Articole

Augustin de Hipona (354 – 430)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Augustin de Hipona


Augustin de Hipona, cunoscut ca Sfântul Augustin, (născut Aurelius Augustinus, n. 13 noiembrie 354 d.Hr., Thagaste, Algeria – d. 28 august 430 d.Hr., Hippo Regius⁠, Numidia⁠, Imperiul Roman de Apus) a fost un filosof și teolog creștin, episcop în nordul Africii, unul din Părinții Bisericii din Antichitatea târzie, în pragul spre Evul Mediu timpuriu.

În scrierile sale a utilizat argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine. A scris Confesiunile, care au sfârșit Antichitatea, și Despre cetatea lui Dumnezeu, care a deschis Evul Mediu.

În „De Trinitate” (Despre Treime), Augustin apără ideea unui Dumnezeu trinitar, care este unul singur (ca esență, sau substanță), dar care este în același timp trei persoane divine (Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt)

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Augustin de Hipona – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Influență


 

Sfântul Augustin este unul din cei patru Sfinți Părinți latini ai Bisericii, alături de Ambroziu, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au trasat gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

Prin intermediul lui Augustin platonismul a influențat gândirea medievală. Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian. Concepția lui a fost preluată și utilizată dogmatic pentru respingerea concepției aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepția despre predestinare și istorie ca tămăduitoare.

A fost primul filosof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară pentru educarea oamenilor și pentru lichidarea răului (istoria este „tămăduitoare” în sensul de drum către bine). Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Cel întru sfinți Părintele nostru, Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale. A fost fiul cel mare al Sfintei Monica. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 15 iunie, iar în Biserica Romano-Catolică la 28 august - in imagine, Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea) - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea) – foto: ro.orthodoxwiki.org

 

Biografie


 

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius al lui Cicero, Augustin s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Aureliu Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), din vechea Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Sfânta Monica, era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, a fost una creștină.

A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață dezinhibată, în umra căreia a avut și un fiu din flori. Înainte de a se dedica creștinismului, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

Augustin a fost de etnie berber (cetățean roman), o populație hamito-semitică din nordul Africii, care este prezentă și astăzi. Hipona, orașul unde a fost instalat ca episcop, pe atunci parte din Imperiul Roman, se află pe teritoriul Algeriei de azi, numit Annaba (عنابة‎).

În anii 373 – 383 a fost profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean.

Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi.

Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură.

Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiciacum, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând:

„Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”).

Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi:

Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”.

Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale.

În acel moment Imperiul Roman era deja în declin, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin.

Sf. Augustin studiind (Sant’Agostino nello studio) de Sandro Botticelli, 1480, Chiesa di Ognissanti, Florența, Italia – foto: ro.wikipedia.org

 

Tradițiile romane, filosofia antică și Augustin


 

De civitate Dei

Religia creștină a devinit religie oficială în Imperiul Roman în 380, iar Imperiul Roman s-a separat în cel de Apus și cel de Răsărit în 395. „De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză după invazia și jefuirea cumplită a Romei în 410 de către vizigoții, conduși de Alaric.

Deși capitala Imperiului Roman fusese mutată de la Roma la Constantinopol în 330, Roma a păstrat un prestigiu deosebit pentru romani. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, „De Civitate Dei” a formulat un răspuns la provocările prezentului. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu.

Augustin adoptă concepția timpului istoric, linear, din Biblie în locul „timpului ciclic” (cu distrugerea periodică a lumii) și plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi, la venirea lui Cristos pe pământ.

În De civitate Dei istoria omenirii este o evoluție paralelă a orașului lumesc, „terestru” („civitas terrena”) și a orașului lui Dumnezeu („civitas Dei”). Din cauza păcatului originar și alungarea din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale sau două „orașe”: cel lumesc al iubirii de sine și cel sfânt, al iubirii pentru Dumenzeu, în care prin urmare nu există decât iubire și dăruire pentru aproape.

Ca și Sf. Pavel, Augustin adaugă virtuți creștine (credință, speranță, iubire) la virtuțile neoplatonismului (dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune).

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Saint Augustine Meditates on the Trinity when the Child Jesus Appears before him by Vergós Group – foto: en.wikipedia.org

 

De Trinitate


 

De Trinitate este un tratat asupra Treimii, scris în 15 cărți, el tratează atât consubstațialiatea și egalitatea persoanelor treimii, cât și teme filozofice precum mintea, cunoașterea, etc.

În fapt, chiar și faimosul cogitum al lui René Descartes, cogito, ergo sum („gândesc, deci exist”), este tratat ca idee, cu mult înainte de Descartes, în „De Trinitate”[1].

În cărțile IV, §29; VI, §7; XV §45, Augustin tratează proveniența Spiritului (Duhului) Sfânt de la unitatea Tatălui și Fiului, ca dar comun al celor doi, sau ca dragostea comună dintre doi îndrăgostiți (îndrăgostitul și cel iubit, care și el iubește cu aceeași dragoste).

Augustin, păstrând ordinea persoanelor, este atent să menționeze proveniența Spiritului în principal de la Tatăl („deitatis principium Pater est”, IV, §29), fără să nege că Tatăl, i-a dat și acesta Fiului (ca Spiritul să purceadă și de la el), pentru că Tatăl i-a dat totul Fiului, cu excepția a ce se spune în particular doar despre a fi Tată.

St. Augustine in His Study by Vittore Carpaccio, 1502 – foto: en.wikipedia.org

 

Interpretare

După prăbușirea economică și politică în 476 a Imperiului Roman de Apus centrul de greutate al istoriei europene se stabilește la Constantinopol. Cele două părți vor mai păstra elemente comune pentru o perioadă, în timp însă ele vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Biserica Greacă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică.

În Occident procesul de afirmare a religiei creștine a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, Biserica rămâne singura instituție de continuitate.

Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, Biserica Latină regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru o nouă civilizație în Occidentul Europei.

Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Cristos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Crisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. „De Civitate Dei” nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este văzută totodată ca o lucrare care stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Biserica Latină își va asuma rolul de a face vizibilă cetățenia lui Dumnezeu pe pământ. Ea a reușit să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la Cristos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de cetățean al cetății lui Dumnezeu.

Augustine of Hippo – Portrait by Philippe de Champaigne, 17th century – foto: en.wikipedia.org

 

Augustin și scepticismul


 

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian).

Pentru o perioadă Augustin este atras de scepticismul Academiei platonice târzii, pentru ca, treptat, să-și modifice atitudinea astfel încât una din primele sale scrieri de după convertire este Contra academicilor, un atac la adresa scepticismului academic.

Scepticii argumentau că ceea ce ne oferă simțurile este incert și înșelător: un băț introdus în apă ne pare frânt, un turn pătrat pare rotund privit de la o anumită distanță etc. Altă sursă a cunoașterii nu există, deci cunoașterea este îndoielnică. Augustin nu împărtășește acest „empirism” al scepticilor, susținând că cunoașterea nu provine în întregime din simțuri. Simțurile, deși cu adevărat limitate și nedemne de încredere, au o utilitate practică și trebuie luate ca punct de pornire în acest sens relativ.

În „Confesiuni”, X, Augustin deosebește între lucrurile care se află în minte în mod direct (în sine) și lucrurile care sunt prezente în minte indirect, prin reprezentare sau imagine.

De bună seamă, o achiziție culturală din vremea educației sale sceptice, căci, în momentul când critică scepticismul (adică doctrina pe care tocmai o părăsise), pune problema la fel: în senzație lucrurile sunt prezente indirect, prin reprezentări, date senzoriale sau impresii.

Prin urmare nu avem acces la obiectele exterioare însele, decât la imaginile și impresiile pe care simțurile ni le dau despre acestea. Ceea ce se află în mintea noastră nu este un lucru ci o imagine sau o reprezentare a lui.

Nu suntem deci îndreptățiți să judecăm ca și cum am avea acces la lucrurile însele, ci ca și cum am avea acces la imaginile lor, spunând:

Văd imaginea (reprezentarea, semnul, intermediarul) unui băț frânt în apă”, în loc de „Văd un băț frânt”.

Căci, dacă lucrurile nu ne sunt accesibile în sine ci numai prin intermediul imaginilor, imaginile însele sunt indiscutabile căci se află nemijlocit în mintea noastră.

Putem să ne înșelăm asupra unui obiect (necunoscându-l pe el, ci o imagine a lui, care poate fi eronată), dar nu ne putem înșela asupra imaginii pe care o avem (căci pe aceasta o avem în mod nemijlocit în mintea noastră).

Mintea se înșală asupra obiectelor materiale, dar nu se poate înșela asupra imaginilor pe care le are. Aceste imagini sunt în minte și, chiar dacă nu sunt obiectele însele, sunt niște mesaje despre obiecte.

Acesta este momentul îndoielii sceptice. Scepticii se îndoiesc de adevărul acestor mesaje, a imaginilor, în măsura în care – noi neavând acces la obiecte – ele nu pot fi niciodată verificate de către mintea noastră. Îndoiala sceptică este, până în acest punct, rezonabilă, fiind expresia unei dileme care avea să-l frământe peste secole și pe Kant: obiectul pe care vreau să-l cunosc, ca lucru în sine, îmi este inaccesibil, tot ceea ce pot percepe este un fenomen; dar cum pot ști dacă acest fenomen nu este pur subiectiv și arbitrar?

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans
Augustin ocolește această dilemă spunând că imaginile însele, fiind prezente în minte nemijlocit, pot constitui un dat principial cert pentru mintea umană.

Nu se pot spune despre lucruri nimic fără a greși, dar se poate spune ceva, despre imagini și reprezentări, fără riscul de a greși: „este principial cert că am imaginea unui băț frânt în apă”.

Aceasta este prima parte a criticii aduse scepticilor. Scepticii se îndoiau de posibilitatea cunoașterii pornind de la caracterul înșelător al simțurilor, care li se părea că, deformând imaginea lucrurilor percepute, anulează posibilitatea oricărei certitudini. Augustin le răspunde că tocmai conștientizarea acestei bariere este prima certitudine pe care o avem.

Cel de-al doilea pas al demersului critic pornește de la anularea premisei sceptice conform căreia simțurile sunt singura sursă a cunoașterii.

Trebuie să acceptăm, conform lui Augustin, că mintea are acces și la altceva decât la ceea ce îi furnizează simțurile. În primul rând, ea poate conștientiza faptul că are acces nemijlocit la imagini, care, deși nu sunt copii fidele ale lucrurilor fizice, pot fi, ca atare (ca imagini), obiecte ale cunoașterii.

În al doilea rând, mintea însăși, sub forma actelor sale, este o prezență nemijlocită, deci un dat principial cert. Se poate ști nemijlocit că avem o minte sau un intelect (ce ar putea mijloci acest fapt?), că mintea sau intelectul nostru are viață, deci noi înșine avem viață (iarăși, nimic nu se interpune între minte și propriul său act de a fi în viață) și, ca o consecință, știm că, având viață, existăm.

Premisa principală a acestui tip de argument este identitatea („nemijlocirea”) dintre subiect și intelect: eu înseamnă intelectul meu.

Este premisa care va justifica, în epoca modernă, curentul raționalist, dar este în același timp și o premisă care subzistă în însuși miezul empirismului (ca și al scepticismului combătut de Augustin): acceptând că singura sursă a cunoașterii este senzația, presupunem că vorbim despre accesul la un obiect al cunoașterii (lumea externă a obiectelor materiale) al unui intelect cunoscător, diferit de lumea externă, intelect cu ajutorul căruia eu, subiectul, cunosc ceea ce îmi dau simțurile.

Empirismul nu poate face abstracție de această presupoziție decât cu riscul de a postula imposibilitatea principială a cunoașterii: chiar dacă simțurile, sursa unică a cunoștințelor, ar furniza informații certe despre lumea externă, în absența identității intelectului cu subiectul aceste informații nu ar avea cui să se adreseze, căci procesele de memorare, analiză, sinteză, abstractizare etc. ar fi cel puțin îndoielnice pentru un subiect care nu și-ar asuma paternitatea lor.

Augustin pornește de la această premisă (așa cum va face și Descartes, mai târziu) și, postulând natura intelectuală a subiectului cunoscător (identitatea eu-intelect), formulează, înaintea lui Descartes, un argument ontologic.

În afară de actele minții, Augustin mai admite posibilitatea unor adevăruri nemijlocite pe care nu le-am dobândit prin simțuri: adevărurile matematicii și propozițiile etice a priori (de exemplu: „Binele este preferabil răului”).

Aceste adevăruri nemijlocite sunt prezente în sine în mintea noastră și nu altfel; ele trebuie să fie așa din moment ce le cunoaștem cu certitudine. Datorită acestor argumente scepticismul este de nesusținut: cunoașterea certă este posibilă dar nu prin simțuri ci prin introspecție. Lovitura de grație adusă scepticismului se găsește însă în micul tratat Despre fericire.

Dacă concedem scepticilor că atingerea adevărului este imposibilă, atunci ei, scepticii, care totuși se află în căutarea adevărului, se găsesc în situația de a nu fi fericiți.

Dar „nu este fericit cel ce nu are ce-și dorește (…); or, nimeni nu este înțelept dacă nu este fericit: deci un academic nu este înțelept”.

Ulterior, creștinismul se va dovedi foarte receptiv la această teză augustiniană a căutării adevărului în suflet, care va dobândi – chiar în formularea lui Augustin – dimensiuni mistice.

Augustin l-a atacat sever pe neoplatonistul Porfir, deoarece acesta demascase Cartea lui Daniel drept vaticinium ex eventu, idee care demola „profețiile mesianice” din Vechiul Testament, care s-ar fi referit conform creștinilor la Isus Hristos.

Istoricii moderni îi dau dreptate lui Porfir, nu apologeților creștini din Antichitate (ca Augustin și Ieronim).

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans – foto: ro.wikipedia.org

 

Doctrina iluminării și a ideilor divine


 

Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin.

Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric.

„Târziu te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit.

Tu erai în mine și eu afară. Te-am căutat acolo. Deformat, m-am aruncat pe frumoasele forme ale creaturilor tale. Ai fost cu mine, dar eu nu am fost cu tine. Creaturile tale m-au ținut departe de tine, inexistente dacă nu au existat în tine. M-ai chemat și strigătul tău mi-a străpuns surditatea; ai strălucit și fulgerul tău mi-a aprins orbirea;

ți-ai revărsat parfumul, iar eu am inspirat și acum dacă lipsești, îmi lipsește respirația; Te-am gustat și acum am foame și sete; m-ai atins și am ars de dorință pentru pacea ta.”

—Augustin din Hipona, Confessiones, X, 27

Problema cunoașterii la Augustin presupune și doctrina iluminării. Cunoașterea presupune prezența nemijlocită a obiectului cunoscut în fața agentului cunoscător (mintea), motiv pentru care Augustin nu poate prelua în totalitate ideea platonică a reminiscenței și nici nu va dezvolta, propriu-zis, o doctrină a ideilor înnăscute.

Pentru Augustin este importantă teza că, în toate cazurile de cunoaștere, este necesară iluminarea divină și mai ales faptul că obiectele cunoașterii autentice sunt de natură ideală, idei divine.

În discuția anterioară am arătat că cunoașterea senzorială nu este o cunoaștere autentică ci este mai degrabă felul în care sufletul „guvernator” este atent la trupul pe care îl comandă. Cunoașterea în sens propriu este numai cunoaștere a unor idei de natură divină.

Pe de altă parte, știm că intelectul uman este o creatură, fiind situat pe un nivel inferior al ierarhiei universale, deci sub ideile divine, motiv pentru care nu poate avea nici o putere asupra lor.

Cum poate totuși intelectul uman să cunoască ideile divine, din moment ce, neavând putere asupra lor, nu poate în nici un fel să le „prindă” sau să intre în contact cu ele, pentru simplul motiv că nu poate exercita nici un fel de acțiune asupra lor?

Pe de altă parte, nu se poate renunța nici la ideea că obiectele cunoașterii trebuie să se afle în contact nemijlocit cu intelectul cunoscător.

Soluția dată de Augustin este că noi nu avem puterea de a produce în mintea noastră o cunoaștere a ideilor divine dar ea are totuși loc pentru că este produsă în noi de către ceva mai înalt decât propriul nostru intelect.

În acest fel cunoașterea nu este un produs al intelectului nostru ci urmarea iluminării.

Agentul care produce cunoașterea ideilor divine în intelectul uman nu poate să fie însă ceva mai prejos decât ideile însele deoarece ar însemna din nou că ceva mai prejos decât ideile ar exercita o putere asupra lor, punându-le în intelectul nostru.

Prin urmare agentul iluminării nu poate fi altul decât Dumnezeu.

În acest fel, Augustin respectă doar o parte din teoria platonică a cunoașterii.

Cunoașterea poate avea loc numai prin contact direct cu ideile cunoscute (așa cum spusese și Platon), iar ideile cunoscute sunt de natură divină.

Însă, dacă la Platon problema contactului nemijlocit este rezolvată prin doctrina reamintirii (posibilă acolo deoarece sufletul este de natură divină), Augustin apelează la Iluminare deoarece sufletul este creatură și nu poate „păstra” sau aduce în actul cognitiv ceva asupra căruia nu are putere.

Prin natură, contactul cu ideile (cunoașterea, adică) este ceva divin, un lucru pe care omul nu și-l poate însuși.

Dacă omul este capabil de cunoaștere, este pentru că Dumnezeu creează această cunoaștere în intelectul uman, oferind-o ca pe un dar divin.

Augustin discută câteva concepte și judecăți certe, necesare și imuabile care cu siguranță nu pot proveni din simțuri și deci trebuie să le avem de la Dumnezeu, cum ar fi conceptul de unitate sau judecata „Binele trebuie să fie preferabil răului”.

Saint Augustine painting by Antonio Rodríguez – foto: en.wikipedia.org

 

Doctrina grației divine


 

Augustin este primul care a elaborat o teorie sintetică despre grația divină, în contextul eforturilor sale de combatere a pelagianismului (Quaestiones diversae).

Pelagianismul zilelor lui Augustin nega păcatul originar dar și imortalitatea și integritatea lui Adam, altfel spus, întreaga lume supranaturală.

Ideea lui Pelagius, de origine stoică, afirma emanciparea completă a omului față de Dumnezeu și puterile sale nelimitate în privința binelui și răului.

Omul este capabil, conform acestei teorii, să obțină, fără nici o intervenție din partea lui Dumnezeu, un control complet asupra pasiunilor sale (apatheia).

Datorită acestei capacități, datoria absolută a omului este evitarea, prin propriile sale puteri, a oricărui păcat.

Nu există o ierarhie a păcatelor și nu există păcat în afara puterii de control a agentului uman.

Augustin se opune acestui sistem afirmând că Dumnezeu este, prin grație, stăpânul absolut al voinței și că, sub acțiunea grației, omul este liber.

Concilierea între omnipotența lui Dumnezeu și libertatea umană depinde de guvernarea divină.

St. Augustine by Carlo Crivelli – foto: en.wikipedia.org

 

Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu

Primul principiu al lui Augustin constă în afirmarea suveranității complete a lui Dumnezeu asupra voinței.

Toate actele virtuoase, fără excepție, necesită o intervenție divină sub forma unei providențe eficiente care pregătește dinainte orice act bun al voinței (Retractationes, I, IX, 6).

Nu este vorba despre faptul că voința nu poate realiza un act virtuos ci despre ideea că, fără intervenția providențială, ea nu ar înclina către bine.

Există două niveluri ale grației: a) grația virtuților naturale, darul universal al providenței, care pregătește motivațiile eficiente ale voinței; aceasta este grația acordată tuturor oamenilor, chiar și celor necredincioși (gratia filii concubinarum); b) grația virtuților supranaturale, dată odată cu credința.

Aceasta din urmă este grația fiilor (gratia filiorum), adică a oamenilor lui Dumnezeu.

Angelico, Fra. “The Conversion of St. Augustine” (painting) – foto: en.wikipedia.org

 

Libertatea oamenilor

În al doilea rând, Augustin afirmă că libertatea oamenilor rămâne intactă. Augustin nu renunță niciodată la principiul libertății voinței, astfel încât sistemul său încearcă obținerea unei sinteze între afirmarea libertății și a grației divine.

Din acest motiv, el nu postulează existența unei puteri umane complete de alegere: ceea ce face omul nu depinde în totalitate de libera alegere; acceptarea sau respingerea credinței este anticipată dinainte de Dumnezeu.

Fără îndoială, omul are puterea de a alege între bine și rău, căci altfel nu ar fi posibilă responsabilitatea, meritul sau culpa; Augustin, reproșând însă pelagienilor exagerarea rolului alegerii individuale, spune că nu există un echilibru perfect între alegere și grație: acest echilibru se găsea numai la Adam, dar a fost distrus odată cu păcatul originar.

În starea căzută, omul este în situația de a lupta împotriva înclinației spre rău; el și-a pierdut acea libertate perfectă și senină, libertatea fără luptă, de care dispunea Adam.

Libertatea omului căzut este una tensionată, conflictuală, problematică. Această libertate nu ne ajută decât cel mult să ne direcționăm alegerea către acceptarea grației.

St. Augustine by Peter Paul Rubens – foto: en.wikipedia.org

 

Concilierea grației și a libertății. Problema predestinării

Oamenii sunt împărțiți în două categorii: damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu.

Cum se poate rezolva această antinomie între libertatea omului și grația divină? Pe de o parte, se afirmă puterea lui Dumnezeu de a direcționa alegerea umană (voința liberă), de a converti păcătoșii, iar pe de altă parte ni se spune că respingerea ori acceptarea fie a grației, fie a păcatului, depind de voința liberă.

Mulți exegeți au considerat că aceste două principii sunt ireconciliabile. Pe acest motiv a fost posibilă, de pildă, aprecierea conform căreia doctrina augustiniană a grației este o „mare greșeală dogmatică” .

Aceasta pentru că, așa cum sublinia Eugène Portalié , grația augustiniană a fost înțeleasă ca un fel de impuls supraimpus de Dumnezeu, în absența căruia voința nu se poate manifesta.

Cheia problemei stă în felul în care Augustin explică guvernarea divină a voințelor. Astfel, voința nu decide niciodată fără un motiv, adică fără să fie atrasă de un bine pe care îl percepe în obiect.

Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să determine fie cauzele exterioare care acționează asupra percepției, fie iluminarea interioară care acționează asupra sufletului.

În acest fel, decizia voinței se exercită asupra unei conjuncturi de situații pe care o creează Dumnezeu. Omul este stăpânul gândurilor sale primare, fără a putea determina obiectele, imaginile și prin urmare motivele care se înfățișează minții sale.

Conform teoriei sale despre cunoaștere, sufletul este conștient de imaginile pe care le vede, fie prin percepție fie prin iluminare, dar nu este cauza lor: pe de o parte, cauzele externe ale imaginilor percepute sunt guvernate de Dumnezeu, iar pe de altă parte, iluminările divine provin de asemenea de la Dumnezeu.

Mai mult, Dumnezeu știe dinainte răspunsul pe care sufletul, dispunând de toată libertatea posibilă, îl va da acestor factori exteriori.

Astfel, în cunoașterea divină, există pentru fiecare voință creată o serie indefinită de motive care, de facto, câștigă adeziunea omului cu privire la ceea ce este binele.

Dumnezeu dispune, în omnisciența sa, de suficiente motive pentru a-l salva pe Iuda, de pildă, sau de a-l pierde pe Petru.

Nici o voință nu ar putea rezista planului divin. În acest fel, Dumnezeu, datorită autonomiei sale perfecte, poate cauza motive pentru orice fel de alegere a sufletelor individuale, anticipând și răspunsul acestora. În acest sens, grația este infailibilă, deși liberă.

Tocmai dintr-un astfel de motiv, Sfântul Augustin de Hipona susține că acel om care a acționat, conform binelui, trebuie să Îi mulțumească lui Dumnezeu, pentru faptul că i-a trimis o inspirație eficientă (adică un sistem de factori exteriori în care a putut percepe binele, datorită unei iluminări directe asupra sufletului), în timp ce altora le-a negat sau amânat această favoare. Cel care a primit-o este un ales.

Încercând să explice această aparentă contradicție, Augustin scrie o epistolă numită De Diversis quaestionibus ad Simplicianum, în care formulează un răspuns direct, adresat unor călugări care îl întrebaseră asupra problemei. Pe de o parte este neîndoielnic că voința bună există datorită grației, astfel încât nici un om nu poate să-și asume vreun merit după cum nici o formă de libertate nu i se va opune, deși are această putere.

În acest sens, grația acționează într-un mod eficient și nu cauzal, într-un mod analog celui în care acționează argumentele retorice: fiecare om are puterea și libertatea de a se opune unor argumente persuasive. El poate insista în opinia sa personală și poate să se opună fără măcar să încerce a asculta argumentele care i se aduc.

Poate însă să le asculte și, înțelegându-le, se va lăsa convins de ele. Sufletele umane au dispoziții foarte diverse și este aproape o chestiune de șansă dacă fiecare dintre ele va întâlni la un moment dat argumentul potrivit cu dispoziția sa, adică acel argument care să-i permită să perceapă binele ca motiv pentru alegere.

Dumnezeu, însă, conform acestei analogii, este retorul perfect, adică știe foarte bine ce situație este potrivită fiecărui suflet pentru ca acesta să poată avea acces la motivul alegerii binelui.

Aceasta este grația: Dumnezeu ne oferă acele percepții care, în acord cu preștiința sa, constituie tocmai situația fericită pentru ca iluminarea noastră să aibă loc.

Din acest motiv grația nu acționează cauzal: deși situația optimă ne este oferită de Dumnezeu, alegerea ne aparține. Astfel, eficiența grației nu înseamnă faptul că, fără ea, noi nu am avea capacitatea de a alege binele ci faptul că fără grație noi nu am dori binele.

Grația este invitația fără de care noi nu am avea un obiect al dorinței.

Există multe căi prin care Dumnezeu ne poate invita la credință și, dintre ele, fiecărui suflet i se potrivesc numai unele. Dumnezeu știe ce formă de invitație va fi acceptată de fiecare suflet, conform dispoziției sale și care va fi respinsă.

Aleșii sunt acei oameni cărora Dumnezeu le adresează acea invitație potrivită, adică eficientă.

Problema care rămâne este cum anume trebuie să înțelegem această selecție operată de Dumnezeu atunci când unora le adresează invitația potrivită iar altora le-o amână sau pur și simplu nu le-o trimite. Este grația un „instrument” al predestinării? Semipelagienii gândeau problema în termenii unei egalități de șanse: Dumnezeu predestinează la salvare pe toți oamenii, dându-le tuturor grația, în măsură egală.

Libertatea umană este cea care decide dacă unul sau altul dintre indivizi acceptă invitația sau nu, astfel încât numărul aleșilor nu este cunoscut.

Un sistem opus este predestinaționismul, pe care semipelagienii îl atribuiau în mod eronat lui Augustin și care spunea că Dumnezeu prestabilește numărul aleșilor și al damnaților; în acest sens, iadul și raiul se vor umple cu oameni care au fost aleși dinainte și care nu pot face nimic pentru a modifica acest destin. Acesta va fi de fapt sistemul lui Calvin.

Între aceste două opinii extreme, Augustin a formulat o poziție ingenioasă prin care afirmă ambele adevăruri în același timp: a) stabilirea aleșilor de către Dumnezeu este reală, gratuită și constituie grația grațiilor, acordată în mod selectiv, dar b) aceasta nu anulează dorința lui Dumnezeu de a salva omenirea integral, lucru care depinde însă de libertatea umană.

Aleșii dispun de posibilitatea de a-și refuza statutul de aleși, după cum ceilalți oameni dispun de libertatea și puterea de a se ridica prin alegeri proprii la statutul de aleși.

Astfel, deși Dumnezeu acordă grația absolută numai unor anumiți oameni (acesta fiind, pentru Augustin, misterul cel mai înalt), pe de altă parte este la fel de adevărat că:

a) nici un om nu este privat de libertate;

b) nici un om nu este lipsit de puterea de a se opune răului;

Aceste două enunțuri fac ca predestinaționismul să nu fie compatibil cu doctrina lui Augustin. El afirmă, de altfel, repetat și explicit că toți oamenii ar putea fi salvați dacă aceasta ar fi și dorința lor.

De aceea este inexact să afirmăm că grația divină diminuează sau anulează responsabilitatea individului, după cum este o eroare caracterizarea doctrinei augustiniene despre predestinare ca „determinism”.

Faptul că Dumnezeu cunoaște ante rem care va fi alegerea fiecăruia dintre oameni și oferă, în acord cu această preștiință, fiecăruia invitația potrivită (deși știe că unii o vor refuza), nu este un factor cauzal. Dimpotrivă, tema iubirii lui Dumnezeu își găsește, poate, aici mai mult decât în altă parte, un context optim: deși știe că o anumită persoană va refuza alegerea credinței, Dumnezeu nu anulează nimănui posibilitatea de a se salva.

Faptul că cei aleși și cei osândiți constituie (din punctul de vedere al preștiinței divine) două „liste încheiate” nu se datorează imposibilității omului de a alege destinul său ci dimpotrivă lipsei de voință a acestuia de a face ceva.

Din punctul de vedere al cunoașterii noastre temporale, acest lucru pare a fi o predestinare, o determinare cauzală. Din perspectiva cunoașterii atemporale (cum este cea divină) acest lucru este un fapt: cei numiți „vase ale mâniei” (osândiții) nu sunt numiți astfel conform unei alegeri divine arbitrare ci conform faptului că Dumnezeu știe deja ceea ce noi nu putem afla decât după încheierea istoriei.

În acest sens, ființa umană nu poate să renunțe la exercitarea alegerii și voinței sale libere întrucât, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte care va fi finalitatea lor, nu există nici o legătură între preștiința divină și libertatea umană de decizie.

Dacă un om ar renunța, la un moment dat, să-și exercite voința liberă, judecând că Dumnezeu cunoaște oricum destinul său și, dacă este un ales, va primi oricum grația la un moment dat, el ar face o eroare: momentul acestei judecăți ar coincide de fapt cu momentul renunțării conștiente la a-și mai exercita voința pentru salvare.

Acel om s-ar autocondamna.

Știa Dumnezeu că el va lua această decizie? Da. Aceasta nu înseamnă decât că decizia respectivă a confirmat, în mod liber, ceea ce Dumnezeu știa dinainte.

Pe de altă parte, omul respectiv ar fi putut să nu renunțe ci să continue să dorească să fie un ales, acționând în consecință (alegând binele).

Înseamnă aceasta că el ar fi modificat preștiința divină? Nu, deoarece, în acest caz, preștiința divină ar fi constat tocmai în a doua variantă.

Doctrina grației constituie și azi un punct dificil nu numai din punct de vedere teologic.

Filosofic vorbind, problema constă în faptul că Augustin încearcă să apropie două sisteme diferite de principii: o logică temporală, specifică omului și una atemporală, potrivită omniscienței lui Dumnezeu.

The Saint Augustine Taken to School by Saint Monica. by Niccolò di Pietro 1413-15 – foto: en.wikipedia.org

 

Concepțiile privind sexualitatea


 

Augustin considera sexualitatea imorală, atât prin emoțiile pe care o însoțesc, cât și datorită faptului că dragostea pentru divinitate trebuia să fie superioară față de cea erotică.

Din acest motiv, femeia era considerată inferioară bărbatului și supusă acestuia.

Unii îl consideră drept „maniac anti-sex” sau „tatăl pudibonderiei occidentale”, această reputație este însă nejustificată, pentru un creștin din secolul IV el fiind un moderat.

Saint Augustine Disputing with the Heretics painting by Vergós Group – foto: en.wikipedia.org

 

Sărbători


 

- în calendarul romano-catolic: 28 august („Sfântul Augustin”)[12]

- în calendarul ortodox: 15 iunie (sub numele „Fericitul Augustin”, alături de „Fericitul Ieronim”)

- în calendarul greco-catolic: 28 august („Sfântul Augustin„)

- în calendarul luteran: 28 august („Augustin”)

- în calendarul anglican: 28 august

Fericitului Augustin (354 – 430) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Fericitului Augustin (354 – 430) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Augustin și Sfânta Monica – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera


 

Ediții în limba română

- Predici despre virtuțile creștine, traducere de Anca Meiroșu, Editura Doxologia, Iași, 2021.

- Despre răbdare, despre înfrânare, despre darul perseverenței, traducere și note de Ana-Cristina Halichias, Editura IBMO, București, 2021.

- Despre viața cea fericită, traducere de Ilarion Argatu, Editura Doxologia, Iași, 2020.

- Despre sfânta feciorie; Despre binele văduviei, traducere, introducere și note de Anca Meiroșu, Editura IBMO, București, 2019.

- Despre răbdare. Despre adulter, traducere de Anca Meiroșu, Editura Doxologia, Iași, 2019.

- Confesiuni, ed. bilingvă, traducere, introducere, note și comentarii, tabel cronolgic și indice de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2018.

- Despre minciună, ed. bilingvă, traducere de Lucia Wald, studiu introductiv de Constantin Georgescu, Editura Humanitas, București, 2016.

- Predici la marile sărbători, traducere din limba latină și studiu introductiv de Corneliu Clop, note de Corneliu Clop și Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica.

- Despre adevărata religie, ed. bilingvă, traducere de Cristian Bejan, Editura Humanitas, București, 2007.

- Despre îngeri și oameni, traducere și note de Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas, București, 2005.

- De libero arbitrio, ed. bilingvă, traducere de Gheorghe I. Șerban, Editura Humanitas, București, 2004.

- De dialectica, ed. bilingvă, traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2003.

- De doctrina christiana, ed. bilingvă, traducere de Marian Ciucă, Editura Humanitas, București, 2002.

- De civitate Dei / Despre cetatea lui Dumnezeu, I-X, traducere și note de Paul Găleșanu, introducere de Gheorghe Vlăduțescu, Editura Științifică, București, 1998.

- De magistro, traducere de Mihai Rădulescu & Constantin Noica, Editura Humanitas, București, 1998.

- Solilocvii, ed. bilingvă, traducere și note de Gheorghe I. Șerban, Editura Humanitas, București, 1993.

- Augustin. Despre adevărata religie [About True Religion]. Translated by Cristian Bejan, introduced and annotated by Alin Tat, scientific revision by Lucia Wald. Bucharest: Humanitas, 2007.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

The Consecration of Saint Augustine by Jaume Huguet – foto: en.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Augustin de Hipona si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Gheorghe Lazăr (1779 – 1823)

portret de Mișu Popp

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Gheorghe Lazăr (1779 – 1823)


 

Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig – d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător şi inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească (în 1818 a înfiinţat în Bucureşti prima şcoală cu predare în limba română, Şcoala de la Sfântul Sava).

Gheorghe Lazăr (n. 5 iunie 1779, Avrig - d. 17 septembrie 1823, Avrig) a fost un pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava) - in imagine, Gheorghe Lazăr - portret de Mișu Popp - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Lazăr- portret de Mișu Popp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viaţa


 

Transilvania

Data naşterii acestui părinte al învăţământului bucureştean este controversată. Istoricul Ştefan Lupşa conchide că Gheorghe Lazăr s-ar fi născut la 9 ianuarie 1782, bazându-se pe un protocol care menţionează naşterea sa la acea dată. După alţi autori, data naşterii sale ar fi 5 iunie 1779.

Fiu de ţăran liber, Gheorghe Lazăr a urmat scoala primară la Avrig avându-l ca dascăl pe Ioan Barac apoi a studiat la Liceul Piarist din Cluj, ale cărui cursuri le-a urmat între 1798-1805.

Excepţie a făcut anul 1802, în care a urmat cursurile Liceului Catolic din Sibiu. După obţinerea bacalaureatului la Cluj obţine o bursă plătită de Biserica Ortodoxă, din fondul sidoxial pentru a studia la Viena în vederea urmării unei cariere ecleziastice.

La Viena a urmat studii superioare de filozofie, istorie şi de ştiinţe fizico-matematice, Ulterior a studiat şi teologia.

Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonit arhidiacon şi a obţinut un post la Şcoala teologică ortodoxă.

A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic şi chiar un manual de pedagogie.

În anul 1815 Gheorghe Lazăr a candidat la funcţia de episcop al Episcopiei Aradului, dar mitropolitul Ştefan Stratimirovici s-a opus numirii sale, astfel încât scaunul episcopal al Aradului a rămas vacant până în 1828.

Gheorghe Lazăr s-a aflat în conflict cu episcopul Vasile Moga care, fiind un adept al învăţământului în limba slavonă, a împiedicat activitatea culturală a lui Lazăr, interzicându-i tipărirea manualelor în limba română.

În urma unui proces disciplinar, la sfârşitul anului 1815 guvernatorul Transilvaniei l-a destituit pe Gheorghe Lazăr din funcţie, punându-l sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti.

Aceasta l-a determinat ca în 1816 să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti, unde şi-a câştigat existenţa mai întâi ca profesor particular.

 

Ţara Românească

În Ţara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înfiinţare a unei şcoli româneşti la cel mai înalt nivel ştiinţific posibil pe atunci, într-o vreme în care învăţământul se desfăşura în limba greacă.

Sprijinit de Iordache Golescu şi Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susţineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile ştiinţei.

 

Şcoala de la Sfântul Sava

La 24 martie 1818, obţinând aprobarea pentru înfiinţarea şcolii româneşti, şi-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava.

La început, elevii săi erau băieţi de mici meseriaşi, târgoveţi şi dascăli, pentru că odraslele boiereşti frecventau în continuare şcoala grecească.

Noua instituţie a devenit curând principalul focar de consolidare şi difuzare a culturii româneşti. Din prima generaţie de elevi au făcut parte, printre alţii, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici şi alţii.

Şcoala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educaţional din Bucureşti cu predare în limba română.

În trecutul acestei instituţii apare figura marcantă a lui Gheorghe Lazăr, răspânditor de cultură într-o epocă în care aceasta era considerată un apanaj al păturilor sociale înstărite.

Cursurile pe care le-a ţinut în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie evitată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie. După cum susţine Dora d’Istria istoriseşte că

Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-şi întoarcă privirile ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioşii veterani ai generosului Traian“.

Atunci când cartea era o raritate şi, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus şi a scris cărţi în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români.

La şcoala lui Lazăr au venit şi copii de prăvăliaşi, şi copiii oamenilor de la marginea oraşului, iar el i-a învăţat cu dragoste tainele ştiinţelor matematice şi ale filozofiei, în limba lor maternă.

 

Revoluţia din 1821

În timpul Revoluţiei din 1821, Gheorghe Lazăr şi elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni şi învăţându-i pe panduri să mânuiască armele şi să se apere.

Se pare că Gheorghe Lazăr era pentru Tudor Vladimirescu un om de încredere şi de mare necesitate, fapt pentru care inginerului Gheorghe Lazăr trebuiau să i se pună la dispoziţie o mie de oameni pentru metereze.

De altfel, documentele vorbesc despre activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în Bucureşti: ridicarea topografică a Moşiei Obislavu (Dâmboviţa) sau a Moşiei Fântânele (Prahova).

Documentaţiile acestora s-au păstrat la Arhivele Statului din Bucureşti.

 

Ultimii ani; întoarcerea in Ardeal

Colaborarea sa cu revoluţionarii i-a atras mai târziu persecuţia din partea autorităţilor.

Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viaţă în ziua de 17 septembrie 1823.

A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.

La mai bine de un secol mai târziu, în anul 1934, Şcoala militară de ofiţeri de infanterie din Sibiu a reamenajat mormântul său.

 

Elogiul posterităţii


 

Biografii

Primii biografi i-au fost elevii săi, Ion Heliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, care au oferit istoriei primele date biografice precum şi primele analize ale ideilor pedagogului Gheorghe Lazăr.

Astfel, în articolul Gheorghe Lazăr, publicat în Curierul românesc (1839), Heliade scrie:

Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă Sibii, pe moşia lui Brucăntal (sic). Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. …s-a dat pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită. La numirea episcopului, fiind ales preasfiinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei.”

Iar mai departe zice Heliade:

Lazăr a fost profesor la Sfîntul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar cînd făcea leţie de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru [Tell], tatăl ofiţerilor Tel [Tell].

Cu toate acestea Heliade nu cunostea viaţa privată a lui Lazăr, aşa că o legendă atât de romantică ce îl imagina ca fiind protejat al baronului Brukenthal părea potrivită a fi înglobată în biografia cărturarului avrigean.

Câteva decenii mai târziu povestea aceasta este demontată de cei care s-au aplecat serios asupra vieţii sale prin studiul documentelor demonstrând că Lazăr nu a studiat cu banii baronului Brukenthal ci cu bani româneşti: ai familiei sale la început şi apoi cei din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe.

Cei care au făcut lumină în biografia lui Lazăr au fost : Avram Sădean în 1914, Ioan Lupaş în 1915, Onisifor Ghibu în 1916, Traian Lalescu în 1919, I. Matei în 1923, Gh. Bogdan-Duică în 1924, Gr. Popa Liseanu, Ghe. Macovescu.

În 1928 şi Nicolaie Iorga revine asupra biografiei lui Lazăr eliminând legendele şi elementele fără temei.

 

Monumente

Ca o recunoaştere a activităţii sale, în multe localităţi din România au fost amplasate statui ale lui Gheorghe Lazăr.

Astfel în anul 1886, în Piaţa Universităţii din capitala României a fost amplasată o impunătoare statuie care readuce în memoria tuturor întreaga sa operă dedicată identităţii româneşti.

În anul 1864, elevul său, contele Scarlat H. Rosetti, mare proprietar de terenuri în România, a ridicat primul monument dedicat personalităţii lui Gheorghe Lazăr.

Monumentul, care a costat 550 de florini, a fost amplasat în curtea bisericii gr. răsăritene ortodoxe în aşa fel încât să fie vizibil din drum.

Tot în Avrig, în centrul localităţii, a fost instalat, ulterior, un bust dedicat marelui înaintaş, conceput cu mare putere de expresie de sculptorul Cornel Medrea.

Şi la Sibiu, în faţa palatului ASTRA, se află un bust al lui Gheorghe Lazăr.

Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Gheorghe Lazăr din Bucureşti, Sculptor: Ion Georgescu, 1896. Este amplasată în Piaţa Universităţii, vizavi de clădirea Palatului Universităţii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Denumiri de instituţii

În semn de preţuire pentru fondatorul învăţământului în limba naţională, mai multe instituţii de învăţământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu (fostul liceu al iezuiţilor), Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Bucureşti (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Naţional Pedagogic Gheorghe Lazăr din Cluj-Napoca, Grupul Şcolar Gheorghe Lazăr din Baia Mare, Liceul Teoretic Gheorghe Lazăr din Pecica etc.

 

Comemorări

La 100 ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, autorităţile de atunci, membrii guvernului şi instituţiile de învăţământ de toate gradele au organizat o comemorare festivă.

În anul 1973 UNESCO a comemorat 150 de ani de la moartea dascălului din Avrig, aducându-se în prim plan activitatea, viaţa şi opera unuia dintre cei mai prestigioşi îndrumători ai culturii române.

În data de 17 septembrie 2023, Primăria şi Consiliul Local Avrig, judeţul Sibiu, au comemorat 200 de ani de la moartea cărturarului avrigean Gheorghe Lazăr, ocazie cu care oficialităţile locale şi centrale au dezvelit şi sfinţit statuia lui Gheorghe Lazăr în noua locaţie „La Castani”.

Monumentul este adus la Avrig, după ce a tronat câteva timp de decenii, în Piaţa Mare din Sibiu.

Cu această ocazie au fost susţinute alocuţiuni ce au evocat personalitatea remarcabilă a lui Gheorghe Lazăr.

Maxim Mărturisitorul (cca. 580 – 662)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe  ro.orthodoxwiki.org; pravila.rodoxologia.ro

 

Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a fost un teolog și sfânt părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică și ascetică, precum și un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie, pe 13 august (mutarea moaștelor) (1)

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă și a avut parte de o educație aleasă.

Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredințându-i slujba de prim secretar (protasekretis sau logothet).

Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate și s-a călugărit în Mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol dar pe țărmul opus al strâmtorii Bosfor.

Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord) (2)

Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă mulți prozeliți.

Patriarhul Serghie I al Constantinopolului împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziți pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări – ortodoxă și monofizită – să admită o singură lucrare în El.

La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocși și monofiziți.

Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis.

Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincție clară între cele două lucrări în Hristos.

În următorii patru ani a domnit o relativă liniște. Frământările au început cu putere abia în 638, când împăratul Heraclie a publicat așa-numita Ecthesis,

Sf. Maxim devenind conducătorul acestei lupte.

Între 642 – 645 el desfășoară în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.

În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezența a numeroși episcopi.

Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului.

La sfârșitul anului 646 se află la Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin al Romei să convoace Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.

În anul 648 împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668) dăduse un nou decret (Typos-ul lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări și voințe.

În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat și adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia.

O nouă audiere în același an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis.

În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere.

Aici, în fața mulțimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris.

Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viață, nu o simplă speculație teoretică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în țara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârșitul vieții.

Atrecut în același an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani.

Pomenirea sa se face în fiecare an la 13 august (mutarea moaștelor) și la 21 ianuarie (3).

Monotelismul a fost condamnat la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol din 680-681.

După aceasta au fost posibile și aducerea moaștelor sfântului de la Lazica la Chrysopolis, unde a fost egumen, dar și stabilirea datei de 21 ianuarie pentru a-l cinsti, întrucât data de 13 august era foarte aproape de cea a praznicului Schimbării la Față.

Sfântul Maxim Mărturisitorul rămâne, astfel, unul dintre cei mai mari teologi răsăriteni.

Prin înțelepciunea sa, prin lupta sa împotriva ereziilor hristologice, prin sfințenia vieții sale și mai ales prin operele sale teologice rămase ca odoare de preț în vistieria Bisericii, Maxim Mărturisitorul a rămas până în zilele noastre model de monah și de teolog, fiind cunoscut drept sfântul care a apărat învățătura despre Hristos.

 

Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

După cum am spus mai sus, Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în data de 13 august 662.

Sursele grecești vorbesc despre “Schemaris” ca loc al morții sale care a fost identificat de cercetători drept cetatea Muri (Tsikhe Muri) de lângă Tsageri – Georgia.

Această teză este susținută și de o puternică tradiție locală care plasează mormântul Sfântului chiar la baza muntelui pe care este ridicată cetatea Muri.

Acum pe locul mormântului se găsește o mică biserică, însă în vechime era o mănăstire numită “a Sfântului Maxim”.

În joia din Săptămâna Luminată localnicii îl prăznuiau aici pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Poate pentru că data de 13 august este Odovania praznicului Schimbării la Față, poate și pentru că Biserica a socotit că se cuvenea ca Sfântul Maxim să fie pomenit în ianuarie, alături de marii teologi, prăznuirea sa a fost hotărâtă definitiv pentru 21 ianuarie.

În 13 august, data adormirii lui, în calendarul ortodox este însă menționată “Mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul din Georgia la Constantinopol“.

Unele surse sunt chiar mai precise arătând că moaștele Sfântului ar fi fost aduse de fapt pe țărmul asiatic al Constantinopolului, în Mânăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis unde el viețuise ca monah.

 

Mâna dreaptă a Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Se păstrează însă până astăzi, în Sfântul Munte Athos, o parte din mâna dreaptă a Sfântului. Nu se știe când acest odor de mare preț a ajuns în Athos.

Cea mai mare parte din arhivele mânăstirii Sfântul Pavel din Athos, la care se găsesc astăzi sfintele sale moaște, s-a pierdut mai întâi în 1307 când catalanii au pustiit Sfântul Munte și apoi în cumplitul incendiu care a distrus mânăstirea în 1902.

Toate vechile proschinitare ale Sfântului Munte confirmă însă prezența acestor sfinte moaște la Mânăstirea Sfântul Pavel.

Posibil ca mâna Sfântului Maxim să fi fost adusă din Constantinopol în secolul al-XI-lea de însuși ctitorul mânăstirii, Sfântul Pavel Xiropotamitul, care, fiind de neam împărătesc, a adus din Bizanț cu el, o mare bucată din lemnul Sfintei Cruci și alte odoare de preț pentru cele două ctitorii ale sale din Athos.

O altă posibilitate care nu trebuie exclusă este ca mâna Sfântului Maxim să fi fost dăruită mânăstirii de prințesa Maro, fiica craiului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

Ea fusese dată de soție sultanului Murad al II-lea și a fost cea care l-a crescut pe Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului.

Având dreptul de a-și păstra credința creștină și bucurându-se de un statut special la curtea sultanului, ea a recuperat darurile magilor care fuseseră prădate de turci de la una din bisericile din Constantinopol și le-a adus în 1470 la Mânăstirea Sfântul Pavel dimpreună cu alte odoare.

Este posibil ca între aceste “alte odoare” să fi fost și mâna Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că aceste sfinte moaște s-au păstrat până în zilele noastre spre mărturie a dreptei credințe și îndemn pentru noi de a mărturisi adevărul, după pilda celor de odinioară.

 

Mâna dreaptă a Sfântului, spre închinare la Iași

Mâna dreaptă a Sfântului Maxim Mărturisitorul va fi adusă spre închinare de la Mănăstirea “Sfântul Pavel” din Muntele Athos la Iași, pe 9 octombrie 2010, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

 

Alte descoperiri

O tradiție antică georgiană afirma că moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul se află sub altarul capelei mănăstirii din localitatea Tsageri, aproape de locul unde a fost întemnițat și a decedat.

Episcopul Stefan Kalidjisvili, în a cărui eparhie se află localitatea Tsageri, a decis să încredințeze misiunea arheologică de verificare a acestei tradiții profesorului universitar Revaz Christiani.

Săpăturile efectuate au dus la descoperirea osemintelor a trei persoane, iar la un nivel inferior s-au mai găsit rămășițele pământești ale alteia.

Analiza acestor moaște a fost încredințată antropologului Vladimir Aslanishvili, profesor la Universitatea din Tbilisi.

Acesta a confirmat că există șanse mari ca osemintele primelor trei persoane să aparțină Sfinților Maxim Mărturisitorul, Anastasie Monahul și Anastasie Apocrisiarul, în timp ce rămășițele celei de-a patra par să aparțină Sfântului Arsenie, fondatorul mănăstirii din Tsageri.

În sprijinul opțiunii sale, Vladimir Aslanishvili a adus în discuție vechimea moaștelor, vârsta probabilă a persoanelor decedate, precum și mutilările suferite de acestea.

În momentul de față s-a mai cerut o expertiză antropologică din care să facă parte profesori renumiți greci și ruși înainte de a se lua o decizie finală cu privire la atribuirea moaștelor.

Descoperirea posibilelor moaște ale Sfântului Maxim Mărturisitorul a condus la declanșarea unei adevărate sărbătoriri naționale.

Conferința de presă cu privire la primele rezultate ale expertizei a fost transmisă în direct de televiziunea națională și de mai multe posturi de radio cunoscute.

 

Opera Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia, iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”).

Tratează mai ales despre iubire ca și concept creștin, dar are și o importantă exegeză asupra unor autori cum ar fi Dionisie Areopagitul sau Grigore de Nazianz.

O parte din aceste scrieri sunt dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample îndrumări ascetice.

Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică.

Din punct de vedere filosofic, folosește un vocabular platonician, abordând și subiecte de interes pentru istoria filosofiei, cum ar fi problema cunoașterii, probleme ontologice, cosmologice și antropologice.

Ignorate vreme de secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Cuvios Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană, Părinți precum Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama fiind considerați drept continuatori ale direcțiilor intelectuale și spirituale ale Sfântului Cuvios Maxim.

Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

 

Scrierile Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Din scrierile sale fac parte următoarele:

- Răspunsuri către Talasie – O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură;

- Ambigua – O explorare a pasajelor dificile întâlnite în scrierile areopagitice și în cele ale Sfântului Grigorie de Nazianz, concentrate pe probleme hristologice;

- Scholia – Comentarii la scrierile timpurii ale lui Dionisie Areopagitul;

- Mistagogia – Comentariu și meditație cu privire la Sfânta Liturghie;

- Comentariu la Psalmul 59;

- Tâlcuire la Tatăl nostru;

- Capete despre dragoste – Maxime cu privire la viața duhovnicească grupate în colecții de câte-o sută;

- Capete teologice;

- Cuvânt ascetic – Dialog cu privire la viața monastică;

- Viața Fecioarei (Biografie) – cea mai timpurie biografie completă a Maicii Domnului.

Începând cu secolul XX, sfântul Maxim Mărturisitorul a fost din nou considerat un autor de referință pentru teologia și spiritualitatea ortodoxă. În limba română, de traducerea și comentarea scrierilor lui s-a ocupat părintele Dumitru Stăniloae.

Ediții critice ale operei sfântului Maxim Mărturisitorul: CPG 7688-7721

 

Răspunsuri către Talasie

O suită de 65 de întrebări și răspunsuri legate de tot atâtea pasaje dificile din Sfânta Scriptură; este o lucrare de exegeză propriu-zisă, în care sunt interpretate unele texte biblice dificile, din Vechiul și Noul Testament.

Motivația actului exegetic este determinantă, în cazul Sfântului Maxim, pentru reușita acestuia.

El primise o “listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură“, alcătuită de presbiterul și egumenul Talasie, care îi cerea “un răspuns scris cu privire la înțelesul lor mai înalt“.

La început, după ce a primit și a citit lista respectivă, a refuzat categoric să răspundă și l-a rugat pe Talasie “mult și de multe ori” să-l scutească de această grea încercare, pe motiv că înțelesul textelor îl depășește:

Aceste locuri de-abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celor mai înalte și mai neapropiate cunoștințe, nu însă de mine, care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui celui blestemat de odinioară, nu am altă hrană afară pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor” (Răspunsuri către Talasie, p. 26).

Singurul motiv care l-a determinat să răspundă unei asemenea provocări a fost acela ca nu cumva, prin refuzul său, “să sufere în vreun fel iubirea dintre ei“.

Modul în care Sfântul Maxim își expune motivația demersului său exegetic este foarte sugestiv:

Făcând deci aceasta mult și de multe ori, când am văzut că nu primești această rugăciune a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne unește și ne face să avem un singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ți pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat, împotriva voii mele, cele mai presus de puterea mea.

Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală și să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare și vreo micșorare.

Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preț ca ea în ochii celor ce au minte. Mai bine zis, nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei dezbinați și poate crea în cei mulți sau în toți o identitate netulburată a voirii“.

Deși Sfântul Maxim a fost sceptic în privința acestui demers al său, răspunsurile la întrebările egumenului Talasie și înțelesurile date textelor biblice dificile trimise de acesta se vor constitui într-una dintre cele mai cunoscute și mai importante lucrări patristice din toate timpurile, care, între lucrările sale, ocupă, ca importanță, unul dintre primele locuri, dacă nu chiar primul (pr. conf. dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002, p. 162).

 

Citate

Vino, Preaslăvite Cuvinte ai lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale.

Înlăturând grosimea învelișurilor, arată-ne, Hristoase, frumusețea înțelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă. adică de puterea minții noastre, și «ne călăuzește pe calea poruncilor Tale» (Ps. 119, 9-10)

Și ne du «la locul cortului Tău cel minunat, până în lăuntrul casei lui Dumnezeu în glas de bucurie și de mărturisire a zvonului de sărbătoare», ca și noi. prin mărturisirea faptuirei și prin bucuria contemplației, să fim învredniciți a veni la locul negrăit al ospățului Tău și să ne ospătăm împreună cu cei care prăznuiesc acolo duhovnicește. cântând cunoștința celor negrăite cu glasurile netăcute ale minții.

Şi mă iartă pe mine, Hristoase. că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor vrednici, ceea ce este peste puterea mea.

Luminează cugetarea mea neluminată, spre înțelegerea locului de față. ca să fii și mai mult slăvit, ca Unul Care dai orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate. ”

(Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Filocalia, vol. 2, pp. 168-169)

 

Iar credincioși, virtuoși și contemplativi a numit pe începători, înaintați și desăvârșiți, care pot fi numiți și robi, lucrători cu plata și fii, ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.

Robi sau credincioși sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenințărilor stăpânului și lucrează cu bunăvoința cele încredințate.

Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătăților făgăduite, greutatea și arșița zilei, adică necazul legat de viața aceasta din osânda protopărintelui și ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute.

Aceștia schimbă înțelepțește, prin hotărâre de bună voie, viață cu viață, cea prezentă pentru cea viitoare.

Iar fii sunt cei care nici de teama amenințărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic și al unei deprinderi în înclinarea și dispoziția voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis:

« Fiule, tu totdeauna ești cu mine și ale mele cu ale tale sunt » (Luca 15, 31).

Aceștia sunt prin afirmare voluntară și prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este și e crezut Dumnezeu după fire și cauză.”

(Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, XXIV)

 

Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe de acelea.

Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de toate legăturile lor, înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci însăși viața noastră vremelnică (…)

Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești (…)

Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelungă-răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu, în sfârșit frica din credința în Domnul“.

(Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Filocalia Românească, volumul 2)

 

Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre dragostea adevărată

Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământești.

Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelunga răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare; înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu, în sfârșit frica de credința în Domnul.

Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.

Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu au fost făcute, și dacă Dumnezeu este mai bun decât cele ce au fost făcute de El, cel ce părăsește pe Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, și se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine prețuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât pe Dumnezeu.

Cel ce are mintea pironita în dragostea de Dumnezeu disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin.

Dacă sufletul e mai bun decât trupul și dacă Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decât lumea, cel ce cinstește trupul mai mult decât sufletul și lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu nu se deosebește intru nimic de închinătorii la idoli.

Cel ce și-a desfăcut mintea de iubirea și de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu și o are legată de ceva din cele ce cad sub simțuri, acela cinstește trupul mai mult decât sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, care le-a făcut.

Dacă viața minții este lumina cunoștinței, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

Când mintea pornește în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea nemărginită, părăsește simțirea față de toate cele făcute de Dumnezeu, precum și ochiul sensibil nu mai simte stelele, când răsare soarele.

 

Dumnezeu, omul și cosmosul în viziunea Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Dumnezeu a creat lumea pentru om, imprimând în ea rațiunile Sale dumnezeiești. La rândul său, omul descoperă rațiunile lucrurilor, ajungând să recunoască bunătatea și slava lui Dumnezeu din creație. Înțelegerea acestor rațiuni spirituale, ca rosturi ale tuturor celor create, nu este dată de-a gata omului, ci Dumnezeu așteaptă efortul acestuia de a le observa și de a le cunoaște.

Însă, prin căderea omului în păcat, oamenii au ajuns la o cunoaștere inferioară, limitată la simțuri și materie, sfârșind în moarte.

Ascultând de simțire, Adam a luat ca sfetnic pe șarpe, mai mult decât pe Dumnezeu, și a poftit pomul oprit.

Sfântul mărturisește că omul își găsește împlinirea nu în el însuși, ci depășindu-se pe sine. Ridicarea din păcat a firii oamenilor la o viață curată, după voia lui Dumnezeu, înseamnă redobândirea normalității. Această întoarcere din exilul păcatului nu se realizează prin puterile omului, ci prin lucrarea Duhului Sfânt, căci “nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea.”

Hristos ne arată că lumea întreagă poate deveni Liturghie, slavă a lui Dumnezeu, căci “toate cele create se cer după cruce, mormânt și înviere”.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției, și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Maxime înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Pe marele Maxim, iubitorul Treimii, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit dumnezeiasca credință și ne-a învățat să credem că Hristos este în două firi, și cu două voințe și lucrări, întru cântări credincioșii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: Bucură-te, propovăduitorule al credinței!

Iar pentru prăznuirea din 13 august se cântă slujba Cuviosului Maxim Mărturisitorul pe 12 august (pe 13 făcându-se odovania praznicului Schimbării la Față) și se pun, cu troparul de mai sus, condacele:

Condac, glasul al 6-lea:

Lumina cea întreit strălucitoare sălășluindu-se în sufletul tău, te-a arătat vas ales pe tine, preafericite, căci lămurit arăți marginilor cele dumnezeiești și arătarea înțelegerilor celor cu anevoie de înțeles, fericite Maxim, luminat propovăduind tuturor Treimea cea mai presus de ființă și fără de început.

Alt condac, glasul al 8-lea:

Al Bisericii apărătorule, de Dumnezeu grăitorule, întărirea bunei credințe și luminarea, alăuta și organul bunei credințe, a călugărilor dumnezeiască și sfințită podoabă, nu înceta rugându-te pentru noi toți.

 

Note

1 - După indicațiile mineiului pe luna august, slujba sfântului Maxim se cântă în ziua de 12 august, pentru că pe 13 august este odovania praznicului Schimbării la Față, când se cântă slujba completă a praznicului.

 

2 - Acestea sunt relatate într-o scriere agiografică din secolul al X-lea, considerată sursa principală pentru viața sfântului.

După o scriere siriacă din secolul al VII-lea. atribuită lui Gheorghe/Grigore de Reshaina, Maxim ar fi fost originar din localitatea palestiniană Heshfin și ar fi fost călugăr la Mănăstirea Sfântului Sava (Palestina).

După unii savanți, această versiune ar putea corespunde mai bine relațiilor pe care sf. Maxim le-a avut cu mai multe personalități pelaestiniene, precum Sofronie al Ierusalimului sau papa Teodor. – cf. Ch. Boudignon, « Maxime était-il constantinopolitain ? », dans: Orientalia Lovanensia Analecta 137, 2004, p. 1 – 43.

 

3 - Părintele Macarie Simonopetritul explică în Sinaxarul său, într-o notă la data de 21 ianuarie, că:

Sinaxarele comemorează aducerea moaștelor sf. Maxim la 13 august, când de fapt aceasta este data adormirii sale în Domnul. Ca și în cazul sf. Atanasie (18 ianuarie), mutarea prăznuirii sf. Maxim pe 21 ianuarie se explică probabil prin dorința de a propune o serie întreagă de mari teologi și mărturisitori ai credinței în luna ianuarie.”

 

Viața Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) – foto preluat de pe doxologia.ro

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune c sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică “alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și înmulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit “bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o “Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească “Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: “De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea “Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: “Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinându-se – căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l “nedrept” și “vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, “pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: “Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: “Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: “Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; “căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea “Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

“Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: “învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc “Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea “Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: “De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: “Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit “fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: “Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: “Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. “Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: “Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: “Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: “Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: “Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: “Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: “Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: “Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: “Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: “Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: “Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: “Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: “Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: “Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: “Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: “Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: “Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: “Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: “Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: “Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: “Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: “Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: “Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: “Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: “Să primești “Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: “Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: “Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: “Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: “Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: “Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: “Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: “De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: “Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: “Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicându-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: “Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfărâme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind “Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învățătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: “Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: “Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: “Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: “Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărând pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: “Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: “Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: “Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: “Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: “Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: “A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: “Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: “Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii proroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: “Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: “Am iscălit”. Epifanie a zis: “Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: “Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: “De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzând aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: “N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: “A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: “Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: “Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a prorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: “Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvârși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: “Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: “Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: “Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: “Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: “Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: “De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: “Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: “Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: “Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: “De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: “Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: “Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: “Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: “Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: “Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: “Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: “Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: “Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: “Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: “Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: “Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: “Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: “De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: “Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: “Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: “Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: “Pentru ce?”. Sfântul răspunse: “Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin “Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: “Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: “Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: “Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: “Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: “Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: “Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: “Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit “Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: “Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: “Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: “Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: “Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: “Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: “Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: “Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel “Tipos” și pe cei ce s-au învoit la “Tipos”. Zis-a Troil: “Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: “Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: “Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dinții, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: “Ai anatematizat “Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: “Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: “Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: “Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: “Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: “Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: “Au doară n-ai anatematizat “Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: “Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: “De ai anatematizat “Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: “Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: “Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: “La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: “Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: “Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: “De ce?”. Sfântul a răspuns: “Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: “Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: “Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: “Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: “De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: “De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: “Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: “Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: “Am 75 de ani”. Acela i-a zis: “De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: “De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: “Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: “Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: “Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinându-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: “Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

cititidespre Sfântul Maxim Mărturisitorul si pe ziarullumina.ro; doxologia.rowww.crestinortodox.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

Gala Galaction (1879 – 1961) scriitor, preot ortodox și profesor de teologie român

Gala Galaction (1879 – 1961)

foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; istoria.md

 

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în Academia Română.

 

Biografie

S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.

Face liceul Sfîntul Sava din București și este coleg cu Tudor Arghezi. Urmează Facultatea de litere și filosofie apoi Facultatea de teologie și dă doctoratul în teologie. A fost defensor al episcopiei Olteniei și a Curții de Argeș. A fost membru al Academiei Române (1947).

Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.

După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 – 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.

A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.

În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.

La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.

Deși a continuat să scrie pînă după al doilea război mondial, Galaction aparține, ca scriitor, epocii dinaintea primului. Piesele de rezistență ale operei sale, cele care-i asigură și-i definesc locul în literatura română, sunt nuvelele și povestirile scrise în intervalul 1902-1910, publicate în rev. Literatura și arta română (1902, Moara lui Califar), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907, Copca radvanului).

Jurnalul scriitorului Galaction are valoare literara prin trăsăturile inedite cu care adîncește portretul moral și psihologic al omului Galaction, iar această nouă întelegere a autorului deschide dintr-o dată și o nouă, nebănuită falie înspre profunzimile operei, într-acolo unde mocnește ascuns, dar iradiant, nucleul ei generator și întegrator.

Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Opere publicate

Lucrări teologice

- Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic. Teză de licență, București, 1903, 67 p.;

- Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, București, 1926, 111 p.;

- Cartea creștinului ortodox, București, 1926, 31 p. (sub numele Grigorie duhovnicul);

- Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927, 50 p.;

- Răbdare și nădejde, conferință, București, 1928, 33 p.;

- Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinței, București, 1930, 179 p. (ed. a II -a, 1934 – însemnări de călătorie în Țara Sfântă);

- Biblia Românească, în BOR, an. LXI, 1943, nr. 4-6, p. 175-184;

- Epistola lui Aristeia, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, P. 272-283 (Discurs de recepție la Academia Română);

- Din exegeza Noului Testament, în BOR, an.LXIV, 1948, nr. 11-12, p. 572-580;

- De la „mormântul gol” la porțile Damascului, în ST, an.III, 1951, nr. 7-8, p. 386-39,7;

- Ziua Domnului, București, 1958, VII + 343 p. (cuprinde articole publicate în ziarul “Curentul“).

- Noul Testament. Traducerea Părintelui Grigorie (Gala Galaction), București, 1927, 353 p. (în anexa – Registru de trimiteri și de citate biblice la Simbolul credinței); ed. a II-a, 1930, identică;

- Psaltirea proorocului și împăratului David. Traducerea preoților Vasile Radu și Gala Galaction, București, 1929, 116 p.;

- Sfânta Scriptură, tradusă după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic. Din îndemnul și cu purtatea de grijă a I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României. Cu aprobarea Sf. Sinod, București, Tipografia Căilor Bisericești, 1936, XXXII + 1525 p. (în colaborare cu pr. Vasile Radu și Mitropolit Nicodim Munteanu; lui Gala Galaction îi aparțin cărțile deuterocanonice, lov și Noul Testament);

- Biblia adică Sfânta Scriptură. Traducere după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, – București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, X + 1376 p. (tiraje noi în 1939 și 1940);

- Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei. Prin osârdia Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României și binecuvântarea Sfântului Sinod. Ediția a doua (= socotită după ed. 1936), București Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1944, XXVIII + 1395 p. (28 de cărți traduse de V. Radu și G. Galaction);

- Noul Testament tradus de Gala Galaction, reeditat în 1951, cu îndreptările de limbă necesare – apoi în 1979;
* Notă: Edițiile Bibliei sinodale din 1968, 1975, 1982 și 1988 reproduc cărțile Vechiului Testament după Biblia sinodală din 1936 (cu excepția Psaltirii), iar Noul Testament după ediția din 1951, cu îndreptări de limbă.
* Câteva din cărțile Vechiului Testament (Cântarea Cântărilor, lov, Ecleziastul) au fost traduse și separate între anii 1934-1936.

 

Opera literară

- Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924, 215p.;

- Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),

- Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230 p.);

- La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;

- O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;

- Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;

- Toamne de odinioară, București, 1924, 80 p.;

- De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;

- Caligraful Terțiu. Adevăr și închipuire, București, 1929, 179 p.;

- Roxana, Roman, București, 1930, 235 p.;

- Papucii lui Mahmud, Roman, București, 1931, 236 p. (ed. a II-a, Sighișoara, 1939, 273 p.);

- Doctorul Taifun, Roman, București, 1933, 191 p.;

- La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., București, 1935, 182 + 363 p.;

- Rița Crăița. Fantezie dramatică în trei acte, București, 1942, 47 p.;

- În grădinile Sf. Antonie, București, 1942, 222 p. (nuvele, foiletoane);

- Vlahuță, București, 1944, 59 p.;

- Mangalia, București, 1947, 1116p. (memorial de călătorie).

 

Reeditări

- Bisericuța din Pala. Răzoare. Caligraful Terțiu, București, 1944, 345 p.;

- Opere, Vol.I (Bisericuța din răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamț, La țărmul mării, Caligraful Terțiu), București, 1949, 688 p.;

- Nuvele alese, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955, 136 p.;

- Oameni și gânduri din veacul meu, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955,323 p.;

- Opere alese, cu o prefață de Teodor Vîrgolici, 2 vol., București, 19561958, 408 + 448 p. (vol. 1. Doctorul Taifun, Roxana, Papucii lui Mahmud. Nuvele și povestiri;

- Opere alese. Ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici. Cu o introducere de D. Micu, 4 vol., București, 1959-1965, LXXII + 384 p. (I) + VI + 530 p. (II) + 360 (III) + 416 p. (IV); Vol. I. Nuvele, povestiri, amintiri, reverii. Vol. II. Articole. Vol. III. Roxana. Papucii Iui Mahmud. Doctorul Taifun. Vol. IV. La răspântie de veacuri.

- Lângă apa Vodislavei, Nuvele și povestiri. Prefață de D. Micu, București, 1961, XXXI + 280 p.;

- La vulturi! Antologie întocmită de Virgiliu Ene. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1962, 176 p.;

- Nuvele și povestiri, București, 1967, 171 p.;

- Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Romane. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1969, XXVIll + 347 p.;

- O lume nouă. Articole. Studiu introductiv și antologic de Gheorghe Cunescu, București, 1970, 288 p.;

- Jurnal, 3 vol. Ediție îngrijită de Mara Galaction Pisculescu și Teodor Vîrgolici, București, 1973-1980, 720 p. (I) + XVIII + 605 p. (II) + XVIII + 296 p. (III);

- Sub feeria lunii. Ediție îngrijită, prefațată și note de T. Tihan (însemnări de călătorie);

- Prin țară, Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note de Gheorghe Cunescu, București, 1975, 156 p. (note de călătorie);

- Opinii literare, Ediție de Gheorghe Cunescu, București, 1979, 362 p.;

- La Vulturi!, Prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Tudor Cristea, Editura Ion Creangă, Colecția “Carte școlară”, București, 1988;

- Opere. Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vîrgolici, vol. I-VI, București, 1994-2006;

- Jurnal, ediția a II-a, text integral, ediție îngrijită, prefață și note de Teodor Vîrgolici, vol. I-V, București, 1996-2003;

- Jurnal, 1947-1952 (pagini inedite cenzurate), ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici, București, 2006.

 

Premii și distincții

- Premiul Academiei Române (1915)
- Premiul Societății Scriitorilor Români (1933)
- Medalia „Meritul Cultural” cl. a II-a (1934)
- Premiul Național Literar (1935)
- Premiul Național pentru proză (1942)
- Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor (1947)
- Ordinul Muncii, cl. I (1954)

 

Afilieri

- Vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români (1947)

- Membru activ al Academiei Române (1947), apoi membru titular onorific (1955)

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.istoria.md
cititi despre Gala Galaction si pe: en.wikipedia.org; adevarul.ro

Grigorie Teologul (330 – 389/390)

Sf. Grigorie Teologul (330 – 389/390)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Grigorie Teologul (Sf. Grigorie din Nazianz),(n. 330, Nazianz, d. 25 ianuarie 389/390, Nazianz) a fost teolog grec, episcop, părinte al Bisericii, considerat sfânt de către Biserica Ortodoxă și cea Catolică.

 

Viața

S-a născut la Nazianz, ca fiu al episcopului cu același nume al acestui oraș din Asia Mică.

A făcut multe călătorii pentru a se instrui și o vreme l-a urmat în singurătate pe prietenul său, Sf. Vasile cel Mare (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). A devenit călugăr, apoi a fost sfințit preot (cca. 360), apoi episcop de Sasima (372) și a devenit, pentru scurt timp, arhiepiscop al Constantinopolului (din 379). Dar din cauza grupărilor rivale care sfâșiau Biserica sa, din anul 383 s-a retras la Nazianz, unde a rămas până la moarte, dedicându-se rugăciunii și lucrărilor teologice. Pentru marea și adânca sa învățătură și pentru elocvența cu care o împărtășea, a fost numit «teologul».

Grigorie de Nazianz este sărbătorit în Biserica Ortodoxă la 30 ianuarie, iar în Biserica Catolică, la 2 ianuarie.

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur (pictor maramureșan, sec.XVII) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur (pictor maramureșan, sec.XVII) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Moaște

O parte din capul Sf. Grigorie Teologul se află la Mănăstirea Slatina din județul Suceava (România), fiind adusă de la Constantinopol de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu. El a fost așezat într-o raclă ferecată cu argint și cu pietre scumpe, după cum spune cronicarul Ion Neculce. În timpul primului război mondial, mai multe racle cu moaște de sfinți (printre care și racla cu moaștele Sf. Grigorie) au fost duse la adăpost în Rusia țaristă, odată cu tezaurul României. Abia în 1956, URSS-ul a restituit României o mică parte din tezaur, printre care și raclele cu moaștele sfinților. Raclele cu moaștele și celelalte obiecte de cult de preț au fost duse însă la Muzeul Național de Artă din București.

În urma intervenției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, racla cu moaștele Sfântului Grigorie Teologul a fost readusă la 12 februarie 2001 la Mănăstirea Slatina. Ea s-a aflat timp de 10 zile în biserica Mănăstirii “Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, de unde a fost dusă în procesiune la Slatina, fiind însoțită de un sobor de preoți în frunte cu arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților.

 

Opera

Grigorie Teologul a scris poeme teologice, istorice și autobiografice, notabile prin inspirația vie din epocă, meditația filozofică asupra vieții, apropiată de cea a poeților elegiaci ne-creștini. Expresia lirică a sentimentelor este completată de descrierile din natură și de o măsură metrică adecvată.

Scrieri

- Despre viața sa (“Peri to heautu bion”)
- Plângere pentru suferințele sufletului (“Threnos peri ton tes heautu psyches pathon”)
- Cântec de seară (“Hymnos hesperinos”)
- Discursuri (“Logoi”)
- Invective (“Logoi steliteutikoi”).

 

Citate

Despre pedagogia divină în revelarea Sfintei Treimi

Vechiul Testament proclama limpede pe Tatăl, mai nedeslușit pe Fiul. Cel Nou l-a arătat pe Fiul, a făcut să se întrezărească dumnezeirea Fiului. Acum Duhul are drept de cetățenie printre noi și ne dă o viziune mai clară despre sine. Într-adevăr, nu era prudentă proclamarea pe față a Fiului, pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui, nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus, ca să folosesc o expresie cam îndrăzneață, pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului… Numai prin înaintări și progresări din slavă în slavă lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire” (Orationes theologicae 5, 26, PG 36, 161 C).

Despre Botez

Botezul este cel mai frumos și cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu (…). Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renașterii, pecete și tot ce poate fi mai scump. Este dar, pentru că este oferit celor care nu aduc nimic, este har, fiindcă este dăruit chiar și celor păcătoși; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt și regesc (așa sunt cei care sunt unși); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocrotește și fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu” (Oratio 40, 3-4; PG 36, 361 C).

Despre harul și misiunea preoțească

Înainte de a-i purifica pe alții, trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuți; ca să poți învăța, trebuie să fii tu însuți învățat; să devii lumină, ca să luminezi, să te apropii de Dumnezeu, ca să-i poți apropia de El pe ceilalți, să fii sfințit, ca să sfințești, să duci de mână și să sfătuiești cu înțelepciune. Știu ai cui slujitori suntem, la ce înălțime ne aflăm și cum este Acela spre care ne îndreptăm. Cunosc măreția lui Dumnezeu și slăbiciunea omului, dar și puterea lui. [Așadar, cine este preotul? Este] apărătorul adevărului, se înalță împreună cu îngerii, preamărește laolaltă cu arhanghelii, ridică pe altarul din ceruri jertfele, este părtaș la preoția lui Christos, plămădește din nou făptura, reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu], o zidește din nou pentru lumea de sus și, lucrul cel mai însemnat, este îndumnezeit și îndumnezeiește (Oratio 2, 71; 74, 73. PG 35, 480 A; 481 A-B).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sf. Grigorie Teologul si pe: en.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

†) Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului; ✝ Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului (25 ianuarie)

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390)

Cu nişte nevoinţe ca acestea şi cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înţelepciunea lui era slăvită pretutindeni, şi a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou “Teologul”, adică “Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului şi iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos.

foto: doxologia.ro

 

✝) Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului; ✝ Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului; Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului; Sfântul Cuvios Publie; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Potolește întristările noastre”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Bucurie neașteptată”; Ap. Efeseni 3, 8-21; Ev. Marcu 11, 23-26

 

†) Sf. Ier. Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului; † Sf. Ier. Bretanion, Episcopul Tomisului

articol: basilica.ro

25 ianuarie 2016

Sfântul Ierarh Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), s-a născut, pe la anul 328, în cetatea Nazianz din Capadocia şi a trăit în vremea împăraţilor Valens (364-378) şi Teodosie cel Mare (379-395). S-a născut într-o familie de neam ales, din oameni drepţi, Sfinţii Grigorie cel Bătrân şi Nona. Tatăl său, deşi venise la credinţă de puţină vreme, a fost hirotonit episcop de Nazianz pentru vredniciile sale.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare sfânt părinte și învățător al Bisericii. Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie, iar la 19 ianuarie se prăznuiește aducerea moaștelor sale în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol. De asemenea, pe 30 ianuarie, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi, și sfântul Grigorie Teologul este comemorat de Biserică, împreună cu sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) – foto: doxologia.ro

Din tinereţe, Sfântul Grigorie a învăţat la şcolile cele mai de seamă din vremea sa: la Cezareea Capadociei, unde s-a împrietenit cu Sfântul Vasile, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, şcoala cea mai înaltă de atunci, unde a şi fost rugat să rămână ca profesor.

S-a întors în Capadocia, iar tatăl său, care era acum bătrân, l-a sfinţit preot, fără voia lui. Voind tatăl său să-l sfinţească episcop în locul său, Sfântul Grigorie a fugit în pustie, lângă Sfântul Vasile cel Mare, prietenul său, de unde s-a întors peste o vreme, fiind chemat în ajutor de tatăl său, ajuns la neputinţă din cauza bătrâneţii. Mai târziu a fost sfinţit episcop pentru cetatea Sasima, tot fără voia lui, de către Sfântul Vasile cel Mare.

Era un cuvântător înnăscut. Iubea viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor.

Când Biserica din Constantinopol a fost ameninţată de rătăcire, întrucât dreapta credinţă a fost primejduită de înşelătoarele învăţături ale ereticilor Arie şi Macedonie, Sfântul Grigorie a fost chemat de puţinii drept-credincioşi care mai erau în cetate ca să le fie păstor, iar el a primit. Sfântul Grigorie a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, pe care a numit-o biserica Învierii, deschisă chiar în casa uneia dintre rudele sale. Aici a rostit şi vestitele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus faima de mare cuvântător de Dumnezeu, adică teolog, pentru că tâlcuia, pe înţelesul oamenilor, dreapta învăţătură despre Sfânta Treime. Astfel, el i-a întors pe cei mai mulţi la dreapta credinţă, devenind arhiepiscop al cetăţii imperiale, Constantinopolul.

În această calitate, el a participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, care s-a ţinut în anul 381, la Constantinopol, pe vremea binecredinciosului împărat Teodosie cel Mare (379-395). Sfântul Grigorie a adus multe dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica, el susţinând dumnezeirea Duhului Sfânt şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Din pricina unor neînţelegeri provocate de invidia unora, în scurtă vreme, Sfântul a părăsit scaunul arhieresc al capitalei şi s-a retras în singurătate, unde, până la sfârşitul vieţii sale, a alcătuit multe scrieri şi poeme despre viaţa duhovnicească şi despre teologia ortodoxă, pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În teologia sa, Biserica Răsăritului regăseşte tâlcuită propria ei teologie despre Sfânta Treime; de aceea, creştinătatea îl cinsteşte pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai de mare teolog al Sfintei Treimi.

Şi astfel, trăindu-şi credinţa şi tâlcuind oamenilor învăţătura despre Dumnezeu şi tainele Lui, Sfântul Grigorie s-a mutat la Domnul la 25 ianuarie, în anul 389.

 

Sfântul Bretanion (sau Vetranion) a fost episcop de Tomis (Constanţa de astăzi), în Dobrogea, şi s-a făcut cunoscut mai ales datorită luptei sale împotriva ereziei ariene. În vremea aceea, împăratul Valens (364-378) cerceta episcopii, pentru a-i atrage la arianism. Ajuns şi la Tomis, pe când se îndrepta spre biserica oraşului însoţit de popor mult, a fost întâmpinat de Sfântul Bretanion, care îl aştepta împreună cu clerul şi cu poporul ortodox în biserică, şi care l-a înfruntat, spunându-i că nu este decât un crez, cel de la Niceea. Împăratul a încercat la rândul său să-l înfrunte pe fericitul Bretanion, dar acesta, ieşind din biserică împreună cu preoţii, a mers într-alt loc pentru a săvârşi Liturghia. Poporul, urmând episcopului, l-a lăsat pe împărat singur cu alaiul său. Supărat de aceasta, Valens a poruncit ca episcopul Bretanion să fie închis şi trimis în exil, însă, la împotrivirea poporului, a fost eliberat. Sfântul Bretanion era sprijinit în lucrarea sa de poveţele şi exemplul Sfântului Vasile cel Mare, la cererea căruia a trimis în Capadocia moaştele Sfântului Sava de Buzău, care pătimise pentru Hristos în anul 372. Bine povăţuind poporul dobrogean, Sfântul Bretanion s-a mutat către Domnul în jurul anului 380, fiind urmat în scaun de Fericitul Gherontie, care avea să fie unul dintre Sfinţii Părinţi de la al doilea Sinod a toată lumea din Constantinopol, din anul 381.

articol preluat de pe: basilica.ro

 

Ap. Efeseni 3, 8-21

Fraţilor, mie celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui Hristos, de nepătruns, şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru, întru Care avem, prin credinţa în El, îndrăzneală şi apropiere de Dumnezeu, cu deplină încredere. De aceea, vă rog să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele pentru voi; ele sunt slava voastră. Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam, în cer şi pe pământ, să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea, şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!

 

Ev. Marcu 11, 23-26

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel ce va zice muntelui acestuia, ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce zice se va face, orice va zice el se va face. De aceea vă spun vouă: toate câte cereţi când vă rugaţi, să credeţi că le veţi lua, şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre; iar dacă voi nu veţi iertaţi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre.

articole preluate de pe: doxologia.ro

 

†) Sf. Ier. Grigorie Teologul; Sf. Ier. Bretanion de Tomis

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 25 Ianuarie

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea sfântului nostru părinte Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare sfânt părinte și învățător al Bisericii. Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie, iar la 19 ianuarie se prăznuiește aducerea moaștelor sale în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol. De asemenea, pe 30 ianuarie, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi, și sfântul Grigorie Teologul este comemorat de Biserică, împreună cu sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur - foto: basilica.ro

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390) – foto: basilica.ro

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

 

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Publie.

Publie se trăgea dintr-un neam de sfetnici din cetatea Zevgma, de lângă râul Eufrat. Împărţind săracilor toată averea părintească s-a retras în munţi, unde şi-a săpat o peşteră mică, în care trăia. Dar vestea despre el ducându-se pretutindeni, mulţi au venit la el ca să ia parte la nevoinţele lui sihăstreşti. Iar el, poruncindu-le să-şi facă chilii mici, îi cerceta deseori, ca nu cumva să aibă în chiliile lor lucruri netrebuincioase. Căci şi pâinea le-o cumpănea cu cântarul şi de găsea la unul mai multă, îl numea rob al pântecelui şi iubitor de saţiul trupului. Iar de găsea că vreunul deosebea făina de tărâţe, îi zicea că se face părtaş al desfătării sibaritice. Şi noaptea, fără de veste, mergând pe la uşa fiecăruia, dacă îl afla făcându-şi rugăciunea, se depărta tăcând; dar de simţea pe vreunul dormind, lovea cu mâna în uşă şi-l mustra cu cuvântul. Prin această cercetare deasă a lui a crescut mulţi ucenici, cărora le-a întipărit în suflet toate virtuţile sale. Aşa a fost Teotehn şi Aftoniu, care şi-au luat asupra lor apărarea şi îngrijirea fraţilor, după săvârşirea cu pace a cuviosului Publie.

 

Tot în această zi, pomenirea părintelui nostru Maris.

Acest sfânt părinte al nostru Maris, când se afla în lume era tânăr şi frumos; avea glas minunat şi împodobea sărbătorile domneşti şi ale sfinţilor cu dulcile lui cântări. Dar de cursele dulceţilor lumeşti se ferea şi iubea pe Dumnezeu şi poruncile Lui, păzindu-şi trupul curat şi sufletul neîntinat. Lepădându-se de cele lumeşti, s-a dus într-un sat numit Omir şi acolo făcându-şi o chilioară s-a închis într-însa şi a trăit în ea treizeci şi şapte de ani. Chilioara primea umezeală de la un munte vecin. Umezeala îl vătăma, dar el n-a vrut să schimbe locuinţa până la sfârşitul vieţii. Iubea simplitatea, îi era silă de obiceiurile cele felurite şi înşelătoare. A trăit nouăzeci de ani, întrebuinţând haina din păr de capră şi se hrănea cu pâine şi cu puţină sare. Dorind de multă vreme să vadă aducându-i-se dumnezeiască Jertfă, un preot a întrebuinţat mâinile diaconilor în loc de altar şi înaintea cuviosului a sfinţit Jertfa cea mântuitoare; iar cuviosul umplându-se de toată dulceaţa i se părea că vede cerul însuşi. Şi aşa bine vieţuind şi la ceruri luându-şi zborul, se veseleşte împreună cu toţi sfinţii în locaşurile lui Dumnezeu.

 

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Medula împreună cu însoţitoarele ei, care în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Apollos (Apolo), care în pace s-a săvârşit, despre care se face pomenire şi în Patericul egiptean.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Castin, episcopul Bizanţului.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Dimitrie Schevofilaxul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului nou mucenic Auxentie, care a mărturisit în Constantinopol la anul 1720 şi care prin sabie şi-a găsit sfârşitul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro

 

✝ Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului

Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) – foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie.

Sfântul Ierarh Bretanion era originar din Capadocia (Turcia de azi), fiind un cunoscut ucenic al Sf. Vasile cel Mare. El a fost așezat episcop la Tomis (Constanța de azi) probabil prin anul 360. Date despre Sf. Bretanion găsim la istoricul Sozomen, la scriitorul bisericesc Teodoret din Cir și în Scrisorile Sf. Vasile cel Mare.

Sf. Bretanion nu apare în sinaxarele bizantine, însă a fost înscris în Martirologiul roman la data de 25 ianuarie, aceasta fiind adoptată ulterior și de Biserica Ortodoxă Română ca dată de prăznuire a sfântului.

Istoria bisericească a lui Sozomen și celelalte scrieri amintite îl descriu pe Sf. Bretanion ca pe un episcop nevoitor, ce ducea o viață ascetică. El era totodată un mărturisitor și apărător al credinței ortodoxe, așa cum fusese ea stabilită la Sinodul de la Niceea, împotriva ereziei ariene.

Astfel, când după o campanie împotriva goților (369), împăratul roman Valens (364-378), care era arian, ajunge la Tomis și intră în catedrala orașului, cerându-i episcopului Bretanion să îmbrățișeze erezia ariană, slujind Sfintele Taine împreună cu aceștia, sfântul episcop refuză categoric, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic (325), care condamnase arianismul. El se retrage împreună cu credincioșii ortodocși într-o altă biserică. Împăratul, mânios pe episcopul care îl înfruntase, încearcă să-l trimită în exil. Întrucât Sf. Bretanion era iubit de credincioși, pentru a evita o revoltă a tomitanilor, care jucau un rol important în apărarea granițelor Imperiului, împăratul renunță să-l mai pedepsească, după cum arată Sozomen și Teodoret din Cyr.

Sfântul Ierarh Bretanion a avut și un rol important în trimiterea în Capadocia a moaștelor Sf. Mucenic Sava de la Buzău (originar, ca și el, din această regiune). El a supravegheat și/sau a participat totodată la redactarea Actului martiric al Sf. Sava, trimis Bisericii din Capadocia odată cu moaștele sfântului. Aceste informații le regăsim în câteva scrisori ale Sf. Vasile cel Mare – mai ales scrisoarile nr. 164 și nr. 165, cel mai probabil adresate episcopului Bretanion. Aici, Sf. Vasile îi mulțumește și îl laudă pe episcopul locului pentru strădania sa de a trimite moaștele Sf. Sava înapoi în țara sa natală.

Unii istorici contemporani consideră că este posibil ca Sf. Bretanion să fi fost cel care a ridicat o primă biserică deasupra criptei cu moaștele celor patru mucenici de la Niculițel (Zotic, Atal, Camasis și Filip).

Sfântul Ierarh Bretanion a trecut la Domnul în anul 380 sau 381.

articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.org

 

Mâine, 26 ianuarie, facem pomenirea

Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, soția sa și fiii lor, Arcadie și Ioan

Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, soția sa, și fiii lor - Arcadie și Ioan. Pomenirea lor de catre Biserica Ortodoxa se face la data de 26 ianuarie - foto: ziarullumina.ro

Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, soția sa, și fiii lor – Arcadie și Ioan – foto: ziarullumina.ro

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

foto preluat de pe facebook.com
articole preluate de pe: doxologia.ro; facebook.com; youtube.com

 

Constantin Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.

Dintre lucrări reținem volumele de predici: Iată, Mirele vine (2000); Iubi-Te-voi Doamne (2001); De ce ești trist, popor al Învierii? (2002); Praznicar (2004); Privegheri (2003); Iubesc Doamne, ajută neiubirii mele! (2005); volumele cu studii și articole de omiletică și catehetică : Contribuția școlii Teologice Ortodoxe de la Sibiu la dezvoltarea pedagogiei moderne: Întemeietorii; Mitropolitul Andrei Șaguna (2006); Sarea Pământului, I, (2002); Ascultă, Israel!- Activitatea învățătorească a profeților în Vechiul Testament (2003); Paștele Crucii (2003); Să ne merităm Ortodoxia (2004); Porțile Cerului, 2 vol. (2007); Îndumnezeirea maidanului – pastorația Bisericii în spatele blocurilor (ed. II-a, 2008). O serie de cărți pentru copii și tineret: Căluțul lui Dumnezeu (2003); De dragul Evangheliei (2003)Tinerețea Ortodoxiei (2004); Calea virtuților (2005);Ogorul cu îngeri (2005); Împreună spre întâia Spovedanie (2006); Să ne rugăm 8 zile cu Sf. Ioan de Kronstadt (2006); Marcellino, o minune de băiețel (2007); Să ne rugăm 8 zile cu Sfântul Nectarie (2007); Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca (2007); Provocările străzii (2007); Gânduri și miride(2009); Gheorghe Lazăr- Învietorul(2009).Traduceri: Sfântul Ambrozie, Viu va fi sufletul meu (2000); Sfântul Simeon Metafrastul, Viața Sfântului Spiridon (2007); Sfântul Daniil Stâlpnicul (2007); Sfântul Grigorie cel Mare, Benedict de Nursia (2008).

Biografie

Unul dintre părinții noștri de astăzi, de mare anvergură pastoral – misionară este Părintele Profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu, care s-a născut la 19.07.1970 la Brașov, fiind absolvent și doctor în teologie, din anul 2004, al acestei prestigioase facultăti precum și cadru didactic, la secția catehetică – omiletică, în cadrul aceleiași distinse școli teologice. A făcut studii de specializare la Padova (Italia) si Versailles (Franta), cursuri de specializare în psihologie generală (1997 – 2000), în probleme legate de maltratarea copiilor (2000 – 2001), dependența de alcool și drog (2000) și altele.

Este autor a numeroase studii și articole, de asemenea co-autor al altor numeroase lucrări de specialitate, și nu în ultimul rând se află printre conferențiarii cei mai populari și îndrăgiți, susținând peste 150 de conferințe personale cu diverse teme în marile centre culturale ale țării cum ar fi: Cluj, Iași, Timișoara, Oradea, București, Craiova, Brașov și altele. Totodată, este prezent la numeroase emisiuni de radio sau televiziune, într-un cuvant, este omul care caută să “răscumpere vremea” ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu spre desăvârșire și mântuire, propovăduind și făcând misiune “cu timp și fără timp”, răspunzând astfel, chemării evanghelice și vocației apostolice.

Este mereu prezent pe teren, între tinerii generației sale și a noastre, în școli și licee, între alcoolici ori teribiliști postmoderniști, fiind implicat într-o mulțime de acțiuni. Părintele Necula a militat puternic pentru ora de religie în mai multe emisiuni televizate , articole și interviuri.

 

Informaţii personale

Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.

 

 

articole preluate de pe: doxologia.rofacebook.comyoutube.com

Jan Hus (1369 -1415), teolog reformator ceh

Jan Hus (1369 – 1415)

foto si articol: ro.wikipedia.org

 

Jan Hus (1369 – 6 iulie 1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Prin scrierile sale, Jan Hus a contribuit mult la dezvoltarea limbii cehe literare.

 

Studii și activitate

Tatăl lui Jan Hus a fost cărăuș. Cu toate că provine dintr-o familie modestă, Jan Hus urmează Școala Latină in Prahatice și studiază din anul 1386 în Praga la Universitatea Karl, obținând la absolvirea studiului gradul de “Magister Artium“. Ca profesor, a predat limba cehă literară și a stabilit reguli de scriere.

Prin intermediul lui Hieronymus din Praga, Jan Hus a cunoscut operele profesorului de teologie din Oxford, John Wycliff, de care a fost influențat. Nobili cehi după căsătoria sorei regelui Wenzel, Ana de Bohemia, cu Richard al II-lea al Angliei în (1382) aduc la Praga opere de-a lui John Wycliff,acestea fiind opere teologice și o critică la adresa clerului din Anglia care era solicitat să renunțe la bogăția lumească și la puterea politică, reîntorcându-se la viața modestă și morală. Jan Hus studiază teologia în 1400 și devine preot în 1401, ajungând decanul Facultății de Filozofie. În 1402 devine profesor cu funcția de rector la Universitatea din Praga unde a predat teologie și filozofie 1409 – 1410. Jan Hus a reușit să-l convingă pe regele Wenzel să aprobe Decretul Kuttenberg care admite majoritatea cehilor la Universitatea Karl (Carol). Astfel, prin acest decret se întărea poziția cehă în raport cu germanii la Universitatea din Praga.

John Wycliffe (cunoscut de asemenea sub numele de Wyclif, Wycliff, sau Wickliffe) (n. cca.1320 la Ipreswell (actualmente Hipswell), Yorkshire, Anglia – d. 31 decembrie 1384 la Lutterworth (lângă Leicester)). John Wycliffe a fost un teolog englez care a invocat laicizarea proprietăților ecumenice în Anglia. John Wycliffe a invocat limitarea influenței bisericești asupra puterii politice laice în Anglia. Una din cele mai importante contribuții controversate a fost traducerea Vechiului Testament și cea a Noului Testament în limba engleză, care sunt fundamentul versiunii consacrate a Bibliei Regelui James. Una din figurile istorice cele mai importante care au fost influențate de John Wycliffe a fost Jan Hus, (1369 - 1415) - foto: ro.wikipedia.org

John Wycliffe* – foto: ro.wikipedia.org

 

Influența sa ca preot și predicator

Din 1402 predicile lui în Capela Betlehem din Praga sunt în limba cehă, la fel și cântecele corale din timpul slujbei. Jan Hus devine foarte popular, fiind și preotul reginei Sophie. Hus a predicat o viață severă, morală și plină de virtuozitate, condamnând ușurința, luxul și moda. Aceste opinii au determinat nemulțumirea printre meseriașii și negustorii care trăiau de pe urma acestor excese.

Înfluențat de tezele lui Wyclif, Jan Hus critică lăcomia și viața de desfrâu a clerului, proprietățile și avuțiile lumești ale bisericii. A luptat neobosit și înflăcărat pentru reformarea bisericii, a militat pentru libertatea gândirii, și introducerea limbii cehe în slujbele bisericești, recunoscând numai Biblia ca o autoritate supremă în credința creștină. Jan Hus nu a acceptat teza conform căreia Papa “nu greșește“.

Aflând de conținutul predicilor lui, în anul 1408 episcopul din Praga îi suspendă dreptul de a predica și îi interzice slujbele religioase. Jan Hus nu respectă aceste interdicții iar în predicile sale critică mai departe Papa și clerul bisericesc, reușind într-un timp scurt să obțină simpatia majorității populației din Boemia.

Pentru a obține sprijin, Episcopul din Praga îl recunoaște pe papa Alexandru al V-lea și astfel obține o “Bulă papală” (9 mai 1410) prin care se pretinde să fie înmânate lucrările lui Wyclif episcopului și sunt înterzise propagarea și predicile în afara bisericii. Din ordinul episcopului, sunt arse peste 200 din manuscrisele lui Wyclif. Jan Hus este denunțat Romei. Reprezentanți a lui Hus la Roma au încercat zadarnic să ia aperarea ideilor sale.

În 1410 Papa Ioan al XXIII-lea îl excomunică pe Jan Hus iar în 1411 el este alungat din Praga, ceea ce a provocat nemulțumiri și revolte în oraș. Prin protejarea lui de către rege și datorită revoltelor populare, Jan Hus poate predica încă un an. El condamnă cruciadele și bula papală prin care iertarea păcatelor se realiza plătind bani bisericii. În cele din urmă, Jan Hus este nevoit să se refugieze în afara orașului.

 

Jan Hus și sentimentul național

Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars pe rug pentru ideile sale anti-papale. Prin scrierile sale, Jan Hus a contribuit mult la dezvoltarea limbii cehe literare - foto: ro.wikipedia.org

Jan Hus (1369 -1415) – foto: ro.wikipedia.org

În acel timp Boemia aparținea ca “Territorium” de Sfântul Imperiu Romano-Catolic și avea o populație numeroasă (majoritară) de naționalitate cehă. Predicile lui Jan Hus au fost interpretate drept atacuri la adresa clerului german în special și a germanilor în general. Tensiunea dintre naționalitățile germane și cehe se amplifică, când 1000 de studenți și mulți profesori germani părăsesc Praga după aprobarea în 1409 a “Decretului Kuttenberg” și stabilesc “Universitatea Leipzig“, ceea ce a lezat prestigiul Universității din Praga, renumită în Europa din acea perioadă. Deoarece Hus își ținea predicile reformatoare bisericești în strânsă legătură cu revendicări naționale cehe, asta i-a făcut mulți dușmani atât în rândurile elitei politice germane cât și la Scaunul Papal. Astfel că în 1411, deși era rector la Universitatea Pragheză, Jan Hus este excomunicat de (Contra-)Papa Johannes al XXIII-lea și nevoit să fugă din Praga.

Jan Hus s-a refugiat (1412-1414) în Ziegenburg în Boemia de sud și în cetatea Krakovec din Boemia centrală. În perioada refugiului său, Jan Hus a scris mai multe lucrări în limba cehă, realizând o limbă literară cehă, contribuind la traducerea Bibliei și a Vechiului Testament (1413) în lucrarea Postila. Atunci când Papa Ioan al XXIII-lea pornește o nouă cruciadă împotriva orașului Neapole și promite iertarea păcatelor celor care participă la această cruciadă, Jan Hus critică această activitate iar la Praga izbucnesc revolte noi. Jan Hus străbate Boemia ca predicator iar mase mari de cehi i se alătură. Concret Hus revendica separarea bisericii cehe de biserica Regatului German (în Sf.Imp.R.-Cat. era și un rege german alături de împărat) și drepturi mai largi în folosirea limbii cehe.

 

Consiliul din Konstanz

În 1413, Jan Hus scrie lucrarea De Ecclesia (Despre Biserică), prin care își exprimă părerea sa despre ierarhia bisericească. Jan Hus susține că numai Isus poate să fie călăuzitor și conducător în credință. Această afirmație este citată de acuzatorii lui la Konstanz (pe malul lacului Boden) din (Germania și Elveția), la procesul lui Jan Hus. Regele german Sigismund i-a asigurat lui Jan Hus drum liber la dus și întors, promisiune atestată la 18 octombrie 1414 printr-o scrisoare oficială. Jan Hus s-a hotărât să-și prezinte ideile sale în fața reprezentanților clerului și să se apere singur. La data de 3 noiembrie 1414, Jan Hus sosește în Konstanz unde este imediat arestat, primind locuința unui prelat bisericesc.

Locul de detenţie în Konstanz- Jan Hus in anul 1414 - foto: ro.wikipedia.org

Locul de detenţie în Konstanz- Jan Hus in anul 1414 - foto: ro.wikipedia.org

După arestare, Regele Sigismund a amenințat că părăsește consiliul și a fost eliberat din funcția sa după ce a susținut că afirmațiile lui Jan Hus sânt în competența bisericească. Jan Hus a fost încarcerat în cetatea Gottlieben pe Rin a episcopului din Konstanz, unde a fost înfometat și legat în lanțuri la un perete în apropierea gropii cu fecale. La 4 mai 1415 Consiliul îl excomunică John Wyclif, lucrările sale au fost arse; dat fiind că Wyclif a murit 30 de ani în urmă, osemintele lui sunt condamnate să fie arse. Jan Hus este adus la mânăstirea franciscană pe 5 iunie 1415 unde va petrece ultimele sale săptămâni de viață. Jan Hus a fost dus la Refektorium unde este interogat (5 – 8 iunie 1415). Jan Hus are ocazia să-si apere ideile și se pretinde numai retragerea și dezmințirea a tuturor afirmațiilor sale eretice, ceea ce el refuză în mod repetat. La 6 iulie 1415 Jan Hus este condamnat de Consiliu drept eretic cu arderea pe rug pentru afirmațiile sale.

Jan Hus în faţa Consiliului din Konstanz - foto: ro.wikipedia.org

Jan Hus în faţa Consiliului din Konstanz – foto: ro.wikipedia.org

La aceași dată Jan Hus este ars pe rug împreună cu manuscriptele sale, cenușa sa fiind împrăștiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară amintește locul execuției. Execuția lui Jan Hus s-a făcut sub conducerea lui Friedrich I. (Brandenburg), mai târziu Prinț von Brandenburg, strămoșul regilor prusaci din familia Hohenzollern. În scrisoarea lui de rămas bun către prieteni, Jan Hus scrie: “Mă bucură faptul că totuși a trebuit să citească cărțile mele și că, în speranța că vor găsi ceva necurat, le-au citit mai sârguincios ca și Sfânta Scriptură.”

Arderea pe rug a lui Jan Hus (Spiezer Chronik, 1485) - foto: ro.wikipedia.org

Arderea pe rug a lui Jan Hus (Spiezer Chronik, 1485) – foto: ro.wikipedia.org

Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una din cauzele directe ale declanșării războaielor Husite (1419 – 1436)

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

John Wycliffe (cunoscut de asemenea sub numele de Wyclif, Wycliff, sau Wickliffe) (n. cca.1320 la Ipreswell (actualmente Hipswell), Yorkshire, Anglia – d. 31 decembrie 1384 la Lutterworth (lângă Leicester)). John Wycliffe a fost un teolog englez care a invocat laicizarea proprietăților ecumenice în Anglia. John Wycliffe a invocat limitarea influenței bisericești asupra puterii politice laice în Anglia. Una din cele mai importante contribuții controversate a fost traducerea Vechiului Testament și cea a Noului Testament în limba engleză, care sunt fundamentul versiunii consacrate a Bibliei Regelui James. Una din figurile istorice cele mai importante care au fost influențate de John Wycliffe a fost Jan Hus, (1369 – 1415).