Articole

Sfântul Ierarh Petru, episcopul Sevastiei (cca. 340 – 391)

foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

 

Viață

Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.

Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.

El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.

Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.

În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.

La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.

O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei si pe: basilica.ro; en.wikipedia.org

 

†) Sf. Ier. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, şi mama sa, Sf. Emilia

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

1 ianuarie 2021

 

Vasile cel Mare

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz ("Teologul") și Ioan Gură de Aur - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz („Teologul”). Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi) - (Icon of St. Basil the Great from the St. Sophia Cathedral of Kiev) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Icon of St. Basil the Great from the
St. Sophia Cathedral of Kiev – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp, Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto“, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

 

cititi mai mult despre Vasile cel Mare si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.robasilica.roen.wikipedia.org

 

 

Sfântul Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei (sec. IV)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ziarullumina.ro

23 decembrie 2020

 

Sf. Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei

Sfântul Ierarh Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei a fost unul din cei 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic din Niceea (325). Acesta a fost torturat sub împăratul Licinius (311-324). Auzind despre credința Sfântului Pavel, tiranul păgân a poruncit ca să fie adus înaintea sa pentru a-l determina să se lepede de Hristos. Dar ierarhul Pavel și-a mărturisit cu tărie credința, primind pentru aceasta bătăi crunte chiar din partea împăratului. După aceasta, el a fost înfometat, dar a rămas statornic în credința pe care o mărturisea.

Văzând că nu renunță, Licinius a poruncit să i se ardă mâinile cu un fier înroșit în foc. Atunci, fierarul a așezat în mâna Sfântului Pavel un fier înroșit peste care i-a așezat și cealaltă mână și le-au legat așa până fierul s-a răcit. După aceasta l-au închis într-o închisoare de pe malurile râului Eufrat.

Ajungând însă la conducerea Imperiului Roman împăratul Constantin cel Mare, acesta i-a eliberat pe toți creș­ti­nii din închisori şi aşa, Sfântul Ierarh Pavel s-a întors la turma sa, strălucind ca mai înainte. În anul 325, Sfântul Pavel a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, unde a fost condamnată erezia ariană. La sfârșitul Sinodului, Sfântul Împărat Constantin cel Mare i-a primit în mod solemn pe Sfinții Părinți și a sărutat mâinile arse ale Sfântului Pavel. După aceasta, Sfântul Ierarh Pavel s-a întors la turma sa pe care a păstorit-o până s-a mutat în pace la Domnul.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Pavel, Arhiepiscopul Neocezareei si pe doxologia.ro

†) Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

22 decembrie 2020

 

Petru Movilă

Petru Movilă (n. 31 decembrie 1596/10 ianuarie 1597, Suceava – d. 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 Kiev) a fost arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. A avut un rol deosebit în Sinodul de la Iași din 1642.

 

Pregătirea teologică

Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și, se pare, la Academia Zamoiska din Zamosč (deși în scrierile sale ea nu este menționată niciodată) A studiat limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Despre eventuale studii în Olanda sau la Sorbona în Franța nu există dovezi. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625.

În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mânăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fața curentului religios de unire a creștinilor răsăriteni cu Biserica Catolică care a început imediat după “Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596. Pune bazele unui colegiu teologic, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie teologică duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka pe care le avea cumpărate încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Unirea religioasă de la Brest-Litovsk din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut “Frățiile Ortodoxe”.

Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Movilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului

Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie.

 

Viața

Petru Movilă s-a născut la 31 decembrie 1596 la Suceava, într-o familie boierească din Moldova secolului al XVII-lea. Familia Movileștilor dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni, între care tatăl lui Petru, Simion (domn al Țării Românești, cu întreruperi, în anii 1599-1601 și al Moldovei în 1606-1607) și fratele acestuia, Ieremia Movilă (domn al Moldovei, cu o scurtă întrerupere, între anii 1595-1606). Mama lui, Marghita, era o prințesă poloneză.

Din pricina situației politice tulburi din Moldova, familia lui a trebuit să fugă în Polonia când Petru era încă foarte tânăr. Petru a primit educația timpurie în Polonia, la școala ortodoxă din Liov, continuându-și apoi studiile în Europa Occidentală, inclusiv la universitatea din Paris și în Olanda. În Polonia a fost o vreme ofițer, însă el era atras mai mult de viața monahală. Și-a păstrat credința ortodoxă în toată perioada în care a trăit în țări catolice și protestante.

În anul 1625 a intrat în mănăstire, în Lavra Pecerska din Kiev. A fost tuns în monahism în anul 1627. Mai târziu a fost hirotonit preot și apoi a primit rangul de arhimandrit. În sfârșit, la scurtă vreme a fost hirotonit ca episcop și înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632.

A fost întemeietorul Academiei Duhovnicești din Kiev, o instituție de învățământ teologic bazată pe principiile organizării seminariilor teologice și universităților occidentale: predarea se făcea în principal în limba latină și, secundar, în limbile greacă și rusă, iar studenții primeau o dublă formație teologică și științifică.

Petru a cârmuit Biserica Ortodoxă din Ucraina într-o perioadă în care aceasta se găsea sub dominația poloneză. Lui i se datorează în primul rând renașterea ortodoxă de aici, după vremurile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk (1596), când o mare parte a ortodocșilor de aici a acceptat supremația Papei de la Roma și unirea cu Biserica Romano-Catolică. Foarte preocupat de soarta Bisericii Ortodoxe, Petru s-a dedicat întăririi poziției ortodocșilor care rămăseseră independenți de Roma. În ciuda unor puternice presiuni politice și sociale, devenite uneori chiar violente, el a reușit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă și să restaureze un mare număr de biserici, între care Catedrala Sfânta Sofia din Kiev. A trecut la Domnul pe 22 decembrie 1646, la Kiev.

Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei. Prăznuirea lui se face pe 22 decembrie în Biserica Ortodoxă Română (începând din anul 1997) și pe 1 ianuarie în Biserica Ucrainei, unde el mai este pomenit și pe 6 octombrie, împreună cu ceilalți sfinți mitropoliți ai Kievului.

 

Moștenirea

Petru Movilă a lăsat în urmă numeroase scrieri. El este cel mai adesea evocat sau criticat mai ales datorită acestora. În anul 1637, a publicat o ediție adnotată a celor patru Evanghelii. În anul 1646, a publicat o ediție revăzută a Evhologhion-ului, cunoscut și ca Trebnicul Mare (Molitfelnicul Mare). A mai scris și Scurte eseuri științifice despre articole de credință și un Mic Catehism Rus pentru uzul Bisericii Ruse.

Cea mai cunoscută lucrarea a sa este Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului, pe care a realizat-o ca reacție la încercările ordinului iezuit catolic și a reformatorilor occidentali din acele zone ale Vechii Rusii care se aflau sub dominație poloneză. Aceasta constituia totodată și o reacție la Mărturisirea de credință calvinizantă publicată (în 1629 și 1633) la Geneva de către Chiril Lucaris, Patriarhul Constantinopolului.

Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă a fost discutată la Sinodul panortodox de la Iași din anul 1642 și recunoscută ca validă, după ce Sinodul corectase două puncte împrumutate din teologia catolică (recunoașterea existenței purgatoriului și problema momentului prefacerii Darurilor în timpul Sfintei Liturghii). Mărturisirea, publicată în 1645, a fost apoi editată în întreaga Europă în limbile greacă, latină, germană și rusă.

Cu aceste modificări, ea a fost recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei în anul 1643. În anul 1672, Sfântul Sinod al Bisericii Ierusalimului a adoptat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă drept catehism oficial. În limba română, prima ediție a Mărturisirii Ortodoxe a apărut în anul 1699.

Unii teologi ortodocși contemporani, precum Vasili Krivoșein, George Florovski sau Christos Yannaras, precum și unii teologi români, consideră că Petru Movilă a fost puternic marcat de influența occidentală, îndeosebi cea latină și că Mărturisirea de credință introducea în Biserica Ortodoxă nu doar învățături latinizante (cele sancționate în Sinodul de la Iași), ci și stilul scolastic de expunere a credinței, străin de experiența ortodoxă.

Potrivit altor teologi și autori ortodocși, influența apuseană în scrierile și activitățile mitropolitului nu a afectat însă fondul învățăturilor sale, care a rămas ortodox. De asemenea, aceștia atrag atenția asupra faptului că toate aceste cărți au fost redactate tocmai pentru a sprijini și consolida credința ortodoxă pentru a-i ajuta pe ortodocși să reziste presiunii misiunilor catolice și protestante în rândul credincioșilor proprii.

Constituirea Academiei Teologice din Kiev, prima instituție teologică de nivel universitar din Ortodoxia rusă, a fost tot o încercare de a oferi teologilor din Biserica Ortodoxă o educație modernă, de un nivel comparabil cu cea a teologilor catolici sau protestanți ai vremii și a putea astfel apăra mai eficient credința ortodoxă. Astfel, conchid aceștia, Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apărător al credinței ortodoxe, rol pe care i-l recunoaște și pentru care îl cinstește întreaga Biserică Ortodoxă.

 

Scrieri

Dintre scrierile Sf. Ier. Petru Movilă actualmente disponibile pe piața românească de carte amintim:

- Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii orientale, Institutul European, Iași, f.a.

- Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ştefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași, 2002 (culegere de scrieri).

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

†) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1693)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

13 decembrie 2020

 

Dosoftei Barilă

Dosoftei (la naștere: Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624, Suceava, Moldova – d. 13 decembrie 1693, Jovkva, Ucraina, în poloneză Zolkiew) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.

 

Viața

Numele tatălui său a fost Leontari, numele mamei Misira și numele bunicului Barilă.

A învățat în Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică.

Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673. Pentru elaborarea Psaltirii în versuri a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski. A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești.

 

Lucrări tipărite

- Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)

- Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);

- Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);

- Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un

- Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;

- Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou

- Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări.

- Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

 

Lucrări în manuscris

Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou.

Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la București, în 1688. În timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, păstrată fragmentar (154 de versuri); începe acum și traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din cartea I).

La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei și a mitropolitului Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din grecește în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile Sfinților Apostoli, Istoria bisericească și privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, și despre credințe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice despre prefacerea Sfântelor Daruri.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava - d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dosoftei al Moldovei

Sfântul Ierarh Dosoftei (1624-1693) a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și mărturisitor pentru credința ortodoxă. Prăznuirea lui se face la 13 decembrie.

 

Viața

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava, în familia Barilă. Părinții săi Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica îl sărbătorește pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova și la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană.

Pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila și al Misirei”.

Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.

Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru țară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare.

Primele cărți tipărite au fost Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înțelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri românești, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină și de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la București, din 1688.

În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Sf. Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.

După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea de-nțăles (1680), cu text paralel în română și slavonă, Molitvănic de-nțăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia.

Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie. De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie:

Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafil de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”.

La îndemnul și cu sprijinul său, Mitrofan al Buzăului a pus bazele unei tipografii grecești la Mănăstirea „Cetățuia” din Iași, unde a tipărit cartea patriarhului Nectarie, „Întâmpinare în contra primatului papei” (1682), precum și cartea lui Simeon al Tesalonicului „Dialog contra ereziilor”.

În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiți să se retragă, polonii au luat cu ei mulțime de pietre scumpe, odoare din aur și argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei și cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieții sale pământești departe de țară.

Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman I al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii.

Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită.

În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.

Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

†) Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

12 decembrie 2020

 

Spiridon al Trimitundei

Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 12 decembrie.

 

Viața

În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi. A avut o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

 

Persecuții și mărturii ale credinței ortodoxe

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian în anul 295 d.Hr., sfântul Spiridon a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținând în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 - 348) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Din minunile Sfântului Spiridon

Viețile Sfinților abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinții taumaturgi:

- În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.

- A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.

- A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.

- A oprit curgerile râurilor.

- A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.

- A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.

- O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredințase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; și aflând de la ea unde erau ascunși, i-a dat stăpânei lor.

- L-a vindecat pe împăratul Constanțiu de boala de care suferea.

- A dat din nou viață copilului unei femei.

- A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.

- A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.

Aparent ilogice și de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său și cuvântul latinesc spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală și despre cumpătare. În privința minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidență cele trei elemente care o compun (pământul, apa și focul), această minune era destinată înțelegerii consubstanțialității celor Trei Persoane Treimice – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

Plecarea la Domnul și Sfintele Moaște

Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d.Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.

Când sarazinii au cotropit insula, ciprioții au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinției vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este și acum înmormântat.

Până în ziua de azi, sfintele moaște întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.

În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie):

Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă se relatează următoarele:

- clericii și credincioșii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipsește trupul său din raclă;

- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald și prăfuit;

- în fiecare an îi sunt schimbate încălțările, care sunt uzate și impregnate cu praf și iarbă; este și motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioșii cântă (icosul al 6-lea):

Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;

Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni;

Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă.

Când insula Corfu a aparținut venețienilor (catolici), aceștia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.

Într-o zi i-au schimbat hainele arhierești cu un veșmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi venețienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhierești smerite.

La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea și astăzi.

Sfântului Spiridon i se fac slujbe și ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaște, în următoarele zile:

- în sâmbăta lui Lazăr, zi în care i-a scăpat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;

- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;

- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească orașul;

- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mult despre Sf. Ier. Spiridon, Episcopul Trimitundei si pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei

Sfântul ierarh Grigore Taumaturgul, în traducere „Vindecătorul”,  („făcătorul de minuni”) sau Grigorie de Neocezareea (n. cca. 213 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia – d. cca. 270/275 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia) a fost a fost episcop al Neocezareii Pontului (Asia Mică) în secolul al III-lea, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 noiembrie.

 

Viața

Sfântul Grigorie s-a născut către anul 213 d.Hr. într-o familie aristocrată bogată, dar păgână, din Neocezareea (azi Niksar, în Turcia, pe atunci capitala provinciei Pont). A primit numele de Teodor de la părinții săi, numele de Grigorie primindu-l mai târziu, la botez.

În copilăria sa nu a cunoscut creștinismul, pentru că pe atunci erau doar 17 creștini în toată Neocezareea. Dar a primit o educație aleasă și mai apoi a fost trimis de mama sa, împreună cu fratele său, Atenodor, să studieze la Beryt (Beirut de azi), pe atunci una din cele mai faimoase școli ale lumii elenistice.

În drum, ei o conduc pe sora lor la Cezareea Palestinei, unde aceasta era măritată cu consilierul juridic al guvernatorului. Aici cei doi frați îl cunosc pe marele Origen (†254), de puțină vreme venit din Alexandria pentru a creea o școală creștină în Palestina.

Fascinați de Origen, cei doi frați abandonează proiectul de a merge la Beryt, și rămân la Cezareea la școala lui Origen timp de șapte ani (231-238). Tot în această perioadă, cei doi frați primesc și botezul.

După terminarea studiilor, Grigorie trăiește o perioadă ca pustnic în asceză și rugăciune. Către vârsta de 30 ani este hirotonit episcop al Neocezareii de Fedim, episcopul Amasiei și mitropolitul Pontului, și după ce a mers la biserica ce i s-a dat, se spune că a făcut multe minuni, care nu s-au auzit și mai mari decât se pot crede.

Predica și misiunea lui au fost atât de puternice și roditoare, încât se spune că la sfârșitul vieții lui, în 275, în Neocezareea nu mai erau decât 17 păgâni. ‘Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!’.

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei si pe: basilica.rodoxologia.ro

Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (†619/620)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei

Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan cel Milostiv (†620) a fost patriarh al Alexandriei la începutul secolului al VII-lea (610–619). A fost numit astfel din pricina dărniciei de care a dat dovadă, împărțind marea avere a Patriarhiei Alexandriei celor săraci și celor necăjiți. Principala sursă pentru reconstituirea biografiei sale este Viața sa scrisă de Leontie de Neapole, din Cipru. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 12 noiembrie.

 

Tinerețea și hirotonia întru patriarh

Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 550 la Amathus (aproximativ 15 km E de Limassol), în Cipru, ca fiu al patricianului Epifanie, guvernatorul insulei. S-a căsătorit și a avut copii, dar, rămânând văduv, a fost chemat să devină patriarh al Alexandriei la propunerea prietenului său Nichita, prefect imperial al orașului. Scaunul calcedonian al Alexandriei era vacant din anul 609, de la moartea Patriarhului Teodor în timpul cuceririi orașului de către Nichita. Ioan a fost înscăunat în anul 611, fiind al cincilea episcop calcedonian al Alexandriei cu acest nume.

 

Milostenia

Sfântul Ioan era cunoscut pentru milostenia sa sau ajutorarea săracilor (eleemosyne în limba greacă, de unde și numele său de Eleemon, „Milostivul”). Unui om care se minuna de marea lui dărnicie i-a povestit o vedenie pe care o avusese, în care Milostenia îi apăruse ca o fecioară frumoasă, spunându-i că ea era cea dintâi fiică a Domnului. Patriarhia Alexandriei avea la dispoziția sa bogății imense, atât în bani cât și din diferite întreprinderi comerciale, precum navigația, iar Ioan a pus toate acestea la dispoziția săracilor.

Nu era darnic doar cu bunurile Patriarhiei, ci și cu ale sale. Se spune că o dată, primind în dar o pătură cu cusături scumpe, n-a putut adormi până nu a vândut-o, dând banii săracilor. Se afla mereu la dispoziția oricui avea o rugăminte, o plângere sau o cerere. Uneori dărnicia sa părea excesivă. Într-un rând, unul din ajutoarele sale a băgat de seamă că un om încerca să-l înșele pe Sfântul Ioan, revenind de mai multe ori, deghizat, să ia milostenie și ajutorul i-a zis aceasta Sfântului.

Atunci patriarhul a zis că omul acela care lua de fiecare dată alt chip putea fi chiar Hristos. Altă dată, a ajuns să se certe rău cu prietenul său Nichita când acesta, încercând să contribuie mai mult la eforturile de război împotriva perșilor ale împăratului Heraclie, a vrut să-și aproprieze unele din bogățiile Bisericii în acest scop. Ioan a rezistat acestor încercări, iar în sfârșit Nichita și-a cerut iertare.

Grija lui nu s-a mărginit doar la turma lui din Alexandria, ci s-a extins și către poporul din Palestina, când acesta suferea din pricina invaziei perșilor și a jefuirii Ierusalimului. Ioan a trimis în mai multe rânduri ajutoare în Palestina și a primit în Alexandria pe mulți dintre cei refugiați din calea perșilor.

 

Activitatea duhovnicească și relațiile cu necalcedonienii

Ioan s-a îngrijit atât de hrana trupească, cât și de hrana duhovnicească, astfel că la întâlnirile de la palatul patriarhal nu vorbea decât din Scriptură sau alte lucruri duhovnicești. I-a ocrotit pe învățații călători Sf. Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, și pe Ioan Moshu, autorul „Limonariului” (Livada duhovnicească), care i-au slujit ca sfătuitori și teologi. Rămânându-i fideli până la moartea sa (Cipru, 620), Sofronie și Ioan Moshu au și scris împreună prima biografie a patriarhului Ioan cel Milostiv, din care nu se mai păstrează astăzi decât rezumate.

Sfântul Ioan s-a remarcat în acea vreme și pentru blândețea și îngăduința arătate față de necalcedonieni și este chiar venerat ca sfânt în Biserica coptă și de Biserica etiopiană. În ciuda faptului că detesta violența, a fost un ferm susținător al doctrinei calcedoniene și s-a folosit de abilitățile teologice ale unor Sofronie și Ioan Moshu pentru a o apăra și a o răspândi. Ca urmare a blândeții și puterii sale de convingere, numărul calcedonienilor din oraș a crescut înzecit în timpul cât a fost patriarh, după cum ne spune Viața sa (scrisă de Leonțiu de Neapoli pe la jumătatea secolului al VII-lea).

 

Plecarea din Alexandria și adormirea întru Domnul

Ioan s-a împotrivit public împăratului Heraclie, atunci când acesta a încercat, la început, să impună erezia monotelismului (conform căreia în Hristos s-ar fi găsit două naturi, divină și umană, dar o singură „energie”) ca soluție de compromis în schisma asupra Calcedonului, dar nu a apucat să ia parte la marile controverse care au apărut mai apoi. Sfântul a fost silit sa fugă din Alexandria din pricina invadării Egiptului de către perși în anul 619. Întorcându-se în Cipru, la scurt timp a adormit întru Domnul (620). Moaștele sale s-ar găsi în biserica San Giovanni din Bragora (Veneția), o biserică de la începutul secolul al VIII-lea
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (6 noiembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

Cel între sfinți, părintele nostru Pavel Mărturisitorul sau Pavel I al Constantinopolului a trăit în secolul al IV-lea și a slujit ca Arhiepiscop al Constantinopolului (337-339, 341-342, 346-351).
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 noiembrie.

Arienii, susținuți de împăratul din răsărit, s-au revoltat la alegerea lui Pavel în acest scaun. Împăratul Constanțiu al II-lea (fiul și urmașul lui Constantin cel Mare) a ținut un sinod care l-a alungat pe Pavel și a ales în locul lui pe Eusebiu de Nicomidia. La rândul lui, Eusebiu i-a alungat la Roma pe ceilalți episcopi ortodocși. La moartea lui Eusebiu, Pavel s-a reîntors la Constantinopol. Deși a fost primit cu multă căldură de popor, împăratul Constanțiu l-a exilat din nou la Roma. Împăratul apusean, Constans, l-a trimis pe Pavel la Constantinopol cu o scrisoare de amenințări către omologul său răsăritean, ceea ce a dus la reinstalarea lui Pavel ca arhiepiscop.

După asasinarea lui Constans într-o lovitură de palat (în anul 350), Pavel a fost din nou exilat, dar de data aceasta la Cucusus în Armenia. Acolo, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, arienii au venit și l-au ștrangulat cu omoforul.

În 381, împăratul Teodosie cel Mare a adus moaștele Sfântului Pavel la Constantinopol. Aproape o mie de ani mai târziu, în 1326, acestea au fost din nou mutate, de data aceasta la Veneția.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului si pe doxologia.ro

Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti (†1372)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

 

Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti

Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei.

 

Context

Pentru populațiile daco-române, limba liturghiei este cea slavonă (Cловѣньскъ) la nord de Dunăre, respectiv cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική) în Dobrogea, pe atunci despotat independent.

În această perioadă, “Româniile populare” de la nordul Dunării de Jos, locuite de daco-români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungrovlahia, și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : “supraveghetorii marginilor” în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre perihoreți, a devenit primul “Mitropolit al Ungrovlahiei”.

 

Cariera

Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348.

Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.

Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.

Ca perihoret dar mai ales ca mitropolit, Iachint a hirotonisit mulți preoți, a pus să se clădească numeroase biserici în orașe și sate și a continuat să țină legătura duhovnicească și canonică între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului. Ajutat de domnitorul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mănăstirești (Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintin-Deal și Bolintin-Vale, Tânganu, Cotmeana și altele), purtând totodată de grijă și credincioșilor ortodocși din părțile vecine, precum Transilvania, unde a trimis horepiscopi ca preoți și călugări.

Tot Iachint a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după modelul athonit. În sens invers, a trimis numeroși călugări „vlahi” (cum li se spunea pe atunci Românilor) la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.

Ultimii ani din viață i-au fost îngreunați de boli și de colegi invidioși care l-au împiedicat să participe la Sinodul Patriarhal din 1370 al cărui membru era de drept. Într-o scrisoare către patriarhul Constantinopolului, Iachint scria : „O slăbiciune grozavă m-a cuprins”… „și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”, încheind astfel : „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”.

Mitropolitul Iachint a murit la Curtea de Argeș în anul 1372, după ce, scrie în hagiografia bisericească, „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 octombrie 2008 încoace, Biserica Ortodoxă Română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro