Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)
La data de 12 aprilie 1457, Ştefan cel Mare a reuşit să-l înlăture de la conducerea Moldovei pe unchiul său Petru Aron, după ce l-a învins în Bătălia de la Doljeşti din judeţul Neamţ.
Ştefan avea o armată de 6.000 de oşteni, primind sprijin şi din partea lui Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti.
Ştefan cel Mare este voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Moldovei.
Acesta a domnit între 1457 şi 1504, perioadă în care ţara a cunoscut o dezvoltarea considerabilă.
Ştefan a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea, care a fost asasinat în primăvara anului 1451 chiar de fratele său vitreg Petru Aron.
„În anul 6959 (1451), luna octombrie 16, a venit Petru voievod numit Aron, noaptea şi a năvălit asupra lui Bogdan la Răuseni, vineri în zori şi i-au tăiat capul”,
se arată în Letopiseţul anonim al Moldovei.
Ştefan cel Mare a fost nevoit atunci să fugă de mercenarii lui Petru Aron, aceştia primind ordin de a-l ucide şi pe fiul cel mare al lui Bogdan al II-lea.
După uciderea lui Bogdan, Petru Aron a urcat pe tronul ţării, devenind domnitor al Moldovei.
În condiţiile compromiterii lui Petru Aron, în urma acceptării de către acesta a solicitării sultanului de închinare a Moldovei şi de plată a tributului (5 iunie 1456), Ştefan pătrunde în Moldova, în aprilie 1457, pentru a lua tronul.
Avea o oaste comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș.
Petru Aron strânge în grabă o armată.
În dreptul satului Doljești, pe pârâul Hresca, afluent al Siretului, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.
„Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui duşman pe care avea dreptul să-l despreţuiască. Totuşi el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea şi Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuţiei, şi se înţelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuţia; (…) Apoi oştirea domnească porni asupra lui Ştefan, pribeagul cel îndrăzneţ”,
aşa a descris istoricul Nicolae Iorga începutul bătăliei dintre Ştefan cel Mare şi Petru Aron.
Cronica moldo-germană arată că
„în anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere”.
Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron.
În ținutul Neamțului, la Orbic, astăzi Buhuși, jud.Bacău, pe 14 aprilie, în Joia Mare, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron.
Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea Hotinului. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir.
Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.
După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul numit Câmpia Direptății, întreabă pe toți cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” il proclamă pe Ștefan domn legiuit al Moldovei, în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.
În acest timp, Aron Vodă se retrage în Polonia, apoi în Ungaria, de unde va emite în continuare, pentru mai mult de un deceniu, pretenţii la tronul Moldovei. Executarea sa, în timpul unei expediţii a lui Ştefan în Transilvania, în 1468 sau 1469, va contribui la consolidarea domniei acestuia.
„Ştefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinţii ce cîştigase de două ori asupra unui ucigaş şi hoţ de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al ţerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd şi judecind pretutindeni, cîştigînd lesne pe fugarii îngroziţi, ce veniau să i se închine tremurînd”, a mai arătat Nicolae Iorga.
La data de 9 aprilie 1459, Ştefan cel Mare a încheiat o înţelegere cu regele polonez Cazimir, care a primit cetatea Hotinului în schimbul promisiunii că nu îl va sprijini în nici un fel pe Petru Aron. Văzând că leşii s-au aliat cu domnitorul moldovean, Petru Aron pleacă în Ardeal, ajungând la curtea lui Matei Corvin.
În cele din urmă a fost capturat şi executat chiar din porunca lui Ştefan cel Mare.
„Şi iarăşi birui Ştefan Vodă. Şi-l prinsese pe Pătru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, Bogdan vodă”, a povestit cronicarul Grigore Ureche.
Moartea lui Petru Aron s-a produs chiar pe câmpul de luptă. În decembrie 1470, acesta a fost decapitat la Orbic – Buhuşi, judeţul Bacău, unde Petru Aron însoţit de o armată formată din mercenari unguri a atacat oastea lui Ştefan cel Mare, cu scopul de a redobândi tronul Moldovei, însă fără succes pentru el, pentru că în final a pierdut lupta şi a fost decapitat exact cum a făcut şi el cu tatăl marelui voievod moldovean.
Bătălia de la Soci (7 martie 1471), dintre domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462 – 1473, 1473 – 1475), şi cel al Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), pentru Chilia.
Ocuparea Chiliei de către Ştefan a generat un şir de conflicte cu Radu cel Frumos, care a încercat în mai multe rânduri să recupereze această cetate maritimă.
După incursiunea domnului moldovean, concretizată în arderea Brăilei, Târgului de Floci şi a ţinutului Ialomiţei, Cazimir IV (1447 – 1492), regele Poloniei, care se temea „ca nu cumva Basarab [Radu cel Frumos] să năvălească fără veste asupra lui [Ştefan cel Mare] cu ajutor turcesc” (Jan Długosz), încearcă o mediere, dar fără nici un rezultat.
Fără declaraţie de război, Ştefan atacă Ţara Românească, în 7 martie 1471, incepând astfel un „ război cu Radul voievod la Soci” (Cronicile slavo-române).
Despre localizarea bătăliei au existat opinii diferite – fie în Ţara Românească, fie în Moldova –, dar în ultima vreme, cei mai mulţi istorici sunt de părere că Socii se aflau în judeţul Râmnicu Sărat, la graniţa dintre cele două state (aşa cum a demonstrat istoricul Constantin C. Giurescu).
Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânşii [munteni] mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt” (Ibidem).
Victoria a lui Ştefan cel Mare apare în toate sursele contemporane, moldovenii s-au întors încărcaţi de prăzi şi cu 17.000 de robi ţigani. La 13 iulie 1471 , domnul moldovean scrie suzeranului său, la Cameniţa, relatându-i faptele şi anunţându-l că Radu a construit o fortificaţie la hotarul cu Moldova. Îi cere totodată să medieze pax vera et concordia între cei doi.
Radu cel Frumos construise o cetate pe cursul inferior al Siretului – Crăciuna –, în apropiere de vărsarea Buzăului, pentru a preîntâmpina noi atacuri şi ca sprijin în vederea recuceririi Chiliei.
Multiplele conflicte dintre cei doi domni români se înscriu în dorinţa voievodului moldovean „de a începe războiul cu Radul şi a pune astfel fundamentul unei politici în stil mare, de ofensivă în contra necredincioşilor. Primul pas al acestei noi orientări trebuia să fie readucerea Munteniei în sfera lui Ştefan, recâştigarea Ţării Româneşti pentru politica creştină” (I. Ursu).
Bibliografie orientativă
George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române - cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Soci din 1471: localizare. Diferite tendinţe în istoriografia secolului XX
… Al treilea episod al confruntărilor a avut loc în 1471, când Radu a pregătit o campanie în Moldova. Ştefan însă l-a aşteptat pe graniţe, la Soci, unde oastea moldoveană a zdrobit-o pe cea munteană la 7 martie 1471. Faptul că Radu cel Frumos nu a părăsit gândul răzbunării este arătat de iniţiativa acestuia de a ridica o fortificaţie pe cursul inferior al Siretului, dar şi de faptul că Ştefan cere o mediere a conflictului lui Cazimir al Poloniei.
Eşuând tratativele, Stefan preia initiaţiva şi porneşte, însoţit de către pretendentul Laiotă Basarab, către Ţara Românească. Deznodământul se dă între 18-20 noiembrie 1473 lângă cetatea Teleajănului, Radu cel Frumos nepierzând doar oastea şi tronul ci şi tezaurul şi familia.
Revenind la bătalia din 7 martie 1471 şi implicit la denumirea locului – Soci, trebuie să menţionăm trei aspecte:
1. Toată lumea este de acord cu data bătăliei- 7 martie 1471 (6979 de la Facerea Lumii).
2. În zilele noatre există cinci localităţi cu acest nume, câte una în judeţele Iaşi, Vaslui şi Bacău şi două în Neamţ. Nicio localitate nu este situată în apropierea graniţei dintre cele două state din secolul al XVI-lea. Cât despre celebrul Soci (Сочи) din nordul Mării Negre, atât Radu cel Frumos cât şi Ştefan, nu aveau ce cauta acolo cu armata în 1471, decât eventual într-o campanie militară împotriva sau în ajutorul tătarilor.
3. Majoritatea izvoarelor medievale româneşti (Letopiseţul de la Bistriţa, Analele putnene, Letopiseţul lui Grigore Ureche, Letopiseţul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 al lui Nicolae Costin, nu relatează decât data bătăliei şi că ea a avut loc la Soci, fără a face localizarea exactă:
Războiul de la Soci. cându s-au bătut Ştefan vodă cu Radul vodă domnul muntenescu, 6979 martie 7 dni. Radu vodă văzând atâta prăpadu în ţara sa, ce-i făcuse Ştefan vodă, nu vru să lase să nu cerce strâmbătatea sa[…] au venitu asupra lui Ştefan vodă. Iară el ca un leu gata spre vânatu, degrabă sau pornit şi la Soci le-au ieşit înainte şi dându războiu vitejeşte, martie 7 zile, […] Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi[…].
Radu cel Frumos (cca. 1437/1439 – ianuarie 1475) a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475) – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Soci (7 martie 1471)
… Grigore Ureche pune conflictul dintre cei doi pe seama caracteristicilor firii omeneşti „de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era a lui, încă vrea să coprinză” (Grigore Ureche). Chiar dacă rivalitatea personală nu poate fi exclusă, hotărâtoare au fost elementele de natură economică, geopolitică, militară etc.
Nemulţumit de politica lui Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare a executat, în a doua jumătate a lunii februarie 1470, o incursiune rapidă în zona Brăila, devastând principalele localităţi de pe malul Dunării. Războiul dintre cele două ţări era declanşat, dar Ştefan, pentru a evita reacţia lui Radu cel Frumos a solicitat medierea regelui polon, Cazimir al IV-lea. Nu ştim dacă aceasta a avut sau nu loc, cert este că relaţiile bilaterale au rămas explozive.
Dornic să răzbune „strâmbătatea”, după expresia plastică a lui Ureche, Radu cel Frumos „strângându oastea sa şi vecinească” a declanşat o campanie militară împotriva Moldovei. Oastea sa formată din „curteni şi boieri” s-a deplasat pe itinerarul Buzău-Focşani şi de aici pe valea Siretului, spre Suceava. Ştefan vodă, informat de mişcările adversarului său, a surprins forţele muntene, în apropiere de târgul Soci, localitate situată în judeţul Bacău, în apropiere de graniţa dintre cele două ţări.
Confruntarea a fost câştigată categoric de armata moldovenească, datorită pe de o parte vitejiei oştenilor, iar pe de altă parte „meşteşugului” lui Ştefan. „Radul vodă, scrie Grigore Ureche, pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toţi i-au tăiatu şi pre mulţi viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu, numai ce au lăsatu vii doi boieri de acei mari, pre Stan logofătul şi pre Mircea comisul” (Grigore Ureche).
În Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei se consemnează că Ştefan cel Mare a capturat „chiar şi marele schiptru (buzdugan) al lui Radu voievod”. Cel mai probabil că domnul moldovean a reuşit să încercuiască forţele rivalului său, numai aşa putându-se explica faptul capturării steagurilor ţării. De remarcat este că Ştefan nu a trecut la urmărire, prin care se putea exploata succesul obţinut, foarte probabil din cauza temerii că Radu cel Frumos să nu fie ajutat de otomani.
Ştefan cel Mare l-a alungat pe Radu cel Frumos de pe tronul Ţării Româneşti deoarece era un apropiat al turcilor. Domnitorul moldovean a luat-o la curtea sa pe fiica duşmanului său, Voichiţa, cea care avea să-i devină soţie peste câţiva ani.
În primii ani de domnie, voievodul Ştefan cel Mare a reuşit să se apropie într-un fel sau altul de către conducătorii Poloniei şi Ungariei. După ce s-a asigurat de sprijinul celor două ţări în cazul unui război cu turcii, domnitorul moldovean şi-a pus în gând să desemneze la conducerea Ţării Româneşti un voievod apropiat lui, dorind să-l alunge pe Radu cel Frumos, vasalul Imperiului Otoman.
La data de 27 februarie 1470, Ştefan cel Mare pătrunde cu armata sa în Muntenia, unde jefuieşte tot până la Brăila, pe care o arde. Voievodul muntean, Radu cel Frumos a reuşit să întoarcă câţiva boieri moldoveni împotriva lui Ştefan cel Mare, însă domnitorul moldovean află de consipraţie şi îi omoară pe boierii trădători.
„Vă leato 6978 (1470), într-aceia vreme intră zavistiia intre Ştefan vodă şi intre Radul vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, fevruarie 27 dni şi au arsu Brăila în săptămâna albă, marţi. (…)Tăie Ştefan vodă pre Isaiia vornicul şi pre Negrilă păharnicul şi pre Alexa stolnicul în târgul Vasluiului”, a arătat cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.
Anul următor, în luna februarie 1471, Ştefan cel Mare are o nouă bătălie cu Radu cel Frumos, de această dată la Soci. Domnitorul moldovean iese şi de această dată învingător, reuşind să ia toate steagurile armatei muntene, întorcând-se triumfător în Moldova. La sfârşitul toamnei aceluiaşi an, Ştefan atacă din nou Ţara Românească, la data de 18 noiembrie, reuşind să-l bată din nou pe Radu cel Frumos, la Cursul Apei.
„Radu fuge in cetatea Dîmboviţa, probabil o cetăţuie a Bucureştilor, este incunjurat şi aice de Stefan, dar scapă peste Dunăre, lăsînd in mînele biruitorului pe soţia lui Maria, pe fata lui Vochiţa şi toate avuţiile sale. Stefan pune domn in Muntenia pe Laiot Basarab şi se intoarce biruitor in Suceava”, a arătat istoricul Alexandru D. Xenopol în „Istoria Românilor”.
Bătălia de la Şcheia (6 martie 1486) parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare) a fost o confruntare în cadrul expediţiei otomane ce a avut ca scop înlocuirea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), cu pretendentul Hroiot, un fiu al lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457).
Sultanul Bayezid al II-lea (1481 – 1512) a încredinţat atacul aspra Moldovei sangeacbey-ului de Silistra, Bali bey Malcocioglu, Ali bey şi Iskender bey, cu ordinul de a-l îndepărta pe recalcitrantul domn.
Armata turcă condusă de paşa Bali bey Malkocioglu a pătruns pe teritoriul Moldovei, în timp ce Ştefan cel Mare se afla în Polonia. Turcii au ajuns până în apropiere de Suceava, bătălia cu moldovenii domnitorului întors de grabă în ţară având loc la Şcheia.
Context
Recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe, pierdute în 1484, a reprezentat un obiectiv important pentru Ştefan cel Mare. În speranţa obţinerii unui sprijin militar consistent, el a dat curs unei solicitări mai vechi şi a depus personal jurământ de credinţă regelui polon, Cazimir al IV-lea, la Colomeea (15 septembrie 1485).
Reîntors din Polonia, Ștefan a trebuit să facă față unei invazii otomane, un corp expediționar otoman, comandat de beilerbeiul Rumeliei, „Hadâm” Ali Pașa, care aducea un pretendent la tron, pe Hronoda (Hroet, Hronet, Hroiot), devastând numeroase localități, inclusiv capitala Suceava.
Oștirea sa, mobilizată în grabă, întărită cu 3.000 de călăreți puși la dispoziție de Cazimir al IV-lea, n-a mai ajuns din urmă armata otomană, dar la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485), Ștefan a provocat o grea înfrângere forțelor conduse de Bali bey Malkocioglu, pașa Silistrei, venite după pradă în sudul Moldovei. Cetățile Chilia și Cetatea Albă nu au putut fi cucerite, dar el nu a renunțat la acest obiectiv foarte important, sprijinul regatului nordic fiind esențial.
În primăvara anului 1486, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu o situaţie deosebit de dificilă. Un corp expediţionar, condus de Iskender Bey şi Bali Bey Malkocoglu, a intrat, în luna februarie, în ţară, ceea ce reprezenta o situaţie neobişnuită deoarece otomanii nu luptau din toamnă până în primăvară.
Otomanii au trecut Dunărea pe la Isaccea, la 19 februarie 1486, iar peste câteva zile au trecut Prutul. Alături de oştile muntene, ele au înaintat spre Siret, îndreptându-se spre Suceava. Scopul urmărit era instalarea lui Hroet (Hronoda, Hronet), fiul lui Petru-Aron, cel care fusese detronat de Ștefan, pe scaunul de la Suceava.
Unele izvoare spun că invadatorii ar fi fost de fapt unguri, fapt plauzibil, în contextul în care Ștefan se aliase cu polonezii. Oastea inamică a înaintat pe valea Siretului, iar Ştefan i-a ieşit înainte cu o parte dintre curteni la Şcheia (Bulgari), localitate situată la circa 25 km nord de Roman.
„Într-acesta an venit-au Hroiot cu oaste de la ungur asupra lui Ştefan vodă, căruia i-au ieşitu Ştefan vodă înainte cu oaste pre Siretiu la Şchei şi dându războiu vitejaşte despre amândoao părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan vodă, că s-au pornit cu calul jos, puţin de n-au încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi Hroiot fiindu prins viu de Ştefan vodă, i-au tăiatu capul”, arătat cronicarul Grigore Ureche.
Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Desfășurare
Lupta a fost dificilă, iar domnul a fost învins în prima fază. El a mai fost și protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viața. A căzut de pe cal și a rămas mai multe ceasuri printre cadavre și răniți, Hronoda fiind proclamat domn de ai săi sub numele de Petru.
„a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”.(cronica moldo-germană*).
Salvarea i-a venit de la doi boieri. Unul dintre ei a fost aprodul Purice; acesta, conform unei legende foarte cunoscute, l-a recunoscut și i-a oferit calul său. Pentru fapta de arme, el a fost înnobilat, familia sa, Movilă, devenind, în secolul următor, foarte puternică. Din rândul ei au provenit domni importanți ai Moldovei (Ieremia, Constantin, Simion și Moise) și cărturari renumiți, cum ar fi mitropolitul Petru Movilă.
Conform lui Ion Neculce, în “O samă de cuvinte”: “Și nu putè în grabă încăleca Ștefan-vodă, fiind om micǔ. Și au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dânsul Ștefan-vodă și au încălecat pre cal. Și atunce au dzis Ștefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu și tu, atunci ți-i schimba numeli din Purice Movilă“. Și au dat Dumnedzeu și au scăpat amândoi. Și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purece. Și dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileștilor, de au agiunsu de au fost și domni dintru acel neam. Dar și aprodzii atunce nu era din oameni proști, cum sunt acum, ce era tot ficiori de boieri.”
Un al doilea boier, căruia Ștefan i-a datorat, în parte, victoria este Pântece. Potrivit izvoarelor, Pântece ar fi stăruit pe lângă recentul proclamat domn, Petru, să iasă din zona bătăliei, el fiind deja învingător. Folosindu-se de această stratagemă, Ștefan l-a capturat pe Hronoda și i-a tăiat capul.
Cele două cazuri arată solidaritatea dintre domn și boierime, aceasta cumulând atributele de clasă politică și de înalt comandament militar. Situația se schimbase mult, cu mai puțin de două decenii în urmă Ștefan fiind nevoit să-și asigure cu sabia fidelitatea marilor boieri.
Cei doi boieri ai lui Ştefan, Purice şi Pântece, au schimbat situaţia, recuperarea domnului şi uciderea pretendentului a dus la mobilizarea trupelor şi la victoria moldovenilor.
Consecințe
Învingător în cele din urmă, Ştefan a tras învăţămintele de rigoare din lunga campanie antiotomană, procedând la o revizuire a liniei politice externe. Bătălia de la Şcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova şi Imperiul Otoman, ea încheind războiul de 13 ani purtat de Ştefan pentru înlăturarea suzeranităţii Porţii.
În perioada următoare, mai ales după încheierea păcii dintre regatul polon şi Imperiul Otoman (21 martie 1489), fără ca Moldova să recupereze cele două cetăţi – Chilia şi Cetatea Albă, Ştefan cel Mare şi-a reorientat politica externă, stabilind bune raporturi cu regatul ungar şi Imperiul Otoman.
Astfel, domnitorul trimite la Constantinopol un sol. Negocierile, deschise în primle luni ale lui 1487 se finalizează prin acceptarea plății unui tribut de probabil 4000 de zloți. Evenimentul este amintit laconic de cronicile trucești. Anul 892 (de la Hegira, adică 1486/1487). În zilele când Davud Pașa a plecat în expediție (în Arabia), a venit un sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace.”
* Cronica moldo-germană
Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München. Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod. În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.
cititi mai mult despre Ştefan cel Mare (1433 – 1504) pe unitischimbam.ro
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)
Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) a avut drept combatanți pe Ștefan cel Mare, domnitor moldovean și regele Ioan I Albert al Uniunii Polono-Lituaniene.
Bătălia a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.
Motivele războiului
Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite divergențele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon.
În 1485, în schimbul unei alianțe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuția.
Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuția, deși controlată de domnitorii moldoveni între 1387 și 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu.
Această practică era obișnuită în Europa medievală și nu însemna decât că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege.
Suzeranitatea regelui Poloniei nu se transmitea și asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir și Ștefan, nu între țări independente.
Totuși, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea unui alt nobil.
Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei, Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân.
Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron.
Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl acestuia.
În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o expediție împotriva Porții.
Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de Ștefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ștefan s-a grăbit atunci să ia măsuri și a intrat cu oastea sa în Pocuția, alungând pe reprezentanții regelui.
Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial – cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe historia.ro
Conflictul polono-moldovean
Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată.
Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4 luni bătute pe loc, infecțiile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ștefan de a se fi aliat cu otomanii.
Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță.
Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului.
Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită.
Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan.
Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan.
Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi.
Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora.
În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, loviți cu bâtele țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.
Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri.
Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.
Ioan I Albert (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) şi duce de Głogów (1491–1498) – portret de Bacciarelli - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Urmările bătăliei
Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime.
Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb (Bogdan al III-lea), care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez.
Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere.
Deși au recunoscut că Bogdan “le nimerea mai mult alăturea“, ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.
Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov și Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare.
Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspirația de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuția sau Stanislau ar fi fost foarte periculos.
Deși a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca “regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți“.
Locul bătăliei, din ordinul lui Ștefan a fost curățat și în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roșie.
Se spune că din stejarii semănați de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare.
În anul următor, 1498, Ștefan a întreprins o campanie în Pocuția, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligații vasale față de Polonia). Pocuția va fi pierdută de Moldova în 1532 in urma Bătăliei de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareș și hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) care a avut loc pe 22 august 1531, fiind iarăși cucerită și anexată de Polonia.
În urma bătăliei, Ștefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduși printre alții si primii țărani ruteni (strămoșii ucrainenilor) în Moldova.
În 1775, numărul polonezilor și rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populație de 1.5-2 milioane, în ținutul Cernăuți ei reprezentând 10%.
Există o supoziție modernă, care spune că Ștefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menționează anul 1359, dar astăzi este acceptat că acesta a greșit și bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni.
De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusă de tinerii frați Petru și Roman Mușat, viitorii domnitori ai Moldovei.
Codrii Cosminului. Stejarul lui Ştefan cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 20 august 1470 (după alte surse 1469), la Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în Raionul Ocnița, Republica Moldova a avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a învins tătarii Hoardei de Aur.
Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Valahia) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos, precum şi să încheie tratate de alianţă cu alţi vecini.
Ştefan cel Mare a început ostilităţile împotriva lui Radu cel Frumos prin incursiunea din februarie 1469/1470 cînd pradă şi arde Brăila (la 27 februarie, în “marţea brînzei“), Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa.
Reacţia Turcilor a venit prin intermediul tătarilor (aliaţii turcilor) care au năvălit pînă peste Nistru şi au început să prade.
Năvălirea tătarilor
După un obicei deja consacrat, aceştia au pornit expediţia după ce au fost strânse recoltele.
De această dată, oastea tătărască, împărţită în trei grupe, a invadat concomitent Podolia, Lituania și Moldova.
Scopul principal al invaziei era pedepsirea polonezilor, lituanienilor şi a moldovenilor, pentru că l-au sprijinit pe Nur Devlet, unul din fondatorii Hanatului Crimeii, aliat ai regelui polon şi al lui Ştefan.
La 20 august 1470 (după alte surse 20 august 1469), tătarii Hanului Mamac de pe Volga au ajuns la Nistru.
Aici oastea cea mare s-a divizat în trei.
O parte din oaste a atacat Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a Regatului Polonez, amplasată ceva mai la nord de Cernauți, iar cea de a treia a intrat în Moldova, prădând tot ce le stătea în cale.
Călăreții lui Ștefan cel Mare i-au atacat cu săgețile pe tătarii intrați în Moldova, aceștia din urmă retrăgându-se și căutând un vad pentru trecerea peste Nistru.
Totuși, oastea lui Ștefan i-a ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava de lângă satul Lipnic.
Tătarii au fost învinși, suportând pierderi grele.
Fiul și fratele (Eminec) ai Hanului Mamac au fost luați prizonieri.
Sunt eliberaţi robii capturaţi de tătari şi recuperate prăzile jefuite de aceştia.
Rămășitele forțelor duşmane vor fi alungate peste Nistru, biruința românilor fiind deplină.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmările bătăliei
După această măreață izbândă, Ștefan cel Mare va porunci, pentru a preîntâmpina alte incursiuni tătare, zidirea cetății Orhei, relativ aproape de malul drept al Nistrului, pe apa Răutului, cu scopul precis de a apăra hotarele de răsărit.
După obținerea victoriei, Ștefan “a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și Preacurata Maica Sa” (Grigore Ureche).
Cronicarul moldovean Grigore Ureche a relatat în detaliu conflictul:
„Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce se chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, aug. 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pieire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie”.
La rândul său cronicarul polonez Jan Długosz scria că în bătălie au fost prinşi fiul hanului Mamak, şi Eminec, fratele Hanului.
Furios pe Ștefan, pentru faptul că-i luase fiul prizonier, Mamak Han va trimite în Moldova o solie alcătuită din 100 dintre cei mai de seamă sfetnici și războinici de la curtea sa, care să-i ceară eliberarea necondiționată a moștenitorului său și să-l amenințe cu o cruntă răzbunare în cazul unui refuz.
Aprigul Mușatin (1) nu se va lăsa impresionat, ci, din contră, el va porunci ca vlăstarul hanului să fie despicat în patru, chiar în fața solilor tatălui său.
Totodată, voievodul moldovean a poruncit ca nouăzeci și nouă dintre solii tătari să fie trași în țeapă și doar unul singur, căruia i s-au tăiat nasul și urechile, să fie lăsat în viață, pentru a-i povesti stăpânului său despre cele petrecute .
Acest teribil gest (de altfel obișnuit în epocă) avea drept scop descurajarea celor care ar fi avut gânduri de cotropire, urmărind să pustiască satele și orașele Moldovei.
Eminec, fratele Hanului Mamac, a reușit să fugă din Cetatea Albă, unde era ținut închis.
De altfel, după această cumplită lecţie dată de Ştefan, tătarii nu au mai îndrăznit multă vreme să atace Moldova.
Pe locul bătăliei duse de moldoveni cu tătarii la Lipnic a fost înălțată, încă în perioada interbelică, la cimitirul satului cu același nume, o Troiță în memoria celor căzuți în luptă.
Bătălia în amintirea urmașilor
În perioada interbelică a secolului XX, în amintirea bătăliei lui Ștefan cel Mare cu tătarii, a fost înălțată la cimitirul din satul Lipnic, o “Troiță” în memoria celor căzuți în luptă.
Lângă satul Lipnic mai există și astăzi Fântâna Cadânei, de unde, potrivit localnicilor, a început bătălia lui Ștefan cu Hanul Mamac.
În anul 1927, în revista “Calendarul Basarabiei” a fost publicată de institutorul chișinăuian Ioan Popovici o baladă despre Bătălia de la Lipnic.
Această baladă a fost auzită pe 18 august 1884 de la Mihalache a Ciobăniței din satul Năvârneț, în vârstă de 77 de ani.
Balada basarabeană despre bătălia de la Lipnic
Numai frunză trei măsline
Spre Soroca cine vine
Cu călări și sulițași,
Feciori de casă și arcași?
Cine în fruntea lor ca zmeu
Călărește pe albău,
Strălucește ca un soare
Ș’are pinteni la picioare?!…
Mări-i Ștefan Domn cel Mare,
Al Moldovei mândru soare,
Ce zorește la hotare,
Înspre hoardele tătare,
Ce ne strică satele,
Și ne fur bucatele,
Osândi-i-ar Dumnezeu
Nici mai bine, nici mai rău
Decât numai cum știu eu!…
………………….
Ș’apoi foaie mărărel
La Lipnic pe colincel
Supărat și’ngândurat
Și la față încruntat
Ștefan-Vodă mări s’arată
Cu-a lui oaste’nbărbătată,
Și pe loc că să oprește
Și din gură că grăiește:
- Dragii mei, voinicii mei
De la Dorna, din Orhei,
Din Suceava, de la Putna,
Din Vaslui și din Lăpușna,
Vedeți voi cum satele,
Satele și orașele
Ni le ard ani hoardele
De tătari păgâni și răi?!…
Luați seama, toți odată
În a lor păgână ceată
Ca un fulger să răzbim
Și din viață să-i gătim!…
Iute-acuma, măi flăcăi,
Săriți grabnic dar pe ei
Și mereu la cap să dați,
Sama la arme luați
Înapoi să nu vă dați
Și Moldova s’o-apărați!…
…………………………..
Numai frunză ș’o alună
Urlă buciumul și sună
Și ca leii cei turbați
Moldoveni’nfierbântați
Taie, taie și omoară
Până hăt colo sub sară,
Când tătarii sfărâmați,
‘Nspăimântați și’mpuținați,
Fug mereu pământ mâncând,
Peste Nistru buzna dând!…
1 - MUȘATINII, denumire generică, introdusă de istoriografia modernă (datorită echivalării cuvântului „Mușatin”, din vechile anale slavone, cu „al lui Mușat” în loc de „al Mușatei”) pentru a desemna fie prima generație de urmași ai presupusului eponim, domnii Moldovei:
Petru (c. 1375-c. 1391), Roman (c. 1391-c. 1394) și, cu ascendență nesigură, Ștefan (c. 1394-1399),
fie principala familie domnitoare a țării, de la Bogdan Întemeietorul (1359-c. 1365) până la Aron Tiranul (1591-1592; 1592-1595) – în succesiune directă și relativ continuă la tron (Bogdăneștii), sau Iliaș Alexandru (1666-1668) – numai în succesiune masculină directă.
Înrudiri frecvente cu Basarabii din Țara Românească și, încidental, cu dinastiile din Polonia, Rusia și Serbia.
Prin reprezentanții săi cei mai de seamă: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș ș.a., s-a identificat cu aspirațiile de progres și de libertate națională ale poporului. (dexonline.ro)
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504.
A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
A ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar.
Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta.
De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova.
A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune.
Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării – în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin.
Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475) împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei.
În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă-Războieni (26 iulie 1476).
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova.
În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia – fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop – din familia imperială bizantină și Maria Voichița – fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii.
Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Primii ani
Binecredinciosul Ștefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiției în localitatea Borzești, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Mușatinilor și al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).
Instalarea pe tron
Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova și probabil cu sprijinul lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și îl înfrânge pe Petru Aron în Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457), fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptății, de adunarea boierilor și ostașilor și târgoveților, în frunte cu mitropolitul Teoctist.
A domnit vreme de patruzeci și șapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, după cea a lui Carol I (1866-1914).
Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Politica externă
În politica externă, Ștefan a urmat o politică a echilibrului de forțe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria), încercând în același timp să consolideze statutul și rolul politic și economic al Moldovei pe plan regional.
Astfel, Ștefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul.
În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase inițial acolo și care ulterior s-a retras în Ungaria.
Aceasta a adus Moldova și Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467.
Ștefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetățile de la Marea Neagră care funcționau ca noduri esențiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice și care aparținea atunci Ungariei, cetate pe care o cucerește în 1465.
În 1467, o expediție a regelui Ungariei, Matiaș Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia în Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467). Ostilitățile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins și ucis.
Între 1470-1473, Ștefan pregătește ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceștia cu Basarab Laiotă, un pretendent susținut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Țepeluș.
În aceeași perioadă se pun bazele unei alianțe între Moldova și Ungaria, Ștefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.
În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediție punitivă împotriva lui Ștefan, sub conducerea lui Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei.
Așteptându-se la represalii, Ștefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană.
“Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea.
De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.
Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie.
De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.
Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6)”.
Primește scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii venețiene și promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere.
Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră și principatul independent al Mangopului, din Crimeea.
Sultanul însuși a preluat comanda trupelor într-o nouă expediție lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei.
Datorită disproporției mari dintre trupele otomane și cele moldovene, oastea lui Ștefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476.
Otomanii nu reușesc să cucerească însă Suceava, Neamțul și Hotinul, iar domnul Moldovei reușește să taie posibilitățile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oștilor otomane și continuă luptele de hărțuială.
În acest timp Ungaria pregătește trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda.
Epuizată și amenințată de confruntarea cu o nouă armată, oștirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obținut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ștefan își păstrează tronul.
În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene și maghiare îl reinstalează pe tronul Țării Românești pe Vlad Țepeș.
Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a alți doi pretendenți sprijiniți de el au trecut de partea turcilor.
În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman.
În 1484, otomanii au atacat Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei și puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice.
Ștefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat.
Cetățile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eșuat.
Ca urmare, domnul moldovean a renunțat la alianța cu Ungaria și s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă.
A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal.
Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485.
În timp ce domnul era plecat din țară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent.
Ștefan se întoarce în Moldova cu oastea sa și sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turcești se retrag și sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia.
Stefan cel Mare si Aprodul Purice (Theodor Aman) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Polonii încheie însă pace cu otomanii, ceea ce îl face pe domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă, ca gest de bunăvoință, castelul Ciceu și Cetatea de Baltă.
După 1486, domnul avea să facă și el pace cu Imperiul Otoman.
A acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat.
După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl așeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ștefan, pe fratele său Sigismund.
Eșuând să îl atragă pe Ștefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediție militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor.
Trupele polone nu reușesc să cucerească Suceava și, ca urmare a hărțuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistițiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră.
Polonii nu au respectat însă prevederile armistițiului, ci au urmat un alt drum.
După înfrângerea polonilor, Ștefan lansează în Polonia o expediție punitivă, în coordonare cu otomanii.
Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta și-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianței cu Ungaria.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Alianțele matrimoniale
În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea și respectiv consolidarea influenței sale în zona Mării Negre, Ștefan a contractat o serie de alianțe matrimoniale.
S-a căsătorit mai întâi (1463) cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea astfel la consolidarea alianței moldo-polone.
Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) și a Elenei, care avea să fie ea însăși măritată (1483) cu fiul țarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ștefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviți și polonezi.
Soțul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena și fiul ei au fost marginalizați și în cele din urmă uciși de a doua soție a lui Ivan al III-lea și de fiul acesteia.
Evdochia din Kiev – extras de pe tabloul votiv al bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea Evdochiei, în 1472, în pregătirea alianței antiotomane, Ștefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476.
Maria a fost mama lui Petru, precum și a lui Bogdan și Iliaș (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supraviețuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.
Înainte de anul 1480, Ștefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmașul lui Ștefan la tron (1504-1517), și i-a supraviețuit până în 1511.
Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil și un fiu nelegitim, Petru Rareș (domn al Moldovei între 1527-1538 și 1541-1546) și poate un al doilea, Ștefan (viitorul domn Ștefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuși nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).
Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume Răreșoaia, a cărei existență nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă și externă stabilită de tatăl său, având și o parte din calitățile acestuia – ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut și erori, mai ales în politica externă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ștefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 și Maria, care a trecut la Domnul în 1518.
Politica internă
Pe plan intern, Ștefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorității domnești, în defavoarea marii boierimi patrimoniale.
Încearcă și reușește, dar nu fără o intervenție brutală, în fața revoltei unei părți a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuși.
Și l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supraviețuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).
A stimulat ridicarea socială a micii boierimi și a țăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulți dintre aceștia fiind, de exemplu, trecuți în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei).
Le-a oferit acestora și diferite alte recompense (daruri în bani, moșii sau/și diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câștigarea loialității lor directe față de domn.
Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe și de vămi este folosit de domnitor și pentru a favoriza dezvoltarea comerțului.
Negustorii din Brașov, între alții, beneficiază de privilegii importante, iar domnia și Biserica se folosesc la rândul lor de facilitățile comerciale de care dispun pentru a-și consolida proprietățile.
Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii.
Un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale.
Stăpânirea temporară a Chiliei și Cetății Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaționale asigură Moldovei o poziție foarte avantajoasă în comerțul internațional, iar pierderea lor va însemna și o pierdere economică importantă.
Sistemul juridic din Moldova lui Ștefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris și cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic.
Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorități intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii orașelor, mitropolia, episcopiile și egumenii mănăstirilor, drepturile obștilor țărănești etc.) și de scutiri și privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieții personale a oamenilor.
Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, și armata țării, periodic decimată de numeroasele războaie și lupte de hărțuială în care este angajată țara.
Deși se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreți) și pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se folosește și de un corp de pedestrime ușoară (feciorii), de cavaleria ușoară (husarii) și chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situații excepționale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din țărani, aceștia din urmă probabil fără pregătire militară.
Sursele atestă faptul că mulți dintre oștenii lui Ștefan erau de origine țărănească (probabil răzeși).
Ștefan încurajează însă ascensiunea socială a țăranilor și a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor și le răsplătește periodic loialitatea.
Ștefan cel Mare a întărit autoritatea și drepturile Bisericii – atât ale Mitropoliei (de la Suceava) și episcopiilor (de Roman și de Rădăuți), cât și ale mănăstirilor și a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestrați cu autoritate quasi-episcopală).
A înzestrat numeroase biserici și mănăstiri cu bani, moșii, beneficii, privilegii și scutiri de taxe.
A consolidat multe mănăstiri și biserici mai vechi, iar pe locul multor construcții preexistente de lemn a zidit lăcașe de piatră.
A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, și îndeosebi al Mănăstirii Zografu.
Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităților bisericești, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale.
Astfel, este susținut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului și primul citat în toate actele oficiale.
Din punct de vedere bisericesc, și după cum reiese și din pisaniile bisericilor și mănăstirilor zidite de el, precum și din hrisoavele domnești și din diferite alte scrisori și documente emise de Ștefan, aceste ctitorii de biserici și mănăstiri și sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.
Din punct de vedere cultural, perioada lui Ștefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât și a arhitecturii, picturii etc.
Limba cancelariei domnești, ca și a Bisericii, era slavona. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuși ar fi avut măcar unele cunoștințe de limba rusă.
Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopisețul de la Bistrița, adăpostit la Mănăstirea Bistrița, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domnești și Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii.
Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, și se dezvoltă în același timp și arta miniaturii.
Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meșteșugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea și încurajează schimburile culturale cu meșteșugari și ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecți, meșteșugari îndeosebi din Transilvania și Polonia să participe la proiectele sale de construcție.
În perioada ștefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească și un stil de pictură cu totul distincte și specifice Moldovei.
Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularități, în marea tradiție iconografică bizantină.
Multe mănăstiri și biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcții din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alți particulari.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe doxologia.ro
Ctitor și binefăcător al Bisericii
Dreptcredinciosul Ștefan este cunoscut și pentru ctitorirea și înzestrarea a zeci de biserici și mănăstiri din Moldova și de dincolo de hotarele acesteia.
Potrivit tradiției, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate.
Campania de construcție și reconstrucție de biserici și mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani.
Mănăstiri înzestrate
Astfel, el a început prin a înzestra cu danii și privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintașii săi.
Astfel, el a făcut și confirmat Mănăstirii Moldovița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu pește, prisăci și o serie de privilegii comerciale.
Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit și ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoților din satele închinate mănăstirii.
Domnul a confirmat și privilegiile și daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum și pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstirești de aici fiind scutiți de toate obligațiile față de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăși a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria domnului.
A mai înzestrat și mica mănăstire de la Ițcani, de lângă Suceava.
Nou ctitor la mănăstiri și biserici mai vechi
La Mănăstirea Neamț, ctitorită de Petru I Mușat (1375-1391) și devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii și privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.
Mănăstirea Bistrița, ctitoria și locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun și, poate, și a fiului cel mare al lui Ștefan, Alexandru (+1496) a primit și ea danii și privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme.
Domnitorul a zidit aici o clopotniță cu paraclis în anii 1496-1497.
A înzestrat și mănăstirile de pe râul Dobrovăț, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) și o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există și astăzi.
Mănăstirea a suferit o perioadă de declin în secolul al XIX-lea, după secularizarea averilor mănăstirești și mai târziu a fost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugărițe, apoi, din 1992, de călugări.
Ziditor de noi mănăstiri și biserici
Prima și cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetății Chilia, și sfințită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinți împotriva tătarilor.
Menită să fie locul de îngropare al domnului și al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii și danii și sfințită cu mare fast.
La Putna aveau să fie îngropați Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului (+1477) și cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) și Petru (+1480), domnul Ștefan însuși (+1504), doamna Maria Voichița (+1511), ultima soție a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ștefan pe nume Maria (+1518), Ștefăniță Vodă (+1527) prima soție a lui Petru Rareș, doamna Maria (+1529), precum și Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu). Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Voroneț, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a și înzestrat-o.
Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi localitate componentă a orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În Țara de Jos, în zona Buhușilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate și prisăci și i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă.
A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.
Domnul a zidit în Moldova și mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuți în 1487, și a început construirea unei biserici la Pătrăuți (inițial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în același timp.
În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost inițial mănăstire de călugări).
În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475.
În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc.
În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzești.
În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi și biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel din Huși.
În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 și în același an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuți, azi în Botoșani.
În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, căreia i-a adăugat în 1499 și un turn-clopotniță.
În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăț, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn.
În 1503 a început construcția unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ștefan în septembrie 1504.
Pe lângă acestea, tradiția locală atribuie lui Ștefan cel Mare și bisericile din Scânteia, cheia, Florești, Cotnari, Ștefănești, Șipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea Chilia, un paraclis din cetatea Neamțului, unul la Hotin și poate încă o biserică la Cetatea Albă, și în sfârșit încă o biserică în Suceava.
Ctitorii în afara Moldovei
Dreptcredinciosului Ștefan îi mai sunt atribuite și unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someș și o biserică din Feleac, lângă Cluj.
Se mai crede că a ridicat și o biserică în Țara Românească, la Râmnicu Sărat.
Danii și ctitorii la Muntele Athos
Dreptcredinciosul Ștefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte.
Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată și de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun.
Între anii 1466-1471, Ștefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței; în 1475 zidește arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana și mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ștefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijește de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, și de pictarea sa în frescă.
În 1484 dăruiește mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar și un Apostol.
În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum și cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe și cu stema țării.
Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, dăruit Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale și ocazionale, pentru pomenirea sa și a familiei sale.
Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod și familia acestuia a mai făcut danii și altor mănăstiri atonite.
Astfel, el mai înzestrează și Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească).
În 1497, domnul Moldovei rezidește din temelii biserica și întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de pirați.
În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanțează noi reparații generale.
Din vremea reparațiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii și turnul-clopotniță. Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.
Binecredinciosul Ștefan a mai făcut danii semnificative și Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua și biserica de pe malul mării care țin de mănăstire (construcții încheiate probabil în 1496).
Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreținere și reparații, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint.
În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii și Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.
Începând cu anul 1502, domnul mai făcea danii anuale de câte 4000 de aspri și Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia și diferite obiecte de cult.
La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) și a construit un apeduct.
Profilul moral al lui Ștefan cel Mare și posteritatea sa
Personalitatea lui Ștefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât și pe urmașii săi direcți.
Politician și tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice și la granița între cele trei mari puteri regionale – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune.
Angajat într-un sistem de alianțe complicat, schimbat în funcție de evoluția situației locale, el a reușit să-și păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol.
Reușitele sale militare i-au câștigat respectul și chiar admirația contemporanilor, și au captat imaginația posterității.
A fost numit Ștefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareș[6], iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”.
Domnia lui a rămas un reper pentru urmașii săi și legitimarea dinastică de la el a avut o importanță fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui.
Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculații, atât din partea contemporanilor cât și a posterității.
Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv și irascibil, dar curajos și altminteri practic, perseverent și mereu gata de acțiune.
Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel:
“Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”
Totuși, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmație a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospețe”.
Decapitări de boieri sunt puține (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancțiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepționale față de unii dușmani pe care căuta să îi demoralizeze.
O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmași ai lui precum Ștefăniță Vodă sau Ștefan Lăcustă.
Ștefan s-a distins totodată prin realism politic și abilitate diplomatică, după cum o arată și reușita excepțională a unei domnii atât de lungi.
Pentru reușitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, și-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475–1483) și apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulți cronicari contemporani de la curțile polonă și maghiară a fost numit deja „erou”.
A fost apreciat de contemporani, și mai ales de posteritate ca un om drept și un reper în administrarea dreptății, și s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ștefan de-a lungul domniei sale.
De asemeni, se pare că a fost iubit de țară și cinstit ca un părinte al țării încă din timpul vieții, după cum o mărturisește și cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…”
Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic și diplomat, ci și ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat și de excepționala dezvoltare a artelor și meșteșugurilor în vremea domniei lui.
Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română și după căderea regimului comunist.
Astfel, este incontestabil faptul că Ștefan a avut cel puțin un fiu ilegitim (Petru Rareș), poate și un al doilea (al doilea fiind Ștefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ștefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite.
Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori.
O primă căsătorie cu Marușca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ștefan și al Evdochiei de Kiev.
Toate căsătoriile lui Ștefan au fost însă parte a rețelei de alianțe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, și fără îndoială au avut ca scop și consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, și de Bogdan Vlad, care i-a supraviețuit, toți fiii legitimi ai lui Ștefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă.
Luând în considerare aceste lucruri, precum și evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omenești, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, și mai multe documente în care domnul mărturisește că este pedepsit „pentru păcatele sale”.
De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului.
De altfel, binecredinciosul Ștefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credință în Dumnezeu, de smerenie și evlavie.
Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieții, de viața veșnică și de mântuirea sufletului său, domnul își dăruiește mare parte a averilor înzestrării de biserici și mănăstiri și cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar și pentru oștenii săi căzuți în luptă și pentru întreaga țară.
Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând față de Maica Domnului și față de sfinții mucenici militari – Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dimitrie (26 octombrie) și, în plan secundar, Sf. Procopie (8 iulie).
Potrivit unor surse izolate, fiecare din acești trei sfinți i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruința.
Potrivit tradiției, Ștefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, și într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, și, mulțumind atât pentru victorii cât și pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri și beneficii o mulțime de biserici și mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte.
Domnul primește înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu:
„cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale și a mulțimii de oșteni căzuți pe acel loc. Iar prin Grigore Țamblac el își vestește cu smerenie înfrângerea Curților europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele”
Astfel, în jurul personalității lui Ștefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viață, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou și sfânt în același timp, făcând obiectul venerației atât pentru calitățile sale militare și justițiare, cât și ca un personaj miraculos.
I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificație militară, altele nu.
Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când țara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuși a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie.
Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărți dreptatea, uneori chiar în chip de înger.
Această imagine a domnului a trecut din memoria și evlavia populară în literatura cultă și în discursul istoriografiei naționale, Ștefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia.
Astfel, dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat și extins la nivelul întregii țări după crearea statului românesc modern, și a supraviețuit inclusiv perioadei comuniste.
Viața și personalitatea lui Ștefan cel Mare au făcut și obiectul a numeroase opere literare — poeme, balade, nuvele, romane, istorisiri, legende culte etc.
În ultimii ani, a făcut și obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidență complicata conjunctură istorică și inevitabilele rezultate împărțite ale politicii interne și externe a domnitorului
Portretul lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale (Maria Voichița, Alexandru și Bogdan) la Mănăstirea Voroneţ – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri:
“Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire„.
Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii.
Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă.
Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine.
Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug împrumutate de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite:
Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.
Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte:
Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el. Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii.
Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte:
Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul:
iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.
A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: ,,Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne./ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”
Cinstirea și proslăvirea
Ținând seama de toate aceste lucruri, Biserica Ortodoxă Română a hotărât proslăvirea (canonizarea) sa ca Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, punând în prim plan calitățile sale de apărător al creștinătății, ctitor de sfinte lăcașuri și binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe www.facebook.com
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
Condac, glasul al 8-lea:
Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ștefane, sfinte biserici și mănăstiri ai înălțat, pe cei săraci ai ajutat și pe cei greșiți ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să biruiești pe vrăjmașii țării și ai credinței creștinești; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.
1486 – Imperiul otoman (Șcheia)1498 – Regatul Poloniei (Galiția și Podolia)1502 – Regatul Poloniei
Asedii
1462 – Chilia1462 – Chilia
1474 – Teleajen1482 – Crăciuna1485 – Cetate Albă și Chilia
1489 – Camenița
Incursiuni
1461 – Regatul Ungariei1469 – Regatul Ungariei
1470 – Țara Românească (Brăila, Cetatea de Floci)1480 – Țara Românească
1490 – Regatul Poloniei1491 – Regatul Poloniei1493 – Regatul Poloniei (3 incursiuni)
1495 – Podolia (Breaslav)
Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).
Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Baia (în maghiară Moldvabányai csata, Bătălia de la Baia Moldovei) a avut loc în noapte de 14 spre 15 decembrie 1467 între oastea Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, și oastea Regatului Ungariei, condusă de Matia Corvinul.
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române – cititi mai mult pe unitischimbam.ro (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Context
La 25 ianuarie 1465 Ștefan cel Mare a ocupat baza militară ungară de la Chilia, după un asediu de o zi. La conducerea cetății Ștefan l-a instalat pe pârcălabul Isaia, cumnatul său. În contextul unor tulburări interne provocate de marea nobilime din Transilvania, nemulțumită de mărirea fiscalității, Ștefan cel Mare a organizat în vara lui 1467 o acțiune militară în Secuime, acțiune menită să-i atragă pe secui de partea sa. Concomitent, tot la incitarea lui Ștefan, orașele săsești s-au ridicat împotriva regelui Matia, ceea ce l-a silit pe acesta să vină personal pentru a potoli răscoala.
În septembrie 1467, după ce a înfrânt răscoala din Transilvania și i-a pedepsit pe conducătorii rebeliunii, regele Matia a decis represalii și împotriva lui Ștefan, ca inițiator al acesteia. În noiembrie 1467 a plecat de la Brașov spre Moldova, prin pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oșteni.
Ștefan a reușit să pună pe picioare doar o armată de 12.000 de oșteni, așa încât tactica sa a fost aceea de a da lupte mai mici, pentru întârzierea înaintării armatei regale ungare. Estimarea de 40.000 de oșteni provine din letopisețul oficial al Moldovei. Este probabil ca cifra să fie exagerată. Rămâne certă superioritatea numerică a armatei ungare, estimată de cercetătorii moderni între 25.000 sau 40.000 de soldați.
Ștefan a adoptat o strategie defensivă permițând ungurilor să înainteze.
În 19 noiembrie regele Matia a cucerit Trotușul, apoi cetatea de lemn de la Bacău, după care a început înaintarea pe Valea Siretului spre Suceava.
Între 29 noiembrie și 7 decembrie a ocupat Romanul și Târgu Neamț, iar în data de 14 decembrie 1467 a ocupat Baia Moldovei, oraș locuit la acea vreme în majoritate de sași și de maghiari, sediu al unei episcopii catolice.
Matia Corvin (mai des Matei Corvin, n. 23 februarie 1443, Cluj – d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Bătălia
În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ștefan a atacat pe neașteptate orașul Baia, dând foc palisadelor din lemn ale orașului, ceea ce a luat prin surprindere armata regală, având loc crâncene lupte stradale de noapte, soldate cu mari pierderi omenești pe ambele părți. Grigore Ureche, autorul letopisețului Țării Moldovei relatează că incendiul pus noaptea de moldoveni a creat o mare învălmășeală, în care au fost tăiați cu săbiile aproape jumătate din soldații regelui Matia. El însuși ar fi fost rănit cu trei săgeți și cu o lovitură de lance, ceea ce a determinat transportarea sa în mare grabă spre Ungaria.
Totuși trebuie menționat că o parte din armata lui Ștefan cel Mare nu atacaseră, precum era convenit, fiind trădat, lucru ce l-ar fi putut costa pe domnitor victoria și chiar viața. Defecțiunea era expresia nemulțumirii unei părți a marii boierimi față de politica lui Ștefan. După bătălie, Ștefan cel Mare a omorât 24 mari boieri trădători printre care și pe vornicul Crasneș, alți 40 boieri de rang inferior fiind trași în țeapă.
Ștefan cel Mare l-a trimis pe cumnatul său, pârcălabul Isaia, să taie retragerea regelui, însă acesta a izbutit să scape, sub apărarea maramureșenilor și a comandantului Ștefan Báthory de Ecsed.
Armata regală în retragere, în drumul ei spre Transilvania, ar fi fost oprită de o blocadă, și a decis să îngroape cele 500 de tunuri și alte comori, pentru a nu putea fi capturate de moldoveni. Potrivit cronicarului polonez Jan Długosz, Matia Corvinul ar fi scăpat de moldoveni din cauza ezitării marelui vornic Crasnăș, comandantul unuia din cele trei corpuri de armată moldovene. Acesta ar fi fost mai apoi executat de Ștefan pentru trădare.
Consecințe
Campania regelui Matia Corvinul în Moldova, încheiată cu un eșec, a constituit ultima mare încercare a coroanei ungare de a reinstititui pe cale militară suzeranitatea asupra Moldovei.
Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda “sumanelor negre”, pentru vitejia dovedită în salavarea de la moarte a regelui în bătălia de la Baia. Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.
În anul 1468 Ștefan a încercat fără succes să aplaneze conflictul cu regele Ungariei, prin intermediul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei. În 1469 o armată moldoveană condusă de spătarul Filip Pop a pătruns și prădat în Secuime, drept represalii pentru găzduirea lui Petru Aron, rivalul lui Ștefan. Cu acea ocazie Petru Aron a fost prins și executat.
Frontul comun antiotoman, precum și privilegiul comercial acordat de Ștefan negustorilor brașoveni la 3 ianuarie 1472 a destins relațiile cu Regatul Ungariei. În anul 1473 Moldova și Regatul Ungariei și-au coordonat acțiunile pentru înlăturarea interpușilor otomani Radu cel Frumos și Laiotă Basarab din Țara Românească.
La sfârșitul anului 1474 regele Matia a trimis 5.000 de secui și 1.800 de ostași regali în sprijinul lui Ștefan, aceștia luând parte la Bătălia de la Vaslui, încheiată cu istorica victorie a aliaților creștini.
La 12 iulie 1475, în fața unui iminent atac otoman, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul. Drept răspuns, printr-un act emis la Buda în data de 15 august 1475 regele Matia s-a obligat să-l sprijine pe Ștefan contra otomanilor și i-a dat drept locuri de adăpost la Cetatea Ciceu din Țara Secuilor, și Cetatea de Baltă.
Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)
Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Pașa.
Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare(n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial - cititi mai mult pe unitischimbam.ro (Ştefan cel Mare, de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere a islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.
Context
În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Țara Românească și sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci și 12.000 de munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Țării Românești (23 decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind și prădând până la Bârlad.
Radu cel Frumos a fost domn al Țării Românești de patru ori (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475). Este fiul lui Vlad Dracul și vine la domnie cu ajutor turcesc dat de sultanul Mahomed al II-lea, împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș – foto: en.wikipedia.org
Cu sprijin de la Ștefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Țara Românească unde, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. În octombrie 1474 Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la o campanie fără succes a lui Ștefan în Țara Românească.
Basarab Laiotă cel Bătrân a fost domn al Țării Românești între noiembrie – decembrie 1473, 1474, ianuarie 1475 – octombrie 1476, decembrie 1476 – noiembrie 1477) fiu al lui Dan al II-lea, așa cum el însuși afirmă într-o scrisoare adresată burgraf-ului Brașovului datată 11 iulie 1475 – in imagine: Laiotă Basarab. Portret târziu din Mănăstirea Hurezi – foto: ro.wikipedia.org
În 29 septembrie 1474 Ștefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relații reci cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliție creștină antiotomană.
Matia Corvin (n. 23 februarie 1443, Cluj – d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490 foto: ro.wikipedia.org
Papa Sixt al IV-lea, papă al Romei. În timpul pontificatului său, între 1475-1483, a fost edificată Capela Sixtină, care îi poartă numele. Lăcașul a fost consacrat pe 9 august 1483. A avut șase fii nelegitimi, dintre care unul cu propria soră.Papa Sixt al IV-lea numele său la nastere a fost Francesco della Rovere,domnia in hainele papale a avut loc pe data de 9 August 1471 si pana la moartea sa in anul 1484 foto: ro.wikipedia.org
Aflând de planurile lui Mehmed al II-lea, Ștefan cel Mare trece din nou în Țara Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos pierind în luptele care se dau cu acest prilej. Așteptându-se la o viitoare reacție din partea sultanului, Ștefan ia legătura cu principele polonez și cu Matia Corvin, regele Ungariei pentru ajutor armat.
Luptele din Albania au durat până în toamnă, iar atunci când nimeni nu se mai aștepta la o campanie militară, având în vedere apropierea iernii, Suleiman Pașa primește poruncă de a trece în Țara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi de a porni neîntârziat împotriva ghiaurului Ștefan și apoi să treacă prin foc și sabie Vilaietul Bogdania, precum era numită de turci pe atunci Moldova.
Laiotă, pentru a-și păstra tronul, se supune turcilor. Ștefan, în înțelegere cu transilvănenii, îl alungă pe trădător și îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr, numit și Țepeluș. Acesta însă este alungat de Suleiman Pașa, care-l reînscăunează pe Laiotă.
Armata otomană, care aduna 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni din Țara Românească (după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând un total de 60.000 – 120.000 de oameni), soldați bine pregătiți și înarmați, setoși de sânge și de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei. După cum spunea Nicolae Iorga,
„în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flămânzi”
. O armată impresionantă, o oaste uriașă pentru a supune Moldova și pe domnul său.
Ștefan cel Mare trimite soli la Cazimir – Principele Poloniei și lui Matia Corvinul, regele Ungariei, cu care era în relații proaste, ca urmare a Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină în ajutor și să intervină pe lîngă alți principi creștini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii, din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus tratative cu venețienii și îi cerea ca să-i îndemne pe alți principi ca să se pregătească împotriva Otomanului și puterii înspăimântătoare a acestuia, Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul și cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creștinătate, cu toate forțele noastre.
Totuși nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani și nici în oameni, cu excepția a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matia Corvinul) și 2.000 poloni (trimiși de Cazimir sub conducerea lui Buciațchii). În Cronica Lituaniană se scrie și de prezența alături de Ștefan a 10.000 de lituanieni, dar este posibil ca cronicarul să-i fi asimilat pe aliații lui Ștefan ca lituanieni, deoarece alți cronicari nu amintesc de ei.
Desfășurarea bătăliei
foto: ro.wikipedia.org
Oastea Moldovei și puținele ajutoare care au sosit au ridicat taberele la Vaslui, alături de domn fiind comasați cca. 40.000 de luptători moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniți în ajutor și beneficiind de cca. 20 de tunuri.
Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, astfel că Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare iar planurile de luptă a domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor, să fie tăinuite proviziile.
Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze deplasarea oștii otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca să meargă după hrană și să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de armată.
Există discuții în continuare în privința plasării acestui loc, considerat de cei mai mulți ca plasat în zona actualei comune Băcăoani în sudul orașului Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt după conformația locului, iar celebra bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt.
O altă ipoteză plasează locul bătăliei pe raza actualei localități Ștefan cel Mare, în nordul actualului oraș Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor documente.
Harta desfăşurării bătăliei de la Podul Înalt – foto: ro.wikipedia.org
În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași. Era moină și zăpada începuse să se topească, încât toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit avantaje pentru Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească.
Deoarece otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față, Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă.
Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbițe și surle.
Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oștii lui Ștefan.
Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năpraznic de armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.
Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele: „Căci toate șirurile dinainte în care în frunte erau și secui au fost zdrobite de turci, și amenința un mare pericol pînă cînd [Ștefan] personal se aruncă în mijlocul turcilor exaltați de bucuria victoriei, și cu puterea minunată a lui Dumnezeu a nimicit toate grupările turcești avînd abia 40.000 de luptători, între care cea mai mare parte erau țărani.”
Același cronicar polon a scris că:
„foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase.”
Lupta de la Vaslui, Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa. Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creștinătății, i-a scris lui Ștefan:
„faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numeleui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat.”
Același cronicar polon amintit mai sus, îl numește pe Ștefan un bărbat demn de admirat, la fel ca eroii pe care îi admiră lumea. După părerea acestuia, lui Ștefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el să fie conducătorul oștii pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalți principi trândăvesc și își petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ștefan este singurul care a obținut o victorie atât de strălucită împotriva unui dușman care părea de neînvins.
Cronicarul anonim scrie că au fost luate de la turci 40 de steaguri, în timp ce unele surse italiene și austriece indică pierderea de către turci a 45.000 de oameni, a 100 de steaguri, întreaga artilerie și capturarea a 4 comandanți. Cronicarul turc Sa’s ed-Din chiar scrie că armata turcă a pierdut majoritatea oamenilor. Cronicarul Jan Stricovschii indică o cifră totală de 100.000 de morți. Căpeteniile de seamă prinse au fost lăsate în viață, dar au fost trimise ostatici la diferiți principi europeni. Singurul eliberat a fost fiul unei căpetenii, Isac (Sac) pașa.
În „Letopisețul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei” (Letopisețul anonim al Moldovei), scris în slavonă în timpul domniilor lui Ștefan cel Mare și a fiului acestuia Bogdan al III-lea, citim despre marea victorie de la Vaslui:
„În anul 6983 [1475] ianuarie 10, marți, a fost război la Vaslui cu puterile turcești și a biruit atunci Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Și le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuțișul sabiei și au căzut atunci mulțime mare, fără număr și au fost prinși vii mulți, fără număr, care de asemenea au fost tăiați, ci numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul lui Sac pașa.
Și steagurile lor și cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevei și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt și binecuvântând pe țar: „Să trăiască țarul”.
Și a fost atunci veselie între oameni și la toate domniile dimprejur și la toți creștinii drept-credincioși, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna robului său, Io Ștefan voievod. Și însuși Ștefan voievod a făcut atunci mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi și tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Și a dăruit atunci multe daruri întregii lui oștiri și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost.”
În textul original slavon scrie “Da jive(t) țari”, ceea ce a fost tradus Să trăiască țarul!, cum și este de altfel redat în unele traduceri, în altele apare – împăratul, sau domnul!.
Ștefan a trimis regelui Ungariei și Principelui Poloniei mai multe steaguri din cele capturate de la turci, la fel și Papei de la Roma, ca semn al biruinței de la Vaslui, împreună cu o scrisoare:
„Către coroana ungurească și către toate țările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora le scriu, și vă doresc tot binele, și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și, în fiece zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea.
De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică sultanul Mahomed) a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre.”
Ștefan cel Mare nu ezită să ceară ajutor și să-i pună în gardă pe ceilalți principi europeni:
„auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna lui mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății. Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie.
De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme, fiindcă Turcul are acum mulți potrivnici, din toate părțile, care stau împotriva lui cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”
Nobilii lituanieini au receptat mesajul lui Ștefan, cerând Principelui Poloniei să trimită ajutor (Lituania și Polonia formau atunci un singur regat), arătând că este mai bine să se lupte pentru apărarea vetrelor moldovenilor, decât pentru ale lor, dar regele polonez nu a luat nici o măsură de a-l sprijini. Matia Corvin, regele Ungariei, și-a asumat meritele, scriind principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obținută de Ștefan, „căpitanul său“.
De asemenea, ca suzeran al Moldovei, a cerut acestora bani pentru a continua războiul. Asfel, papa Sixtus al IV-lea a trimis subsidii regelui Matia, iar domnitorului moldovean i-a trimis vorbe frumoase, deși solii lui Ștefan i-au explicat că acesta nu este supusul regelui Ungariei, ci stăpân deplin al țării și al poporului său.
Vasalitatea lui Ștefan cel Mare față de regele Ungariei a fost de fapt acceptată de acesta într-adevăr în anul 1475, sub presiunea invaziei otomane, dar tratatul de fapt, ascuns sub termenii feudo-vasalici specifici, reprezenta în fapt un tratat de alianță, diferit de cel de vasalitate care exista până la conflictele moldo-ungare din perioada 1461-1467, încheiate cu înfrângerea lui Matia Corvin în Bătălia de la Baia.
La venirea primăverii, nici un principe european nu era pregătit să trimită ajutoare lui Ștefan. Campania de răspuns a lui Mehmed al II-lea pentru pierderea suferită la Vaslui a tatonat terenul prin ocuparea Caffei, cetatea negustorilor genovezi, și a altor cetăți din Crimeea, apoi atacarea Cetății Albe și a Chiliei.
A urmat atacarea Mangopului, de unde provenea doamna lui Ștefan, Maria de Mangop, culminând la 27 iulie 1476 cu marea înfruntare de la Valea Albă, Războieni, una din cele mai mari bătălii ale epocii, cu un raport de 12.000 de moldoveni la peste 200.000 de turci, pierdută de moldoveni, dar fără ca Ștefan să fie supus.
Una dintre tezele foarte dragi ale demitizatorilor de profesie estea aceea potrivit căreia românii din Evul Mediu, împărțiți în cele trei regate – Moldova, Țara Românească și Transilvania, nu aveau conștiința apartenenței la același neam, nu erau conștienți de faptul că sunt un același popor.
Și cu câtă impertinență ne spun aceștia că un Mihai Viteazul era doar un aventurier fără conștiință națională, mânat în faptele lui de interese personale, că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș erau dușmani de moarte ș.a.m.d.
Că nu este așa o dovedesc izvoarele istorice, probele pe care acești indivizi corecți politic cu interesele globalizării nivelatoare, le ignoră cu nonșalanță.
Astfel, deși publicul larg are cunoștiință doar despre Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600, în realitate dorința românilor din cele trei țări de a se uni nu s-a exprimat atunci doar în acel moment extraordinar, întreg secolul al XVI-lea fiind unul al luptei pentru unire.
Chiar înainte de Mihai Viteazul (numit de dușmani Malus Dacus – Dacul cel Rău), domnitorul Petru Rareș al Moldovei făcea planuri de unire cu vlahii din Transilvania, pentru identitatea limbii și a culturii. În acest sens, în anul 1543, spionii habsburgi informau Imperiul că transilvănenii vor să se unească cu românii de peste Carpați (Moldova) și că, împreună cu muntenii vor să desființeze vămile dintre ei și să formeze o singură dietă (parlament) al celor trei țări române.
Tot în secolul XVI, Despot Vodă, la intrarea în Moldova vorbește despre faptul că vine în numele celor 3 Dacii, cu dorința de unire a lor…
Așadar, în această emisiune vom demonstra, pe baza izvoarelor istorice, că în Evul Mediu, românii din cele trei Țări Românești erau conștienți de legătura lor de sânge și că ideea unirii dintre ei nu este un fapt singular din perioada lui Mihai Viteazul.
