus tuturor monahilor mănăstirii sale.

Apoi îngropând sfântul lui trup în nartica (tindă) bisericii, era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău și nu-l știa nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la așezarea în mormânt a cuviosului; apoi a ieșit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor moaște ale cuviosului. Și nu numai acestea, ci și alte minuni multe a săvârșit, printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puține, ca să cunoaștem câtă îndrăzneală avea el către Stăpânul Hristos și după moarte.

Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrând să zidească într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele lui moaște, îl împiedicau două pietre mari și, neputând zidarii a le sfărâma se mâhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătățit a văzut în vis pe cuviosul ținând o trestie în mâinile sale și închipuind cinstita Cruce pe pietrele acelea.

Sculându-se din somn, monahul a spus egumenului visul; și îndată a pus pe meșteri de au tăiat pietrele cu atâta ușurință, de parcă ar fi tăiat niște lemne și cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii, pe care a săvârșit-o în ziua în care adormise cuviosul. Și vrând să facă mutarea moaștelor, ca să le așeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulțime de creștini cucernici și iubitori de Hristos, chemându-i pe dânșii sfântul, în chip luminat. Iar când s-au apropiat de mormânt cu făclii și tămâie aprinsă, cum au deschis puțin, a ieșit o bună-mireasmă, încât nu numai biserica, ci și locul dimprejur s-a umplut. Iar când au descoperit mormântul desăvârșit, au văzut că era sfântul trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preț, iar câți s-au apropiat de dânsul, a rămas în mâinile lor acea mireasmă multe zile și nu se împuțina cu spălarea.

Așa proslăvește Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i sfintele și mântuitoarele Lui porunci. Deci cântând, precum se cădea, cântări duhovnicești, au așezat cinstitele lui moaște în biserica nouă, săvârșind praznicul cuviosului cu bucurie și nemăsurată evlavie.

Un monah al aceleiași lavre avea durere mare la un genunchi și zăcea de trei luni nemișcat, neputând să umble și a văzut și el pe cuviosul în vis făcându-i semn cu mâna să se scoale și îndată s-a făcut sănătos; toți câți l-au văzut s-au minunat.

O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încât îi mâncase nu numai carnea, ci și oasele capului și de acum era să moară, dar luând untdelemn din candela cuviosului, s-a uns și îndată s-a vindecat.

Acestea și multe altele, care covârșesc ca număr, putere, vremea și mintea de a le istorisi, le-a săvârșit minunatul Pavel, la cei ce alergau cu credință neîndoită la el, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste și închinăciune în veci. Amin.