În Memoria Timpului, data de 18 aprilie 1951 nu reprezintă doar semnarea unui acord comercial, ci momentul de maximă verticalitate în care Europa a decis să își rescrie destinul. După secole de conflicte sângeroase, lideri vizionari precum Robert Schuman și Jean Monnet au înțeles că pacea durabilă nu se poate construi pe simple promisiuni, ci pe o solidaritate de fapt, concretă și strategică. Astfel s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
Pe platforma Uniți Schimbăm, analizăm acest act fondator nu doar ca pe un capitol de istorie economică, ci ca pe fundamentul propriei noastre identități. Alegerea de a pune sub o autoritate comună resursele necesare războiului a fost un exercițiu de curaj și demnitate care a transformat vechii inamici în parteneri. Acest articol explorează parcursul CECO ca pe o dovadă că, prin viziune și cooperare, putem depăși cele mai întunecate momente ale istoriei pentru a construi un viitor comun bazat pe valori europene autentice.
Geneza unei viziuni: Planul Schuman și reconcilierea istorică
Rădăcinile Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului nu se află în simple calcule economice, ci într-o nevoie profundă de supraviețuire civilizațională. După dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa se afla în căutarea unei formule care să facă războiul nu doar de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material. La 9 mai 1950, Robert Schuman, inspirat de viziunea lui Jean Monnet, propunea un plan revoluționar: plasarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă participării și altor țări europene.
Această declarație a fost actul de verticalitate care a spart ciclul revanșard, propunând o solidaritate bazată pe interese concrete. Cărbunele și oțelul erau atunci „pâinea industriei” și baza logisticii militare; a le gestiona împreună însemna a pune sub control chiar motoarele conflictului.
Semnarea Tratatului de la Paris în anul 1951 – foto preluat de pe publimix.ro
Tratatul de la Paris și Cele Șase State Fondatoare
Răspunzând invitației franceze, șase state au ales să își unească destinele, definind astfel prima schiță a identității europene moderne: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. La 18 aprilie 1951, acestea au semnat Tratatul de la Paris, un document vizionar care depășea conceptele tradiționale de suveranitate absolută.
Tratatul a instituit o piață comună a cărbunelui și oțelului, eliminând taxele vamale și restricțiile cantitative, dar, mai important, a creat primele instituții supranaționale. Acestea au fost concepute să asigure o administrare imparțială, orientată către binele comun, prevenind formarea cartelurilor și asigurând aprovizionarea echitabilă a tuturor membrilor.
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Paris, 18 aprilie 1951 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Arhitectura Instituțională: Precursoarea Uniunii de Astăzi
CECO nu a fost doar un acord comercial, ci un experiment democratic și administrativ fără precedent. Structura sa a anticipat actuala arhitectură a Uniunii Europene:
Consiliul Special de Miniștri: Reprezentantul intereselor statelor membre.
Adunarea Comună: Alcătuită din delegați ai parlamentelor naționale (precursoarea Parlamentului European).
Curtea de Justiție: Garanta respectarea legii și interpretarea uniformă a tratatului.
Această organizare a demonstrat că statele pot colabora strâns fără a-și pierde demnitatea, ci dimpotrivă, fortificându-și verticalitatea prin apartenența la un sistem bazat pe reguli și respect reciproc.
Pe parcursul celor 50 de ani de existență (tratatul a expirat, conform clauzei de durată, în 2002), CECO a reușit performanța incredibilă de a stabiliza industria grea a Europei și de a crea un spațiu de pace într-o regiune care fusese, timp de secole, câmpul de luptă al continentului. Succesul său a deschis calea pentru Tratatele de la Roma din 1957, care au extins integrarea economică, ducând în final la formarea Uniunii Europene.
În Memoria Timpului, CECO rămâne dovada vie că marile schimbări nu vin din declarații goale, ci din curajul de a construi instituții comune și de a împărți responsabilitatea viitorului. Este o lecție despre cum identitatea națională se poate îmbogăți prin identitatea europeană, sub cupola valorilor democratice.
Moștenirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului rămâne un punct de referință pentru oricine crede în forța transformatoare a dialogului. CECO a demonstrat că interesele naționale pot fi armonizate într-un cadru supranațional fără a sacrifica demnitatea, ci dimpotrivă, fortificând-o prin apartenența la o familie mai mare.
Astăzi, sub pilonul Verticalitate, privim înapoi la pionierii de la 1951 cu recunoștință. Ei nu au creat doar o uniune a resurselor, ci au definit identitatea unei Europe care alege, în mod conștient, pacea în locul confruntării. Lecția CECO este clară: marile schimbări încep cu pași mici, dar curajoși, ancorați într-o dorință sinceră de a uni destinele umane sub semnul libertății și al solidarității.
Nota Editorială:
Documentarea pentru acest material s-a realizat prin consultarea datelor istorice de pe platforma ro.wikipedia.org. Articolul pentru Uniți Schimbăm (2026) reprezintă o analiză aprofundată a Tratatului de la Paris, fiind redactat cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini, sub îndrumarea echipei editoriale. Textul a fost structurat pentru a evidenția pilonii de Identitate, Verticalitate și Memoria Timpului, transformând informația brută într-o lecție despre demnitatea și viziunea fondatoare a Europei Unite.
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht de către cei 12 membri ai Comunităților Europene, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a reprezentat “o nouă etapă în procesul de integrare europeană“, punând bazele Uniunii Europene.
Tratatul a introdus, printre altele, o cetățenie unică pentru statele membre ale Uniunii, a pus bazele introducerii monedei unice euro, a reiterat necesitatea unei politici externe de securitate comună, alături de schimbări privitoare la modul de desfășurare a activităților instituțiilor Uniunii Europene, precum întărirea puterii Parlamentului European și a votului cu majoritate calificată în Consiliul Uniunii Europene. Dezbaterea va fi accelerată în timpul crizei datoriilor europene, când criteriile de aderare la uniunea monetară, cunoscute drept criteriile de la Maastricht, vor fi aduse în discuție.
Tratatul de la Maastricht a cauzat temeri la momentul semnării sale celor ce se aflau împotriva unei Europe federale. Cu toate acestea, multe dintre cele mai importante atribuții suverane rămâneau în sarcina statelor membre. Dezbaterea privitoare la caracterul constituțional al Tratatului de la Maastricht va continua în deceniile următoare, aceasta culminând cu semnarea Tratatului de la Lisabona.
Introducere
După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.
Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.
Politica externă și de securitate comună
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.
Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.
Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.
Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice
În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.
Modificări ulterioare
Tratatul UE a fost ulterior modificat și completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) și Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziția Parlamentului European prin perfecționarea și extinderea procedeului codecizional.
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.”
Declarația Schuman (9 mai 1950)
Declarația Schuman de la 9 mai 1950 a fost o propunere a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman, de a crea o nouă formă de organizare a statelor Europei, o Comunitate supranațională.
În urma experienței celor două războaie mondiale, Franța a recunoscut că unele valori cum ar fi justiția nu pot fi definite doar în contextul aparatului fiecărui stat.
Era nevoie de mult mai mult decât de o comunitate la nivel tehnic de control al industriilor carboniferă și siderurgică a Franței, Germaniei de Vest și a altor țări sub egida unei Înalte Autorități.
Ea a dus la reorganizarea pașnică a Europei postbelice.
Propunerea a dus mai întâi la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului, dar pe termen lung a fost precursoarea tuturor celorlalte Comunități Economice Europene și a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.
Evenimentul este sărbătorit anual ca Ziua Europei, iar Schuman este considerat a fi unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene.
Robert Schuman, circa 1949. Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (n. 29 iunie 1886, Lëtzebuerg, Luxemburg – d. 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles(d), Lorraine(d), Franța) a fost un politician, om de stat, avocat și diplomat francez. Este considerat drept unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene. În mai multe rânduri ministru, inclusiv ministru al Afacerilor Externe, apoi, în două rânduri, președinte al Consiliului de Miniștri al Franței, Robert Schuman a exercitat și funcția de președinte al Parlamentului European, între 1958 și 1960 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Contextul
Europa abia ieșise din Al Doilea Război Mondial, conflict care aproape că distrusese continentul și a dus la împărțirea lui în două sfere de influență.
Din dorința de a nu mai repeta asemenea distrugeri, a existat un impuls serios către cooperare europeană.
Winston Churchill, stând lângă Robert Schuman la un discurs ținut la Metz la 14 iulie 1946, ceruse o reconciliere franco-germană într-o Europă unită.
La Zürich, Churchill a cerut apoi formarea Statelor Unite ale Europei și, pentru început, a unui Consiliu al Europei.
În discursurile ținute în fața Națiunilor Unite, Schuman a anunțat că o Germanie revitalizată trebuie pusă în contextul unei democrații europene.
Consiliul Europei a fost înființat pentru a da un context general unei uniuni europene în care să fie introduse Comunitățile Europene.
Consiliul a fost marca acestor comunități supranaționale care aveau să intre pe calea unei integrări europene complet democratice.
Schuman a declarat că ideea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului datează dinainte ca el să fie student.
Schuman a inițiat politici de pregătire a acestei mari schimbări politice europene în timpul mandatului său de prim ministru al Franței (1947-1948) și al celui de ministru de externe începând cu 1948.
El a vorbit despre princiile partajării resurselor europene într-o uniune supranațională și la semnarea Statutului Consiliului Europei, la Londra, la 5 mai 1949.
Declarația avea câteva scopuri distincte, pe care le trata deopotrivă:
- Nașterea Europei unite
- Împiedicarea războiului între statele membre
- Încurajarea păcii pe plan mondial
- Transformarea Europei printr-un proces pas cu pas (prin comunități supranaționale sectoriale) cu scopul unificării Europei pe cale pașnică și democratică, incluzând atât Europa de Vest, cât și cea de Est, despărțite pe atunci de Cortina de Fier
- Înființarea primei instituții supranaționale din lume și a primei agenții internaționale anticartel
- Crearea unei piețe unice în toată Comunitatea
- Revitalizarea întregii economii europene începând cu sectorul carbonifer și siderurgic prin procese comunitare similare
- Îmbunătățirea economiei mondiale și ajutarea țărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi cele din Africa.
Redactarea
Declarația propriu-zisă a fost redactată inițial de Paul Reuter, colegul lui Schuman și jurist la ministerul de externe.
A fost apoi editată de Jean Monnet și de alții, printre care șeful de cabinet al lui Schuman, Bernard Clappier.
Variantele intermediare ale documentului au fost publicate de Fundația Jean Monnet.
Ele arată că Reuter a schițat prima variantă, iar Monnet ar fi făcut corecturi minore.
Monnet a tăiat cuvântul supranațional — concept-cheie utilizat de Schuman pentru a descrie noua formă de democrație europeană și l-a înlocuit cu cuvântul ambiguu federație.
Toate elementele cheie, o nouă organizare democratică a Europei, inovațiile supranaționale, Comunitatea Europeană, Înalta Autoritate, comasarea intereselor vitale, cum ar fi cărbunele și oțelul, o piață și o economie unică europeană fuseseră înaintate în mai multe discursuri ale lui Schuman din anii anteriori, la Națiunile Unite, la St James’s Palace, Londra odată cu semnarea statutelor Consiliului Europei și la Bruxelles, Strasbourg și în America de Nord.
Propunerea de înființare a unei Comunități supranaționale a venit ca un șoc binevenit și pozitiv pentru popoarele europene în anii grei ai Războiului Rece, îndepărtând perspectiva unui nou război cu Germania.
Propunerea a devenit o declarație oficială de politică externă a guvernului francez și după două ședințe de cabinet s-a căzut de acord la 9 mai 1950 ca Franța să respecte democratic o asemenea Comunitate care să ajute la stabilirea domniei legii în Europa.
În remarcile introductive, Schuman a dezvăluit că această inovație, aparent doar birocratică, socială și industrială, va avea uriașe repercusiuni politice, nu doar pentru democrația europeană ci și pentru răspândirea principiilor democratice în alte zone, cum ar fi Europa de Est aflată sub ocupația și dominația Uniunii Sovietice, pentru ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare și pentru pacificarea lumii.
Scopul imediat al declarației a fost ca Franța, Italia, Germania de Vest, și țările Benelux să își partajeze resursele strategice pentru a „face războiul nu doar inimaginabil, ci și imposibil din punct de vedere tehnic” și pentru a „construi pace de durată în Europa”.
Rezultatul imediat al acestei inițiative a fost înființarea la 18 aprilie 1951 a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (ECSC), prima dintre cele trei Comunități Europene predecesoare ale Uniunii Europene.
La semnarea tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951, cele șase state semnatare au afirmat într-un document separat că această dată reprezintă nașterea Europei unite.
Semnarea Tratatului de la Paris în anul 1951 - foto preluat de pe publimix.ro
Urmările pe termen lung
Declarația Schuman a marcat adevăratul început al cooperării franco-germane postbelice și al reintegrării Germaniei de Vest în Europa Occidentală.
ECSC a fost înființată prin tratatul de la Paris semnat la 18 aprilie 1951 de liderii celor șase state membre (inclusiv Schuman) au semnat această declarație, afirmând că ea „marchează adevărata fondare a Europei”.
Comunitatea rezultată din această declarație a dus la înființarea a cinci instituții democratice europene: Comisia Europeană, Parlamentul European, Comisiile Consultative (reprezentând societatea civilă), Consiliul de Miniștri și Curtea Europeană de Justiție.
ECSC a introdus o piață unică europeană a cărbunelui și a oțelului, cu prețuri liber stabilite și fără subvenții sau taxe interne de import/export.
Succesul ECSC a dus la alți pași, întrevăzuți de Schuman, și anume crearea Comunițătii Economice Europene și a Comunității Europene pentru Energie Atomică.
Cele două Comisii Europene ale tratatelor ulterioare de la Roma, împreună cu Înalta Autoritate, au fuzionat, înființând Comisia Europeană în anii 1960.
Declarația este văzută ca fiind unul dintre principalele evenimente fondatoare ale UE.
În 1985, în timpul președinției Comisiei Europene a lui Jacques Delors liderii Consiliului Europei s-au întrunit la Milano pentru a decide asupra simbolurilor comunității.
Ei le-au adoptat pe cele stabilite anterior de Consiliul Europei, schimbând doar data Zilei Europei din 5 în 9 mai, pentru aniversarea Declarației Schuman.
Conferința de la Messina (Italia), la care au participat miniștrii de externe ai celor șase state membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1 – 3 iunie 1955) – foto preluat de pe www.consilium.europa.eu
Citate
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.”
„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.”
„Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel…va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”
Text integral
Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.
Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată și activă este indispensabilă pentru menținerea unor relații pașnice. Asumându-și, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franța și-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reușit să realizăm o Europă unită și ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto. Unificarea națiunilor din Europa necesită eliminarea vechii opoziții dintre Franța și Germania. Orice acțiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două țări.
În acest scop, guvernul francez propune să fie întreprinse măsuri imediate într-o direcție concretă, dar decisivă.
Guvernul francez propune ca producția franco-germană de cărbune și oțel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene. Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federații europene și va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.
Solidaritatea de producție astfel stabilită va demonstra că orice război între Franța și Germania devine nu numai inimaginabil, ci și imposibil din punct de vedere material. Înființarea acestei unități de producție puternice, deschisă tuturor țărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor țărilor membre elementele principale ale producției industriale, în condiții egale.
Această producție va fi oferită lumii întregi, fără diferențieri sau excepții, pentru a contribui la creșterea nivelului de trai și pentru a promova realizările pașnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esențiale: dezvoltarea continentului african. În acest mod se va realiza, simplu și rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunități mai largi și mai complexe reunind țări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.
Prin punerea în comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor reuni Franța, Germania și alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federații europene, indispensabilă pentru menținerea păcii.
Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să inițieze negocieri pornind de la următoarele considerente.
Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producției și îmbunătațirea calității acesteia; furnizarea în condiții egale a cărbunelui și oțelului pentru piețele din Franța și Germania, precum și pentru piețele din alte țări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea și îmbunătățirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.
Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condițiile de producție diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producție și investiții, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea prețurilor și crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raționalizarea producției. Circulația cărbunelui și a oțelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale și nu va fi afectată de ratele de transport diferențiate. Se vor crea treptat condiții care vor permite o distribuție cât mai rațională a producției, la cel mai înalt nivel de productivitate.
Spre deosebire de cartelurile internaționale, care au tendința de a impune practici restrictive asupra distribuției și exploatării piețelor naționale și de a menține profituri mari, această organizație va asigura fuziunea piețelor și extinderea producției.
Principiile și acțiunile esențiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state și înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare țară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfășura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunțate și, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluție urmează să fie adoptată.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalități independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un președinte. Deciziile Autorității se vor aplica în Franța, Germania și în celelalte țări membre. În cazul în care deciziile autorității vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.
Un reprezentant al Organizației Națiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate și va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanț al activității noii organizații, în special în ceea ce privește respectarea obiectivelor acesteia.
Instituirea Înaltei Autorități nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcțiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internațională a Ruhrului și obligațiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.
Tratatul de la Nisa este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.
A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.
Scopul inițial al tratatului a fost pregătirea extinderii Uniunii înspre Europa de Est, misiune care inițial îi fusese atribuită Tratatului de la Amsterdam (2 octombrie 1997), fără succes.
Întârzierea ratificării a fost cauzată de către eșuarea acesteia în urma unui referendum de schimbare a Constituției în Republica Irlanda din iunie 2001.
Cu toate acestea, la mai puțin de un an mai târziu un nou referendum va fi ținut, care va permite ratificarea.
Prevederi
Cele mai importante modificări:
- Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate)
- Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.
Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții decât la începuturile integrării europene.
O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.
Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit.
După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa.
Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda.
De la 1 noiembrie 2004, luarea decizilor în 25 s-a făcut după următoarea împărțirea voturilor :
Procedura de luare a decizilor în 27, este aceeași, și se bazează pe aceași repartiție a voturilor, doar că, în plus, Bulgaria are 10 voturi și România 14.
România riscă sancţiuni din partea UE în 11 dosare, din care cinci sunt deja pe masa Curţii de Justiţie a UE
Foto: pexels.com
Autor: Cristina Andrei
21 iulie 2018
Cristina Andrei-
Ştirea zilei: România dată în judecată de Comisia Europeană pentru neconformarea la legislaţia UE în domeniul combaterii spălării banilor
De curând a apărut în spaţiul public ştirea că România este dată în judecată de Comisia Europeană pentru neaplicarea legislaţiei privind combaterea spălării banilor. De ce nu se grăbesc parlamentarii noştri să conformeze legislaţia României cu cea europeană în acest domeniu, de ce în plenul Senatului din 3 iulie a.c., în loc să dezbată Proiectul de lege pe această temă, au prelungit termenul de adoptare tacită de la 45 la 60 de zile este altă poveste (care se pare că mult ne va costa: o amendă de aproape 2 mil. euro + penalităţi de 21.000 euro pe fiecare zi de întârziere). Parlamentarii noştri au alte preocupări – în special modificarea în regim de absolută urgenţă a altor legi şi legişoare, care să le permită fel şi fel de lucruri nu tocmai creştineşti unor fel şi fel de infractori nu tocmai compatibili cu funcţiile publice pe care le deţin.
Mai toată presa a preluat ştirea de mai sus, comentând în fel şi chip, prezentând mai pe scurt sau mai pe larg cazul României şi sancţiunile pe care le riscă pentru neadaptarea legislaţiei la Directiva UE 2015/849 privitoare la combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului.
Ce a mai zis Comisia Europeană iar presa nu ne-a înştiinţat
Se pare însă că puţină lume a citit cap-coadă notificarea emisă de Comisia Europeană în 19 iulie a.c., majoritatea jurnaliştilor oprindu-se la Comunicatul de presă din acea zi. Dacă s-ar fi deranjat vreun ziarist să citească această notificare, ar fi aflat (şi poate ne-ar fi înştiinţat şi pe noi, ca un ziarist responsabil ce s-ar fi găsit) că România este pe cale de a fi iminent trimisă în judecată de către Comisia Europeană pentru nu mai puţin de şase alte încălcări/neconformări cu directivele europene, în materie de:
Securitate cibernetică:
Comisia a decis să trimită notificare oficială României şi altor 16 state, privitoare, printre altele, la netranspunerea în legislaţia internă a Directivei UE 2016/1148 referitoare la securitatea reţelelor şi sistemelor informatice;
Calitatea aerului
- limitarea emisiilor de agenţi poluanţi de la instalaţii medii de ardere, conform Directivei UE 2015/2193; întrucât termenul de aplicare a Directivei a trecut şi România nu a răspuns scrisorii oficiale de notificare din ianuarie 2018, Comisia trimite un aviz şi, dacă România nu răspunde în două luni, va fi trimisă în judecată la Curtea de Justiţie a UE
- controlul emisiilor de bioxid de sulf de la două mari instalaţii de ardere (de la Govora 2 şi Deva 2, care pun în pericol mediul şi sănătatea publică), care s-ar realiza prin transpunerea Directivei UE 2010/75 privind emisiile industriale (al cărei termen a trecut şi el de mult, astfel că au fost deschise procedurile de trimitere în judecată a României)
Protecţia animalelor de laborator: România şi încă cinci state ale UE (Estonia, Germania, Portugalia, Slovacia, Spania) nu se conformează Directivei UE 2010/63 privitoare la protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice; aceste state urmează să primească o scrisoare oficială de înştiinţare asupra neajunsurilor legislaţiei lor în materie, după care, în caz că nu primeşte răspuns în termen de două luni, Comisia va trece la următorii paşi pentru trimiterea în judecată.
Asigurarea autovehiculelor: România va primi o scrisoare oficială de notificare privitoare la neadaptarea legislaţiei în materie de asigurare a autovehiculelor la Directiva CE 2009/138 (aşa-numita “Solvency 2″), referitoare la activităţile de asigurare şi reasigurare.
Migraţia legală a studenţilor şi cercetătorilor din ţări non-UE: S-au elaborat scrisori oficiale de notificare pentru 17 ţări, printre care şi România, pentru necomunicarea către UE a stadiului transpunerii Directivei UE 2006/801 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair.
Aşadar, conform notificării CE din 19 iulie 2018, România este trimisă în judecată pentru neadaptarea la legislaţia europeană privitoare la combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului şi s-a pornit procedura de trimitere în judecată pentru neconformarea la Directiva UE 2010/75 privind emisiile industriale. Urmează ca România să fie trimisă în judecată pentru alte cinci neconformări/încălcări privitoare la mediu, securitatea cibernetică, protecţia animalelor, serviciile de asigurări şi migraţia studenţilor şi a cercetătorilor.
Câte dosare deschise are azi România la Curtea de Justiţie a UE?
Însă toate cele de mai sus reies dintr-o singură notificare a Comisiei Europene, emisă într-o zi oarecare.
Dacă cineva are curiozitatea – iar eu, ca de obicei, am avut-o – de a intra pe site-ul UE, secţiunea “Decizii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor” va afla încă şi mai multe amănunte, precum faptul că actualmente România este trimisă în faţa Curţii de Justiţie a UE în cinci dosare. Pe lângă cel mai recent (deschis în 19 iulie a.c.), ce “face ştirile” zilele astea, legat de neconformarea la legislaţia UE privind combaterea spălării banilor, găsim aici încă patru dosare: trei legate de mediu şi unu legat de energie, deschise în perioada 15 feb. 2017-25 ian. 2018, respectiv:
- un dosar deschis pe 17 mai 2018 pentru că România nu a întreprins acțiunile necesare încă din 2007 pentru protejarea sănătății cetățenilor faţă de poluarea cu particule fine (PM10)
Dosarele acestea, ce au ajuns sau urmează să ajungă pe masa Curţii de Justiţie a UE, reprezintă doar câteva dintre priorităţile reale ale României în privinţa angajamentelor pe care şi le-a luat faţă de Uniunea Europeană. Unele dintre aceste priorităţi privesc însăşi sănătatea populaţiei României, afectată de mediul îngrozitor de poluat. Sănătate care, se vede treaba, are o mult mai mică importanţă în ochii aleşilor noştri, care de peste un an se ocupă cu drag şi spor de amarnica soartă a tagmei infractorilor condamnaţi, din care fac (sau vor face?) parte…
Este încă incert ce fel de medicamente vor controla olandezii la Amsterdam…
foto preluat de pe adevarul.ro
articol de George Simion (preluat de pe adevarul.ro)
23 februarie 2018
George Simion - presedintele Platformei Unioniste Actiunea 2012
Iarba de la Amsterdam e preferată în faţa DNA-ului românesc
Prea mici pentru a avea aspiraţii europene! Cam aşa suntem în acest moment văzuţi la Bruxelles, dar, ce e mai grav, aşa ne vedem şi noi. Preocupaţi cu războaie fratricide, uităm că rolul nostru ca ţară în conglomeratul european ar trebui să fie cel puţin la dimensiunea statală. Am urmărit în ultimele luni involuţia (de fapt absenţa) noastră dintr-o decizie definitorie pentru viitorul configuraţiei europene…
Miercuri am asistat la o reacţie cu potenţialul de a vindica eforturile nereuşite ale României de a găzdui la Bucureşti sediul Agenţiei Europene a Medicamentului. Preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, a cerut printr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, să facă publice toate documentele, inclusiv cele confidenţiale, referitoare la candidatura cu succes a Olandei, în dauna României şi altor ţări care au depus dosare serioase privind relocarea acestei importante instituţii care în prezent îşi are sediul central în Londra. Iminenta ieşire a Marii Britanii din spaţiul comunitar în urma referendumului numit ad-hoc Brexit a impus mutarea sediului AEM într-o ţară cu angajament pe termen lung faţă de Uniunea Europeană.
În al 11-lea an de la accederea în UE, Bucureştiul nu găzduieşte nicio instituţie europeană importantă, cu toate că România are atuuri importante, precum securitate, expertiză şi costuri mai reduse în comparaţie cu alte ţări membre. Candidatura capitalei noastre pentru primirea sediului AEM a cuprins un dosar respectabil, inclusiv un clip de prezentare a avantajelor ţării noastre. Cu toate acestea, Bucureştiul nu s-a calificat în finală, unde au ajuns metropolele occidentale Milano, Copenhaga, Barcelona, Viena şi Amsterdam. Până la urmă, cea din urmă a fost declarată câştigătoare în urma unei selecţii deloc transparente, cu criterii şi anexe secretizate, împotriva principiilor europene.
Coincidenţă sau nu, exact în ziua în care Antonio Tajani i-a cerut lui Juncker să facă lumină asupra candidaturii Amsterdamului, şeful de cabinet al Preşedintelui Comisiei Europene a fost demis Alexander Italianer (un olandez – probabil… altă coincidenţă), iar în locul său a fost promovat avocatul german Martin Selmayr, supranumit „Monstrul” printre birocraţii din Bruxelles. Solicitarea italianului Tajani este cel mai probabil motivată de speranţele neîmplinite ale capitalei financiare a Italiei, Milano, de a-i primi pe cei aproape 900 de angajaţi ai AEM. Relocarea sediului acestei agenţii are o importantă miză economică, prin prisma cheltuielilor de funcţionare a instituţiei, bani care vor urma să intre în economia ţării care va găzdui agenţia.
Românie, unde eşti?
În toamna anului 2017, AEM a organizat un sondaj printre angajaţii săi, pentru a afla în ce oraşe îşi doresc aceştia să lucreze în viitor. A fost un vot cu multiple opţiuni între cele 19 oraşe care îşi depuseseră candidatura, iar Amsterdam a reieşit ca varianta preferată, cu 81% din voturi, urmat de Barcelona (76%), Viena (73%), Milano (69%) şi Copenhaga (65%), în timp ce Bucureştiul s-a clasat pe locul al 18-lea, cu doar 8% din sufragii. Mai puţine voturi decât noi a avut doar capitala bulgară Sofia, cu 6%.
Mass media din Occident a relatat despre faptul că un puternic opozant al ideii de relocare a sediului EMA în Europa de Est a fost grupul minorităţilor sexuale LGBT din cadrul agenţiei. Într-o scrisoare deschisă către Guido Rasi, preşedintele executiv al EMA, Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, Jean-Claude Juncker şi Antonio Tajani, grupul LGBT a arătat că România, Bulgaria, Polonia şi Slovacia nu recunosc căsătoriile sau parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, motiv pentru care angajaţii LGBT ar fi dezavantajaţi.
EMA a calculat că pentru a nu periclita continuitatea activităţii agenţiei ar avea nevoie să păstreze cel puţin 65% din actualii angajaţi, aşa încât doar primele cinci oraşe-candidat, singurele care au înregistrat peste 65% din sufragii, s-au calificat în finală. Având în vedere că Barcelona a ieşit din cursă cel mai probabil din cauza mişcărilor secesioniste din Catalonia, dintre cele patru metropole a fost ales Amsterdamul, însă nu fără a ridica unele semne de întrebare.
În virtutea descentralizării instituţiilor europene şi a cerinţei ca şi statele „Noii Europe” să se bucure de încrederea pe care o presupune responsabilitatea suplimentară a găzduirii sediului unei importante agenţii a Uniunii, s-ar cuveni ca şi Bucureştiul să se găsească pe harta funcţionarilor europeni. De remarcat că până la acest moment nu s-a înregistrat nicio reacţie din partea Guvernului României în urma gestului întreprins de Preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, într-o chestiune care a impactat ţara noastră în plan economic şi al prestigiului.
Uniunea Europeană nu însemnă numai Bruxelles, Strasbourg sau Berlin. Iar în anii ce vin, măcar de dragul unei populaţii prin definiţie pro-europeană, am putea face mai multe pe speţe similare. Altfel, instituţional. Europa pentru noi nu va însemna mai mult decât un prim coffee-shop găsit pe o stradă din Amsterdam.
Uniunea Europeană (abreviat UE) este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Drapelul Uniunii Europene – foto: ro.wikipedia.org
Deviză: In varietate concordia (Unitate în diversitate)
Imn: Odă bucuriei (orchestral)
Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. Cele mai importante instituții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni.
Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate.
Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE și-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.
Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 17,6 trilioane de dolari americani în 2011 (mai mare decât orice altă țară din lume), care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.
Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate.
În 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru că peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa”
După al Doilea Război Mondial, mișcarea integrării europene a fost văzută de mulți ca o scăpare din formele extreme de naționalism care au devastat continentul de două ori în același secol. Una din aceste încercări de a-i uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de a elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor intre industriile grele naționale.
Membrii fondatori ai Comunității au fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.
În 1957, șase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și creează Comunitatea Economică Europeană, înființând o uniune vamală și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958
Comunitatea Economică Europeană și Euratom au fost create separat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deși împărțeau aceleași instanțe și Adunarea Comună. Conducerea acestor Comunități erau denumite Comisii, opusul „Înaltei Autorități”. Comunitatea Economică Europeană era condusă de Walter Hallstein iar Euratom integra sectoare de energie nucleară, pe când CEE avea să dezvolte uniunea vamală dintre membri.
În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franța care dorea limitarea puterii supranaționale. Totuși, în 1965 s-a ajuns la un acord, iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, care erau denumite împreună drept Comunitățile Europene, deși era cunoscută doar Comunitatea Europeană. Jean Rey a prezidat pentru prima Comisie unită.
În 1973, Comunitățile s-au lărgit prin includerea Danemarcei (inclusiv Groenlanda, care a părăsit comunitățile în 1985), Irlanda și a Marii Britanii. Norvegia a negociat aderarea în același timp dar votanții norvegieni au respins planul de aderare într-un referendum, așa că Norvegia a rămas în afara uniunii.
În 1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru Parlamentul European.
Grecia a aderat în 1981,
Portugalia și Spania în 1986.
În 1985, Acordul de la Schengen a dus la spațiul fără controale vamale între cele mai multe state membre și câteva state non-membre.
În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunități iar Actul Unic European a fost semnat.
În 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a comunității ca parte a noii Germanii unite. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.
Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare, pe 1 noiembrie 1993, iar în 1995 Austria, Finlanda și Suedia au aderat la nou înființata UE.
În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state membre. De atunci, Zona Euro a crescut la 17 state.
În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, când Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune.
12 decembrie 2002: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004 – foto: ro.wikipedia.org
La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state membre.
În același an Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011.
În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru parlamentul european care au dus la continuarea mandatului de președinte al comisiei de Barosso, iar în 2009 Islanda și-a depus formal candidatura pentru aderarea la UE.
În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare și a reformat multe aspecte ale UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii Europene, transformând sistemul celor 3 comunități într-o singură entitate cu personalitate juridică internațională și a creat funcția permanentă de Președinte al Consiliului European, primul care ocupă această funcție fiind Herman Van Rompuy și un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și securitate, Catherine Ashton.
La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE. Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea țării la Uniunea Europeană, 66% din cetățenii croați prezenți la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea a avut loc la 1 iulie 2013.
Formarea Comunităților Europene
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org
Comisia Europeană a publicat propunerea sa privind includerea unui capitol referitor la comerț și la dezvoltarea durabilă, inclusiv la forța de muncă și la mediu, în cadrul actualelor negocieri comerciale dintre UE și SUA pentru Parteneriatului transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP).
UE dorește introducerea unor prevederi mai ambițioase în materie de mediu și dezvoltare durabilă în cadrul TTIP – foto: green-report.ro
Capitolul propus, referitor la dezvoltarea durabilă în cadrul TTIP, conține cele mai ambițioase propuneri prezentate vreodată unui partener comercial cu privire la aceste aspecte. Această abordare respectă noua strategie comercială a UE, „Comerț pentru toți”‘, care vizează elaborarea unor politici comerciale mai responsabile, atât la nivel intern, cât și la nivel mondial.
Scopul principal al acestui capitol este de a asigura respectarea, atât în UE, cât și în SUA, a unor standarde stricte în domeniul forței de muncă și al mediului și de a permite cooperarea între părți în vederea abordării provocărilor economiei globale, cum ar fi, printre altele, munca copiilor, sănătatea și siguranța la locul de muncă, drepturile lucrătorilor și protecția mediului.
„(…) propunem, în cadrul negocierilor comerciale dintre UE și SUA, o abordare foarte ambițioasă privind dezvoltarea durabilă, care va fi respectată și pusă în aplicare imediat după semnarea acordului. Cooperarea cu SUA ne-ar permite să luptăm în mod mai eficient, la nivel mondial, pentru adoptarea unor practici mai responsabile. În același timp, am garanta că standardele noastre actuale stricte, chiar dacă sunt uneori diferite, sunt respectate atât în UE, cât și în SUA”, a declarat Cecilia Malmström, comisarul UE pentru comerț.
Propunerea privind dezvoltarea durabilă în cadrul TTIP se referă și la angajamentele asumate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii (OIM) și al acordurilor multilaterale de mediu, pentru a asigura respectarea, de către ambele părți, a unui ansamblu comun de standarde și norme fundamentale privind forța de muncă și protecția mediului. În plus, textul include obligația de a nu admite derogări de la legislația națională în domeniul muncii și al protecției mediului cu scopul de a atrage schimburi comerciale sau investiții.
Prevederi amănunțite referitoare la mediu, incluse în capitolul privind dezvoltarea durabilă:
Consolidarea cooperării dintre UE și SUA în vederea combaterii exploatării ilegale a pădurilor, a pescuitului ilegal sau a comerțului ilegal cu specii sălbatice pe cale de dispariție;
Elaborarea unor politici care să permită prevenirea sau minimizarea efectelor negative asupra sănătății umane și asupra mediului legate de comercializarea substanțelor chimice sau a deșeurilor;
Promovarea comerțului cu mărfuri și tehnologii ecologice și a investițiilor în acest domeniu, legate, de exemplu, de producția de energie din surse regenerabile;
Un angajament privind conservarea biodiversității și a ecosistemelor, punerea în aplicare a unor măsuri eficace pentru a asigura utilizarea și gestionarea durabilă a resurselor naturale, în special în domenii precum pădurile, pescuitul, fauna sălbatică, și resursele biologice.
Suntem șocați de moartea tragică a leului Cecil și vă cerem să luați măsuri rapide pentru a opri declinul populației de lei din Africa. Vă cerem să vă asigurați că leii sunt clasificați ca specie pe cale de dispariție și să interziceți importul trofeelor de vânătoare care pun în pericol supraviețuirea acestor animale magnifice
Un dentist american a ajuns pe prima pagină a ziarelor după ce a ucis cu sânge rece un leu foarte blând pe nume Cecil.
Gestul lui condamnabil ne oferă acuma o ocazie unică să salvăm toți leii din lume.
Europenii și americanii înstăriți merg în Africa și plătesc bani grei pentru a vâna lei și alte animale exotice. Vânătoarea e pentru ei un sport, iar trofeele sunt luate cu mândrie acasă.
Dacă vom lua atitudine acum, putem convinge SUA și Europa să interzică importul trofeelor de vânătoare care pun în pericol supraviețuirea acestor animale magnifice.
Unii politicieni sunt deja în favoarea acestei măsuri, dar pentru a câștiga, avem nevoie de un val uriaș de susținere, la nivel mondial. Putem face asta: 1.4% dintre utilizatorii de Internet din toată lumea primesc acest mail. Dacă fiecare dintre noi semnează și mai convinge o persoană să semneze, putem ajunge la aproape 3%! Iar dacă vom convinge 3 persoane, putem ajunge chiar la 6%!
Semnați petiția și trimiteți această campanie prietenilor pe Facebook, Twitter, email… peste tot… înainte ca lumea să uite de Cecil:
În Zimbabwe, toată lumea îl știa și îl iubea pe Cecil, celebru pentru coama lui neagră și pentru cât de prietenos era cu turiștii și fotografii.
Vânătoarea care l-a avut ca țintă a durat 40 de ore și a fost extrem de violentă: vânătorii l-au atras afară din refugiul lui, l-au împușcat și l-au lăsat să agonizeze peste noapte. Dimineața l-au ucis și i-au scos în mod ilegal zgarda de localizare, după care l-au decapitat și l-au jupuit pentru a obține trofeele de vânătoare.
Iar ca și când o tragedie nu ar fi de ajuns, mai mult de zece pui sunt în pericol să fie uciși de alți lei în acest moment – lucru care se întâmplă frecvent când un mascul moare.
Zimbabwe și alte țări aflate în aceeași situație nu vor opri aceste crime sau schimba legislația decât dacă profiturile obținute din vânătoare sunt amenințate. Dacă SUA și Europa vor interzice importurile de trofee din țările care nu au dovedit că vânătorile desfășurate pe teritoriul lor sunt sustenabile, putem fi siguri că leii vor supraviețui.
E o măsură de bun-simț, iar unii lideri europeni militează deja pentru ea, dar știm căt nu va fi luată decât dacă va avea o susținere globală fără precedent. Dacă vom semna cu toții și ne vom convinge și prietenii să semneze, putem câștiga.
Dați click mai jos pentru a semna petiția și trimiteți vestea mai departe, înainte să pierdem această șansă, în onoarea lui Cecil:
Comunitatea Avaaz a luptat și a câștigat numeroase bătălii pentru protejarea celor mai amenințate specii, de la balene la tonul roșu. De fiecare dată, am acționat în forță exact la momentul oportun și am știut să îl folosim, ghidați de convingerea că putem crea o lume mai bună prin sustenabilitate. Acum, hai să ne unim forțele pentru lei!
Cu speranță,
Mia, Rewan, Luis, Danny, Jooyea, Sobaika, Ricken și întreaga echipă Avaaz
Altceva este mai șocant – faptul că li se neagă grecilor dreptul de-a zice “nu”, nu vrem să plătim noi datoria statului. În mod ironic, atitudinea asta vine mai ales din partea unora care vor să aibă treabă cât mai puțină cu statul și care se supără când statul lor le bagă mai adânc mâna în buzunar.
Însă vremurile în care datoria personală era pedepsită cu închisoarea iar datoria națională cu invazia au trecut. Tot ironic – în ca-pi-ta-lism, responsabilitatea pentru un credit este a celui care dă banii nu a celui care îi primește. Creditorul este cel care trebuie să se asigure că împrumutatul are de unde să dea banii înapoi, că este în stare, că vrea și – mai presus de toate – că are garanții. Ei bine, în mod normal nimeni n-ar fi împrumutat Grecia până la nivelurile de acum fără garanțiile oferite în mod abstract de zona euro și în mod foarte concret de Banca Centrală Europeană. Acum a venit decontul.
Ce garanții oferea la rândul ei Grecia pentru a face parte din zona euro? Puține. A fost vârâtă acolo, totuși, dintr-o ambiție în principal politică. Acum, aceeași politicieni constată că ambiția a fost prea mare. Ce i s-a cerut în schimb? Reducerea tot-proverbialei “corupții”? Nu, dimpotrivă, i s-a cerut să întoarcă banii primiți – să cumpere de exemplu submarine germane, fregate franțuzești și elicoptere în co-producție.
De altfel, cheltuielile militare disproporționate sunt cu adevărat singurul mare punct care face diferența între finanțele publice grecești și cele ale oricărei alte țări din Zona Euro. Cu o medie de 5% în 25 de ani față de 1-2% la alții, așa au strâns grecii 100% din PIB în plus la datoria publică.
Ambiția de a se înarma le aparține, dar ea nu a fost vreodată stăvilită. Nici direct – pentru că plusul de cheltuieli prinde bine și capacității militare din ce în ce mai veștede a UE și comenzilor pentru o industrie bine-conectată politic. Nici indirect – pentru că motivația Greciei este un război rece cu de-altfel aliatul Turcia, pe seama unei situații rușinoase pentru Uniunea Europeană: Chiar și în acest moment, nordul Ciprului, un teritoriu care se află de drept sub jurisdicția Uniunii Europene, este ocupat militar de un stat NATO dar non-UE: Turcia.
Deci pe scurt: Creditorii Greciei au introdus-o într-un club al garanțiilor deși nu merita, i-au finanțat cheltuielile nesustenabile deși erau făcute în scop de înarmare, deci inerent riscante, au primit bucuroși banii înapoi pe comenzi și n-au făcut nimic pentru a elimina sursa potențialului conflict.
Ce au făcut în schimb? Au decretat, prin normele “prudențiale” Basel 2 că împrumuturile către orice stat din zona euro este complet lipsit de riscuri, asta în timp ce agențiile de rating îi evaluau pe greci aproape de ratingul maxim (poate și de acolo ar trebui să ceară despăgubiri cei care se simt acum buzunăriți de greci). În timpul ăsta, aceleași Germania și Franța făceau presiuni, cu succes, pentru tăierea colților Tratatului de la Maastricht, ca să poată depăși fără consecințe deficitul bugetar de 3% pentru că (vai!) politicienii lor aveau alegeri de câștigat.
Iar grecii au fost acum la vot și li s-a cerut să plătească nota pentru un ospăț pe care nu l-au comandat niciodată și din care, oricât de abundente, au primit totuși doar resturile. Este dreptul lor legitim și suveran să zică “nu”!
.svg){kind=small}
