test

foto – danteca1.wordpress.com
articol – Dan Teca – danteca1.wordpress.com

Anatomia unui eşec – M10 (ep.2)

ÎNCEPUTUL DEZVRĂJIRII

19 octombrie – mi-au trebuit multe ore ca să-mi revin după lovitura primită.
Entuziasmul cu care pornisem în această campanie îmi dispăruse complet. Mi-am pus foarte serios problema dacă mai are vreun rost să continui. Semnalul acesta timpuriu era cât se poate de prost.
Mă aflam la o răscruce.

Apoi mi-am zis că trebuie să gândesc pragmatic. Până la urmă nu era vorba decât de un incident izolat (deşi foarte semnificativ), iar eu, în ciuda situaţiei imposibile în care fusesem pus, ar trebui să mă concentrez pe obiectivul principal: un rezultat în alegeri cât mai bun pentru Doamna M, pentru a crea premisele unei noi construcţii politice ALTFEL decât partidele existente.

Mi-am zis că, pentru o cauză mare, trebuie să mă obişnuiesc şi cu „deliciile culinare” pe bază de batracieni în stare crudă, şi să încerc să fiu eu cel conciliant, dându-i Alinei şansa de a înţelege unde şi cum a greşit. Încercam să-i acord şi oarece circumstanţe atenuante, fiindcă ştiam că fusese manipulată de cineva din grupul de la Bruxelles care mă antipatiza şi se străduise să „mă sape”. Aşa încât, i-am scris Alinei o scrisoare destul de lungă ce se încheia astfel:

„…Aşadar, te sfătuiesc încă o dată să te informezi mai bine în legătură cu Bruxelles-ul, şi dacă vei rămâne la opinia iniţială, că «nu vrei să mai ai de-a face cu mine», atunci eu îţi respect opţiunea. Înseamnă că m-am înşelat în ceea ce te priveşte. Totuşi, cred că realizezi că asta nu mă va opri sub nicio formă s-o susţin în continuare cu toată tăria pe Monica Macovei, aşa cum cred că e mai bine, cum pot şi cât pot.”
(N-am primit niciun răspuns.)

O ACŢIUNE LA FIRUL IERBII

21 octombrie – pus în situaţia de a nu mai putea acţiona alături de echipa de campanie, şi ratând ocazia de a mă vedea cu Doamna M înaintea plecării sale prin ţară, mă decid să preiau iniţiativa şi să duc la bun sfârşit, în mod independent, acţiunea cu sloganul pe care o declanşasem. Mai erau doar 10 zile până la finalul campaniei, iar dacă aş mai fi întârziat, riscam să ratez totul.

Cum afişele şi flyerele erau deja tipărite, identific zona bannerelor ca fiind cea neacoperită (din lipsă de fonduri, se pare). Aşa încât, îmi iau inima în dinţi şi mă lansez cu toată forţa în această acţiune: realizarea a 10-15 bannere din resurse proprii.

După ce m-am informat rapid în legătură cu alternative şi costuri, m-am oprit asupra ideii confecţionării unui şablon pe care să-l folosesc pentru a vopsi cu spray pe o pânză albă. Erau 2 mari avantaje: costul relativ scăzut şi aspectul simplu, artizanal, cu un potenţial mult mai mare de a trezi simpatia oamenilor, comparativ cu bannerele cu poze color, tipărite la mare rezoluţie, dar care denotau opulenţă şi risipă de bani.

23 octombrie – reuşesc să finalizez primul banner homemade. Fusese mai dificil decât estimasem.
Prima încercare de a realiza şablonul pe cutter-plotter-ul unui cunoscut, se soldase cu un eşec. Apoi, vorbind cu oameni din domeniu publicităţii, am aflat că există un alt tip de aparat (zund-cutter) care poate face aşa ceva. Aşa încât, până la urmă, am reuşit să obţin şablonul dorit.

A urmat apoi goana după materialele necesare, care să fie suficient de ieftine pentru a mă putea încadra în bugetul de care dispuneam, şi din care deja consumasem cam jumătate pentru şablon.

Realizând primul banner, am putut constata însă că şi manufacturarea în sine era un proces destul de laborios, care consuma mult timp, iar dacă aş fi încercat să le fac pe toate singur, riscam nici măcar să nu le termin până la sfârşitul campaniei. De aceea, mă decid să le cer ajutorul colegilor voluntari.

24 octombrie – trimit un mail voluntarilor din Bucureşti (avusesem şansa să primesc această listă de adrese din neglijenţa celor din echipa de campanie, care folosiseră CC în loc de BCC la un email adresat voluntarilor – folosisem lista asta şi la solicitările pentru slogan):

„Dragi prieteni,
Precum ştiţi, săptămâna trecută am strâns de la voi propuneri de slogan pe care urma să le transmit d-nei Macovei.
Din păcate, evenimentele s-au precipitat şi nu am mai reuşit să mă întâlnesc cu dânsa înainte de a pleca la Iaşi.
Aşa încât, dat fiind timpul foarte scurt rămas până la finele campaniei, m-am decis să preiau iniţiativa şi să duc mai departe această acţiune.

Am ales textul, am machetat şi tăiat un şablon de banner, am luat pânză, vopsea şi cozi de mătură pentru a le întinde, m-am pus pe treabă şi am realizat cu succes primul banner de probă.

Prin urmare, vă invit sâmbătă la ora 10:30 în strada xxxxxxx la un Graffitti party
Avem şablonul, pânză şi cozi de mătură pentru cel puţin 20 de bannere şi o curte generoasă, parţial acoperită, ca să putem vopsi liniştiţi chiar şi în caz de ploaie.

Băuturile calde, antrenul şi voia bună sunt din partea casei.
Dacă aveţi pe-acasă un spray cu vopsea albastră sau roşie, luaţi-l cu voi. Dacă nu, nu-i problemă, putem lua de la Mr. Bricolage-ul de peste drum.

La final, fiecare participant primeşte câte una bucată din cele mai cool bannere de campanie homemade …”
(ulterior am amânat cu o zi acţiunea, ca să nu interfereze cu o alta programată de Echipă)

26 octombrie (duminică) – din cei 70 de voluntari cărora le adresasem invitaţia, au venit doar 3. Cu mine şi cu Lucică – băiatul care mă ajută la diverse treburi pe la Clinică – eram în total 5 oameni. Suficient pentru ce-aveam noi de făcut.
Doamna Elena a trecut la maşina de cusut, iar noi, bărbaţii, ne-am apucat de croit şi vopsit. Am tras tare, şi până spre seară aveam deja vreo 10 bannere gata.

Chiar în seara respectivă avea loc o conferinţă a Doamnei M, iar voluntarii fuseseră invitaţi să participe.
Am lucrat până în ultima clipă la bannere, încercând să finalizăm cât mai multe. După care, am înşfăcat unul, a cărui vopsea apucase să se usuce, ne-am urcat într-un taxi şi am fugit la conferinţă. Când am ajuns, conferinţa începuse, şi Doamna M ne-a dojenit pentru întârziere. Ne-am scuzat şi ne-am dus în fundul sălii, unde am desfăşurat bannerul. Cozile de mătură, fiind scurte, nu erau deloc potrivite pentru aşa ceva. Simţeam că ne cad mâinile, dar nu ne-am lăsat, l-am ţinut întins şi ridicat până la final.

După conferinţă, ce să vezi, Alina, coordonatoarea voluntarilor, mă cheamă să-i povestesc despre acţiunea noastră. Nici o vorbuliţă despre episodul în care mă dăduse afară din sediu cu exact o săptămână în urmă, sau despre mailul pe care i-l trimisesem – parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Din delicateţe, nu pomenesc nici eu nimic despre asta. Îi povestesc despre bannere şi-i promit cele 2 bucăţi pe care mi le solicita pentru sediul de campanie (aveau şi ei două printate, dar le prefera pe astea fiindcă erau artizanale şi arătau mai “cool”). Cu greu m-am abţinut s-o întreb: „Cum aş putea eu s-aduc bannerele în sediu, din moment ce am interdicţie de-a mai intra acolo?”

Auzindu-ne discutând despre acţiune, alţi doi voluntari (Codin împreună cu soţia) se oferă să m-ajute în continuare la bannere, în locul colegilor care nu mai puteau rămâne. Ne-am întors la treabă şi am continuat să vopsim până târziu în noapte. Au revenit şi în următoarele două zile, pentru a finaliza bannerele rămase, Codin, Silviu şi bineînţeles Lucică – omul de bază, cel care a mânuit de fapt pistolul de vopsit (3 zile la rând), dar care a refuzat să ia bani pentru munca legată de această acţiune.

GUERRILLA URBANĂ

29 octombrie (miercuri) – aflaţi în mare criză de timp (mai erau doar 3 zile de campanie!) începem, în sfârşit, acţiunea de amplasare a bannerelor.

Iniţial pornisem pe ideea de a le da voluntarilor, ca să şi le pună în balcoane, dar văzând cât de bine ne-au ieşit, am prins curaj şi ne-am decis să le punem prin oraş, chiar dacă n-aveam autorizaţie pentru asta. Oricum, era o acţiune pe cont propriu, aşa încât nu-i implicam cu nimic nici pe Doamna M, nici Echipa de campanie. Doar noi ne asumam riscurile.

Intenţionasem să începem amplasarea încă de luni, dar nu avusesem maşină (a mea fiind blocată în service tocmai acum), iar promisiunea Alinei că ne va da un voluntar (Răzvan) cu maşină, să ne ajute, nu s-a concretizat (oricum nu pusesem prea mare bază pe asta). Până la urmă, cu greu, am reuşit eu să împrumut maşina necesară.

Nemaifiind vorba de vreo autorizaţie, ne-am ales pentru amplasare cele mai bune locuri din Bucureşti: Universitate, Colţei, Librăria Eminescu, P-ţa Romană, P-ţa Unirii, P-ţa Victoriei, P-ţa Rosetti, P-ţa Kogălniceanu, Eroilor, Pasajul Obor, Sala Palatului etc.

Metoda era simplă: identificam stâlpii/pomii de care să le agăţăm, legam sforile de banner, puneam scara şi apoi, în mare viteză, legam sforile de stâlpii/pomii respectivi.

Adrenalina însă era la maxim, mai ales la mine care-mi asumasem sarcina de a mă urca pe scară şi a le lega. Acţionam ziua în amiaza mare, în cele mai populate zone ale Bucureştiului, vizibili pe o rază de câteva sute de metri, şi am fi putut fi săltaţi de poliţie în orice moment. Am avut însă un noroc fantastic, nu ne-a văzut niciun poliţist, deşi de vreo 2 ori am fost la un pas de-a fi surprinşi.

Am desfăşurat această acţiune de Guerrilla timp de 2 zile, şi am reuşit să amplasăm 13 bannere în punctele cele mai “fierbinţi” ale capitalei. Au fost singurele bannere din Bucureşti ale Doamnei M, iar impactul a fost, cred eu, unul destul de consistent, întrucât au apărut ca o noutate chiar înaintea votului.

Nu aş fi reuşit asta fără ajutorul celor câţiva colegi voluntari care mi-au fost alături şi cărora vreau să le mulţumesc încă o dată, menţionându-i în mod special pe:

Domnul Năstăsescu – care, deşi la 64 de ani, şi după o carieră politică în care a ajuns să deţină chiar şi funcţia de prefect, nu a ezitat, atunci când Doamna M şi-a anunţat candidatura, să-şi dea demisia din PDL şi să acţioneze ca simplu voluntar în campanie, lipind afişe, sau confecţionând şi amplasând bannere alături de alţi „ilegalişti”. Am avut ocazia să-l cunosc destul de bine şi pot să vă spun că am rămas puternic impresionat de caracterul şi personalitatea acestui Domn, cu spiritul mai tânăr şi mai curat decât al multor alţi voluntari cu vârsta pe jumătate.

Silviu – un băiat de mare ispravă, dar care m-a întristat destul de tare zilele trecute, când mi-a cerut să-i „blurez” faţa, în poza cu grupul de voluntari (de la articolul anterior), ca „sa nu sa creada ca sunt in echipa sau iti sustin ideile”.
Şi nu în ultimul rând, Doamna Elena – cea care i-a mobilizat şi pe ceilalţi voluntari ce mi s-au alăturat în acţiune, şi care, de asemenea, rămâne cu spiritul veşnic tânăr şi curat. Şi dânsa a investit multă speranţă în această construcţie politico-civică. Iar acum, deşi vede cum totul se îndepărtează din ce în ce mai mult de aspiraţiile iniţiale, refuză să constate acest eşec, fiindcă nu vede nicio altă alternativă. O asigur că există.

MISIUNE IMPOSIBILĂ

31 octombrie (vineri) – în ultima zi de campanie, pornesc într-o altă acţiune de guerrilla, singur de astă dată.
La B1 TV urma să se desfăşoare ultima dezbatere electorală şi vroiam neapărat să fac un pic de „publicitate electorală” care să le rămână oamenilor în minte înaintea votului. Încercasem şi cu o seară înainte cu un banner, împreună cu Silviu şi un alt voluntar Cristi (care a participat şi la instalarea bannerelor), dar nu reuşisem, fiindcă bannerul era prea mare pentru fereastra de la B1 şi nici nu se vedea din cauza întunericului de-afară.

De data asta m-am dus pregătit. Am înfăşurat bannerul pe o pancartă, în aşa fel încât să se vadă doar M-ul, şi mi-am luat la mine lanterna frontală.

Timp de peste o jumătate de oră am stat în dreptul ferestrei de la B1 TV din Calea Victoriei, cu pancarta într-o mână, în cealaltă cu tableta pe care urmăream transmisia live şi cu frontala pe cap, încercând să-mi coordonez poziţia pancartei în raport cu camera care transmitea, dar şi lumina frontalei să cadă pe pancartă în timp ce totuşi urmăream imaginile „live”de pe tabletă. O misiune aproape imposibilă, având în vedere că exista un delay de peste 5 secunde la transmisie, iar operatorii se jucau cu mine precum şoarecele cu pisica, comutând imaginea pe altă cameră atunci când reuşeam şi eu să intru în cadru cu pancarta.

Cu toate astea, am reuşit să obţin mai bine de 1 minut de „promovare electorală” înainte de a interveni cei din echipa de pază.

După ce-am plecat de la B1, în drum spre casă, am observat că dispăruse bannerul de pe Magheru, vis-a-vis de Intercontinental, care avea o amplasare excelentă. Probabil fusese dat jos de proprietarii panoului publicitar.
N-am putut lăsa lucrurile aşa, mai ales că era foarte puţin probabil ca respectivii să verifice panourile publicitare şi în week-end. Şi cum încă mai aveam scara în maşină şi un banner rămas nefolosit, am tras maşina cât mai aproape şi, după ce l-am pregătit pentru instalare, m-am aventurat în cea mai nebunească „misiune” autoimpusă din această campanie.

Era cu puţin înainte de miezul nopţii, pe stradă foarte puţini oameni, iar eu, de unul singur, în centrul centrului, cocoţat pe scară, vizibil de la o poştă, instalam un banner pentru un candidat pentru care mulţi nutreau o ură viscerală. Îmi bătea inima mai-mai să-mi sară din piept.

Cred că a fost cea mai rapidă (nu şi perfectă) one man banner installation, din istoria campaniilor electorale.
Am aruncat scara în maşină şi am demarat în trombă. După vreo 100 metri însă, am frânat brusc şi am băgat în marşarier. Am depăşit bannerul, am oprit, şi, prin parbrizul maşinii, i-am făcut această poză:

Pentru mine, era un final de campanie apoteotic.

Vă rog însă să reţineţi că, în ciuda aparenţelor, toate aceste acţiuni la care am participat în a doua parte a campaniei, nu mai aveau nimic de-a face cu entuziasmul. Tot ce am făcut, a fost doar din considerente pragmatice (menţionate la începutul articolului).

„HAPPY-END”

1 noiembrie (sâmbătă) – în seara dinaintea alegerilor suntem invitaţi toţi voluntarii (foarte din scurt – cu mai puţin de 4 ore în prealabil) la Carul cu Bere „sa ne bucuram impreuna de o campanie minunata, realizata de voi”
Având în vedere „tematica”, printez rapid pozele cu bannere şi le iau cu mine.
Suntem serviţi cu mici şi bere.

Alina, efectiv îmi strânge mâna, după ce vede pozele cu amplasarea bannerelor. Nici de data asta nu-i amintesc de episodul cu eliminarea brutală din rândul voluntarilor.

Doamna M, mă felicită pentru această acţiune pe care-o desfăşurasem (împreună cu cei câţiva colegi) de la stadiul de idee şi până la ultima sfoară legată. Mă roagă să-i dau pozele, ca amintire din campanie.

Universitate – Colţea Unirii Librăria Eminescu magazin Eva Romană Victoriei Sala Palatului Piaţa Rosetti Piaţa M. Kogalniceanu Obor Eroilor vis-a-vis Intercontinental

Eu, sunt încântat, desigur. Totuşi, nu pot să-mi reprim senzaţia aceea de amărăciune, ce mă urmărea de două săptămâni încoace. Ştiam că problema de fond n-a dispărut, ci doar mocneşte tăcut pentru moment.

Ştiam că toată această recunoaştere a ceea ce făcusem alături de cei câţiva colegi, nu se datora decât unei conjuncturi favorabile, şi nicidecum sistemului de organizare din această campanie, care nu sprijinise în niciun fel iniţiativele personale ale voluntarilor simpli. Ba dimpotrivă.

Eram sigur că mai existau mulţi susținători care încercaseră să-şi aducă contribuţia prin idei şi iniţiative, dar pentru care lucrurile nu se încheiaseră deloc bine, exact din cauza acestui Sistem din jurul Doamnei M. Iar năruirea speranţelor acestor oameni, mi se pare cea mai mare pierdere.

MIEZUL POVEŞTII (de până acum)

(Sunt consideraţiile mele personale, desigur. Fiecare trage propriile concluzii.)
Acest Sistem ierarhic, reprezentativ, pe care sunt construite toate organizaţiile politice din România, produce efecte foarte proaste la nivelul organizaţiei şi, în consecinţă, şi la nivelul întregii societăţi:

1) Puterea cu care sunt înzestraţi reprezentanţii, fie ei aleşi sau numiţi, le permite acestora să ia decizii arbitrare şi abuzive, iar în marea majoritate a cazurilor, acestea nu mai pot fi corectate. Ca urmare, oameni care ar putea aduce plusvaloare, sunt îndepărtaţi sau se retrag, mai devreme sau mai târziu, din organizaţie. (De exemplu: cunosc un caz, al unei doamne extrem de implicată în campanie, care, pusă într-o situaţie oarecum similară cu cea pe care v-am povestit-o la sfârşitul episodului anterior, a ajuns internată la spital cu probleme cardio.)
Cei care rămân în organizaţie sunt în general YESmeni, arivişti, politruci, şi, pentru o vreme, doar pentru o vreme, optimiştii incurabili.

2) Au fost o mulţime de idei şi acţiuni benefice, în această campanie. Eu v-am relatat doar câteva din cele la care am participat direct, dar am văzut multe altele de acest gen în toată ţara.
Însă marea lor majoritate nu au venit nici de la echipa de „creativi”, nici de la cea de comunicare şi nici de la mai ştiu eu ce altă echipă de „experţi”. Au venit de la simpli susţinători. Iar de cele mai multe ori, echipele de „experţi” n-au contribuit la acestea nici măcar cu un capăt de sfoară.
Marea greşeală strategică în toată această construcţie politică, începând chiar din campania electorală, este aceea că s-a căutat în permanenţă să se limiteze iniţiativa şi deciziile la un cerc restrâns de „specialişti” pe diverse domenii, sau chiar mai rău, la cercul de apropiaţi ai Doamnei M.
Nu, nu cred că alegerea unui slogan sau nume de organizaţie trebuie lăsate doar pe mâna celor de la comunicare sau creaţie, şi nici Statutul doar pe mâna juriştilor.
Abordarea corectă este aceea de a întreba mulţimea (care include atât „geniile” cât şi pe toţi ceilalţi) şi sunt toate şansele de a obţine soluţii mai bune şi, cu siguranţă, mult mai oneste, faţă de cele furnizate de un cerc restrâns.

Iar cei care au viziuni din astea, cu generali, Stat major, sau altele asemenea, nu cred că au ce căuta într-un spaţiu de manifestare democratică. Ar trebui să se orienteze mai degrabă către o altă zonă – una din acelea în care se poartă uniformă şi se salută din poziţia de drepţi, de exemplu.

articol preluat de pe https://danteca1.wordpress.com