Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1891)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Sfântul Teofan Zăvorâtul a îndemnat la o atitudine smerită asupra bolii și la considerarea acesteia ca fiind „lucru al înțelepciunii Dumnezeiești”.
Sfântul Teofan Zăvorâtul s-a născut în ziua data de 10 ianuarie 1815, în regiunea Kirov, Rusia, și a trecut la cele veșnice în ziua de 6 ianuarie 1891, la vârsta de 76 de ani.
A slujit Biserica lui Hristos ca episcop de Tambov și Vladimir, după care s-a retras în singurătate, de unde și numele de zăvorâtul.
Și-a petrecut un sfert din viață în pustiu, postind, rugându-se și scriind.
Primea zilnic aproximativ 40 de scrisori de la oameni încercați de boală și greutăți care îi cereau sfatul.
În contextul anului omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor (2024), Basilica.ro prezintă o selecție de 12 citate din opera Sfântului Teofan Zăvorâtul, care vin în ajutorul celor încercați de boală.
Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1891) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
12 citate ale Sfântului Teofan Zăvorâtul din răspunsurile către bolnavi: Boala este lucru al înțelepciunii dumnezeiești
1 – Boala este lucru al înțelepciunii Dumnezeiești.
2 – Dacă totul este de la Domnul, și boala dumneavoastră este de la Domnul. Dacă tot ce este de la Domnul este spre bine, înseamnă că și boala dumneavoastră.
3 – Nu priviți cu mohorâre la neputințe. Ele arată mai degrabă mila și luarea-aminte a lui Dumnezeu față de noi decât lipsa lui de bunăvoință.
4 – Boala smerește, înmoaie sufletul și-i ușurează obișnuita povară a grijilor de multe feluri.
5 – Domnul trimite boala tocmai pentru a aminti de moarte, și prin această aducere aminte să-l facă pe bolnav a se îngriji, în sfârșit, și de pregătirea pentru moarte.
6 – Însuflețiți-vă! Priviți cu veselie în ochii bolii! Lăsați-vă însă mai puțin în voia închipuirilor… Vă vor veni în cap multe nimicuri de tot felul… Vă veți certa cu toată lumea… Toate acestea în gând – după aceea va trece totul.
7 – Pentru toate mulțumiți Domnului – și pentru boală mulțumiți.
8 – Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învățare de minte, ca omul să își vină în fire, alteori ca să îl izbăvească de un necaz ce ar putea cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare și prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori ca să îl curățească de vreo patimă, ca și din multe alte pricini.
9 – Totul este de la Domnul, de la lucrul cel mai mic până la cel mai mare, iar acesta este mijloc de pregătire pentru viața viitoare. Același este rostul bolii și al sănătății.
10 – Cel ce rabdă bolile și necazurile prin nevoința sa se aseamănă mucenicilor.
11 – Boala ne învață să fim smeriți și supuși voii lui Dumnezeu.
12 – Cereți ajutorul doctorului, dar totodată mai vârtos rugați pe Dumnezeu și pe sfinții lui să-i dea înțelepciune doctorului.
Citate estrase din cartea: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și Moartea – lămuriri, sfaturi, mângâieri, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2007.
Viața Sfântului Teofan Zăvorâtul
Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1891) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propășirii morale a societății rusești. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea și apropiații săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind și îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.
Dobândind o mare experiență duhovnicească printr-o totală lepădare de sine și o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtășit cu generozitate din comorile experienței sale duhovnicești tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el și-a exercitat influența într-un mod mult mai extins prin intermediul cărților sale. Cum să-ți trăiești viața creștinește; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaștinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor și sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ți dorești mântuirea și să începi lucrarea desăvârșirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta și să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii – despre astfel de lucruri vorbesc cărțile Episcopului Teofan.
În această privință se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renașterii duhovnicești a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine și de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.
Dincolo de întreaga înțelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărțile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieții sale. Când spune:
„Nu vă lăsați atrași de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veșnică, neschimbătoare și adevărată, și ea depinde de modul în care ne petrecem viața aceasta!”
- atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii și a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa și dorința de a nu cere nimic altceva de la viață decât nevoința pentru Dumnezeu.
II
Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov și s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii pași ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în școala pregătitoare teologică din orașul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile și aspre ni se par condițiile de viață ale școlii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.
Din 1837 până în 1841 și-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peșterile Lavrei Pecerskaia din Kiev și în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.
După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alți monahi proaspăt călugăriți, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Starețul le-a spus:
„Voi, călugărilor învățați, care vă asumați diverse reguli, nu uitați că un singur lucru este cel mai de trebuință dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea și inima ta către Dumnezeu”.
La absolvirea cursurilor și obținerea licenței, ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Școlii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor și ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.
Această activitate pur școlară nu l-a mulțumit și a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice și inspector de religie pentru școlile laice din capitală.
Pe 9 mai 1859, a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înființat o școală pentru fete. În timpul șederii la reședința din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâșa. În vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici, de asemenea, a deschis o școală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici și cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtășind cu ea atât bucurii cât și necazuri.
III
În anul 1861, episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaștelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Îl îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie și se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător și ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.
În anul 1866, episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcția de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâșa; și curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar și de acea îndatorire.
Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-și părăsească eparhia și să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile și înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii și al acelor solicitări în fața cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândețe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni și acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile și deșarte. Îi era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziție importantă precum aceea de episcop. Încrederea îi putea fi înșelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simțit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Își dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtășire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Și astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.
Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influențat încă din tinerețe, și care de asemenea și-a părăsit eparhia și a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.
În retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând și răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanță uriașă. A căutat doar împărăția lui Dumnezeu și i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.
Duminică, 2 iulie 1866, episcopul și-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o liniște înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbușit. Și astfel au început 28 de ani de viață solitară și plină de neîntrerupte nevoințe.
IV
În primii șase ani, episcopul a mers la toate slujbele și Liturghiile de dimineață. În biserică stătea fără să se miște, fără să se încline, cu ochii închiși spre a nu i se distrage atenția. În zilele de sărbătoare de obicei slujea.
Începând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepție făcând protopresbiterul și duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci și-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuță în fiecare duminică și sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în liniște, iar alteori cântând.
Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie și blândețe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuință și se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-și distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poștă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-și cumpere cărțile necesare. Din propriile sale cărți tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putință. În puținele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitați practice. Picta icoane și era priceput la sculptura în lemn și lăcătușărie.
Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci și patruzeci de scrisori, și răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii și răspundea cu căldură, cu limpezime și în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.
Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospețime, sensibilitate, simplitatea și afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale și prin grija plină de căldură față de credincioșii cărora le scria.
Și astfel viețuia el, îndrumând din pustie pe credincioșii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.
Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărțile episcopului Teofan. Vorbea din experiență și în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuși fiecare etapă a creșterii duhovnicești spre care dorea să-i îndrume și pe ceilalți. Printre lucrările sale se găsesc:
Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viața duhovnicească; Scrisori despre viața creștină; Scrisori variate despre credință și viață; Ce este viața duhovnicească și cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăință, Sfânta împărtășanie și îndreptarea vieții; Despre rugăciune și cumpătare.
Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepția celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 și 118.
Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog.
V
Viața episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii și moartea l-a aflat tot în singurătate. În ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărțindu-și în continuare timpul în același mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou și un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.
Începând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputință a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era așezată ca și cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.
Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuța din chilia sa, iar alte trei zile a fost așezat în catedrală – și nu a dat semne de stricăciune.
Când a fost îmbrăcat în veșmintele arhierești, fața îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.
În chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu și sărăcăcios. Pereții erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu șezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărți; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul și o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic și unul geografic.
Apoi cărțile – cărțile fără număr, fără sfârșit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană și engleză. Printre acestea se găseau: colecția completă a Sfinților Părinți; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi și alții; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte și alții. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înțelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului și legile vieții; în ele se re velează înțelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.
Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov și multe alte icoane pictate de episcopul însuși.
Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înțelepciune pe care ni le-a lăsat. În persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învățător creștin universal, cu toate că nu a ținut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greșelilor sectare, cu toate că nu a pășit în câmpul deschis al activității misionare; un sfeșnic strălucitor al învățăturii creștine pentru credincioșii ortodocși, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământești necesare, totuși îi îmbogățea pe toți cu avuția duhovnicească a învățăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuși este slăvit acum atât de oameni și de știința teologică, cât și de diferite alte instituții”.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Râvna duhovnicească. Scrisori către monahii, Editura Sophia, București, 2008)
cititi mai mult despre Sfântul Teofan Zăvorâtul si pe doxologia.ro
cititi si:
- Rugăciunea și responsabilitățile zilnice între armonie și conflict
„Străduiți-vă să nu vă aflați cu tot sufletul în treburi, ci numai cu vârfurile degetelor mâinilor și picioarelor și numai cu marginile urechilor. Iar mintea și atenția împreună cu sentimentul țineți-le îndreptate spre alte lucruri. Mi se pare că v-am scris să treceți mai des cu mintea prin toate adevărurile lui Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 38).
Calendar Ortodox 10 ianuarie 2025
articole preluate de peȘ www.calendar-ortodox.roș ro.orthodoxwiki.org
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 10 ianuarie 2025
Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei;
†) Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești;
Sf. Ier. Dometian, episcopul Melitinei
Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei; Sf. Ier. Dometian, episcopul Melitinei; Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești
Sinaxar 10 Ianuarie
În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea celui între sfinti parintelui nostru Grigorie (Grigore), episcopul Nissei (335 – 384).
Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei (335 – 384) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest Sfânt parinte a fost frate cu Sfântul Vasile cel Mare si a stralucit prin cunostinta filozofiei si prin râvna pentru credinta ortodoxa; drept aceea a fost si aparator al Bisericii lui Hristos.
Ca mergând la Constantinopol, împreuna cu cei care se adunau la Sinodul al doilea Ecumenic, ca sa lupte împotriva eresurilor pagâne, Grigorie s-a dovedit aparator neîntrecut al dreptei credinte, biruind pe potrivnici prin puterea cuvintelor si prin dovezi din Scriptura.
Grigorie strabatuse toata stiinta filozofica si a bunei vietuiri si de aceea avea putere cu aceste doua arme.
Pastorindu-si turma cu întelepciune si cu evlavie si, ajungând la batrânete frumoasa, a adormit si s-a mutat la Domnul.
Ca înfatisare Grigorie era întru totul asemanator fratelui sau Vasile, afara de caruntete, si avea o fata putin mai vesela decât a acestuia.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului parintelui nostru Dometian, episcopul Meletinei († 601).
Sf. Ier. Dometian, episcopul Melitinei († 601) – foto preluat de pe basilica.ro
Acest cuvios parinte a trait pe timpul împaratului Justin cel mic.
Parintii lui, care se numeau Teodor si Evdochia, erau oameni drept-credinciosi si înstariti.
Desavârsindu-se în stiinta întelepciunii celei omenesti cât si în aceea a Sfintei Scripturi, si însurându-se, dupa scurta vreme sotia lui a murit.
Deci, dedându-se cu totul întelepciunii celei dumnezeiesti, a ajuns arhiereu al sfintei Biserici din Meletina, când era de treizeci de ani.
Si, împreunând întelepciunea vietii din lume cu viata sihastreasca, a ajuns pricina de mântuire nu numai pastoritilor sai, ci si întregului neam al sau.
Caci împaratul l-a trimis de multe ori în solie la persi, atunci când Hosroe, împaratul persilor, fusese alungat de Varam si ajunsese birnic al grecilor.
Dometian, ajungând prieten al împaratului Mauriciu si al împaratesei lui si dobândind de la ei sume mari de bani, le cheltuia în zidiri de sfinte biserici si de aziluri pentru saraci.
Mergând iarasi la Constantinopol, s-a mutat catre Domnul.
Pentru ca fusese cinstit dupa cuviinta de toata obstea împarateasca si bisericeasca, a fost asezat într-un sicriu si apoi, petrecut cu faclii si cu cântari, a fost adus în patria sa Melitina.
A facut multe minuni si cât a trait si dupa plecarea sa de pe pamânt.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea celui între sfinti parintelui nostru Marchian, preotul si iconomul marii Biserici de la Constantinopol.
Sfântul Cuvios Marchian – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Marchian, ai carui stramosi venisera de la Roma cea veche la Constantinopol, a trait pe vremea împaratilor Marchian si Pulheria.
Acest sfânt a zidit biserica sfintei Irina cea de lânga mare, si a unit cu ea paraclisul sfântului Isidor.
Tot el a zidit biserica sfintei Anastasia din golful Domnin, pe care a scapat-o si din focul cel mare, ce s-a întâmplat la Constantinopol; ca în vreme ce focul cuprinsese partea de sus a bisericii, Marchian statea pe acoperis cu mâinile ridicate spre cer, si prin rugaciunea lui a încetat vapaia focului.
Acest fericit a facut si alte fapte crestinesti.
El umbla noaptea pe ulite si prin darâmaturi si unde gasea vreun crestin mort, îl spala cu mâinile lui, îl îmbraca si îl ridica, zicându-i:
“Scoala-te, frate, sa ne dam sarutarea din urma“;
apoi îl îngropa dupa rânduiala.
Iar minunile sale, saracacioasa lui îmbracaminte si petrecerea între saraci, desi el era de felul lui un om bogat, sunt istorisite pe larg în istoria vietii lui.
Pomenirea lui se face si pentru marele cutremur ce s-a întâmplat în acea zi, pe la începutul împaratiei lui Vasile, când si biserica preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cea din Stigma si multe alte biserici si case au cazut.
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Amonie, care în pace s-a savârsit (Secolele IV – V).
Cuviosul Amonie sau Amoniu (gr. Ἀμμώνιος) a fost unul din Părinții pustiei care a trăit în secolele IV-V centrul monastic Nitria din Egipt.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 10 ianuarie.
Sfântul Amonie a plecat în pustia Egiptului, la Nitria, împreună cu cei trei frați ai lui (supranumiți „Frații lungi”) și cu cele două surori ale lor.
Frații și surorile și făcut locașuri diferite, la o depărtare îndeustulătoare unii de alții. Acolo Amonie a devenit ucenic al sfântului avvă Pamvo (303-374, prăznuit la 18 iulie).
Era peste măsură de ostenitor. Din tinerețea lui și până la moarte nu s-a hrănit decât cu puțină pâine și legume crude.
Nu îngăduia în el nicio plăcere trupească, ci ori de câte ori de câte ori o aprindere trupească apărea în vreo parte a trupului, își atingea acel mădular cu fierul înroșit în foc și așa stingea patima.
Învațase pe de rost în întregime scripturile Vechiului și Noului Testament și studia neîncetat scrierile Sfinților Părinți cunoscuți atunci, mai ales cele ale bărbaților învățați ai Școlii catehetice din Alexandria, cum ar fi Origen și Didim cel Orb, Pieriu (urmașul lui Origen la conducerea Școlii din Alexandria și care a murit mucenic în timpul persecuției lui Dioclețian) și Ștefan.
Deoarece acest avva Amonie era peste măsură iubitor al cuvântului, creștinii dintr-o cetate apropiată l-au cerut arhiepiscopului Teofil al Alexandriei să-l facă episcop.
Dar el și-a tăiat urechea stângă până la bază (de aceea uneori a fost supranumit „cel fără ureche”) și cum aceia continuau să insiste le-a spus: „Dacă mă veți sili, îmi voi tăia și limba”.
Și numai așa l-au lăsat să trăiască în continuare în pustie, unde s-a despătimit într-o așa măsură încât Evagrie spunea despre el:
„N-am văzut niciodată un om mai lipsit de patimi”.
Devenise sfătuitor al fraților din pustie mai mult decât oricare altul.
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Antipa de la Calapodesti (1816 – 1882).
Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 – 1882) – foto preluat de pe doxologia.ro
S-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, din judeţul Bacău.
La vârsta de 20 de ani a intrat ca frate în obştea mânăstirii Căldăruşani.
Aici va rămâne timp de 2 ani, după care va pleca la Sfântul Munte.
În 1865 va poposi la mânăstirea Valaam, Rusia, unde îşi va da viaţa în mâinile Domnului, în ziua de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Teofan Zăvorâtul (1815 – 1891)
Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1891) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Teofan Zăvorâtul a îndemnat la o atitudine smerită asupra bolii și la considerarea acesteia ca fiind „lucru al înțelepciunii Dumnezeiești”.
Sfântul Teofan Zăvorâtul s-a născut în ziua data de 10 ianuarie 1815, în regiunea Kirov, Rusia, și a trecut la cele veșnice în ziua de 6 ianuarie 1891, la vârsta de 76 de ani.
A slujit Biserica lui Hristos ca episcop de Tambov și Vladimir, după care s-a retras în singurătate, de unde și numele de zăvorâtul.
Și-a petrecut un sfert din viață în pustiu, postind, rugându-se și scriind.
Primea zilnic aproximativ 40 de scrisori de la oameni încercați de boală și greutăți care îi cereau sfatul.
În contextul anului omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor (2024), Basilica.ro prezintă o selecție de 12 citate din opera Sfântului Teofan Zăvorâtul, care vin în ajutorul celor încercați de boală.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
(Marius Oprea) E prea tîrziu. Armata Georgeștilor a cucerit România
foto preluat de pe www.facebook.com
articol de Marius Oprea, preluat de pe www.facebook.com
9 ianuarie 2025
E prea tîrziu. Armata Georgeștilor a cucerit România
Am mai spus, nu cred că mai contează cum și de unde a apărut Călin Georgescu.
Acum el e o realitate atît de amenințătoare pentru clasa politică (unii o percep chiar pentru societatea românească), încît lamentațiile nu-și au rostul.
Totuși, cîteva precizări sînt necesare.
Le fac aici, pe pagina de facebook, pentru că articolele mele nu mai sînt publicate de presa ”mainstream”, iar celelalte sînt pro-Georgescu.
Poate să le ia cine vrea, menționînd sursa,, poate să mă înjure fiecare după poftă – sau nu.
Am mai spus că eu nu cred în ”tehnocrați”.
România nu are așa ceva: tehnicieni de vîrf, în poziții cheie și apolitici.
Înainte de 1989, dacă nu aveau funcții de partid, ”tehnocrații” erau de găsit la Securitate, pe la Institutul de Economie Mondială, înființat de Ceaușescu în 1976 și în alte instituții similare, înțesate de ”acoperiți”.
După 1989, primul ”tehnocrat” care a guvernat țara, ulterior liberalul Theodor Stolojan, a fost înainte de 1989 contabilul Serviciului ”Aport Valutar Special”, care gestiona afacerile cu dolari ale Securități, de la vînzarea de sași și evrei și pînă comisionul pe exportul de tractoare.
”Tehnocrații” scoși din buzunar de ”serviciile” care au moștenit Securitatea, după aceeași veche rețetă, sînt îndeobște situați la dreapta eșichierului politic, sau ”acoperiții” actuali din ”multinaționale”, care fac afacerile sub acoperire ale ”serviciilor” sunt de găsit chiar și la progresiști.
Numai ”tehnocratul” Călin Georgescu e o figură aparte – nu mai e al ”serviciilor” noastre, chiar dacă a fost pe-acolo.
În primul rînd, Georgescu e o reacție.
Reacția a fost, în mare, la progresismul virulent, asociat cu pandemia și cu eșecul clasei politice de a o administra corect, transparent și fără ca ea să fie prilej de furtișaguri.
Peste toate acestea, s-a așezat un dirijism politic greu de înghițit, care a distrus establishmentul politic.
Dărîmarea lui Dragnea, impunerea pe rînd a șefilor PNL de la Cotroceni au arătat că partidele politice n-au, de fapt, nicio putere.
Și, deci, nici legitimitate.
Iohannis s-a compromis nu numai prin acest amestec, prin care a dus în derizoriu pluralismul politic, atîta cît funcționa el, ci l-a asezonat cu cu golf, avioane de lux și excursii exotice.
Cu aroma de dictatură a unui om leneș.
În schimb, omul de rînd, indiferent de condiție, a început să se simtă de-a dreptul părăsit, văzînd cum, de pildă, la ordinele Bruxelles-ului se închide termocentrala de la Mintina și se liberalizează prețul la energie.
N-a mai fost nicio voce capabilă să se opună.
Nicio structură politică cu atitudine.
În mare, acestea au fost ”condițiile pedologice” în care a răsăsărit brusc AUR și s-a cultivat Georgescu.
Cine l-a cultivat?
Propaganda pro-rusă, pe filierele vechilor rezerviști din armată și servicii, pensionarii, produsele sovietice din ”era Iliescu”.
Nu vorbim aici de ”rusismul stalinist”, ci de cel ”luminat”, care dorea un ”socialism cu față umană”.
Nu vorbim de generalul Militaru, ci de generalii Ionel, Caraman, Talpeș, Penciuc.
Oameni școliți, în felul lor.
De puzderia de generali SRI și din armată, care dormeau odinoară cu tabloul lui Vadim pe noptieră.
Știm – România are mii de generali în rezervă, ei au zeci de mii de colonei și maiori rezerviști și loiali.
Aceasta e armata lui Georgescu, corpul disciplinat și activ al ”coloanei a cincea”, care a început prin a se opune unui progresism deșănțat, pentru a intra apoi în ”politica mare” pe ușa din față, prin raportarea la conflictul din Ucraina și agitarea ”interesului românesc” – legat de Bucovina de Nord, de alte și alte pagini nerezolvate dintr-o agendă istorică încărcată.
Patria pe primul loc – sloganul tuturor acestor rezerviști din servicii și armată a devenit coloana vertebrală a discursului georgescian.
Nu căutați ”interferențe rusești”, ele sunt irelevante și mult mai reduse în raport cu ”actorul intern”, care este această pătură cazonă a ”pensionarilor speciali” din servicii și veteranii armatei.
Au lăsat deoparte vechile dușmănii și și-au dat mîna.
Dumitru Șovar, securistul care a ridicat troița în cinstea eroilor Securității, n-a făcut-o pe un colț de stradă, ci în Cimitirul Militar, proprietatea MapN, iar la manifestări participă laolaltă asociațiile rezerviștilor SRI cu ale celor din armată.
Aici s-a ajuns, aici ne-au adus Iohannis, progresimul, și toate crizele prost gestionate de o clasă politică obedientă.
În rest, am scris, de m-am plictisit de rolul pe care l-au avut în ascensiunea lui Georgescu oameni ca Ovidiu Hurduzeu, fiul unui fost funcționar român în cadrul CAER la Moscova, unde Hurduzeu a copilărit, și-a făcut studiile liceale și față de care nici acum nu încetează să-și arate admirația, cît și Ioan Talpeș, fostul șef al SIE, fost nume pe ”lista scurtă” de numiri, care i-a sosit lui Iliescu de la Moscova, în 1990.
Li s-a adăugat mai nou, vocal, și fostul șef al SPP, generalul Dumitru Iliescu.
Talpeș a fost la originea celor mai mari tunuri date României, de la afacerile făcute ”din patriotism” în Republica Moldova, pe banii Serviciului de Informații Externe și pînă la dubioasa cumpărare a fregatelor englezești de la fier vechi, pentru dotarea armatei române.
Trecînd prin toate celelalte afaceri misterioase și dubioase din anii regimului Iliescu: de la ”firul roșu” cu Moscova, la contrabanda cu carburanți în fosta Iugoslavie și încheind cu vînzarea de rachete sol-aer către Iran, între 1995 și 1997.
Toți trei, Talpeș, Iliescu și Hurduzeu, promotori ai ieșirii de sub ”jaful” la care sîntem supuși de UE și de sub controlul militar al NATO.
Doctirina relațiilor economice ale României pentru Călin Georgescu presupune o ”reformulare serioasă a relațiilor externe regionale ale României cu toti vecinii săi, toate țările ex-socialiste estice, sau componente ale fostei U.R.S.S. și, în primul rînd, cu super-puterea regională, Rusia lui Putin”, cum afirma într-un discurs sustinut la Baia Mare, în 2011.
Georgescu și-a cultivat cu consecvență opinia.
În mai 2016, la Cluj, Georgescu spunea:
”România continuă să trăiască din prejudecăti și mituri. Uniunea Europeană este doar o asociație, o corporație care are niște acționari. Aceștia țin de propria lor organizație și organizația respectă ceea ce acționarii decid. UE nu este o instituție care să salveze țări precum România, nici vorbă! Ea este interesată de propriul ei profit, care se măsoară la fiecare lună. Nu are nici o legătură cu ceea ce ni s-a spus de ani de zile, nimic, zero!”.
Aceste discursuri au fost prefațate, cu același ton și același conținut, la Realitatea TV de cel ce i-a deschis cărarea lui Georgescu la această tribună, fostul șef al SIE Ioan Talpeș, adesea invitat de onoare al emisiunilor postului.
Astfel, România a ajuns ”un pămînt cu o singură șansă”, în viziunea lui Călin Georgescu, cea mai locvace achiziție a propagandei rusești, pe care o rezumă astfel: ”șansa României este înțelepciunea rusească”.
Iar el este nimeni altul decît produsul serviciilor noastre secrete, a ”statului paralel” și pensionarilor lui, care s-au hotărît să-și pună direct omul lor la putere, plictisiți să conducă prin interpuși lacomi, leneși și proști.
Și să suporte, într-una, la urechi, bîzîitul progresist.
De aceea, nu vom mai auzi, nici curînd, nici mai încolo, nimic de la CSAT despre ”imixtiuni” în alegeri.
Pentru că e vorba chiar de ei, Georgescu a ieșit pe ușa din dos a ”serviciilor” și ele nu pot spune, la final, da, măi NATO și UE dragă, v-am trădat puțin. Din patriotism!
De fapt, nu e un singur Georgescu în România.
Ei sînt o armată întreagă, care acum pregătesc lovitura lor de stat.
Și nimic nu le mai poate sta împotrivă.
De asta, a avut grijă ”distrugătorul” Iohannis.
Și progresiștii, care au potențat cu aberațiile lor, cu excesele de genul demonizării referendumului pentru familie și cu lgbt-ul lor cu tot, alăturarea oamenilor obișnuiți și simpli la această mișcare, care e deja una populară.
E prea târziu.
Un Crin nu mai poate face nimic.
Armata Georgeștilor a cucerit deja România.