test

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful

---

 

Sfântul măritul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii apologeți ai creștinismului timpuriu.

Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie.

Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul.

Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.

Data nașterii și cea a adormirii Sf. Iustin Martirul nu se cunosc. Se crede că s-a născut cândva între anii 100 și 114 d. Hr. și că s-a săvârșit probabil în 162-168.

Cele mai multe informații care ne-au parvenit despre viața lui provin din propriile sale scrieri.

S-a născut în Palestina, în cetatea Flavia Neapolis (cunoscută sub numele Sichem în Vechiul Testament, iar în prezent ca Nablus).

Sf. Iustin afirmă despre sine că era samaritean de origine, însă tatăl său Priscus și bunicul său, Baccheios ar fi putut fi de origine greacă sau romană.

A crescut într-o familie bogată, păgână și a făcut studii de filosofie în mai multe școli, între care cele din Alexandria și Efes. Se pare că a călătorit mult, stabilindu-se în cele din urmă la Roma.

Inițial, studiile sale l-au făcut să încline spre stoicism, apoi spre doctrina pitagoreică și spre platonism, înainte de a începe să fie interesat de creștinism – în perioada petrecută la Efes.

El își povestește convertirea ca pe o experiență quasi-mistică: pe când se plimba pe malul mării, lângă el a apărut un bătrân.

A fost mișcat de cele spuse acest creștin care îi arată că prin venirea lui Iisus se împlineau făgăduințele făcute de Dumnezeu profeților din neamul evreiesc, iar credința în El era singura filosofie adevărată.

În urmă acestei discuții mărturisește:

„Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filosof” (Dialog cu iudeul Trifon, VIII, 1, p.130).

Plecând de la faptul că termenul de filosofie se traduce prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos.

Iustin a fost totodată impresionat și de statornicia în credință a mucenicilor creștini.

Cu sufletul aprins de dragostea pentru profeți și pentru prietenii lui Hristos, Justin devine creștin în preajma anului 130.

Ca studios al filosofiei, el înțelegea creștinismul drept credința care desăvârșește filosofiile păgâne.

După convertire, pleacă la Efes, unde are loc dialogul cu iudeul Tryfon și apoi ajunge la Roma, pe timpul cârmuirii împăratului Antonin, unde va deschide prima școală filosofică în care se va preda credința creștină.

Aici, în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, și dezvinovățitoare pentru credința în Hristos, în care pe una, adică credința creștinilor, o adeverea și o întărea, iar pe cealaltă, adică înșelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi.

Mai târziu, în anul 161, puțin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.

Sf. Iustin a fost probabil martirizat ca urmare a faptului că îl înfruntase și-l învinsese pe filosoful cinic Crescens într-o serie de dezbateri, la Roma.

În preajma anului 165, a fost acuzat, posibil de Crescens, de faptul că era adeptul unei religii interzise.

Ca urmare, prefectul Rusticus l-a condamnat pe Sf. Justin la moartea prin decapitare, împreună cu șase dintre însoțitorii lui: Hariton, fecioara Harita, Evelpist, Peon, Ierax și Liberian (sau Valerian).

Se consideră că „Actele Sf. Iustin Martirul” reproduc parcursul procesului său.

 

Scrieri

---

 

Sf. Iustin a fost un scriitor prolific.

În prezent cunoaștem unele dintre scrierile lui numai din extrase și citate păstrate în operele altor autori antici.

Ne-au parvenit doar trei lucrări care aparțin incontestabil lui Iustin: două versiuni ale Apologiei sale și o versiune a „Dialogului cu iudeul Trifon”.

Se crede că cea din urmă este transcrierea discuțiilor pe care Justin le-a avut cu rabinul Trifon, care ar putea fi rabinul Tarphon adesea menționat în Talmud, în încercarea de a reconcilia pozițiile creștină și iudaică.

Între celelalte lucrări care îi mai sunt atribuite amintim:

- Despre Înviere

- Un discurs către greci

- Exortație către greci

- Despre monarhie

- Mărturisirea de credință

- Scrisoare către Zenas și Serenus

- Răspunsuri pentru dreptcredincioși

- Întrebările grecilor către creștini

- Respingerea unor teze aristotelice

- Psalmistul

- Despre suflet

 

Dialogul cu iudeul Trifon

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician.

Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon.

Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” .

Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos.

Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare.

Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

 

Tendințe subordinaționiste

---

 

În timpul Sfântului Iustin Martirul și Filosoful problema persoanelor trinitare nu era dezbătută în sensul creștin de mai târziu, de aceea la acest sfânt apar tendințe subordinaționiste. Sfântul Justin vedea Logosul ca fiind un alt Dumnezeu sub raportul numărului, nu sub raportul cugetării sau voinței.

În acest sens avem un citat în care spune : ,,recurgând la Scriptură voi încerca să vă conving că aceasta este un alt Dumnezeu decât Dumnezeu- Creator al tuturor și când zic așa înțeleg că este un altul cu numărul; iar nu cu voința personală”(În dialogul cu iudeul Trifon, cap.56). Notă:

Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

Glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

Glasul al 2-lea:

Cu înțelepciunea dumnezeieștilor tale cuvinte, Iustine, toată Biserica lui Dumnezeu înfrumusețându-se prin strălucirea vieții luminează lumea. Iar pentru vărsarea sângelui primind cunună și înaintea lui Hristos stând împreună cu îngerii, roagă-te neîncetat pentru noi toți

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

 

Iconografie

---

 

Dionisie din Furna arată că Sfântul Iustin Martirul se zugrăvește bătrân, cu barba lungă (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, p. 206).

 

cititi mai mult despre Sf. Iustin Martirul şi Filosoful si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Iustin Martirul și Filosoful

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părțile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun și slăvit, dar elin cu credința; și chiar Iustin era în aceeași rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credințe. Și se îndeletnicea din tinerețe cu învățătura cărții și sporea în înțelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteață.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să învețe și filosofia; și la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înțeleagă filosofia acelora, Și avea mare dorință să știe despre dumnezeire și ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu știa pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuință învățătura cea pentru dumnezeiasca înțelegere –, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela și s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înțelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puțină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l învețe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom și l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu știa să treacă cu vederea câștigurile cele lumești.

Pentru niște pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici și pe cei peripatetici și dorind foarte mult înțelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoștința lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să învețe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, și alte învățături, sgunându-i că învățăturile acelea sunt mai de trebuință în viața aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulți ani într-acele învățături și văzând că din acele științe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorința inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu –, pentru aceea l-a lăsat și pe acel dascăl și s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învățătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri și multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l învețe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupești pe cele netrupești, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus și din chipurile înțelegerilor cunoștința lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârșitul socotelii înțelepciunii celei platonicești ca, din închipuiri, să vină întru cunoștința lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înțelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu și se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată și degrab a învățat dogmele și rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârșit și slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credința creștinească și la cunoștința cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ștricăcios și al păsărilor, al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu și învățându-se întru cunoștința de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, și pe când socotea cu mintea sa înțelegerile cele filosofești, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu căruntețile. Și privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoști pe mine, de mă privești astfel cu dinadinsul?”. Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am așteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Niște oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta și, așteptând întoarcerea lor, le-am ieșit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?”. Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăț cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câștigi din filosofie?”. Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofia? Pentru că aceea este luminătoare a minții, povățuitoare la toată socoteala cea bună și îndreptătoare a vieții. Dacă cineva o știe bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neștiințele și rătăcirile altora și nu este cu putință să se alcătuiască înțelepciunea fără de învățătura filosofiei și fără de uneltirea cea dreaptă a înțele­gerii; deci se cade ca tot omul să o învețe pe aceea, ca să știe cele folositoare și nefolositoare, de care lucruri să se țină și pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofia aduce vreo fericire omului?”. Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofia și ce fericire are ea?”. Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care este facere a înțelegerii și cunoștință a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înțelegerii și a înțelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofia care le înțelege pe toate cunoașteți adevărul, apoi ce ziceți că este Dumnezeu?”. Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Același; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăși l-a întrebat: „Numele înțelegerii este la toate lucrurile de obște? Căci întru toate meșteșugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeș­te că este înțelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, și după asemănare întru celelalte lucruri și dumnezeiești și omenești, oare nu este așa? Deci spune-mi mie iarăși, este vreo înțelegere care naște cunoștința lucrurilor împreună și a celor dumnezeiești și a celor omenești?”. Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaște pe Dumnezeu, precum a cunoaște muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?”. Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înțelegerea aceea de a cunoaște pe Dumnezeu și alta este aceea de a cunoaște un meșteșug”.

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înțelegeri; pe de-o parte din auz și din învățătură, iar pe de alta din însăși vederea lucrurilor; precum dacă ți-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite fețe și cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoști pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voștri elinești să înțeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoștință a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?”. Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupești se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învățătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel și atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simțurile cele trupești am putea înțe­lege sau să cunoaștem vreun lucru, și să ajungem pe cele nevăzute?”.

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Și acea putere este numită de Platon ochi al minții, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învață -, ca fiind curățit și luminat prin învățătura cea iubitoare de înțelepciune, să poată vedea pe însuși Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupești; ci este o Ființă mai presus de toate ființele, neajunsă, nespusă, singură bună și frumoasă, a căreia dorire a științei este sădită din început de însăși aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubește a fi cunoscută și văzută de acelea”.

Pe niște cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înțelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învățată de Platon, ca una care, fiind fără de creștineasca mărturisire, era nedesăvârșită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învață așa precum tu mărturisești, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a știut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut și neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, așijderea lemnului și pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuși lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ținându-se de închinarea la idoli și învățând la aceea și pe alții? Deci nu socotesc că la Platon și la ceilalți filosofi elini este înțelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoștință a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deșerți întru cugetările lor și s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deștepți, au înnebunit. Eu îți spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovățuindu-se de Duhul Sfânt și neluminându-se prin credință, nu poate nicidecum să-L știe și să-L înțeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”.

Acestea și multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoștință de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu și despre celelalte lucruri dumnezeiești, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde și ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povățuiască spre adevăr, dacă în Platon și în ceilalți filosofi nu este adevărul?”.

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinții prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulți ani mai înainte de toți filosofii, au fost oarecare bărbați sfinți drepți și iubiți de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârșesc. Acei bărbați se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început și l-au spus oamenilor. Și spunând adevărul, nu s-au rușinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânșii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deșartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat și fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt și acum scripturile lor, care, dacă le citește cineva cu credință, îi aduc mult. folos și-i luminează mintea spre cunoștința adevărului; pentru că acei sfinți prooroci nu întăresc cele grăite de dânșii cu meșteșug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuși adevărul. Căci ei înșiși, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioși ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor și mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credință; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit și altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânșii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoși și neînvățați de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări și năluciri diavolești” .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârșit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ți deschidă ție ușa luminii, de vreme ce nu poate cineva să știe și să înțeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuși Dumnezeu va voi să-i descopere. Și le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea și se apropie de El cu dragoste”.

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el și s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simțit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuși a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, și a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu și mi-a crescut dragostea spre sfinții prooroci și spre acei bărbați care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărțile proorocești și apostolicești și dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creștin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înștiințare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu și cum a fost povățuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neștiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărți creștinești și a început a citi dumnezeieștile Scripturi cu silință osârdnică. Și alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinților prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârșitul acestei lumi văzute și despre judecata ce va să fie. Și, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine și venea încet – învățându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoștința cea mai desăvârșită a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creștineasca credință, înmulțindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credință.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credință creștinească de la scopul cel bun; și acestea erau: desele și cumplitele prigoane aduse de către păgâni creștinilor, și multe lucruri necinstite și de rușine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri și clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creștini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună și lumina curăției, spurcându-se unul cu altul prin necurăție și mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii și iudeii ocărau în popor pe creștinii nevinovați, și astfel se credea minciuna oamenilor necurați și nebuni ca și cum ar fi fost adevăr. Deci creștinii, oamenii cei drepți și sfinți, erau urâți, prigoniți, scuipați și batjocoriți de toți necredincioșii, ca niște mari nelegiuiți, vinovați de grele păcate, și erau dați la cumplite morți, în multe feluri.

Niște lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creștin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creștinilor, știind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovați se osândesc ca cei vinovați, cei curați se necinstesc ca cei spurcați și cei drepți se socotesc ca cei păcătoși. Deci, văzând pe creștini neînfricați în răspunsuri la judecăți, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe niște gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor și sârguindu-se la moarte ca la un ospăț, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creștini, ca și cum ar fi făcând niște urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârșind fără de înfrânare poftele trupești și întru mâncarea cărnuri lor omenești căutând iubire de plăceri, se teme de moarte și nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguiește în tot felul să se arate fără de prihană și se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere și cu sănătate și să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creștinii nu sunt deloc așa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viața; deci cum poate să se afle într-înșii o iubire de păcat ca aceea?”.

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viața creștinilor și s-a înștiințat desăvârșit, că ei petrec în frica Domnului cu curăție și fără de prihană, păzind curăția lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul și cu înfrânarea, și adeseori se roagă și totdeauna se învață în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult și s-a lipit de ei cu toată dragostea. Și a luat Sfântul Botez și s-a făcut mare ajutor al credinței în Hristos, luptându-se prin cuvinte și prin scrisori cu elinii și cu iudeii. Și s-a făcut ostaș nebiruit al lui Hristos și nevoitor tare și viteaz. Și căutând mântuirea sufletelor omenești, a cercetat felurite țări, învățând și propovăduind numele lui Hristos și întorcând pe cei necredincioși la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească și având ucenici cu sine. Și se adunau la el mulți pentru învățătură și a întemeiat școli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăța filosofia creștinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare și l-a rușinat; iar împotriva eresului acela, precum și împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărți. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaș al creștinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creștinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât și cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viață spurcată și prea fără de lege, ura pe creștinii care petreceau după Dumnezeu în curăție și zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit și slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înțelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viața lui cea curată și neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creștinilor multe lucruri rușinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor și să facă urât atât pe Iustin cât și pe credincioșii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le și văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credința lui Hristos doresc a pătimi și a fi ucis de necredincioși; și socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubește mândria mai mult decât înțelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăznește a spune la arătare lucruri pe care nu le știe cu dinadinsul, ca și cum creștinii ar fi fără de Dumnezeu și ar face multe fărădelegi. Așa ne hulește pe noi din urâciune și răutate, și este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le știu.

În vremea aceea împărățea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Și cu toate că Antonin însuși nu era cumplit asupra creștinilor, însă necredincioșii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau și ucideau pe creștini după poruncile împăraților celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei și încă și din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Și nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioșilor, îi dădeau pe ei la judecată și, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morți.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăție, auzind de la creștini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu și învățătură pentru viața cea întreg înțeleaptă, pentru răsplătirea drepților și pentru munca păcătoșilor, s-a umilit cu sufletul și a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredința închinării de idoli și se tăvălea fără de măsură întru necurățiile trupești. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povățuiască la viața înfrânată și să-l întoarcă la adevărata credință.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurățiile aceluia. Iar bărbatul ei, înștiințându-se de la care creștin a învățat femeia lui credința creștinească, s-a dus la eparhul cetății, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creștin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins și ținut multă vreme într-o temniță necurată; apoi eparhul, scoțându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăți, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaș, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creștin?”. Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare și tu ești din numărul creștini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat și eu sunt creștin”. Atunci el a poruncit ca și pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creștini și al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creștin; și toți acești trei și-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Și înștiințându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinților ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăția creștinilor și defăima și certa rătăcirea și răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului și fiilor lui, și la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci și de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înțelepciunea filosofului creștin; și nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui și nu l-a ucis pe el, dar a și lăudat înțelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înșelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit și a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creștinilor, adeverind curăția și viața lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică și umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciți creștinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă și de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească și luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creștinii prigoniți mai mult atunci. Și mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârșitul său, a arătat și a propovăduit tuturor porunca împăratului și a trimis-o în părțile și în cetățile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea și s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creștinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înțeleptul rabin Trifon iudeul și l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum și de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Și după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăși de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostolește pe Hristos, și, biruindu-i în cuvinte pe iudei și pe elini, îi întorcea la sfânta credință, iar pe credincioși îi întărea. Deci mergând el iarăși la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură și cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia și-l rușina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui și neștiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate și l-au muncit în legături. Și aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte și cu aceea a ucis prin înșelăciune pe ostașul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creștinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înțelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoință, a luat de la El cununa pătimirii și este rânduit în ceata sfinților mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.