Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște (423 – 529)

Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina (423 - 529) -  foto preluat de pe ziarullumina.ro

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina

Cuviosul Teodosie cel Mare (în greacă Θεοδόσιος ὁ Μέγας; în slavonă Феодосий Киновиарх), supranumit Chinoviarhul (adică „începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

Sf. Teodosie Chinoviarhul - mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Teodosie Chinoviarhul – mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos din ținutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie și mama sa Evloghia, și erau amândoi credincioși și cucernici.

Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte și din dorința de înstrăinare, a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451.

Trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare pe care le va scoate din gura lupului.

Ajuns la Ierusalim, Teodosie s-a închinat la toate locurile sfinte pomenite în evanghelii.

Apoi a viețuit un timp într-o mică comunitate monastică la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, sub ascultarea și cu sfătuirea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, care el însuși trăia lângă turnul lui David în apropiere de poarta dintre Jaffa a cetății sfinte.

Mai apoi, Teodosie s-a retras într-o peșteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani, Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi și roade de finic, nemâncând deloc pâine.

Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. Datorită vieții sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulți ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem, o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați.

Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici: într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții.

Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.

În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie a fost ales de patriarhul Salustius al Ierusalimului ca superior și conducător al tuturor monahilor ce viețuiau în comunități în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiților și a celor ce trăiau în lavre.

Cei doi sfinți erau uniți de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicești și pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.

Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei monofizite.

După ce a predicat de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii Sinodului Ecumenic de la Calcedon și că cei care nu-l primesc sunt anatema, împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) – un miofizit moderat – l-a suspendat temporar.

Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.

Atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, Cuviosul Teodosie cel Mare a chemat la sine trei episcopi apropiați lui și lor le-a descoperit că o să moară curând.

A trecut la cele veșnice după trei zile, la vârsta venerabilă de 105 ani, în anul 529. Trupul său a fost îngropat în peștera în care și-a început ostenelile ascetice, iar mai târziu mormântul său a fost transferat în mănăstirea sa.

 

Imnografie și spiritualitate

Acest subcapitol reproduce câteva fragmente din lucrarea „Spiritualitatea ortodoxă în slujbele cuvioșilor din Mineiul pe luna ianuarie

 

Sedealnă, la utrenie

La slujba cuviosul Teodosie de la Utrenie, Biserica îi cântă sfântului această sedealnă:

Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare, cu dureri și cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviință te-ai făcut părtaș cuvioșilor, pururea slăvite, și daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Această alcătuire este – privind viața cuviosului – un foarte complet și de esență rezumat al vieții sale.

Pentru că „dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă): o severă (aspră) asceză („Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare…”), până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată, („…cu dureri…” – punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci

atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege și nu slăbește întru nimic regula sa de asceză și rugăciune”), mila față de săraci și bolnavi (că pentru aceasta „…daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie”), și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu (…„și cu rugăciune”).

Dar acestor « podoabe » el a adăugat „cuviința cea dumnezeiască”, desăvârșita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curăției »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: „Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?”, a răspuns:

Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minții. Dar este trebuință și de acoperământul și de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupești.”

Și, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, aș adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupești, sunt încă și mai mult decât acoperământ („zid” – cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) și podoabă (deși „podoabă” are un înțeles foarte puternic, cum ne arată viersul „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” – Ps. 92, 1 – , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupești, ca și frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag și absorb lumina (Lumina!). De aici marea prețuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.

Pentru această desăvârșire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: „Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.”

E aici și o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! – dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ți prăznuiesc pomenirea.

Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toți marii conducători de oameni (și urmând modelul Mântuitorului), făgăduiește o mijlocire specială pentru mănăstirea sa[8].

Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toți cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el.

Cum ziceam și în Introducere, sfântul care în viață a fost în fruntea unei comunități pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice – a sinaxei liturgice – ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viață), ca protos, conducându-ne tainic viața, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunși de duhul său.

 

Stihoavna vecerniei mari

Cuviosului Teodosie „purtătorul de Dumnezeu” (teoforul) îi cântăm și o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei („Slava…” stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru „îndreptătorii călugărilor”. De aceea o și întâlnim și în slujbele altor cuvioși. Iată cuprinsul acestei cântări:

Mulțimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună vorbitor cu îngerii, și cu drepții și cu cuvioșii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre.

E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca „Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca „îndreptător” al călugărilor.

E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) și pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări:

Mulțimile călugărilor (până la urmă, iarăși, în obștea cuviosului s-au «încadrat» toți călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, («Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia și arăta tuturor, prin purtarea și învățăturile sale, un chip viu al lui Hristos»), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: „cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt și mai scurt drum, dar desigur și cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greșeală poate fi fatală… De „cărarea cea dreaptă” vorbea și troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga:

În pustie gătiți calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care și el a trăit monahicește și prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l „modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – Gen. 12)…”

Și cinstirea, lauda continuă: „…Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: «împreună-cuvântător», și-atunci era mai clar că-i vorba nu de « iscuțiile» cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, și mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind așezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârșia a toată sfințenia, pentru o înălțare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăție a luminii celei nemăsurate ce se răspândește din lucrarea de sfințire cea mai presus de desăvârșire – este curată, luminată și desăvârșită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…”), și cu drepții și cuvioșii împreună-locuitor (cuvioșii au fost împreună-locuitori pustiului în viață și sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă­-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.

 

Canonul

Canonul cuviosului Teodosie cel Mare de la utrenie stă în strânsă legătură cu Botezul Domnului, căci praznicul cuviosului cade în perioada de după-prăznuire a Botezului.

Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) „părăsirea lumii și a celor din lume” e pusă în legătură cu “goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan”.

În cuvinte puține imnograful cuprinde un univers foarte larg de înțelesuri. Când zice „urmarea Stăpânului”, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea kenozei (= goliciunii, golirii, deșertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăinței.

Chemările fiecăruia sunt unice, pentru că persoana este unică și irepetabilă, și pentru că Hristos Însuși e Cel ce face chemarea. Nu importă situația, nu importă momentul (poate să fie banal), ceea ce importă e că Hristos Însuși se înfățișează de o anume manieră (pentru noi, cei exteriori, banală sau ridicolă, dar pentru cel în cauză unică, revelatoare, ș.a.m.d.) celui pe care l-a ales, fără ca el să aibă nici un dubiu asupra întâlnirii, asupra chemării.

Pentru că nu cuvântul lui Dumnezeu atinge propriu-zis sufletul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu-L interesează formele, ci persoanele.

Asemenea, stihira întâi a cântării a 5-a:

Lipindu-ți mintea de Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni, înțelepțește ți-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia și cu chinuirea, prea fericite Teodosie.

Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonanță deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărțită și împărțită de păcat.

Astfel, El ne-a recapitulat pe toți (câți am fost, suntem și vom fi) întru Sine, și tot ce a făcut întru Sine a făcut și întru noi.

Și pentru că tot ce a lucrat El a fost „bun foarte” (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.

Așa și aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină și „nu suferă ispitire”, cum cântăm la Întruparea Domnului.

Putem aici să luăm expresia „Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni” ca referindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan – cu care S-a botezat și Domnul – și botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referindu­-se la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam și în comentariul la stihira precedentă.

Optând pentru această din urmă variantă, „lipirea minții de Domnul” este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (și de lume și de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă) și hrănirea din El – hrănirea din (cu) Trupul și Sângele Său „adevărată mâncare” și „adevărată băutură”:

Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură” – In. 6, 55. Căci hrănirea cu Pâinea Vieții – „Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit /…/ Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (In. 6, 48-49, 58) – e cea care întărește trupul „cel slăbit cu pustnicia și cu chinurile”.

 

Troparul și condacul cuviosului

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodosie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Sădit fiind în locașurile Domnului tău, cu preastrălucitele tale fapte bune ai înflorit și ai înmulțit fiii tăi în pustiu, cu ploile lacrimilor tale udându-i, păstorule al turmelor lui Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm ție: Bucură-te, Părinte Teodosie!

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sfântul Cuvios Teodosie Chinoviarhul se zugrăvește bătrân, cu barba despărțită în două, purtând în mână înscrisul: „De nu veți părăsi toate cele ale lumii, nu veți putea fi călugări.” (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 158, 195).

Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” - icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” – icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Posteritatea

Dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie: o severă asceză până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată; mila fată de săraci și bolnavi, și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu.”

Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieții de obște”.

Sfântul Teodosie, conducătorul și îndrumătorul celor ce duceau viața comunitară în Palestina și Țara Sfântă, numit „dascălul pustiei”, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.

În mănăstirea Sfântului Teodosie (distrusă de perși la marea invazie din anul 614) au trăit o mulțime de sfinți, între care Ioan Moshu și Sofronie, viitor patriarh al Ierusalimului.

Fragmente din moaștele Sf. Teodosie se găsesc și în România, la mănăstirea Râncăciov, județul Argeș.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

Ca majoritatea sfinților Bisericii, Teodosie apare ca un protector al copiilor.

Încălcarea prescripțiilor impuse de sărbătoarea lui atrăgea după sine în principal dezechilibrul sănătății.

Susținând parcă mila sfântului, exprimată implicit în legenda referitoare la încercarea sa inițiatică, având însă echivalent și în viața sfântului, așa cum este ea narată în cărțile de specialitate, sprijinul necondiționat acordat copiilor, venirii pe lume a acestora este completat de o largă implicare în viața oamenilor, pe care îi poate proteja în cele mai variate situații.

O ipostază aparte a sfântului, aceea de protector împotriva cutremurelor, este o dovadă grăitoare a influenței realității istorice asupra fondului mitologic.

Un mare cutremur de pământ, reținut de memoria populară sub numele de „Cutremurul cel mare de la Teodosie“, care a avut loc la 11 ianuarie 1838, adică în ziua patronată de Sfântul Teodosie, a făcut posibilă generarea lanțului de tradiții în care sfântul apare astfel și ca un protector împotriva cutremurelor, extinzându-și astfel sfera de activitate.

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Viața Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina (423 - 529) -  foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina (423 – 529) – foto preluat de pe doxologia.ro

Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părțile Capadochiei, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri și cu învățătura. Ajungând la înțelepciunea cea desăvârșită și învățând dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărți în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor și iscusit cititor, ca nimeni altul.

Deci, citind cuvintele învățătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luând aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pământul și din neamul său; iar altă dată, gândind la cele pe care le sfătuiește Evanghelia, adică să lase tată, mamă și frați, pentru viața veșnică, el se aprindea cu inima și ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească și să urmeze lui Hristos pe calea strâmtă și anevoioasă.

La acestea totdeauna gândind, se ruga, zicând: „Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge întru adevărul Tău”. Apoi, încredințându-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăției lui Marchian, care era aproape de sfârșitul vieții lui, și pe când se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinților Părinți, contra lui Dioscor și a lui Eutihie.

Mergând prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, voind să se învrednicească de binecuvântarea lui. Deci, a mers acolo, și când era aproape de stâlp, a auzit pe cuviosul strigând: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse și nu-l știa, și, căzând în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui și a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzând pe tânărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat și i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvântătoare și pe mulți va răpi de la lupul cel vrăjmaș și i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întâmple; apoi, binecuvântându-l, l-a slobozit.

Teodosie, întărindu-se cu binecuvântarea cuviosului și sfintele lui rugăciuni avându-le la călătorie, ca ale unui povățuitor și păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte și a ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.

Străbătând toate locurile de acolo și închinându-se sfintelor biserici, se gândea pe care din două vieți să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obște; și a socotit că în singurătate se va liniști, neștiind însă că și acolo se va lupta cu duhurile vicleșugului și că nu este fără de primejdie. „Dacă cei ce ostășesc în lume nu sunt atât de pricepuți încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiți și nedeprinși, cu atât mai mult eu – zicea sfântul întru sine –, neînvățând încă mâinile mele spre luptă și degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor și stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celor de sub cer? Se cade, mai întâi să mă împărtășesc cu sfinții nevoitori și să învăț de la părinți cum mă voi lupta cu vrăjmașii cei nevăzuți; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate și liniște”.

Socotind acestea cu înțelepciune, pentru că avea într-însul pe lângă alte fapte bune, și înțelegerea cea desăvârșită, care știe pe toate să le socotească bine, îndată și-a căutat un povățuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinții ce viețuiau împrejurul Ierusalimului, un stareț oarecare, anume Longhin, care avea chilia să lingă turnul ce se numea de cei vechi „al lui David”, unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăților.

Mergând fericitul Teodosie la acest stareț a făcut începutul ostenelilor monahicești și, lipindu-se de acel stareț cu tot sufletul, se povățuia de dânsul la toată faptă bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvântul și cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareț, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea ședere; și aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă și văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, și stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lângă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărți de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălășluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătățile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârșește, precum și luminarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dânsul cei ce căutau folos și se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieții lui.

Viețuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peșteră, în care până astăzi se află sfintele lui moaște; aici, precum se povestește de cei vechi, s-au odihnit de cale și au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, și s-au întors pe altă cale la țara lor. Deci, în acea peșteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.

Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră și să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oști duhovnicești. Fericitul, schimbându-și locul petrecerii sale, și-a schimbat totodată și viața, începând a călători pe o cale mai strâmtă. Dorința lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încât toate sufleteștile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima și cu tot cugetul.

O asemenea dragoste avea în osteneli și nevoințe, încât nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare; apoi ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame. Când nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburi de curmale, muiați în apă; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă dinăuntru.

Cu viața aceasta a strălucit ca o stea luminoasă și a fost știut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputință a se ascunde cetatea stând deasupra muntelui; și veneau la dânsul unii dintre cei iubitori de bunătăți, voind mai mult să aibă împreună cu dânsul acea pustnicească și liniștită viață în peșteră, decât cea luminată din cetăți. Deci, la început avea șapte ucenici; știind că celor ce încep a viețui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decât pomenirea morții, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormânt, ca, privind spre dânsul, să-și aducă aminte de moarte, ca și cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormântul, s-a dus părintele să-l vadă și, stând deasupra mormântului, a zis către ucenicii săi ca și cum ar glumi, iar cu ochii sufletești văzând mai înainte cele ce aveau să fie: „Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi găta de moarte, ca să-l primească mormântul acesta?”.

Acestea zicând sfântul, un ucenic din cei ce erau de față, anume Vasile, cu rânduiala de preot, apucând înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea starețului, și plecându-și fața la pământ, cerea binecuvântarea ca să moară și să fie pus în acel mormânt, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormântul, eu să fiu mort mai înainte de frații care se gândesc la moarte”. Atunci starețul s-a învoit.

Vasile intrând în mormânt, sfântul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind câte poruncește legea pentru cei răposați, la trei zile, la patru zile, la nouă zile și la patruzeci de zile. Sfârșindu-se pomenirea toată, s-a sfârșit și fericitul Vasile, neavând nici o boală trupească, ci adormind și odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.

Trecând 40 de zile de la îngroparea lui, starețul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între frați și cântând cu cântăreții; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii și celorlalți, să vadă pe cel ce se arătase, și, văzându-l unul din frați, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins și îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiți-vă, zic; iar pe mine nu mă veți mai vedea aici”.

Aceasta a fost întâia mărturie a bunătăților Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povățuire, și după moartea cea trupească arătându-se viu cu sufletul, după cuvântul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale starețului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvântul de față le va arăta.

Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pâine, nici unt și nimic altceva din cele de mâncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârșească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiți și de împărtășirea Sfintelor Taine; deci, cârteau puțin între dânșii asupra cuviosului, în taină. El, având neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraților să împodobească bine dumnezeiescul Altar și să fie fără de grijă, apoi le-a zis: „Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie și mai pe urmă cu puține pâini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji și de noi; pentru că și acum ca și înainte, atât cu puterea, cât și cu purtarea de grijă, același Dumnezeu este în veci”.

Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde și îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de față – în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, așa și acestui fericit stareț, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuință. Căci, apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peștera lor, aducând de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcați cu fel de fel de hrană și cu prescuri și vin, spre săvârșirea dumnezeieștilor Taine.

Văzând acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat și au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu starețul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paștele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăși lipsă de hrană, frații se mâhneau, chinuindu-se de foame.

Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mănăstirilor celor din Palestina, iar locașul lui Teodosie, care era în peșteră, îl trecea cu vederea, neștiindu-l, și prin acesta Dumnezeu îi încerca credința; deci, supărau frații pe părintele că și pe sine și pe dânșii să se facă cunoscuți înduratului bogat, ca să ia și ei, ca și celelalte mănăstiri, milostenie spre hrană.

Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni și nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângâia pe ucenicii săi și-i învăța că în răbdare să aștepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămând; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvântătoare și puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atât mai vârtos făptura Sa cea înțelegătoare și cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.

Astfel, mângâind sfântul pe frații cei împuținați cu sufletul, a venit cineva la el, aducând un dobitoc încărcat cu multe bucate, și acela mergea nu la peștera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar când era aproape de peșteră și voia să treacă de ea, dobitocul a stat și nu mergea mai departe din loc; deși era bătut de stăpânul său, totuși stătea nemișcat în loc, ca piatra; deci, cunoscând omul acela că voia lui Dumnezeu și puterea nevăzută țineau dobitocul de stătea nemișcat, i-a slăbit frâul și l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca și cum ar fi fost tras cu mâna, a mers drept la locașul Cuviosului Teodosie, care era în peșteră. Deci, cunoscând omul bunăvoire a Domnului și purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareț și ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfântului a se mai împuțina cu sufletul și se sârguiau să fie râvnitori nădejdii și credinței celei tari către Dumnezeu, precum și către părintele lor.

Înmulțindu-se frații în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfântul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înțelegători și doritori de izvoarele cele duhovnicești; căci mulți senatori și bogați au venit să locuiască cu dânsul. Însă peștera fiind strimta pentru a încăpea atât de mulți, frații rugau pe cuviosul ca să lărgească mănăstirea afară de peșteră și să facă loc mai mare oilor celor cuvântătoare. Ei ziceau: „Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mănăstirii, ci numai poruncește, căci mâinile noastre sunt de ajuns”.

Atunci văzând sfântul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare și se tulbură liniștea, se muncea de felurite gânduri, pe de o parte nevrând să lase liniștea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru frați o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să viețuiască nu numai pentru el însuși, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuși Hristos Domnul a fost pildă, adunând ucenici și apoi, fiind păstor oilor celor cuvântătoare, Și-a pus chiar sufletul pentru dânsele.

Acestea gândind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se țină? De liniște, ori de grijă pentru mântuirea fraților; deci, uneori se ducea cu gândul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amândouă să le aducă spre folos; pentru ca și de roadele liniștii să nu se păgubească, și nici plata pentru mântuirea și îngrijirea fraților să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare și în alinarea inimii, se săvârșește viața monahicească.

Cuviosul avea în minte și proorocia Sfântului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvântătoare.

Însă el încredința voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă și Lui se rugă ca să-i arate cu încredințare, de îi va fi plăcută zidirea mănăstirii, și cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locașului.

Luând o cădelniță și umplând-o de cărbuni stinși, a pus tămâie și umbla prin pustie, rugându-se astfel:

„Dumnezeule, Cel ce prin multe și mari minuni ai încredințat pe Israel și pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în șarpe, iar mâna ai umplut-o de lepră și apoi ai însănătoșit-o; Cel ce ai schimbat apa în sânge și sângele iarăși în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lina semnul biruinței, Făcătorule al tuturor și Atotțiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredințat adăugire de viață; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat și foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioșilor și ai ars lemnele, jertfele și pietrele; Tu și acum același Dumnezeu ești, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică și să se facă locaș robilor Tăi și ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde acești cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoștința multora și spre încredințarea adevărului”.

Acestea și altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decât altele pentru mănăstire; și a ocolit mult pământ pustiu până la locul ce se numea Cutil și până la malurile iezerului celui cu smoală, având acei cărbuni stinși în cădelniță. Când a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gândit să se întoarcă la peșteră.

Deci, întorcându-se și nefiind departe de peșteră – o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieșit din cădelniță fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfântul că acela este locul unde binevoiește Dumnezeu să zidească locașul, arătând nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfântului s-au apucat de lucru, punând temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda și locaș larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită și slăvită și într-însa s-a început viață de obște.

A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce locuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu duhovnicești bogății de lucruri bune, ci și de cele trupești nu se simțea trebuință; și era acolo odihna nu numai a monahilor, ci și a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaților, bolnavilor și neputincioșilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni și îndurat, arătând că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob și slujitor osârdnic, curățind rănile bolnavilor, mângâind pe cei leproși, adăpându-i și făcându-le toată slujirea.

Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătându-i, odihnindu-i și cu toate trebuințele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obște a tuturor, de obște primitor, de obște casă, de obște ospăț, de obște vistierie a neputincioșilor, flămânzilor, săracilor și a străinilor; pentru că toți se îndulceau de dragostea aceluia, de milă și de îndurările sale și nu era nimeni trecut cu vederea de dânsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mănăstire, căci uneori se întâmplă a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toți cei ce veneau, străini și săraci; atât era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.

Dar Dumnezeu Însuși, fiind dragoste și văzând atâta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvântat mănăstirea lui; căci într-însa, fiind puțină hrană, se înmulțea nevăzut și sătura multe mii de oameni.

Odinioară, fiind foamete în Palestina și mulțime de săraci și scăpătați adunându-se de pretutindeni la porțile mănăstirii, ca să-și ia obișnuita milostenie, ucenicii s-au întristat și au spus fericitului că n-au atâta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutând cu mâhnire asupra lor, le-a defăimat necredința și le-a zis: „Îndată să deschideți porțile, ca toți să intre”. Deci, intrând săracii și scăpătații, au șezut la rând. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pâine înaintea lor și, mergând ucenicii mâhniți la cămara cu pâine, crezând că nu vor afla nimic: o! minune, deschizând cămara, au găsit-o plină de pâini, pentru că mâna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credința robului Său.

Atunci frații au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcându-se praznic în mănăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și la praznic venind mult popor și nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulțimea, Cuviosul Teodosie căutând spre cer și puține pâini binecuvântând, a poruncit să le pună înaintea mulțimilor; înmulțindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pâini, ba încă și pentru cale și-au luat merinde.

Frații, adunând prisosul rămas, multe coșnițe au umplut, pe care păstrându-le, au mâncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunați la mănăstire, încât se părea că nici fântânile nu vor fi destule spre adăparea atâtor suflete, toți erau hrăniți cu mâinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini și multe bolnițe, pentru monahi și deosebite pentru mireni, precum și pentru cei prea îmbătrâniți în osteneli. Ba încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se îngrijea de dânșii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate câte trebuiau corpului și sufletului, învățându-i și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i de înșelăciunea satanei.

Dar în locașul cuviosului erau frați nu numai de un neam și de o limbă, de aceea a făcut și alte biserici în care fiecare neam să binecuvânteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a două erau iviriții, iar într-a treia armenii, care cântau în limbile lor rânduiala bisericească, de șapte ori pe zi, după cum zice David: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.

Însă pentru cei bolnavi biserică era deosebită. În vremea împărtășirii cu Preacuratele Taine, toți frații din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cântau grecii, și împreună se împărtășeau.

Deci, toți frații petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovnicește i-a născut și în învățătură păstorește i-a crescut și la faptă bună i-a povățuit, erau în număr de 693, din care mulți erau conducători de la alte mănăstiri, învățându-se aici ocârmuirea cea bună de la Sfântul Teodosie, cel plin de duhovnicească înțelepciune, care își păștea turma, nu certând-o cu toiagul, ci cu cuvântul păstorind-o; adică cu cuvântul cel dres cu sare, care mișca sufletul și străbătea până la adâncul minții; căci cu cuvântul și cu fapta învăța singur, făcându-se pildă a turmei. Pentru aceea, când sfătuia cu dragoste sau certă pe cineva, era înfricoșător. Cu toate acestea era iubit de toți și dulce la vorbă.

La dânsul era minunat și lucrul acesta, că fiind neînvățat în înțelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărțile elinești, dădea învățătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici dacă ar fi îmbătrânit cineva în cărți și ar fi străbătut desăvârșit învățătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăța nu din înțelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dânsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.

Apoi, fericitul grăia de la dânsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostolești, din așezămintele Sfinților Părinți și din cuvintele cele pustnicești ale Marelui Vasile, al cărui urmaș era cu viața, și râvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înțelepțite, ale acestui sfânt. Este bine și de folos să pomenim o învățătură a lui, din cele multe și mari; adică această:

„Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, că nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii.

Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoșător întrebător al faptelor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nu este cu putință a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre muncă veșnică, iar alții spre viața veșnică; și vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întârziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăție? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viața cea deșartă, spre evangheliceasca desăvârșire?

Va veni ziua Domnului cea înfricoșată și de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiți în Împărăția cerească, iar pe cei de-a stânga, care vor fi lepădați pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților.

Noi zicem că suntem doritori de cereasca împărăție, iar pentru ca s-o câștigăm nu ne îngrijim; și neostenindu-ne câtuși de puțin la împlinirea poruncilor Domnului, în deșertăciunea minții noastre nădăjduim să câștigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care până la moarte s-au nevoit împotriva păcatului”.

Așa învățând cuviosul pe ucenicii săi, îi povățuia să aibă multă sârguința spre mântuire. Însă acum este vremea să pomenim și de râvna lui pentru dreapta credință; pentru că, deși era blând cu obiceiul către toți, însă unde se făcea nedreptate dreptei credințe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.

În acea vreme împărățea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) și după Zenon (474-491); împărăția aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc și pierd turma lor și cu apă tulbure își adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie și al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinților Părinți, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioși de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum și pe mulți din cei dreptcredincioși plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alții cu cinste și cu daruri.

Acela a îndrăznit cu meșteșugul lui cel înșelător a se atinge și de acest stâlp nemișcat întru credință, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleșugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca și cum ar fi spre hrană și îmbrăcămintea săracilor și spre trebuința bolnavilor, iar în fapt el vina voința cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă și sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleșugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el.

Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credința împăratului și să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povățuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleșug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deșartă i-a fost nădejdea lui.

Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinței – însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie și a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toți cetățenii pustiului, ca un bărbat puternic și povățuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătății eretice.

Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: „Când aceste două ne stau în față, împărate, adică, ori cu urâciune voind a viețui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinților, să știi că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm așezămintele părinților celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credință îi lepădăm și îi dăm blestemului și din cei hirotoniți de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!

Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânșii, împotrivă vom sta până la sânge; și precum pentru patrie, astfel și pentru dreapta credință ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuință este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfințenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinți, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie și anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de ființa Tatălui și aducea dogmele nedreptei credințe.

Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinți, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul și hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfințitul și bisericescul trup și apostoleasca credință au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.

În fața acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie și moartea cea mai amară să ne pună nouă în față, iar mai ales, de se poate, nenumărate morți să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credință adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinții bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile și nevoințele cele multe, pe care le-au suferit Sfinții Părinți pentru credință. Ci acelea vor rămâne tari și nemișcate pentru noi, ca și pentru aceia cărora cu cuviință este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să fie povățuitoare și păzitoare stăpânirii tale”.

Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credință. Citind această împăratul, s-a rușinat și s-a mai potolit puțin; apoi și războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioși a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericești, zicând: „La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alții se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate și cu cuvântul și cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec și caută să ne atragă și pe noi către ei. Înștiințat lucru să fie cuvioșiei tale, că unii din monahi și din clerici, părându-li-se a înțelege drept niște sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi”.

După aceasta, trecând puțină vreme, iarăși s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, și s-a ridicat asupra dreptei credințe. Deci, iarăși s-au dat în toate părțile, cum și în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărătești, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăși s-a arătat duhovnicescul ostaș, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toți de frică tăcând și cei mai mulți învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locașul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoților a face citire către popor și cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: „Dacă nu socotește cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca și pe cele patru Evanghelii, anatema să fie”.

Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor și nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinși în credință, umbla prin cetăți și prin sate, pierzând eresul și întărind bună credință. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neștiind ticălosul că se apropia sfârșitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viața cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locașul său, împreună cu toți ceilalți care au pătimit izgoniri pentru dreapta credință. Agapit, episcopul Romei vechi și Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat și pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credință, încât era gata să sufere și moarte.

Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie.

În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, și tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea cinstitei Cruci a Domnului.

Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavând nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sânge și care s-a atins de marginea hainei Domnului, așa și dânsa și-a descoperit pieptul și s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a câștigat tămăduire.

Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: „Îndrăznește fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credința ta te-a mântuit”. Fericitul Isidor cu sârguință a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.

După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze – pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, și după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.

Teodosie, înțelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie și să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: „Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am făcut ospăț sărac, nici să te mâhnești că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiți și n-avem grâu nicidecum”.

Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian și a văzut un grăunte de grâu, care nu se știe de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zâmbind, i-a zis: „Iată grâul; deci cum ziceți că grâu nu aveți?”. Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânță bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniță, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.

Aceasta s-a și întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu grâu, încât nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înștiințându-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte”.

Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: „Acesta m-a izbăvit de înecare în puț, ținându-mă de mână ca să nu mă afund în apă”. Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: „Pruncul acesta, jucându-se cu alții, a căzut din nebăgare de seamă în puțul cel mai adânc și socoteam că s-a înecat acolo și a murit.

Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, șezând deasupra apei. Mirându-ne, și întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână și-l ținea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetățile, satele, munții și pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine”.

O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieși din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca și el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.

L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: „De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul”.

Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcîndu-l și mai crescând puțin, l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.

Asemenea și altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.

Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele și omizile, zicând: „Așa vă poruncește vouă Stăpânul vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu mâncați hrana săracilor”. Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.

Altă dată frații aveau trebuință de haine, încât erau foarte lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpânului a toate, grăia către dânșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință mai înainte de cererea voastră.

Așa mângâind sfântul pe frați, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.

Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dânsul: „Am venit odată – zice el –, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie și l-a numit înșelător și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit”.

Mi s-a întâmplat, spunea același Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înțelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie și proorocește a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, și, luând toate ce se aflau într-însa și robind pe toți monahii, au ars mănăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.

Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perșilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să câștige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toți la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.

Dintr-o învățătură că aceasta, comitele acela a câștigat mare dragoste către sfânt și a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perșii și se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.

După sfârșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a spus: „Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război și făcându-mă înfricoșat vrăjmașilor, până ce am biruit puterea persană”. Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora, scoțându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în față, scoțându-i din primejdii.

Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul și întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă și să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: „Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors și a fugit în pustie.

Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraților. Adunându-se frații la dânsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis: „Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului”.

După aceasta, trecând șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului și a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraților să se roage.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârșit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile cu care se obișnuise. Când sfântul voia să se deștepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalță cântărea de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.

Mai înainte cu trei zile de sfârșitul său, a chemat trei episcopi iubiți ai săi și, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau și se tânguiau pentru despărțirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a făcut sănătos.

Auzindu-se pretutindeni despre sfârșitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mănăstiri.

Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peștera în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, în veci. Amin.