Articole

Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Războiul de Independență de la 1877

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol realizat de A, Savin, publicat in Revista Moldova Noastra, Chisinau, preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Doi beţivani mergeau pe un pod. În întîmpinarea lor venea un alai de nuntă. Unul dintre beţivani zise: „Haide şi le-om da la moacă”, la care al doilea răspunse în replică: „Dar dacă ei ne vor da nouă?”. Primul, se uită la el nedumerit şi rosti indignat: „Bine, dar nouă pentru ce?”

 

Rusia, în urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei. Răşluindu-le teritoriile (cazul României), ea, ulterior, se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora. O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută treizeci de ani ne dovedeşte cu lux de amănunte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii Rudolph Kellen menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor. Unele dintre ele (mai ales atunci cînd este vorba de marile imperii) nu vor să înţeleagă că şi lor li se poate răspunde cu aceeaşi monedă (vezi bancul de mai sus). Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

Principatul Romania, 1872-1881 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Unul dintre argumentele înaintate de către adepţii teoriei „trădării – ca trăsătură specifică a caracterului naţional al românilor” este aderarea Regatului Român la Tripla Alianţă în anul 1883. Aceasta numai la cinci ani după ce „ingrata” Românie a căpătat independenţa de stat din mîinile ruşilor! Mai mult decît atît: „graţie” Sankt-Petersburgului, România a căpătat ieşire la Marea Neagră şi (culmea!) gurile Dunării. În legătură cu această „trădare” este invocată celebra frază a contelui Andrassy (ministrul de externe al Imperiului Habsburgic) rostită cu ocazia poziţiei ţării sale în timpul războiului Crimeei: „Lumea încă se va cutremura de nerecunoştinţa noastră!”.

Smârdan 1877 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Smârdan 1877 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Istoricii şi politicienii ruşi suferă de un fel de amnezie care poartă un caracter absolut selectiv şi care se manifestă numai atunci cînd este convenabil „pacientului”. Din cele de mai jos vom demonstra că nu România, ci tocmai Rusia şi-a încălcat obligaţiile de aliat şi anume ea a răspuns cu cea mai neagră ingratitudine la ajutorul acordat de români în timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.

 

CADRUL INTERNAŢIONAL

În anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană.

Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane.

Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti.

Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei.

Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă.

În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci).

Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi.SUA încă nu ieşise pe arena mondială în calitate de actor al relaţiilor internaţionale (lucru care va avea loc abia la sfîrşitul secolului XIX). Washingtonul încă nu „valorificase” pe deplin fieful latino-american pe care şi l-a atribuit cu de la sine putere conform „Doctrinei Monroe”.

Aceasta proclama-se lozinca: „America – pentru americani!” (citeşte: „America – pentru yankei!”).
Cu atît mai mult, cu cît în statele sudice se manifestau tot mai intens tendinţe secesioniste care au răbufnit într-un sîngeros război civil (anii 1861-1865).

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia.

Ea era condusă de către unul dintre cei mai geniali oameni politici ai tuturor timpurilor şi popoarelor (după părerea mea): Otto von Bismarck.

Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte.

Sabia lui Ahmed Paşa capturată de români la Plevna - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Sabia lui Ahmed Paşa capturată de români la Plevna – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei.

După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich [3] (prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei).

Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917).

Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei.

Gurile Dunării şi Insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman [3], deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse.

Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei.

Din acest moment, „omul bolnav al Europei”{Turcia} [4] a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali.Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat.

Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”.

Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat.

Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă” [5].

O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală [6].

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) -  foto preluat de pe wikimedia.org

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) - foto preluat de pe wikimedia.org

Înfrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti.

Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească.

Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima – în 1862) [7].

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”) – fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapăt, conducătorii reali ai noului principat unit, – A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat.

Începînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII).

La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

Primirea Prinţului Carol al României in Bulgaria - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Primirea Prinţului Carol al României in Bulgaria – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

[1] În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

[2] Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

[3] Delta Dunării şi insula Şerpilor fuseseră anexate de Rusia conform prevederilor Păcii de la Adrianopol din anul 1829.

[4] Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

[5] Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

[6] Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

[7] În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

 

DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Statele mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă independentă. Cu atît mai mult aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul Stat Român făcea parte dintr-o asemenea categorie.

La est – imperiul ţarist, la asfinţit – cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre – Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi.

Într-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri.

Este normal că românii trebuiau să bată la mai multe uşi pentru a putea alege cea mai bună soluţie. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este absolut naiv.

Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”.

Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare.

Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă) în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit şi după tratatul de la Adrianopol din anul 1829 a devenit o simplă formalitate.

Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea partea şi cel otoman).

De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care i-au mai rămas.

În secolul XIX cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă (azi acest rol îl joacă şi mai pregnant SUA), dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism.

Chiar şi titlul oficial de „principe” pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881 înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulară[1] decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai României (vom folosi şi noi de acum înainte această denumire în locul celei oficiale „Principatele Unite”) au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German.

Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României – Austria.
Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă era vizată Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi – Austria şi Prusia – nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune.

Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici”[2] („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu[3].

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică (se are în vedere Războiul de Independenţă din anii 1877-1878) au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes.

Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorgintă religioasă sau civilizaţională (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

 

PLANURILE REVANŞARDE ALE RUSIEI

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului.

El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus.

Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei.

Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici.

Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari.

Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.
Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse.

La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea.

De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei.

Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova[4], aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german.

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte.

Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei.

După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi – Constantinopolul.

De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei.
La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă.

Visand la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia[5].

Lupta de la podul Skit in Bulgaria -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Lupta de la podul Skit in Bulgaria – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic.

După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!”
Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului.

Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).
De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor.

Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania.

Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate.
Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau la desfiinţarea monarhiei austro-ungare).

Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică.

Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită.
Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor[6].

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina – o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie[7] dorea să şi-o alipească. Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini.

În anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. În ciuda concursului din partea miilor de voluntari[8] trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă.

Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei!

Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică.

Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism.

De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil.

Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

[1] Dupa părerea mai multor cercetători, orînduirea feudală a luat sfîrşit cu adevărat abia în urma Primului Război Mondial cînd au dispărut de pe harta lumii majoritatea monarhiilor care îşi aveau începutul încă în Evul Mediu.
Dinastiile ereditare aflate la conducerea statelor europene au fost înlocuite cu preşedinţi aleşi ai unor republici de tip modern bazate pe dreptul la vot universal şi separarea puterilor.

[2] Bismarck nu a dorit să includă Imperiul Habsburgic în proiectul său al unei Germanii unificate, deoarece se temea de diluarea elementului etnic german, or, în Austria doar 10% din populaţia imperiului o alcătuiau etnicii germani şi o asimilare a alolingvilor era, practice, imposibilă.

[3] Să nu uităm şi faptul că Marea Britanie niciodată nu a acţionat din sentimente pur altruiste, or, imperialismul englez era vestit prin mercantilismul său. Dacă o situaţie oarecare nu promitea nici un fel de dividende serioase imediate sau de perspectivă, Londra prefera să rămînă într-o parte sau să lupte cu mîini străine.

[4] Sadova: un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică.
După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

[5] Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

[6] În urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari).
Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

[7] Capitala Muntenegrului pînă în anul 1914.

[8] Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari.
Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa ruseasca.

 

CONVENŢIA SECRETĂ RUSO-ROMÂNĂ DIN ANUL 1877

Razboiul de Independenta 1877-1878 -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de Independenta 1877-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris.

Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se referă, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri.

Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor – să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”).

Este destul să ne amintim că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin … „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.

Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către congresul de la Paris în anul 1856 nu a fost nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”.

Să nu uităm că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!).

Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”).

Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor.

Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici.

De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă[1] (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear).

Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume – SUA.
Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia?

Răspunsul este categoric: – Nu! După cum am mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853.

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă.

În plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros.
Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”[2].

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.
Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării.

La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc[3].

Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile![4]
Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”[5].

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”[6]. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”[7].

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

Razboiul de Independenta 1877-1878 -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de Independenta 1877-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Încă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă.
Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi – naufragiul!”.

Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.
Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt)[8], trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi).

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Batalia de la Plevna 1877 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Batalia de la Plevna 1877 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Spuneam mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar de nimic, aşa precum a fost în secolul XVIII. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), ruşilor – în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele[9] au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă.

Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1682.

Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară[10].

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa, pictură de Henryk Dembitzky (1830-1906) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa, pictură de Henryk Dembitzky (1830-1906) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. În locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă.

S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.
Reformele însă au purtat un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe.

Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire.

De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă[11].

[1] Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

[2] În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene. Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota – literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa. Dupa catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

[3] În această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt.

[4] Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

[5] Memoriile regelui Carol Ial României de un martor ocular, Bucureşti, Edit. Tipografiei ziarului „Universul”, 1911, vol. IX, p. 16.

[6] Istoria Diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potiomkin. Traducere din limba rusă. Bucureşti, Edit. „Cartea rusă”, 1947, vol. III, p. 49.

[7] „Monitorul Oficial, nr. 74, luni, 4 aprilie 1877, p. 2279, col. 1

[8] Istoria Diplomaţiei…, vol. III, p. 49

[9] Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice.

[10] Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului. Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk). Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe.

[11] În anul 1881, Alexandru II „Eliberatorul” a fost omorît într-un atentat cu bombe de către teroriştii nihilişti din gruparea revoluţionară „Narodnaia Volea” („Voinţa Poporului”).
Ceea ce este interesant că marile puteri preîntîmpinau România cu privire la o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud.
Acest lucru l-a făcut chiar Andrassy, la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României).

În această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană[2].

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke aşa şi nu a putut fi reeditat în Balcani[3].

Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars).

Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei[4].

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente:

– Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă.
Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru[5].

– Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin[6].

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război. Vom menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial[7], mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

 

MAURUL ŞI-A ÎNDEPLINIT SARCINA, MAURUL – POATE SĂ PLECE !

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul). Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante. Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali! De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă.
Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Motivaţia rusească a fost absolut inconsistentă din următoarele considerente:

1) Italia nu a fost vasală a Austriei, după cum nu au fost nici principatele germane aliate ale Prusiei. Să nu uităm că Italia a ştiut să le aducă aminte „binefăcătorilor” pentru ofensa din 1866 prin intrarea sa în război de partea Antantei în Primul Război Mondial.

2) Armatele italiene, spre deosebire de cele româneşti, au fost bătute măr de austrieci la Custozza, iar flota ei înecată la Lissa şi austriecii într-adevăr ar fi fost înjosiţi dacă ar fi fost forţaţi să negocieze cu acei pe care i-au învins într-o manieră atît de categorică pe cîmpul de luptă.
Or, în confruntările cu armata otomană la Plevna, Griviţa, Smîrdan şi Vidin, armata română a ieşit victorioasă. Însuşi Osman-Paşa (care i-a bătut în repetate rînduri pe ruşi) nu a considerat mai prejos de demnitatea sa să-şi predea sabia colonelului român Cerchez.

3) La Congresul de pace de la Westfalia din anul 1648 (care a pus bazele sistemului internaţional modern şi ale diplomaţiei, în genere), vasalii au stat la aceeaşi masă de tratative cu foştii seniori, tratînd cu ei de la egal la egal şi nimeni nu a resimţit careva inconvenienţe legate de „cinste şi onoare”.

România nu a obţinut nimic, deoarece trupele sale se aflau la sud de Dunăre, iar pe teritoriul ei staţionau cele ruseşti. Coraportul de forţe era net în defavoarea românilor.
Marile puteri europene erau prea îngrijorate de iminenţa ieşirii Rusiei la Mediterană pentru ca să mai ia în considerare pretenţiile îndreptăţite ale micuţelor ţări balcanice.

A ceda în chestiuni minore, pentru a cîştiga în cele majore (care ţineau de propriile lor interese, bineînţeles!) – iată tactica aplicată de către „granzii” Europei în sinuoasa problemă balcanică. Rusiei i s-a permis să se complacă în postura de tutelară al Serbiei, Muntenegrului şi României, silind-o să cedeze în principalul: influenţa reală în regiune.

[1] În acest număr erau incluşi: 59.000 – armata operaţională, 30.000 – batalioanele de miliţii, 16.000 – gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

[2] Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2000, pp. 90-92.

[3] Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, autor al teoriei „războiului-fulger” care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari concentrate pe direcţiile principale.

[4] Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului.

[5] Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

[6] A fost destulă această prezenţă rusească nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

[7] Spre deosebire de unele lupte cu caracter local din cadrul Primului Război Mondial (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz) importanţa cărora a fost umflată artificial pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice.

 

SAN-STEFANO

Semnarea Tratatului de pace de la San Stefano, Turcia, 1878, gravură preluată de pe historic.ru

Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.
La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

– Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.
Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].
Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

cititi despre Tratatul de pace de la San Stefano si pe www.unitischimbam.ro

 

CONGRESUL DE LA BERLIN

Anton von Werner, Congress of Berlin (1881) Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav.
Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană.
Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei. Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească. În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sîrbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

cititi despre Tratatul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) si pe www.unitischimbam.ro

[1] „Monitorul Oficial”, nr. 220, miercuri, 4 octombrie1878, p. 5614, col. 2.

[2] Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui M. Kogălniceanu relative la resboiul independenţei României 1877-1878 publicate de V. M. Kogălniceanu. Bucuresci. Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1893-1894, vol. I, p. 143.

[3] Ibidem, p. 174.

[4] În anul 1895, folosindu-se de slăbiciunea Imperiului Otoman aflat într-o profundă criză internă, Bulgaria a procedat la alipirea paşnică a Rumeliei de Sud şi proclamarea independenţei de stat. În anul 1912 (Primul Război Balcanic), Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru i-au alungat pe turci din Balcani (cu excepţia unei înguste fîşii de pămînt de-a lungul Strîmtorilor).
Bulgaria a cîştigat o bună parte din Macedonia, Tracia egeică pînă la Kavalla şi regiunea Adrianopolului. Disensiunile din jurul Macedoniei au făcut ca Bulgaria să declanşeze cel de-al Doilea Război Balcanic în care a avut de luptat cu o coaliţie compusă din foştii săi aliaţi la care s-au mai adăugat Turcia şi România.

[5] În urma pierderii celui de-al II Război Balcanic, Bulgaria cedează Serbiei valea Vardarului, Greciei – regiunea Kavalla, Turciei – Adrianopolul şi României – Cadrilaterul.
După Primul război Mondial, Grecia a cîştigat toată Tracia egeică, iar linia hotarelor cu Serbia (Iugoslavia) a fost uşor rectificată în favoarea ultimei.
În anul 1940, în urma acordului de la Craiova, Bulgaria obţine de la români Cadrilaterul pe care-l stăpîneşte pînă în ziua de astăzi.

 

VICTORIA LUI PYRRUS

Anume aşa poate fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Cîştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală.

Pierderile, însă, au fost enorme şi „image”-ul Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromis definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului.
Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Prestigiul Rusiei a scăzut atît de simţitor, încît stătuleţe balcanice care au apărut graţie eforturilor sale, ulterior nici măcar nu vor mai găsi de cuviinţă să anunţe Rusia despre intenţiile şi acţiunile lor pe plan extern.

În aşa mod a procedat Bulgaria în anul 1895 (alipirea Rumeliei de Sud) şi coaliţia anti-otomană în anul 1912 (declararea războiului Turciei). Mai mult decît atît: în ultimul caz s-a procedat chiar împotriva voinţei Sankt-Petersburgului!

 

REEDITAREA CONGRESULUI DE LA BERLIN

După cel de-al II Război Mondial, Occidentul a retrăit răstimp de o jumătate de secol (1944-1989) coşmarul unei iminente ieşiri a Rusiei (în ipostaza sa comunistă – URSS) la Mediterană.

„Diavolul galben” (puterea banilor) în final a triumfat, totuşi. Reacţia Apusului a fost fulgerătoare: în anul 1989 se prăbuşeşte Pactul de la Varşovia şi regimurile comuniste din regiune, iar în anul 1991 – Uniunea Sovietică, urmată de fosta Iugoslavie.

Ati citit articolul:”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA RUSIEI”,publicat in Revista Moldova Noastra,Chisinau
Autor: A. SAVIN

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi si:
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)


 

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

 

Preludiul conflictului


 

Situația creștinilor din Imperiul Otoman

Articolul 9 din Tratatul de Pace de la Paris, semnat la sfârșitul Războiului Crimeei, obliga Imperiul Otoman să acorde creștinilor drepturi egale cu cele ale musulmanilor. A fost emis un edict, Hatt-ı Hümayun, prin care s-a proclamat principiul egalității între musulmani și nemusulmani, și Imperiul a demarat unele reforme în acest scop. De exemplu, taxa jizya a fost abolită și armata a început să primească în rândurile ei și nemusulmani.

Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au fost păstrate; de exemplu, mărturia creștinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în instanță, ceea ce le acorda musulmanilor imunitate la infracțiunile comise împotriva creștinilor. Deși la nivel local relațiile între comunități erau adesea bune, această practică a încurajat o parte din societatea musulmană să abuzeze de situație. Abuzurile erau mai multe și mai grave în regiunile cu o populație predominant creștină, aflate mai ales în partea europeană a imperiului, unde autoritățile locale le susțineau deschis ca mijloc de subjugare a creștinilor.

Presiunile financiare puse asupra bugetului din cauza Războiului Crimeei au obligat Imperiul Otoman să facă o serie de împrumuturi externe cu dobânzi atât de mari încât, în pofida reformelor fiscale care au urmat, au împins țara în incapacitate de plată. Situația a fost agravată de necesitatea de a acorda azil unui număr de 600.000 de cerchezi musulmani expulzați de ruși din Caucaz, în porturile de la Marea Neagră din nordul Anatoliei și în porturile balcanice Constanța și Varna, care au costat foarte mulți bani și au produs perturbări serioase.

 

Criza din Liban, 1860

În 1858 țăranii maroniți, agitați de cler, s-au revoltat împotriva stăpânilor de pământuri și au înființat o republică țărănească. În sudul Libanului, unde țăranii maroniți lucrau pentru stăpâni druzi, țăranii druzi au luat partea stăpânilor lor împotriva maroniților, transformând conflictul într-un război civil. Deși ambele părți au avut de suferit, aproximativ 10.000 de maroniți au fost masacrați de druzi.

În Siria, evenimentele din Liban au determinat populația musulmană din Damasc să atace minoritatea creștină, iar evenimentul a căpătat dimensiuni internaționale după atacarea consulilor american și olandez.

Sub amenințarea intervenției puterilor europene, autoritățile otomane au restabilit ordinea. Cu toate acestea, a urmat și intervenția britanică și franceză. După alte presiuni europene, Sultanul a acceptat să numească un guvernator creștin în Liban, a cărui candidatură urma să fie prezentată Sultanului și aprobată de puterile europene.

 

Revolta din Creta, 1866–1869

Revolta cretană a fost rezultatul a doi factori: eșecul Imperiului Otoman de a aplica reforme în sensul îmbunătățirii nivelului de trai al populației și dorința cretanilor de unire cu Grecia. Insurgenții au preluat controlul asupra întregii insule, cu excepția a cinci orașe în care musulmanii erau fortificați. Presa grecească a susținut că musulmanii masacraseră greci și acest zvon s-a răspândit în toată Europa. Mii de voluntari greci s-au mobilizat și au fost trimiși pe insulă.

Până la începutul lui 1869 insurecția a fost înăbușită, dar Poarta a oferit unele concesii, acordând insulei autonomie și drepturi mai multe pentru creștinii de acolo. Asediul mănăstirii Moni Arkadiou, când aproximativ 150 de bărbați greci cretani însoțiți de aproximativ 600 de femei și copii au fost asediați de 23.000 musulmani cretani susținuți de soldați turci, a devenit cunoscut în Europa. După o bătălie sângeroasă cu multe victime de ambele părți, grecii s-au predat după ce au rămas fără muniție, dar au fost uciși pe loc.

Arkadi Monastery - The Ottomans attack - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Arkadi Monastery – The Ottomans attack – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Un efect important al insurecției cretane, și mai ales al brutalității cu care a fost ea înăbușită de turci, a fost creșterea atenției publicului european, și mai ales a celui britanic, în problema oprimării creștinilor din Imperiul Otoman.

Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar generală că Sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că viciile guvernului turc sunt neeradicabile; și că oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”

Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.

 

Schimbarea echilibrului puterii în Europa

Noua ordine europeană

Ordinea europeană stabilită în 1856 a fost zguduită în 1859 când Franța și Austria au intrat în conflict din cauza Italiei și s-a destrămat complet ca rezultat al războaielor lui Bismarck pentru crearea unei Germanii unite, când Prusia a învins Austria în 1866 și Franța în 1870, luând locul Austro-Ungariei ca putere dominantă în Europa Centrală. Regatul Unit, obosit de participarea la Războiul Crimeei și cu atenția concentrată asupra problemei Irlandei și asupra întregului complex de probleme create de Revoluția Industrială, a ales să nu mai intervină pentru restabilirea echilibrului puterilor continentale. Bismarck nu a dorit ca o dezmembrare a Imperiului Otoman să creeze tensiuni ce ar duce la război, astfel că a primit sugestia țarului ca, în cazul în care Imperiul Otoman s-ar dezmembra, să creeze Liga celor Trei Împărați împreună cu Austria și Rusia pentru a izola Franța pe continent. Franța, condusă de Napoleon al III-lea a răspuns dând susținere mișcărilor pentru autodeterminare ale popoarelor, mai ales dacă ele afectau pe cei trei împărați și pe sultan. Astfel, Franța a încurajat revoltele din Polonia împotriva Rusiei și aspirațiile naționale din Balcani. Rusia s-a străduit să-și recâștige dreptul de a păstra o flotă în Marea Neagră și s-a alăturat francezilor pentru a câștiga influență în Balcani folosindu-se de ideea pan-slavismului de unire a tuturor popoarelor slave sub conducere rusească. Aceasta s-ar fi putut face doar prin distrugerea celor două imperii în care trăiau mare parte din slavi, cel austriac și cel otoman. Ambițiile și rivalitățile rușilor și francezilor în Balcani au ieșit la iveală în Serbia, țară cu propria sa renaștere națională și care avea ambiții ce intrau parțial în conflict cu cele ale marilor puteri.

 

Schimbări

Rusia a ieșit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-și distrugă flota Mării Negre și fortificațiile de la Sevastopol. Prestigiul internațional al Rusiei a fost deteriorat, și mulți ani răzbunarea pentru această umilință a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei.

Nu a fost, însă, ușor — Tratatul de la Paris conținea garanții ale integrității teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franței și Austriei; numai Prusia a rămas în relații bune cu Rusia.

Pe alianța cu Prusia și cu cancelarul Bismarck s-a bazat noul cancelar rus, Alexandr Gorceakov. Rusia a susținut constant Prusia în războaiele sale cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870). În martie 1871, folosindu-se de înfrângerea Franței și de susținerea noului Imperiu German, Rusia a obținut recunoașterea internațională pentru denunțarea articolului 9 din tratatul de pace de la Paris, permițându-i astfel să recreeze flota Mării Negre.

Alte clauze ale Tratatului de la Paris rămâneau, însă, în vigoare, și anume articolul 8 cu garanțiile asupra integrității teritoriale otomane acordate de Regatul Unit, Franța și Austria. Astfel, Rusia a manevrat cu mare grijă în relațiile sale cu Imperiul Otoman și în coordonarea tuturor acțiunilor sale cu celelalte puteri europene. Pentru un război cu Turcia, Rusia avea nevoie de suportul tacit al tuturor Marilor Puteri, iar diplomația rusă aștepta un moment convenabil.

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883)  Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883) Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Situația în Balcani

Echilibrul puterilor în Europa se reflecta direct în situația din peninsula Balcanică. Situația administrației otomane a continuat să se deterioreze de-a lungul secolului al XIX-lea, guvernul central pierzând ocazional controlul asupra unor întregi provincii, iar suzeranitatea asupra principatelor și statelor autonome nu se mai exercita decât cu numele. Reformele impuse de puterile europene au făcut prea puțin pentru a îmbunătăți condițiile populației creștine, reușind în același timp să producă nemulțumiri în rândul unei bune părți a populației musulmane. Bosnia și Herțegovina au suferit cel puțin două valuri de revolte ale populației musulmane locale, cea mai recentă în 1850.

Austria s-a întărit după agitația din prima jumătate a secolului și a încercat să își revigoreze politica de expansiune în dauna Imperiului Otoman.

Principatele autonome de jure și independente de facto ale Serbiei și Muntenegrului au căutat o ocazie de a se extinde în regiunile locuite de compatrioții lor sârbi. Situația din Serbia era deosebit de complicată. Principatul avea ca prioritate expansiunea în zonele învecinate locuite de sârbi, Serbia de Sud, Kosovo, și Bosnia. Familia domnitoare Obrenović se bucura de legături strânse cu Viena, și la început s-a ferit să riște o aventură militară împotriva Imperiului Otoman. Opinia publică era, însă, favorabilă războiului, încurajată de victoria diplomatică din 1862 și de expulzarea armatei otomane din ultimele garnizoane de pe teritoriul principatului.

Principatul Muntenegrului, condus de ambițiosul principe Nikola, era în poziția de a avea o politică mult mai aventuroasă. Când a izbucnit o revoltă a creștinilor ortodocși în Herțegovina în 1875, muntenegrenii au intervenit prompt pentru a-și ajuta camarazii slavi, declarând război Imperiului Otoman. Curând, a izbucnit o revoltă și în Bulgaria. Obligat de aceste evenimente și de presiunea publică, principele Milan Obrenović a declarat război Imperiului Otoman în 1876.

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Criza balcanică din 1875–1876


 

După 1873, guvernul otoman s-a confruntat cu o perioadă de secetă și foamete în Anatolia, ce a dus la sărăcie și nemulțumiri. Penuriile agricole au împiedicat încasările de taxe. Aceasta a ajuns până într-atât încât vistieria imperială a rămas fără fonduri adecvate pentru administrația guvernamentală. Rezultatul a fost un colaps financiar major care a obligat guvernul otoman să declare faliment în octombrie 1875.

O revoltă antiotomană a avut loc în Bosnia și Herzegovina în vara lui 1875. Principalul motiv al acesteia era povara uriașă de taxe impusă de administrația însetată de bani a guvernului otoman. Atât Muntenegru cât și Serbia au intervenit cu trupe armate. În pofida unei relaxări a taxelor, revolta a continuat cu mult după sfârșitul anului 1875 și a ajuns să declanșeze și revolta bulgară din 1876.

 

Revolta bulgară din aprilie 1876

Din toamna lui 1875, autoritățile otomane știau că o revoltă era pe cale să izbucnească. De aceea, s-au înmulțit patrulele de pe Dunăre și s-au trimis mai mulți spioni și provocatori în zonele bulgărești, unde au cauzat daune serioase infrastructurii revoluționare. Majoritatea bulgarilor din clasa de mijloc nu erau nerăbdători să răstoarne cu forța dominația otomană. Micul grup de revoluționari care s-a ridicat din rândurile acesteia erau de la bun început în minoritate. Ei doreau independență imediată prin revoltă armată și prin metode similare celor ale revoluțiilor din Serbia și Grecia, și au căutat susținere în rândul țărilor ortodoxe Rusia și Serbia. Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum relata lordul Kinross, „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze.” Dennis Hupchick a spus: „Rebelii prost înarmați și dezorganizați n-au făcut mult mai mult decât să se adune în piețe publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani pașnici.” Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere.

Otomanii, în lipsa unor trupe regulate adecvate, lipsă cauzată de problemele din nord-vest, s-au văzut obligați să folosească trupele neregulate de bașibuzuci pentru a restabili situația din Bulgaria. (11 mai–9 iunie 1876) Aceste trupe neregulate erau formate din locuitori musulmani ai regiunilor bulgărești, dintre care mulți erau refugiați cerchezi expulzați din Caucaz sau refugiați tătari crimeeni expulzați în timpul Războiului Crimeei. Ambele grupuri erau fie exilate de ruși, fie suferiseră din cauza rebelilor. Nefăcând distincția între rebeli și țăranii pașnici, bașibuzucii au suprimat sângeros revolta, masacrând între 4000 și 15.000 de oameni, 12.000 fiind numărul cel mai des avansat. Kinross spunea: „Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor.”

Vestea masacrării bulgarilor a ajuns în Anglia prin misionari, ziariști și agenți diplomatici din Balcani. Presa britanică a reluat acuzațiile, relatând că mii de țărani creștini fără apărare fuseseră măcelăriți de musulmani fanatici. Misionarii americani au estimat că au murit până la 15.000 de creștini, iar bulgarii au avansat cifre între 30.000 și 100.000.

 

Reacția internațională la atrocitățile din Bulgaria

Vestea atrocităților bașibuzucilor a ajuns în afara Imperiului prin intermediul colegiului american Robert din Constantinopol. Majoritatea studenților erau bulgari, iar mulți au primit vestea de la familiile de acasă. Curând, în comunitatea diplomatică occidentală din Constantinopol au început să circule zvonuri, care au ajuns în cele din urmă în ziarele din Vest. Știri despre atrocitățile musulmanilor împotriva creștinilor nu erau binevenite în Regatul Unit, unde guvernul Disraeli era hotărât să-i susțină pe otomani într-o situație deja tensionată din cauza crizei din Balcani. Un ziarist american din Ohio, Januarius A. MacGahan, care s-a întâmplat să se afle în Londra în acel moment, a fost angajat de ziarul liberal de opoziție Daily News pentru a relata masacrele.

MacGahan a călătorit în zonele în care avusese loc revolta bulgărească, însoțit neoficial de Eugene Schuyler, membru al legației americane de la Constantinopol, și oficial de Walter Baring de la legația britanică. După ce relatările ambilor americani au confirmat sălbăticia represiunii otomane, raportul lui MacGahan, publicat în primele pagini din Daily News, a galvanizat opinia publică britanică împotriva politicii prootomane a guvernului britanic al lui Disraeli. Susținerea publică pentru otomani s-a risipit când, la începutul lui septembrie, liderul de opoziție Gladstone a publicat Ororile bulgare și chestiunea orientului cerând Regatului Unit să-și retragă susținerea pentru Turcia. Disraeli s-a văzut obligat să stea deoparte când Rusia (țară în care raportul lui MacGahan a circulat liber) a declarat război Imperiului Otoman în 1877 cu scopul public de a obține independență pentru poporul bulgar.

Când detaliile au devenit cunoscute în Europa, mulți demnitari, inclusiv Charles Darwin, Oscar Wilde, Victor Hugo și Giuseppe Garibaldi au condamnat public abuzurile otomane din Bulgaria. În Regatul Unit, William Gladstone i-a denunțat pe turci ca „singura mare specie antiumană a omenirii” și a propus ca Europa să ceară „retragerea totală a administrației turcești din Bulgaria, precum și cel puțin din Herțegovina și din Bosnia.”

Cea mai puternică reacție a venit din partea Rusiei. Simpatia pentru cauza bulgarilor a dus la o efuziune națională comparabilă cu cea din timpul invaziei franceze din 1812. Din toamna lui 1875, mișcarea de a susține revolta bulgarilor implica toate clasele societății rusești. Aceasta a fost însoțită de discuții publice despre scopurile rușilor în conflict: filoslavii, în frunte cu Dostoievski, vedeau în războiul ce se apropia ocazia de a uni toate națiunile ortodoxe sub cârma Rusiei, îndeplinind ceea ce ei considerau a fi misiunea istorică a Rusiei, în timp ce adversarii lor, prooccidentalii, în frunte cu Turgheniev, negau importanța religiei și credeau că scopurile Rusiei nu trebuie să fie apărarea ortodoxiei, ci doar eliberarea Bulgariei.

Mai multe lucrări ale pictorilor și scriitorilor ruși au fost dedicate revoltei bulgare:

- Pictura lui Konstantin Makovski, „Martirele bulgare”, descrie o scenă de viol în masă al femeilor bulgare de către bașibuzuci într-o biserică ortodoxă pângărită.

- Turgheniev în poezia sa „Croquet la Windsor” (1876) a acuzat-o pe regina Victoria de tolerarea atrocităților otomane din Bulgaria;

- Poezia lui Polonski „Bulgăroaica” descria umilințele suferite de o bulgăroaică a cărei familie a fost omorâtă și care a fost dusă într-un harem, doar pentru a fi hărțuită în continuare de alte concubine.

Konstantin Makovski. Martirele Bulgare, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Konstantin Makovski. “Martirele Bulgare”, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul sârbo-turc și manevrele diplomatice

La 30 iunie 1876, Serbia, urmată de Muntenegru, au declarat război Imperiului Otoman. La 8 iulie, țarul Alexandru al II-lea și prințul Gorceakov s-au întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I și contele Andrássy la castelul Reichstadt din Boemia. Nu s-a semnat niciun acord, dar în timpul discuțiilor, Rusia a acceptat să susțină ocuparea de către Austria a Bosniei și Herțegovinei, iar Austro-Ungaria, în schimb, a acceptat retrocedarea sudului Basarabiei pierdut de Rusia în timpul Războiului Crimeei, și anexarea de către Rusia a portului Batumi de pe coasta estică a Mării Negre. Bulgaria urma să devină autonomă (independentă, după înregistrările rusești).

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iulie-august, slab pregătita și slab echipata armată sârbă susținută de voluntari ruși nu a reușit să-și îndeplinească obiectivele strategice ofensive dar a reușit să respingă ofensiva otomană în Serbia, și la 26 august, Serbia a cerut puterilor europene să medieze încheierea războiului. Un ultimatum comun al puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de armistițiu și să înceapă negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă refuzate de puterile europene deoarece erau prea dure. La începutul lui octombrie, după expirarea armistițiului, armata turcă și-a reluat ofensiva și situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca rezultat, la 31 octombrie 1876, Rusia a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să semneze un nou armistițiu cu Serbia în 48 de ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea parțială a armatei ruse (până la 20 de divizii). Sultanul a acceptat condițiile ultimatumului.

Pentru a rezolva criza, la 11 decembrie 1876, s-a deschis o conferință a Marilor Puteri la Constantinopol (la care turcii nu au fost invitați). S-a negociat o soluție de compromis, cu autonomie pentru Bulgaria, Bosnia și Herțegovina sub controlul comun al puterilor europene. Turcii, însă, au găsit o cale de a discredita conferința anunțând la 23 decembrie, ziua când ea s-a încheiat, că s-a adoptat o nouă constituție prin care se acordau drepturi egale minorităților din imperiu, pe baza căreia Turcia a anunțat că nu va lua în calcul rezultatele conferinței. La 15 ianuarie 1877, Rusia și Austro-Ungaria au semnat un acord scris prin care confirmau rezultatele acordului verbal anterior făcut la Reichstadt în iulie 1876. Prin acesta, Rusia se asigura de neutralitatea prietenoasă a Austro-Ungariei în război. După aceasta, Rusia a mai făcut un efort final de rezolvare pașnică a conflictului. În ziua de 31 martie 1877 Rusia a convins puterile europene să semneze Convenția de la Londra, prin care se cerea Turciei să introducă acele reforme cu care ea însăși se lăudase. Puterile urmau să supravegheze implementarea reformelor, și în cazul în care condițiile rămân nesatisfăcătoare își rezervau dreptul de „a declara că o astfel de situație este incompatibilă cu interesele lor și cu cele ale Europei în general”. Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la Paris.

În cele din urmă, la 12 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei.

 

Reacțiile la declararea războiului


 

Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a declarat independența. Regele Prusiei Frederic al II-lea remarcase cu sarcasm, cu un secol în urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”.

La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care 100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană.

Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile rușilor. A presupus că rușii nu vor voi să mărșăluiască de-a lungul Dunării și să o traverseze departe de deltă, și că vor prefera calea scurtă pe lângă coasta Mării Negre, ignorând faptul că acea zonă avea cele mai întărite și mai bine aprovizionate fortărețe turcești. Mai în amonte, exista o singură fortăreață bine apărată pe Dunăre, Vidin, care era apărată doar pentru că oamenii conduși de Osman Pașa se întorceau din războiul din Serbia.

Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe pasivitatea turcilor. Inițial, rușii au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a fost traversată în iunie de o forță de aproximativ 185.000, puțin mai mică decât forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce a întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc a realizat că nu are resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii nu au avut suficiente forțe să asedieze permanent Plevna până la sfârșitul lui august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea războiului


 

Traversarea Dunării

La începutul războiului, Rusia și România au distrus vasele de pe Dunăre și au minat fluviul, asigurându-se astfel că armata rusă poate trece Dunărea în orice punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul fortificațiilor otomane.

Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de 27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la Zimnicea. După o scurtă bătălie, în care rușii au pierdut 812 soldați morți și răniți, rușii au preluat controlul asupra malului drept și au izgonit brigada otomană de infanterie ce apăra Sviștovul. În acest moment, forțele rusești s-au împărțit în trei: detașamentul estic sub comanda țareviciului Alexandr Alexandrovici a primit misiunea să captureze cetatea Rusciuc și să acopere flancul estic al înaintării; detașamentul de vest, să captureze cetatea Nicopole și să acopere flancul vestic al înaintării; detașamentul de înaintare, sub comanda generalului Iosif Vladimirovici Gurko, urma să înainteze rapid spre Veliko Tărnovo și să treacă Munții Balcani, cea mai importantă barieră naturală între Dunăre și Constantinopol.

După reușita traversării Dunării de către ruși, comandamentul otoman din Constantinopol i-a ordonat lui Gazi Osman Pașa să înainteze spre est de la Vidin și să apere cetatea Nicopole, aflată chiar la vest de locul traversării Dunării. În drum spre Nicopole, Osman Pașa a aflat că cetatea fusese deja ocupată de ruși și s-a îndreptat spre orașul Plevna, aflat într-un punct strategic la o intersecție de drumuri, în care și-a cantonat cei 15.000 de oameni la 19 iulie (stil nou). Rușii, aproximativ 9.000 la număr sub comanda generalului Schilder-Schuldner, au sosit la Plevna la primele ore ale dimineții.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Plevnei

Osman Pașa a organizat apărarea și a respins două asalturi rusești cauzând multe pierderi trupelor ruse. În acest moment, ambele părți erau aproximativ egale în termeni de număr de soldați, iar armata rusă era demoralizată de cele două eșecuri.

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna - (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna – (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) -  cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziție pe care să le trimită într-un nou asalt al Plevnei, așa că armatele țarului au asediat fortăreața și au cerut României să trimită întăriri. În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea pe la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruși și s-a alăturat asediului. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Rușii și românii au dus lupte grele pentru a captura redutele din jurul Plevnei. Românii au reușit să cucerească reduta Grivița și să păstreze controlul asupra ei până la sfârșitul asediului. Asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877) a avut succes doar după ce forțele româno-ruse au întrerupt rutele de aprovizionare ale turcilor fortificați. În lipsa proviziilor, Osman Pașa a făcut o tentativă de rupe asediul în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit și l-au traversat, atacând pe un front de 3,2 km și trecând de prima linie a tranșeelor rusești. S-au dus lupte la baionetă, niciuna din părți nereușind să obțină vreun avantaj. Profitând de avantajul numeric, rușii i-au împins în cele din urmă pe turci înapoi peste Vit. Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit, care i-a omorât calul, și s-au răspândit zvonuri că ar fi murit. Turcii s-au văzut în cele din urmă împinși înapoi în cetate, pierzând 5000 de oameni și cauzând 2000 de victime rușilor. A doua zi, Osman s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. El a fost tratat onorabil, dar mulți dintre soldații săi au murit ca prizonieri mărșăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniți au rămas în urmă în spitalele de campanie, dar mulți au fost uciși de bulgari.

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ostilitățile din vest și trecerea Balcanilor

În acest moment, Serbia, primind ajutor financiar din partea Rusiei, a declarat din nou război Imperiului Otoman. De această dată, în armata sârbă erau mult mai puțini ofițeri ruși, dar în războiul din 1876–1877 căpătase mai multă experiență. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović (la comanda efectivă era Kosta Protić), armata sârbă a intrat într-o ofensivă în ceea ce este astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje.

Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Frontul din Caucaz

În Caucaz, și anume în Georgia și Armenia se afla o forță rusească formată din aproximativ 75.000 de oameni sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici, guvernatorul general al Caucazului. Ea avea în față o armată turcească de 80.000 de oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa. Deși armata rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii.

Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov. Forțele lui Ter-Gukasov, aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac asupra teritoriului otoman, ocupând orașul Bayazid la 27 aprilie 1877. Capitalizând victoria lui Ter-Gukasov de la Bayazid, forțele rusești au avansat și mai mult, ocupând regiunea Ardahan la 17 mai; unitățile rusești au asediat și orașul Kars în ultima săptămână din mai, deși întăririle turcești au înlăturat asediul, și le-au împins înapoi. Turcii i-au încurajat pe kurzi să atace armenii din Bayazit și Alașkert.

În octombrie 1877, armata turcească a lansat un contraatac masiv lângă Ajaria. La 19 iulie, trupele lui Muhtar Pașa controlau Ajaria. În lunile care au urmat, forțele rusești ale generalului Lazarev au încercat sa recupereze regiunea, dar au eșuat de fiecare dată. Același general a oprit un alt atac turc în octombrie, după care a avansat și a ocupat regiunea la 15 octombrie. În Bătălia pentru Ajaria, turcii au pierdut 5-6000 de oameni, 8500 căzând prizonieri; numărul de ruși morți a fost aproape de 15.500. În februarie 1878, armata rusă a ocupat orașul Erzerum fără a întâmpina rezistență. Deși rușii au cedat controlul asupra Erzerumului după război, ei au cucerit Ardahan, Kars, Olti, Sarıkamış și alte regiuni, pe care le-au încorporat în Provincia Kars.

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Forțele participante

Principalul aliat al Rusiei în acest război a fost România (care a mobilizat o armată de 60.000 de oameni). Pe lângă aceasta, armatei ruse i s-au alăturat peste 12.000 de voluntari localnici bulgari (Opălcenie) și un regiment din Finlanda, care, după război, a primit titlul de Batalionul Vechea Gardă, titlu pe care încă îl mai păstrează.

 

Sfârșitul războiului


 

Intervenția marilor puteri

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol.

Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acestui imperiu să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.

Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două provincii autonome, conform unor acorduri ale Marilor Puteri care doreau evitarea creării unui stat mare slav: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat; Macedonia, inițial parte a Bulgariei Mari la Tratatul de la San Stefano, a revenit sub administrație otomană directă. Muntenegrul a primit orașele Podgorica, Bar, Nikšić și Plav. Rusia a anexat Dobrogea de Nord, pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol a fost convins de Bismarck să accepte acest schimb.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878), Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Efecte asupra populației locale

Luptele din Bulgaria nu s-au dus în orașe, astfel încât acestea au fost puțin afectate de conflict. După Tratatul de la San Stefano, Rusia a implementat propriul sistem de guvernare în noul principat al Bulgariei. Soldații ruși, cazaci și voluntarii bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și 262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit și peste un milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere. Până la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman, și nu s-au mai întors.

În timpul conflictului, mai multe clădiri și centre culturale musulmane au fost distruse. O bibliotecă mare cu cărți turcești vechi din Tărnovo a fost arsă în 1877. Multe moschei din Sofia au dispărut, șapte dintre ele fiind distruse într-o noapte din decembrie 1878 când o furtună a mascat sunetele exploziilor puse la cale de armata rusă.

Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului, când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka după Bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la 100.000 de civili bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși. Ulterior, forțele otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană, bașibuzuci și cerchezi) .

Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni. Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element ostil și îi supuneau persecuțiilor. Numeroase comunități evreiești au fost forțate să se refugieze împreună cu turcii. Bulletins de l’Alliance Israélite Universelle a relatat despre mii de evrei bulgari care s-au refugiat în capitala otomană Constantinopol.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Războiul Ruso-Turc (1877–1878) si pe en.wikipedia.org
cititi si:
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Genocidul Armean (aprilie 1915 – iulie 1916)

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠, în 1915, în apropiere de Ankara. (Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.”)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Genocidul armean este un genocid comis între aprilie 1915 până în iulie 1916 sau chiar 1923, în care două treimi dintre armenii care trăiau pe teritoriul de astăzi al Turciei au pierit în urma deportărilor, foametei și masacrelor⁠ de mare amploare. A fost planificat și executat de către partidul de la putere la momentul respectiv, Comitetului Uniunii și Progresului (CUP), mai bine cunoscut sub numele de „Junii Turci”, compus în special din triumviratul de ofițeri,⁠ Talaat Paşa, Enver Paşa și Jemal Paşa, care conduceau Imperiul Otoman implicat la acea dată în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. Genocidul a costat viețile a aproximativ un milion două sute de mii de armeni din Anatolia și Armenia de vest⁠.

Deportările și masacrele au fost pregătite și organizate de la Constantinopol, capitala de atunci a Imperiului, și implementate la nivel local de către liderii din diverse districte și provincii. Fiecare birou local era responsabil pentru colectarea armenilor din aria sa administrativă, apoi soldații și jandarmii otomanii escortau convoaiele până în deșert în „marșurile morții⁠” și comiteau ei înișiși asasinate, sau dădeau frâu liber violenței grupurilor de bandiți înarmați, în cea mai mare parte kurzi. Mulți criminali, grupați în ceea ce va fi cunoscut sub numele de „Organizația specială⁠” au fost eliberați de către autorități în acest scop.

Politica de recunoaștere a acestui genocid la nivel mondial este încă subiect de dezbatere și controverse, din cauza negaționismului genocidului⁠, mai ales în Turcia. În octombrie 2015, genocidul era recunoscut de către parlamentele a douăzeci și nouă de țări.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

100 de ani de la masacrarea arymenilor în Turcia

La 24 aprilie 2015 se împlinesc 100 de ani de la tragedia care a marcat puternic istoria poporului armean. La aceeaşi dată în 1915, mii de lideri ai comunităţii armene din Istanbul au fost deportaţi, adăugându-se la numeroase alte comunităţi armene deportate de pe teritoriul Turciei, cei mai mulţi dintre aceştia fiind executaţi sau murind din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuşi pe timpul deportării.

Ceea ce în Armenia se numeşte “genocidul armean”,a fost recunoscut de numeroase state ale lumii (23 ţări în 2014) şi instituţii internaţionale ca atare ( Rusia, Canada, Olanda, Italia, Grecia, Vatican, Polonia, Franţa, Elveţia.s.a)

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, la 24 aprilie 1998, o Rezoluţie în care se menţionează “Azi comemorăm aniversarea a ceea ce a fost denumit primul genocid al secolului XX şi salutăm memoria armenilor victime a acestei crime împotriva umanităţii”.

O formulare identică “primul genocid al secolului XX” se regăseşte în mesajul de la 12 aprilie 2015 al Papei Francisc, la Vatican, adresat cu ocazia aniversării a 100 de ani de la “Metz Yeghren” (Marea Crimă).

Biserica Armeană i-a canonizat pe cei 1,5 milioane de armeni masacraţi de forţele otomane în urmă cu 100 de ani.
Liderii Bisericii Armene şi oficiali de stat au participat la ceremonia desfăşurată in ziua de 23 aprilie 2015 la Catedrala Echmiadzin, din apropierea capitalei armene Erevan, pentru a marca 100 de ani de la începutul masacrului.Ceremonia de două ore s-a încheiat în mod simbolic la ora 19.15 (18.15, ora României), când clopotele bisericilor au bătut de 100 de ori, un gest repetat de toate bisericile armene din lume.

Preşedintele Turciei l-a criticat pe Papa Francisc, după ce acesta a denunţat atrocităţile „primului genocid din secolul al XX-lea”, cerându-i pur şi simplu Suveranului Pontif să nu mai spună „prostii”.

Preşedintele turc Recep Tayyp Erdogan a atenţionat, la 15 aprilie 2015, că Turcia va ignora orice decizie care va defini uciderea armenilor din perioada Primului Război Mondial ca genocid, Ankara luând măsura rechemării trimisului său la Vatican, în semn de protest la declaraţia a Papei Francisc şi a convocat la ministerul turc de externe trimisul papal, pentru a-i solicita clarificări.

Numărul victimelor este contestat de Turcia, care respinge de asemenea folosirea termenului „genocid”.
Ankara acceptă că au fost comise atrocităţi, dar susţine că nu au existat încercări sistematice de a extermina poporul armean creştin.

La 14 aprilie SUA au cerut o recunoaştere a crimelor împotriva armenilor în Primul Război Mondial, fără însă a le califica drept genocid.

Mai recentă este politica de pedepsire a negării Genocidului armean, în logica pedepsirii negaţionismului faţă de Holocaust. Iniţiativa a aparţinut Franţei, unde Senatul a adoptat o lege în acest sens, promulgată de către preşedintele Nicolas Sarkozy, la începutul anului 2012, în ciuda protestelor vehemente ale Turciei.

O lună mai tîrziu, legea a căzut în urma unei decizii de neconstituţionalitate a Consiliului Constituţional.
Între timp, însă, au fost adoptate legi de sancţionare a negării Genocidului armean de către Cipru, Elveţia, Grecia şi Slovacia.

Genocidul Armean - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Genocidul Armean – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului XX urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume – cea referitoare la anihilarea fizică.

Al doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului.
Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis.

Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc.

Genocidul exemplar, integral, ca etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc atunci când armenii din diasporă un vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii defuncţilor, în sfârşit – când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze valorile pro-priului lor neam.

Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu.

Turcizarea Anatoliei, plănuită de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni.

Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor.

Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente.

De mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene.

Genocidul Armean - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Genocidul Armean – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Şi astfel, planul elaborat în cel mai strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman – Talaat, Şakir şi Naazım.

Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext.

În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.

Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă – decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“.

Valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au.
Executarea programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială.

Este instituită o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde se afla sub direcţia generală.

Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa.

Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului.

Pretextul furnizat de război este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt – cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului.

După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.

La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi.

Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate.
Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca informaţiile.

Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ame-liorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia anihilării prin exterminare.

Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială.

S-a făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

*

Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană.

Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private astfel de liderii săi.

Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc., dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600.

Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt ucişi cu bestialitate.

Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera.

El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv.

Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

CRIMINALII

1. Mehmet Talaat sau Talaat Pasa, mare vizir în timpul Primului Război Mondial. A fost asasinat pe 15 martie 1921 la Berlin, unde se refugiase, de catre un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie.

Mehmet Talaat - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Mehmet Talaat – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

2. Mehmet Cavit Bey (1875–1926), ministru otoman al finanțelor, un dönmet din Salonic, individ care provenea dintr-o familie de origine evreiască, convertită la islam încă din secolul al XVII-lea.
A fos executat pentru trădare în 1926 de catre regimul lui Kemal Ataturk.

Mehmet Cavit Bey -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Mehmet Cavit Bey – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

3. Despre Ayetullah Bey si Enver Pasa nu se cunoaste mare lucru decat ca au avut un rol important in genocidul despre care vorbim

Ayetullah Bey - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Ayetullah Bey – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Enver Pasa - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Enver Pasa – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

4. Marcel Samuel Raphael Cohen, cunoscut și ca Tekin Alp, născut într-o familie evreiască din Salonic, unul dintre teoreticienii panturcismului.

Marcel Samuel Raphael Cohen - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Marcel Samuel Raphael Cohen – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Este liderul Junilor Turci care a trait cel mai mult, pana in 1961, dar a preferat o discretie totala fata de evenimentele legate de genocidul armean, foarte probabil sub amenintarea Turciei lui Kemal Ataturk ce voia sa ingroape problema armenilor in tacere.

Cabinetul Marelui Vizir (prim-ministru) Said Halim a aprobat, în mai 1915, proiectul Legii temporare de deportare, care-i fusese trimis la 13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai, cu o zi înainte de acceptul guvernului său.

Talaat n-a aşteptat formalităţile oficiale: încă la 14 mai, presa anunţa promulgarea legii, iar procedura deportărilor demarase cu săptămâni în urmă, devenind un fapt împlinit înainte de a fi fost autentificată.

Talaat ataşase un memorandum secret la propunerea sa făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru a soluţiona Chestiunea orientală prin exterminarea armenilor. În acel text, el formulase sintagma soluţie radicală, care apărea pentru prima oară într-un document oficial, ca un eufemism pentru exterminare: „Este necesară o soluţie radicală pentru a încheia şi a şterge complet problema“.

Pretinzând că armenii nu sunt demni de încredere şi l-ar putea ajuta şi susţine pe inamic, întrucât se află într-o stare de iminentă rebeliune generalizată, Talaat ordonă deportarea acestora din zonele de război în deşerturile Siriei şi Mesopotamiei.

În perioada mai-iulie, armenii din vilayetele răsăritene, adică circa 1,2 milioane de persoane, aveau să dispară de pe un teritoriu care fusese centrul Armeniei Mari istorice.

Teatrul de operaţii acoperă îndeosebi trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis. Deplasarea de populaţie este o soluţie extremă în caz de război, dar strategică.

S-ar putea crede că autorităţile militare au cerut evacuarea populaţiei armene din zonele de operaţii şi transferarea ei în interiorul ţării pentru a asigura securitatea liniilor de comunicaţii şi pentru a preveni divulgarea planurilor şi a mişcărilor de trupe.

Dar, dacă s-ar admite că armenii, care reprezentau un pericol militar în timp de război, trebuiau îndepărtaţi de teatrul de operaţii, se pune întrebarea de ce au fost ei deportaţi din zone aflate adânc în spatele liniilor frontului, mai mult – au fost trimşi în interiorul zonelor de luptă, foarte aproape de Armata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor, sau în spatele Armatei a 4-a, din Hawrān.

O asemenea deplasare, pe de altă parte, necesita luarea de măsuri pentru ca populaţia să nu sufere prejudicii.
Însă nu au fost asigurate condiţiile minime necesare unei existenţe decente fie pe drum, fie la destinaţie, iar asistenţa oferită de state străine şi de organizaţii internaţionale a fost refuzată.

Faptele contrazic presupusa intenţie a autorităţilor şi fac evident adevărul că deportarea a fost pretextul în spatele căruia se ascundea o operaţie de exterminare minuţios pregătită şi sistematic executată.

Deportările au început în februarie 1915, ca măsuri de război locale, în Cilicia.

O telegramă dispunea ca „niciun singur armean să nu rămână în regiunea Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la Ceyhan“. Pretextul l-a constituit spionajul britanic din zonă.
Tineri armeni au fost trimişi la lucrările de drumuri, dar curând a sosit ştirea că ei fuseseră ucişi de colegii lor musulmani.

A urmat, în martie, deportarea locuitorilor din Zeytun care, la începutul lui aprilie, au fost expediaţi spre interiorul Anatoliei, iar apoi – împinşi spre deşertul Deir ez-Zor.

Guvernul decretează deposedarea armenilor de proprietăţile lor considerate abandonate şi ordonă băncilor transferarea valorilor armeneşti către comisiile de lichidare instituite de stat.

Ordinul din 1 ianuarie 1916 al Ministerului comerţului către bănci dovedeşte inconsistenţa teoriei turceşti că deportările au fost temporare.

Mai mult, directivele din telegramele lui Talaat dispuneau ca aşezările, munţii, râurile etc. preluate de musulmani în provinciile armeneşti „curăţate“ de prezenţa autohtonilor să fie rebotezate dacă aveau nume armeneşti sau în general creştine.

Operaţia se desfăşoară, aşadar, în două etape: asasinarea bărbaţilor valizi şi deportarea restului populaţiei.
Deportarea este doar a doua fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos, uneori în căruţe, cu un minim de bagaje.
Unele convoaie sunt nimicite chiar la ieşirile din localităţi, cei care continuă drumul urmând a fi decimaţi pe parcurs.
Jandarmii puşi să escorteze convoaiele fac, adesea, ei înşişi această operaţie.

În regiunile populate de kurzi, grupuri de nomazi îi atacă pe armeni, jefuindu-i şi răpind femei şi copii.

Bandele Organizaţiei Speciale înfiinţate ad-hoc şi formate din persoane declasate şi infractori, la rândul lor, masacrează convoaie întregi.

Cei din convoaie nu primesc hrană după ce li se termină proviziile luate cu ei. Selecţia naturală completează opera criminalilor şi a tâlharilor.

Bolnavi şi epuizaţi, unii dintre deportaţi se opresc fără a mai putea continua drumul şi sunt ucişi de jandarmi.

Treptat, populaţia supravieţuitoare se scurge spre sud, destinaţia teoretică a deportărilor, în care cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo îşi vor lăsa oasele în deşert.

Măsurile de deportare trebuiau să acopere o suprafaţă de 880.000 km2: Armenia apuseană, Kurdistan, Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia.

Ele nu puteau avea, deci, cauze întâmplătoare, care să fi scăpat de sub control. În Imperiul Otoman, elementele etnice şi religioase au trăit împreună în pace vreme de veacuri.

Abia la sfârşitul secolului XIX metoda de guvernare a sultanilor – divide et impera – a redus populaţia la un sfert, iar la începutul secolului XX, măsurile luate de Guvernul Otoman au depopulat şi mai mult imperiul, dar nu prin aţâţarea reciprocă a etniilor, ci pe cale administrativă.

Nu poate fi acuzată populaţia musulmană de a-i fi masacrat pe concetăţenii armeni, ba chiar au existat cazuri disparate ale unor familii de turci care au ascuns şi salvat armeni sortiţi deportării.

Deşi au existat bande şi grupuri de criminali organizate, asmuţite împotriva deportaţilor, marea majoritate a victimelor trebuie puse în seama guvernanţilor, a jandarmilor şi a miliţiilor otomane.

Supravieţuitorii genocidului, fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat şi au găsit adăpost în alte ţări. Idealul otoman de a suprima întreaga naţiune armeană pentru a se facilita joncţiunea panturanică spre est cu celelalte neamuri musulmane asiatice eşuase, în ciuda masei mari de victime rezultate din acţiunea genocidară întreprinsă de Junii Turci.

 

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Junii turci – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Naţiunii armene urgisite de soartă i-a fost însă refuzată o evoluţie istorică firească şi clivajul produs de genocid a fost fatal pentru viitorul său.

Dizlocarea populaţiei de pe teritoriul propriei sale patrii a definitivat acapararea unei ţări şi implicit distrugerea civilizaţiei autohtone de către o hoardă nomadă. Diaspora armeană rezultată din golirea Armeniei istorice de locuitorii săi milenari s-a edificat, în mare parte, cu preţul a un milion şi jumătate de jertfe.

O parte dintre armenii scăpaţi din masacre şi din deportări au trecut în Armenia răsăriteană, aflată sub dominaţie rusească şi în care, în 1918, avea să fie proclamată o Republică Armeană independentă, cu o existenţă efemeră de numai doi ani şi jumătate, urmând bolşevizarea acelui stat devenit apoi o republică sovietică în componenţa URSS.

Ceilalţi supravieţuitori s-au stabilit, prin forţa împrejurărilor sau prin conjunctura faptelor, în ţări învecinate din Orientul Mijlociu-Liban, Siria, Iordania, Irak, Iran etc, ori au ajuns, prin diferite mijloace, în Europa, în SUA şi chiar în Africa – în state ca Egipt şi Etiopia.

Astfel s-a format o diasporă armeană comparabilă ca mărime şi ca răspândire cu cea evre-iască, acoperind circa 70 de state.

În fapt, existenţa diasporei armene se întinde mult în urmă faţă de începutul de veac XX. Începuturile acesteia datează din anul 368, când regele pers Şapur II, ocupând Arme-nia, a deportat câteva mii de armeni în Persia.

Etapa următoare în istoria diasporei armene, cea a emigrării în Bizanţ, a fost determinată de prigoana continuată de aceiaşi perşi sasanizi, dar şi de strămutările făcute de bizantini în Balcani.

Serviciul militar în armata bizantină staţionată în Africa de nord şi în Levant, stăpânirea arabă în Armenia cu consecinţele ei (războaie, jafuri, biruri, convertiri religioase), incursiunile selgiucizilor – toate acestea au dus la difuzia populaţiei armene în alte regiuni ale Mediteranei şi ale Rusiei kieviene.

Odată cu întemeierea Armeniei Mici Ciliciene, în secolul XI, are loc stabilirea armenilor în această zonă nord-estic mediteraneană (sau în sud-estul Asiei Mici), iar căderea acestui ultim regat armean, în 1375, va duce la răspândirea populaţiei cu precădere în Italia şi în Franţa.

La începutul secolului XVI, o nouă deportare comisă de un şah pers, de data aceasta Abbas I, prin care Armenia răsăriteană şi o parte din Armenia apuseană se depopulau, a făcut să apară pe hartă o nouă localitate persană, Noua Djulfa, curând prosperă datorită comerţului armean.

La fel, un veac mai târziu, armenii din Moldova, stabiliţi acolo încă din secolul XI, după căderea capitalei Ani a Armeniei Mari, emigrând în Transilvania în urma prigoanei dezlănţuite de domnitorul Ştefan Rareş aveau să întemeieze în noul lor ţinut de reşedinţă două localităţi, Armenopolis (actuala Gherla) şi Elisabetopol (Dumbrăvenii de azi), în care au înflorit meşteşugurile şi negoţul.

Genocidul Armean - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Genocidul Armean – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Genocidul Armean - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Genocidul Armean – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Ultimul mare exod al armenilor din propria lor ţară ocupată de otomani a fost determinat de genocidul comis în 1915-1918. Generaţiile actuale din comunităţile diasporei armene sunt descendenţii celor care au scăpat cu viaţă ori au fugit în cursul masacrelor perpetuate încă din 1895.

Există, în primul rând, o aşa-zisă „diasporă internă“, cea din fostele republici sovietice şi în special din Rusia, unde armenii s-au stabilit vieţuind, în definitiv, în acelaşi stat, dar unde continuă să rămână, ba chiar să emigreze şi astăzi, din cauza condiţiilor social-economice precare din patria lor acum independentă.

Un aflux nedorit din Armenia, diminuând populaţia de puţin peste trei milioane a ţării, se produce în zilele noastre înspre statele occidentale, unde creşte astfel ponderea diasporei.

Comunitatea cea mai puter-nică nu doar numeric, de circa un milion de suflete, o constituie cea din SUA, care s-a întărit cu precădere pe seama emigrării din alte ţări şi îndeosebi din Orientul Mijlociu, în urma destabilizării situaţiei politice din această regiune intens populată de armeni.

Alte două state americane cu importante comunităţi armene sunt Canada şi Argentina, iar în Europa, cei mai mulţi cetăţeni de origine armeană, în număr de peste 400.000, trăiesc în Franţa.

Se cuvine spus că există o relaţie patrie-diasporă de cooperare şi de reciprocă ajutorare.
Este semnificativ că în Armenia a fost înfiinţat un Minister al diasporei, după cum e concludent că oameni de afaceri armeni din diasporă investesc sume mari în proiecte importante de ameliorare a infrastructurii, de ridicare a nivelului de trai şi altele în Armenia.

Transferul mutual de valori materiale şi spirituale între patrie şi diasporă e menit să ducă la propăşirea aceluiaşi unic neam risipit pe o întindere planetară.

Diaspora armeană şi-a asumat dintotdeauna o vocaţie culturală care a contribuit hotărâtor la supravieţuirea unei naţiuni lipsite de statalitate vreme de cinci secole şi jumătate.

Oriunde în lume s-au stabilit, armenii mai întâi au înălţat un lăcaş religios, apoi au clădit o şcoală şi au înfiinţat o publicaţie – premise pentru conservarea identităţii naţionale, a limbii şi implicit a conştiinţei de neam.

Primul ziar în limba armeană avea să apară în India, la Madras, în 1794, după cum prima carte tipărită în armeneşte a fost editată în 1512 la Veneţia, acolo unde fiinţa şi activa congregaţia călugărilor catolici arme-ni mkhitarieni, cea care, vreme de secole, în condiţiile absenţei unui stat armean a îndeplinit cu succes rolul de ferment cultural pentru păstrarea şi continuarea valorilor spirituale armeneşti.

Problema diasporei este, însă, alta şi este cea a oricărei diaspore de orice etnie. Este problema inevitabilei asimilări a unei comunităţi alogene în masa populaţiei locale în cadrul căreia aceasta vieţuieşte.

În funcţie de mărimea acelei comunităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de sine, asimilarea se produce variabil în timp, mai rapid sau mai lent, însă are ca punct final un singur rezultat – anihilarea.

Pierderea limbii materne, adoptarea valorilor străine, renunţarea la cutumele populare, ignorarea propriei istorii naţionale sunt tot atâţia factori care duc la metamorfozarea din persoane cu o identitate etnică precisă în elemente incerte tolerate într-o societate deschisă unui multiculturalism amorf.

Nu altfel se întâmplă cu diaspora armeană, înregistrându-se consecinţe diversificate de la o comunitate la alta.
Astfel, în ţările de cult musulman din Orientul Mijlociu, armenii trăiesc – în mod civic adaptaţi – nu neapărat ca într-un ghetto, însă concentraţi pe viaţa lor comunitară datorită apartenenţei lor la creştinism, de aceea fără a fi asimilaţi în restul populaţiei.

În ţările creştine din Europa şi din cele două Americi, asimilarea se produce în mod natural prin căsătorii mixte şi depinde doar de mărimea comunităţii pentru ca această asimilare să nu fie recepţionată ca fenomen diasporan sau de conştiinţa individuală pentru ca ea – la modul ideal – pur şi simplu să nu aibă loc.

În unele ţări, cum e Australia, s-a format o diasporă a diasporei, adică o comunitate de armeni imigraţi din alte ţări în care anterior fie ei, fie ascendenţii lor imigraseră din patria străbună; lipsa de vechime şi lipsa de coeziune ale unei astfel de comunităţi o fac vulnerabilă unei asimilări mult mai facile decât la alte comunităţi care dăinuiesc de veacuri şi au o unitate structurală rezistentă la destrămarea lor.

Există, în sfârşit, un aspect care ţine de multiplul paradox armean. În acest caz, paradoxul genocidului pune în discuţie efectul… benefic al armenocidului.

Fără a ignora sau a diminua câtuşi de puţin caracterul monstruos al ororilor petrecute în anii 1915-1918 pe teritoriul otoman, se poate afirma că diaspora rezultată ca o consecinţă a acelor deportări şi masacre este utilă şi eficientă pentru progresul naţiunii armene, deci are un atribut pozitiv.

Lăsând de-o parte realitatea amară a unei vieţi de apatrid şi luând în considerare ipoteza menţinerii valorilor naţionale în cadrul comunitar, se pot consemna atât succese individuale sau colective care, în con-diţiile ofertante pentru realizarea lor, impun pe plan internaţional noţiunea de armenitate, cât şi valorificarea în folosul Armeniei a unor oportunităţi de ordin politic, economic, ştiinţific, cultural etc. Diasporanul armean poate deveni, astfel, un mesager în străinătate al patriei sale virtuale, acţionând după propriile puteri în pentru prosperitatea întregii lui naţiuni.

În definitiv, trei comandamente ar trebui să călăuzească existenţa oricărui armean din diasporă: să conserve limba maternă ca element fundamental şi decisiv în păstrarea identităţii naţionale, să propage valorile armeneşti de orice fel în interiorul societăţii în care trăieşte pentru a face cunoscute în acest fel străinilor istoria şi civilizaţia armeană, să ajute pe orice cale Armenia în efortul acesteia de a se redresa din starea sa precară.

A te naşte armean e simplu; a rămâne armean e dificil. Dar merită.

articol preluat de pe:  ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

Convenția de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849)

Barbu Ştirbei, domn al Valahiei în urma Convenţiei de la Balta-Liman 1849

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

 

Convenția (Tratatul) de la Balta-Liman din (19 aprilie 1849, sv/1 mai 1849, sn) a fost o înțelegere semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, prin care se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene. Semnarea convenției a fost urmare a înăbușirii revoluțiilor pașoptiste.

Moldova (care se afla sub regimul ocupației militare rusești din primăvara anului 1848 ca urmare a revoluției de la 1848 din Moldova) și Muntenia (unde guvernul provizoriu liberal își asumase pentru scurtă vreme puterea, mai înainte de a fi înlăturat de la putere de intervenția comună ruso-otomană) erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832). Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui tratat. Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.

Convenţia prevedea:

- domni numiţi de sultan pentru un termen de şapte ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate astfel principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnitorului de către ţară;

- desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri legislative (Divanuri ad-hoc), cu un număr restrîns de boieri numiţi de domn;

- înfiinţarea de Comisii de revizuire a Regulamentelor Organice, mai ales în domeniul relaţiilor agrare;

- numirea de comisari extraordinari turci şi ruşi pentru consilierea domnilor (de facto pentru supravegherea lor);
pentru asigurarea ordinii interne se stipula restructurarea oştirii pămîntene;

- staţionarea trupelor de ocupaţie ruso-otomane în Principatele Moldovei şi Valahiei pentru a reprima orice mişcare de insurecţionare (25 000 soldaţi de fiecare parte, ulterior reduşi la 10 000 de fiecare parte).

Semnarea documentului a dus la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Munteniei și a lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor al Moldovei.

Prezenţa militară comună ruso-otomană a fost menţinută pînă în 1851. Convenţia de la Balta-Liman a fost lovită de nulitate odată cu izbucnirea războiului Crimeii, în timpul căruia Principatele Moldovei şi Valahiei au căzut sub ocupaţa militară austriacă. Statutul Principatelor a fost modificat în 1856 prin Tratatul de la Paris.

Art. I. Date fiind circumstanțele excepționale provocate de ultimele evenimente cele două curți imperiale au convenit că, în loc să urmărească modul stabilit prin regulamentul din 1831 de alegere a hospodarilor Moldovei și Valahiei, acești înalți funcționari vor fi numiți de Maiestatea Sa Sultanul, de data aceasta după un mod special, asupra căruia cele două curți au căzut de acord, cu scopul de a încredința administrarea acestor provincii celor mai demni candidați care se bucură de cel mai bun renume în fața compatrioților lor.

Tot numai de date aceasta, cei doi hospodari vor fi numiți decât pentru șapte ani, cele două curți rezervându-și dreptul, cu un an înainte de expirarea termenului fixat prin prezenta tranzacție, să ia în considerație starea internă a Principatelor și serviciilor pe care le vor fi adus cei doi hospodari pentru a se pronunța de comun acord asupra hotărârilor ulterioare.

Art. II. Regulamentul organic acordat Principatelor în 1831 va rămâne în vigoare în afara schimbărilor și modificărilor pe care experiența le-a dovedit necesare, îndeosebi în ceea ce privește adunările ordinare și extraordinare ale boierilor, în modul de alegere și alcătuire urmat până acum; întrucât aceste adunări au dat naștere, și nu o dată, la conflicte jalnice și chiar la acte de nesupunere vădită, convocarea lor va rămâne în suspensie; iar cele două curți își rezervă dreptul să se înțeleagă asupra restabilirii lor pe baze combinate cu toată maturitatea cerută în momentul în care ele vor socoti că aceasta poate fi accentuat fără nici un inconvenient pentru menținerea liniștii publice în Principate.

Funcțiile lor deliberative vor fi încredințate, în mod provizoriu, unor sfaturi sau divane ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili și cei mai demni de încredere, ca și din câțiva membri ai clerului superior. Principalele atribuții ale acestor sfaturi vor fi așezarea impozitelor și examinarea bugetului anual în cele două provincii.

 

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova - d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 - 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Știrbei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856. Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Știrbei a bătut monede fără învoirea Turciei, dar a fost silit de sultan să le retragă din circulație.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 - d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie 1853 și din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica. În prima domnie a fost numit din mai 1849, dar a ocupat tronul în octombrie. A fost numit domnitor al Moldovei la propunerea marelui vizir Mustafa Reșid Pașa, un om politic turc cu concepții liberale, cunoscut reformator al Imperiului otoman. Deși a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 contra rudei sale Mihail Sturdza, a fost numit ca domnitor în urma Convenției de la Balta-Liman⁠, în același timp cu numirea lui Barbu Știrbei în Muntenia. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătățiri în ceea ce privește bunăstarea țării: lucrări publice, școala de ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor și a importurilor prin coborârea vămii de la 12% la 5%. În timpul domniei sale s-a construit o cazarmă la Copou, Iași, precum și un nou sistem pentru exploatarea salinelor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

Tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie sv/3 martie sn 1878), a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878

foto preluat de pe istoria.md (gravură preluată de pe historic.ru)
articole preluate de pe:: istoria.md; ro.wikipedia.org

 

Tratatul preliminar de la San Stefano, a fost semnat de către Imperiul Rus și cel Otoman la 3 martie 1878 (19 februarie s.v.), după încheierea războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Din partea Rusiei au fost delegați contele Nicolai Pavlovici Ignatiev și Alexandr Nelidov, iar din partea Imperiului Otoman au participat ministrul de externe Safvet Pașa și ambasadorul în Germania, Sadullah Bey. Tratatul a fost semnat la San Stefano, (azi Yeşilkoy, oraş din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul)

Potrivit clauzelor sale, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari (un stat de la Marea Neagră la Marea Egee), autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otman. Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război în valoare de 1 410 mln. ruble și se cedau patru regiuni din Caucaz. Rusia a revendicat județele Cahul, Reni și Ismail din cadrul României iar Delta Dunării și Dobrogea, cedate Rusiei de la Turci îi reveneau României drept compensație.

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878 - foto:cersipamantromanesc.wordpress.com

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878 - foto:cersipamantromanesc.wordpress.com

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, a eroismului ostașilor și ofițerilor români, recunoscut oficial inclusiv de autoritățile militare ruse, poziția conferită României în cadrul tratatelor de pace încheiate la San Stefano a fost extrem de precară, cu mult sub așteptări. Delegatul român venit la San Stefano, colonelul Arion, nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Prințul Carol al României și Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruși că își încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea României. Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Prin urmare nu va fi o surpriză că România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

 

Bulgaria

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov - foto: ro.wikipedia.org

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care sa plăteasca tribut Porții, dar care avea dreptul la un guvern creștin și la o armată proprie. Teritoriul său includea câmpia dintre Dunăre și Munții Balcani (Stara Planina), regiunile Sofia, Pirot și Vranje, Tracia de Nord, părți ale Traciei de Est și aproape întreaga Macedonie (articolul 6).

Conducătorul principatului urma să fie ales de poporul bulgar, aprobat de Imperiul Otoman și recunoscut de marile puteri. De asemenea, un consiliu al nobilimii urma să creeze o constituție proprie (articolul 7). Trupele otomane aveau sa părăsească Bulgaria, fiind înlocuite de trupele rusești, a căror ocupație urma să dureze doi ani (articolul 8).

 

Serbia, Muntenegru și România

Sub premisele tratatului, independența Muntenegrului a fost recunoscută de către Imperiul Otoman (articolul 2), iar teritoriul său s-a dublat ca mărime, prin anexarea unor foste regiuni otomane precum Nikšić, Podgorica și Antivari (articolul 1).

Serbia a obținut, de asemenea, independența și a anexat orașele Niš și Leskovac (articolul 3).

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19). Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei, România considerând că este „un ghimpe în inimă”.

 

Rusia și Imperiul Otoman

Pe lângă pierderile din Balcani, Imperiul Otoman a cedat Rusiei o serie de teritorii georgiene și armenești: Ardahan, Artvin, Batumi, Kars, Olti și Beyazit (articolul 19). De asemenea, Imperiul Otoman urma să infăptuiască reforme în Bosnia și Herțegovina (articolul 14), precum și în Creta, Epir și Tesalia (articolul 15).

Strâmtorile Bosfor și Dardanele urmau să fie permanent deschise pentru nave neutre, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

 

Reacții internaționale

Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, cerând și obținând o revizuire prin Tratatul de la Berlin, la Congresul de la Berlin din 1878.

Serbia și Grecia se temeau că înființarea Bulgariei Mari ar putea destabiliza regiunea; un număr semnificativ de sârbi și, în special, greci se aflau între granițele noului stat bulgar.

România, care a avut o contribuție semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României.

 

articole preluate de pe: istoria.mdro.wikipedia.org

Al Doilea Război Balcanic (1913)

Al doilea război balcanic – Armata Română trecând Dunărea pe un pod de vase la Zimnicea, în cadrul Campaniei pentru Turtucaia

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Cel de-Al Doilea Război Balcanic s-a declansat în 1913 între Bulgaria pe de o parte şi Grecia şi Serbia si Muntenegru de cealaltă parte.

Cauza războiului a fost neînţelegerea asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turcii otomani în timpul Primului Război Balcanic, care a luat sfîrşit la 30 mai 1913, in care aceste tari fusesera aliate. Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei.

Astfel la 16 iunie 1913, regele Ferdinand al Bulgariei a ordonat trupelor sale să atace poziţiile sîrbe şi greceşti, declarînd în acelaşi timp război acestor tari.

Ferdinand (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948),[1] născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, a fost conducător al Bulgariei din 1887 până în 1918, inițial ca knyaz (prinț regent, 1887–1908) mai târziu ca țar (1908–1918). De asemenea, a fost autor, botanist, entomolog și filatelist - foto - ro.wikipedia.org

Ferdinand (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948) născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, conducător al Bulgariei din 1887 până în 1918, inițial ca knyaz (prinț regent, 1887–1908) mai târziu ca țar (1908–1918). De asemenea, a fost autor, botanist, entomolog și filatelist – foto – ro.wikipedia.org

Principalul atac bulgar era îndreptat împotriva sîrbilor cu armatele I, a III-a, a IV-a şi a V-a, în timp ce armata a II-a era însărcinată cu atacarea poziţiilor greceşti de la Gevgeli şi Salonic. Bulgarii au fost copleşiţi numeric pe frontul grecesc, şi în curînd luptele uşoare s-au transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie.

Forţele bulgare s-au retras imediat de pe poziţiile lor de la nord de Salonic pe poziţii defensive la Kilkis. Planul de a distruge armata sîrbă în Macedonia centrală printr-un atac concentrat a eşuat, iar bulgarii au fost opriţi.

 

Bătălia de la Kilkis

Batalia de la Kilkis - foto - cultural.bzi.ro

Batalia de la Kilkis – foto – cultural.bzi.ro

Armata greacă, comandată de regele Constantin avea nouă divizii şi o divizie de cavalerie (120 000 de oameni), într-un raport de doi la unu sau trei la unu faţă de trupele bulgare.

Constantin I (n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922 -  foto - ro.wikipedia.org

Constantin I (n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922 – foto – ro.wikipedia.org

Dupa o lupta grea, grecii au reusit sa cucereasca la 5 iulie Doiranul, iar împreună cu sîrbii au inaintat pînă la Defileul Kresna. În acest punct, logistica greacă era întinsă la maxim, şi înaintarea s-a oprit.

Bulgarii au pierdut 7 000 de oameni la Kilkis. Alţi 6 000 au fost luaţi prizonieri cu 130 de tunuri. Grecii au suferit şi ei pierderi grele, de 8 700 de oameni. A fost bătălia decisivă pe acest front, şi cel mai mare succes grecesc din ambele războaie.

 

Bregalnica, Kalimantsi şi Defileul Kresna

Pe frontul din Macedonia centrală sîrbii au împins forţele bulgare către est prin bătălia de la Bregalnica (30 iunie – 9 iulie). Între timp, în nord, bulgarii au început să avanseze către oraşul sîrbesc Pirot (în apropiere de graniţa sîrbo-bulgară), obligînd sîrbii să trimită întăriri armatei a II-a care apăra Pirutul şi Nišul.

Soldati sîrbi în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic - foto - istoria.md

Soldati sîrbi în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic – foto – istoria.md

Acest lucru le-a permis bulgarilor să oprească ofensiva sîrbă din Macedonia la Kalimantsi la 18 iulie.

După liniştirea situaţiei pe frontul sîrbesc, bulgarii au trimis Armata a I-a în ajutorul Armatei a II-a, care se opunea grecilor în poziţiile defensive excelente de la Defileul Kresna.

Constantin a respins propunerea guvernului său pentru un armistiţiu, căutînd o victorie decisivă pe cîmpul de luptă.

La 29 iulie, armata bulgară întărită a lansat atacuri pe ambele flancuri, împingîndu-i pe greci în aval pe văile rîurilor Struma şi Mesta. Constantin s-a confruntat cu o anihilare de tip Cannae, şi a cerut sprijinul sîrbilor.

Din nefericire pentru el, aceştia nu îi puteau oferi ajutor după bătălia de la Kalimantsi, iar Constantin i-a cerut guvernului să obţină un armistiţiu. Grecii pierduseră circa 10 000 de oameni în ultimele zece zile de lupte. Bulgarii doreau de asemenea pacea, şi astfel Constantin a fost salvat de la distrugere.

 

Sfîrşitul războiului

În ciuda stabilizării frontului din Macedonia, dorinţa guvernului bulgar pentru pace venea ca urmare a faptului ca la 10 iulie, românii au invadat Dobrogea şi inaintau dinspre nord spre capitala Sofia.

Pentru a înrăutăţi situaţia Bulgariei, otomanii au profitat pentru a-şi recupera fostele posesiuni din Tracia, inclusiv Adrianopolul, pe care bulgarii l-au abandonat la 23 iulie, fără a trage un foc.

Armatele otomană şi română nu au avut pierderi în lupte, deşi au suferit puternic de pe urma unei epidemii de holeră.

Un armistiţiu general a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglate de tratatele de la Bucureşti şi de la Constantinopol.

Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor cîştigate în Primul Război Balcanic, inclusiv sudul Dobrogei, cea mai mare parte a Macedoniei, Tracia şi coasta egeeană, cu excepţia portului Dedeagach.
Serbia a devenit o putere importantă în Balcani, iar Grecia a obţinut portul Salonic şi împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale.

A fost doar o înţelegere temporară. Zece luni mai tîrziu luptele au reînceput, odată cu Primul Război Mondial.

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

(video) Proteste violente în marile oraşe ale Turciei după atentatul de la graniţa cu Siria

foto (captura) si articol – stiri.tvr.ro

21 iulie 2015

Proteste violente în marile oraşe ale Turciei – Istanbul, Ankara şi Diyarbakîr – după atentatul de din oraşul kurd Suruci în urma căruia au murit 31 de oameni. Poliţia intervenit cu tunuri de apă, bombe fumigene şi gaze lacrimogene pentru a dispersa manifestanţii.

Demonstranţii i-au acuzat pe preşedintele ţării Tayyp Erdogan, Partidul Justiţie şi Dreptate şi Guvernul de complicitate cu luptătorii Statului Islamic, autorii probabli ai atentatului. Manifestanţii au scandat “Statul Islamic criminal, colaboratori Erdogan şi Partidul la putere” sau “Vom demola statul ucigaş”.

Cei mai revoltaţi sunt kurzii din Turcia. Ei acuză guvernul de greşeli flagrante în combaterea Statului Islamic. Gruparea militantă kurdă PKK a declarat că autorităţile sunt de vină pentru atacul de luni, afirmând ăa Ankara a tolerat şi chiar a susţinut Statul Islamic în lupta împotriva kurzilor din Siria.

Protestatarii nu au fost impresionaţi de faptul ca preşedintele Tayyip Erdogan, aflat în vizită în Cipru, a condamnat atentatul, mai ales că nu a menţionat Statul Islamic drept autor.

Trebuie să condamnăm terorismul indiferent de autorii săi. Întotdeauna am spus că nu este loc pentru terorism în nicio religie, naţiune sau ţară. Am subliniat întotdeauna necesitatea luptei internaţionale împotriva terorismului, a spus preşedintele Tayyip Erdogan.

Intervenţia prim-ministrului de după atac a fost si mai ambiguă decât cea a preşedintelui. Vom continua să întărim prezenţa noastră la graniţa cu Siria. Dar cetăţenii noştri trebuie să ştie că ţările din regiune marcate de tensiune, instabilitate si violenţă pot afecta echilibrul intern al Turciei, a spus Ahmet Davutoglu, prim-ministrul Turciei.

Ankara a desfăşurat mai multe unităţi militare şi tehnică de luptă la graniţa cu Siria. Generalii vor să evite extinderea pe teritoriul Turciei a confruntărilor între forţele kurde, grupurile înarmate rebele, trupele guvernamentale siriene şi militantii Statului Islamic.

articol preluat de pe http://stiri.tvr.ro/


 

 

(video) Iohannis, după întrevederea cu Erdogan: România și Turcia au obiective și interese comune. Ne leagă apartenența la NATO și faptul că România susține Turcia în procesul de integrare europeană

foto – captura video – youtube.com
articol -

Președintele Klaus Iohannis a declarat miercuri, în cadrul unei conferințe comune pe care a susținut-o la Palatul Cotroceni cu omologul său turc, Recep Tayyp Erdogan, că România și Turcia au obiective și interese comune și că sunt legate, printe altele de apartenența la NATO. 

”Am ținut în mod expres să mă întâlnesc, în aceste prime luni de mandat, cu omologi ai mei din țări cu care România are parteneriate strategice, cum este Turcia. Salut faptul că președintele Erdogan se află aici și îi mulțumesc pentru vizită. România și Turcia au obiective cumune și interese reciproce. Despre acestea am discutat azi, dar si despre contextul în care ne aflăm și posibilitatea de a dezvolta relațiile noastre. Ne leagă apartenența la NATO și faptul că România susține Turcia în procesul de integrare europeană”, a declarat Iohannis. 

Șeful statului român a precizat că două dintre temele principale de duiscuție cu omologul său turc au fost securitatea în regiune și colaborarea pe plan economic dintre cele două state. 

”Convingerea comună este că o regiune sigură și prosperă este în beneficiul ambelor state. Am avut o discuție aplicată cu accent pe evoluțiile geopolitice actuale. Consolidarea apărării colective în cadrul NATO este un obiectiv comun al României și Turciei”, a precizat Klaus Iohannis.

”Turcia este cel mai mare partener comercial al României, în afara UE. Va trebui să valorificăm împreună potențialul acestui parteneriat.  Ne dorim extinderea cooperării bilateriale în proiecte economice din alte zone, ca Asia centrală și Caucaz”, a mai spus Iohannis. 

În finalul dicursului său, președintele României i-a transmis omologului său condoleanțe în contextul recentelor atacuri din Turcia, asigurându-l pe Erdogan de solidaritatea Romnâniei în astfel de situații. 

”Condoleanțele mele pentru evenimentele nefericite de ieri și pot să vă asigur de toată solidaritatea noastră. Terorismul este un flagel groaznic care se extinde și în a cărei combatere, cu siguranță, națiunile noastre trebuie să colaboreze”, a conchis șeful statului. 

Klaus Iohannis, dicurs dupa întrevederea cu Recep Tayyip Erdogan

articol preluat de pe http://www.b1.ro/

28 martie 1853 – Se declanseaza Războiul Crimeei. Marea Britanie, Franța, Sardinia si Turcia declară război Rusiei.

foto – acvila30.ro
articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continentul european si în același timp, este războiul care a influențat în mod durabil percepția rușilor în ce privește Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: Ierusalim, Betleem etc.

Tarul rus Nicolae I a trimis în misiune, la Constantinopol pe diplomatul Aleksandr Mensikov care a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori Rusia ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului.

În același timp, guvernul britanic l-a trimis în misiune în Turcia pe lordul Stratford, care a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova si Valahia , (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte.

Tarul Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să reactioneze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influență otomană.

În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea langa Tulcea.

Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în la 30 noiembrie 1853 in batalia de la Sinope.

Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor.

După ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor.

tratat Paris 1856
Discuţii premergătoare semnării tratatului de la Paris – 1856

Negocierile de pace au început în 1856 , în Rusia fiind pe tron un nou țar Alexanru al II-lea, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene fiind transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabie , ocupată de ruși încă din 1806.

În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării.

Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman.

Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobagiei.în 1861.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă al tatarilor către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei. Stalin, după Al II-lea Război Mondial, a deportat toți tătarii din Crimeea în Siberia.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com

Parlamentul turc a votat o nouă dispoziție ce consolidează controlul asupra internetului

foto - neamt.comisarul.ro
AGERPRES/(AS — autor: Tudor Martalogu, editor: Ionuț Mareș)

Parlamentul turc a votat joi seara târziu o dispoziție care autorizează guvernul să blocheze un site fără o decizie a justiției, au anunțat vineri mass-media turce, transmite AFP

Articolul de lege respectiv permite Autorității turce a Telecomunicațiilor (TIB) să interzică cu titlu preventiv accesul la o pagină de internet al cărei conținut este suspectat că ‘aduce atingere vieții private’ sau că este ‘discriminatoriu ori jignitor’.

Potrivit dispoziției respective, furnizorii de internet au la dispoziție patru ore pentru a se supune ordinului TIB. Apoi, în termen de 48 de ore, un judecător este sesizat pentru a valida sau anula această măsură.

Această consolidare a controlului administrativ asupra internetului provoacă de mult timp critici din partea apărătorilor libertăților fundamentale și a opozanților regimului președintelui Recep Tayyip Erdogan.

În septembrie 2014, parlamentul turc, în care Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) dispune de o majoritate absolută, a votat deja un text ce prevede dispoziția adoptată joi.

Însă Curtea Constituțională a anulat dispoziția, în numele protejării libertăților individuale.

În ultimul an, guvernul turc și-a multiplicat măsurile destinate unui mai mare control asupra internetului și rețelelor de socializare online, unde au apărut acuzații de corupție la adresa președintelui Erdogan și a mai multor membri ai guvernului.

Anul trecut, președintele turc a dispus blocarea temporară a rețelelor Twitter și Facebook și a promovat o lege care consolidează controlul asupra internetului. Justiția turcă blochează astfel constant site-uri considerate ofensatoare la adresa islamului.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro