Articole

Ion Mihalache (1882 – 1963)

Ion Mihalache (1882 – 1963)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro

 

Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.

Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.

Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase. Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora. În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.

În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.  A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache - foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.

Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.

Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.

Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste. Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti. La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.

Prin prezenta Declarație,

țin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.

La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.

Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.

În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.

Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.

Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:

Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.

Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.

Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.

Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:

Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:

cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,

să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26.10.947 ss/I. Mihalache

(Volum 2. p. 350)

din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.

În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, România – d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, România) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 nov. 1933 - 23 nov. 1937) al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe www.iiccr.ro

Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro

La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro
cititi mai mult despre Ion Mihalache si pe: www.iiccr.ro; en.wikipedia.org

Constantin Leancă (1893 – 1942) președintele Zemstvei Bălți, deputat în Parlamenul României

Costache Leancă (1893-1942)

foto preluat de pe istoria.md
articol de Igor Cașu – istoria.md

 

Constantin Leancă şi-a pierdut viaţa într-un lagăr de muncă forţată al sovieticilor pentru că a îndrăznit, în 1918, să ceară unirea Basarabiei cu România. Ales de şapte ori deputat în Parlamentul României, eroul a murit întemniţat după o judecată şi o condamnare ilegale.

Constantin Leancă s-a născut la 10 aprilie 1893 în satul Cuhneşti, judeţul Bălţi (n.r. Gubernia Basarabia). În 1915 se înrolează în armata imperială rusă şi participă la Primul Război Mondial pe frontul de est. În 1917, după revoluţia din februarie, când e abolită monarhia în Rusia, revine în Basarabia şi devine preşedinte al Zemstvei judeţene din Bălţi.

La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei scrisori trimise Sfatului Ţării de la Chişinău (n.r. Repblica Democratică Moldovenească, succesoarea Guberniei Basarabia) în care era revendicată Unirea Basarabiei cu România. În perioada Interbelică a fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidului Ţărănesc (Ion Mihalache) şi a Partidului Naţional din Transilvania (Iuliu Maniu).

Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939
Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939

Considerat „element periculos

În 1932, dezamăgit de guvernarea naţional-ţărănistă, devine unul dintre conducătorii unui nou partid – Partidul democrat ţărănesc, devenit ulterior Partidul radical ţărănesc. Între 1939 şi 1940, în plină dictatură regală, a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale.

La 28 iunie 1940, când Armata Roşie ocupă Basarabia, era deputat în Lgislativul de la Bucureşti şi se afla la Bălţi. Sovieticii îl consideră „element periculos” şi îl condamnă la ani grei de gulag. Se stinge din viaţa în timpul detenţiei.

De ce a avut acest destin? Despre soarta unor fruntaşi ai vieţii politice şi culturale din Basarabia interbelică de după 1940 o dată cu ocupaţia sovietică au scris numeroşi autori, printre care evidenţiem contribuţiile publicistului Iurie Colesnic, a istoricilor Elena Postică şi Lilia Crudu şi a juristului Mihai Taşcă.

Ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului, am descoperit dosarul lui Constantin Ion Leancă în depozitul special al Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău, alias fostul Comitet pentru Securitatea Statului (KGB). Potrivit acestuia, Constantin Leancă a fost arestat în data de 16 iulie 1940 – şi nu 6 iulie cum se menţionează în mai toate publicaţiile – de către grupul special de anchetă al NKVD-ului din RSS Ucraineană, care avea jurisdicţia asupra teritoriului basarabean în primele săptămâni după ocupaţia sovietică.

Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani
Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani

 

De șapte ori ales deputat

Imediat i se face o fişă de arestat din care reiese că deţinea 8 hectare şi jumătate de pământ. Tot din fişa de la NKVD aflăm că avea 6 clase de gimnaziu, ceea ce echivala în vremurile celea cu studii superioare şi ceea ce i-a permis să se menţină aproape 20 de ani la rând în Parlamentul României.

A fost ales deputat din partea Basarabiei de 7 ori, prima dată în 1919 din partea Partidului Ţărănesc din Basarabia şi ultima dată, în 1939, din partea Frontului Renaşterii Naţionale. Era unicul partid legal din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, celelalte fiind interzise, după modelul regimurilor autoritare care domina atunci cea mai mare parte a Europei.

Frontul Renaşterii Naţionale grupa din oficiu toţi funcţionarii care altfel îşi pierdeau calitatea de demnitar (printre membrii FRN a fost reputatul istoric C.C. Giurescu etc).

În cadrul procesului intentat, lui Leancă i se incriminează activităţi zise contrarevoluţionare. Printre acestea se numără participarea sa la viaţa politică din România interbelică, ca membru fruntaş al Partidului Ţărănesc din Basarabia, Partidului Naţional Ţărănesc şi altor formaţiuni democratice româneşti (a criticat, de altfel, politica extremistă a guvernului Goga-Cuza). Toate aceste partide în care a fost implicat erau considerate contrarevoluţionare.

În logica sovieticilor, numai Partidul Comunist din România avea dreptul la existenţă. O să vedem din alte materiale de arhivă însă că până şi membrii ilegalităţii comuniste basarabene au fost trataţi cu suspiciune de către „eliberatorii” din Est.

Lui Leancă i se incriminează că era apropiat al primarului de Bălţi, Ştefan Pirogan, tatăl regretatului Vadim Pirogan, ex-preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi autor al unor memorii despre experienţa sa în gulag.

Revenind la cazul lui Leancă, observăm că regimul sovietic urmărea încă din primele săptămâni ale impunerii regimului său între Prut şi Nistru pedepsirea în primul rând a liderilor de opinie care au făcut posibilă Unirea de la 1918, dar şi procesul de integrare, atât cât s-a reuşit într-un timp prea scurt, a Basarabiei în cadrul României întregite.

Fară drept la apărare

Pentru sovietici crima nu era definită din punct de vedere juridic, dar din perspectivă politică, în mod absolut arbitrar. Participarea la viaţa publică din România interbelică era deja un criteriu suficient pentru „eliberatori” de a condamna la pedepse inumane persoane absolut inocente din Basarabia.

După o anchetă preliminară efectuată începând cu data de 16 iulie 1940, dosarul lui Constantin Leancă este transmis Consfătuirii Speciale (Особое Совещание) din cadrul NKVD-ului. Acest organ era unul extrajudiciar, la fel ca şi troicile, deci nu se supunea nici unor rigori procedural-legale.

Leancă nu avea dreptul nici măcar formal la un avocat, iar cele 4 persoane care îi decideau soarta erau scutite de a aduce probe în susţinerea incriminărilor aduse. Majoritatea condamnărilor operate de acest organ extrajudiciar nu implicau prezenţa inculpatului. Verdictele se pronunţau în lipsa persoanelor vizate.

Organele de genul Consfătuirii Speciale a NKVD îndeplineau orbeşte ordinul partidului. În 11 ianuarie 1941, acum 70 de ani, Constantin Leancă era condamnat la 8 ani de lagăr de corecţie prin muncă conform articolului 54, punct 13 al Codului Penal al RSS Ucrainene („activitate contrarevoluţionară“).

Deşi era cetăţean român, în verdictul organului extrajudiciar se menţionează cu nu deţine nici un fel de cetăţenie. A fost judecat pentru că a vrut binele comunităţii în care s-a născut. Nu a rezistat mult timp condiţiilor dure de detenţie şi s-a stins din viaţă în 1942, la vârsta de 49 de ani.

articol preluat de pe istoria.md

(actiunea2012) Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii”

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii”
foto: facebook.com/basarabiapamantromanesc
articol: actiunea2012.ro

Cu ocazia a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, la Chişinău au avut loc două evenimente de importanţă deosebită: constituirea Sfatului Ţării 2 şi cel mai mare marş unionist din istoria Republicii Moldova.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Constantin Grigoriţă - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Constantin Grigoriţă – actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2, forul reprezentativ al unioniştilor, a fost ales din 1700 de delegaţi din toate raioanele Republicii Moldova, aparţinând tuturor categoriilor sociale, precum şi minorităţilor naţionale.

De asemenea, la congres, delegaţii au adoptat Foaia de parcurs a Reunificării, care include principiile Reunificării, modalităţile de finanţare a Unirii şi etapele calendaristice ale acesteia, cu obiectivul 2018.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Constantin Grigoriţă - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Constantin Grigoriţă – actiunea2012.ro

Printre numele marcante ale Sfatului Ţării 2, compus din 101 membri, se regăsesc: Nicolae Dabija, Mircea Druc, Ion Ungureanu, Alexandru Moşanu, Alecu Reniţă, Mihai Cimpoi, Ion Negrei, Eugen Doga, Arcadie Suceveanu, Nicolae Botgros, Ion Varta, Petru Hadârcă, Iurie Colesnic, Gheorghe Mustea, Ninela Caranfil, Ion Iovcev, Octavian Ţîcu, Sandu Grecu, Vasile Iovu, Petru Bogatu, Silviu Tănase.

Ştim de unde am pornit şi unde vrem să ajungem. Strategia noastră se bazează pe o serie de paşi concreţi, care decurg din abordarea pragmatică a procesului de Reunificare”, a declarat Constantin Codreanu, coordonator al Blocului Unităţii Naţionale şi membru al grupului de iniţiativă pentru crearea Sfatului Ţării 2.

La finalul Congresului, delegaţii au votat, în mod simbolic, o declaraţie de Reunificare.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Cristina Zelinschi - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Cristina Zelinschi – actiunea2012.ro

În aceeaşi zi, peste 50.000 de persoane au participat la cel mai amplu marş unionist, sub sloganul „Dăm start Unirii”.

Suntem din ce în ce mai mulţi, iar vocea noastră se aude tot mai puternic. În această zi de sărbătoare, la împlinirea a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, avem de transmis un mesaj: vom spori eforturile pentru ca centenarul Unirii să ne găsească întregi ca neam”, a declarat George Simion, preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Constantin Grigoriţă - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Constantin Grigoriţă – actiunea2012.ro

Unioniştii s-au strâns în faţa Teatrului de Operă şi Balet iar marşul, într-o coloană de mai multe sute de metri, s-a îndreptat spre Gara feroviară şi Monumentul în memoria deportărilor regimului comunist.

articol preluat de pe: actiunea2012.ro


Al doilea Congres al Diasporei Unioniste. Declaraţia adoptată

S-a constituit Sfatul Ţării 2, la 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

Zeci de mii de oameni cer la Chişinău Unirea Rep. Moldova cu România

Unirea, în linie dreaptă // Cel mai amplu marş unionist organizat la Chişinău

BIZIDAY. Unirea înseamnă infrastructură

Anatol Ursu: “2018 este un termen foarte obiectiv şi foarte corect pentru realizarea Unirii”

Congresul Diasporei Unioniste, la Chişinău