Pe Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, îi sărbătorim laolaltă în data de 30 ianuarie, ca pe cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor alcătuiesc dreptarele Ortodoxiei, vrednice de toată lauda şi încrederea. Este o dovadă limpede că este rătăcire să nu crezi ca ei.
Ei arată la treapta cea mai înaltă „calea cea împărătească” în Biserica Ortodoxă. Şi pentru că, pe lângă darul tălmăcirii Sfintelor Scripturi, ei s-au învrednicit şi de înalta treaptă a arhieriei, sunt cunoscuţi îndeobşte sub numele de Sfinţii Trei Ierarhi.
Pomenirea aparte a Sfântului Vasile se face la 1 ianuarie, a Sfântului Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar a Sfântului Ioan Gură de Aur la 27 ianuarie şi la 13 noiembrie. Astăzi prăznuim roadele pe care multa lor strădanie le-a adus Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfinţii Trei Ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, adică în veacul al patrulea, şi toţi trei au adus Ortodoxiei chezăşia şi strălucirea sfinţeniei unor oameni cu înaltă ştiinţă de carte, cunoscând ei atât adâncurile învăţăturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenite de la Sfinţii Apostoli, cât şi preţuind, ceea ce era bun în ştiinţa şi filosofia vremii lor.
Contextul în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi
Sfinţii Trei Ierarhi au trăit în anii când Biserica, abia scăpată din prigonirile sângeroase ale împăraţilor romani, ajunsese primejduită de erezii, adică de abaterile de la dreapta credinţă.
Din cauza mulţimii învăţăturilor greşite ce se iviseră, Sfinţii Trei Ierarhi au dus o luptă grea şi neîncetată pentru adevărata înţelegere, pentru păzirea dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă taină a credinţei creştine.
Fiind toţi trei mari Ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare în felul său.
Sfântul Vasile cel Mare a fost totodată păstor al mirenilor, dar şi mare îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite cuvântări ale lui, din amvon, sunt tâlcuirile la Cartea Facerii şi tâlcuirile la Cartea Psalmilor. Cât priveşte rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, ele dăinuiesc şi astăzi. Vrednic de însemnat este locul pe care Sfântul Vasile îl dă muncii, alături de rugăciune, în viaţa călugărilor.
Cu adevărat, învăţător al mirenilor, el uneşte cuvântul cu fapta, chemând pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate.
Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-au străduit şi cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, lăsând Bisericii Răsăritene cele două Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă până astăzi.
Orator înnăscut, poet şi mare teolog, Sfântul Grigorie şi-a câştigat renumele de „Cuvântătorul de Dumnezeu”, adică „Teologul”, tălmăcind pe înţelesul oamenilor din timpul său, taina Sfintei Treimi.
Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în rătăcirea lui Arie, încât nu mai rămăsese în ea decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a răsturnat şi în toată capitala nu mai era decât o singură biserică a adepţilor lui Arie, toate celelalte redevenind ortodoxe.
Pentru aceasta a şi fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Puţini teologi au ajuns la înălţimea şi la adâncimea teologiei lui. Cele mai vestite dintre cuvântările lui sunt Cele cinci Cuvântări Teologice, ţinute de el în biserica Învierii din Constantinopol.
În ceea ce priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta a folosit amvonul mai ales pentru învăţarea mirenilor, chemându-i pe toţi, de la cei mai smeriţi, până la cei mai semeţi, la pocăinţă şi la milostenie, îmbărbătându-i şi dojenindu-i, dând ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie.
A fost socotit cel mai iscusit predicator pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii Tâlcuirea Evangheliei după Matei şi Tâlcuirea celor 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Tâlcuirile lui sunt o adevărată Evanghelie practică.
În sfârşit, Sfinţii Trei Ierarhi s-au asemănat între ei şi prin slăbiciunea lor trupească. Toţi trei au avut o sănătate plăpândă, îndurând cu răbdare numeroase neputinţe şi boli. În slăbiciunea vasului lor trupesc sălăşluia însă tăria cea neasemănată a Duhului şi cuvântul lor era unit cu fapta.
Împodobiţi cu asemenea daruri, Sfinţii Trei Ierarhi au fost mult cinstiţi în toată lumea creştină, dar mai ales în Împărăţia dreptcredincioasă de răsărit, atât de mult, încât, în chip neaşteptat, cinstirea lor a ajuns o pricină de dezbinare între credincioşi, la sfârşitul veacului al XI-lea şi începutul veacului al XII-lea, pe vremea când în Constantinopol cârmuia cucernicul împărat Alexie I Comneanul (1081-1118).
Erau unii dintre creştini care-l socoteau pe Sfântul Vasile mai mare, întrucât a unit, ca nimeni altul, cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, îl socoteau fruntaş al lor pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru frumuseţea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului.
Alţii dădeau întâietate Sfântului Ioan, cel „cu gura de aur”, mai iscusit la cuvânt decât toţi şi îndemnător la pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră între ei.
Ajungând cinstirea lor piatră de poticnire, Sfinţii n-au răbdat o dezbinare ca aceasta. De aceea, s-au arătat mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui arhiereu înţelept, care păstorea în acea vreme cetatea Evhaitelor, anume Ioan, şi i-au grăit aşa:
După cum vezi, noi la Dumnezeu suntem una şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea.
De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi.
Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem pace şi unire în lume. Aşadar, fă-ne praznic la toţi trei într-o singură zi şi înştiinţează despre aceasta pe creştini, că noi, în faţa lui Dumnezeu, suntem una.
Ascultând porunca lor, Ioan mitropolitul Evhaitelor, a rânduit pomenirea laolaltă a Sfinţilor Trei Ierarhi, pe 30 ianuarie, în vremea împăratului Alexie I Comneanul, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei: chemarea călugărească a Sfântului Vasile cel Mare, înalta teologie a Sfântului Grigorie Teologul şi evanghelia practică a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Tot în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) a înălţat minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea podoabelor ei.
Imnografie
(Audio) Troparul Sfinților Trei Ierarhi – preluat de pe
Tropar la Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur
Glasul al 4-lea:
Ca cei ce ati fost întocmai la obicei cu Apostolii şi lumii învăţători, rugaţi-vă Stăpânului tuturor să dăruiască pace lumii şi sufletelor noastre mare milă.
Glasul 1
Pe cei trei preamari luminători ai Dumnezeirii Celei de trei ori mai strălucitoare decât soarele, pe cei ce învăpăiază lumea cu Razele Dumnezeieştilor dogme; pe râurile cele cu miere curgătoare ale înţelepciunii, care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu; pe Marele Vasile şi pe Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, împreună cu Strălucitul Ioan cel cu limbă de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne, cu cântări să-i cinstim; că aceştia pururea se roagă Treimii pentru noi.
Condac la Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur
Glasul 2
Pe propovăduitorii cei tari…
Pe Sfinţii propovăduitori şi Dumnezeieşti vestitori, pe căpetenia învăţătorilor Tăi, Doamne, i-ai primit întrudesfătarea şi odihna bunătăţilor Tale. Că ai primit ostenelile acelora şi moartea mai vârtos decât arderile de tot; Cel Ce Însuţi preamăreşti pe Sfinţii Tăi.
De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia.
Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407.
În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului.
După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin.
Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.
Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”.
După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.
Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) – foto preluat de pe basilica.ro
Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.
După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos.
Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească.
Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.
Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea.
De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului.
De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli.
Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Imnografie
Tropar la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Glasul al 8-lea:
Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat; înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.
Condac la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Glasul 1
Ceata îngerească…
Veselitu-s-a în Taină Cinstita Biserică de întoarcerea cinstitelor tale moaşte; şi pe acestea ascunzându-le ca pe nişte aur de mult preţ, dăruieşte celor ce te laudă pe tine neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur.
Punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă.
Iarăși praznic strălucit și pricinuitor de bucurie, iarăși sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mâhnirii și gerul păcatului; iarăși prăznuim pomenirea dascălului și a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca și a fericiților apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii și a umplut toate cetățile; ba chiar toate țările s-au bucurat de graiurile lui cele preastrălucite și aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a învierii celei de obște, ca pe o dumnezeiască primăvară; iar prin tăcerea lui de puțină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vârstei celei după Hristos și a tinereților celor duhovnicești.
A venit iarăși gura de aur, care, după puțină tăcere, grăiește acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele neprețuite și cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuș, și trestia scriitorului ce scrie degrab urmând-o, pe Dumnezeu cel întrupat îl vestește nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credințe cel neclătinat și luminătorul cel nestins al didascaliei, care a fost prigonit mulți ani pentm Hristos și ascuns pentru pizma vrăjmașilor, s-a arătat acum după 30 de ani și a strălucit mai mult decât soarele cel simțit.
Acum iarăși a venit după îndelungate și amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăși la turma sa, după strălucita izgonire și fericita moarte, și a intrat cu cinste și cu dreptate în cetatea de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar să povestim de la început, după rânduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucurați și să vă veseliți. Și să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaște ale Hrisostomului, cum și când s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, precum și despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, și ajung acelea să înțeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.
După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul și mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii și prietenii lui; care împreună au călătorit cu dânsul în izgonire, care ca niște recunoscători și mulțumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocențiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile și nedreptățile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia și de la episcopii cei nesfințiți, care au dat mulțime de aur la doi bărbați netrebnici ca să ucidă pe cel numit „Gură de Aur” și decât aurul mai cinstit. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârși o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-au povestit și câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc și mai toată cetatea; înfricoșata grindină ce a căzut acolo și a făcut atâta pagubă și pierzare cetății; apoi au spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, precum și despre dumnezeiescul foc, care a ieșit din scaunul sfântului și a vătămat biserica; și cum de acolo focul, s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc și până la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare și prea frumoasă a singlitului. Atunci tot poporul s-a mâniat și a strigat, zicând: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o ocârmuia și o păzea”.
Pe lângă acestea au povestit încă și reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile cu care l-au muncit acei ucigași și fără de omenie ostași care l-au dus în surghiun, pentru care l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune slăviții Apostoli Petru și Ioan, precum și toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostași răi și fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăți, ocări și batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au și bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele și cumplite, a rămas neplecat și neclintit; și a ieșit biruitor strălucit și neînfrânt. Iar mai vârtos papa și împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă și au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.
Deci papa i-a trimis o înfricoșată afurisenie, zicând astfel:
„Glasul sângelui dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul și arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai, l-ai izgonit și ai vândut turma lui năimiților arhierei, și nu adevăraților păstori!
Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan, căci fericitul și de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari și pentru nenumăratele chinuri, pe care cu nedreptate le-a răbdat, a luat moștenire în Împărăția lui Dumnezeu, cu apostolii și cu mucenicii; ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele și nebune, ai lipsit lumea de învățăturile cele cu miere curgătoare și de viață făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta și eu preaumilitul, căruia mi s-a încredințat scaunul verhovnicului, te canonisesc pe tine și pe dânsa și vă îndepărtez de la Sfânta împărtășire a dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos. Și care va îndrăzni a vă împărtăși pe voi, să fie caterisit și neiertat; iar dacă voi veți sili pe cineva ca să vă împărtășească, defăimând această apostolească poruncă și așezământ, să fiți ca vameșii și ca păgânii pentru adunarea dreptcredincioșilor. Și să stea păcatul vostru înaintea voastră, iar în ziua dreptei judecăți, când nici una din cele ce sunt ale voastre nu vor putea să vă ajute – nici averile voastre, nici slava, nici stăpânirea și nici însăși vrednicia împărătească –, să vă luați pedeapsa cea cuviincioasă.
Iar pe Arsachie, pe care l-ați pus pe scaunul Sfântului Ioan Hrisostom, pe acesta îl caterisim și după moarte împreună cu toți aceia care s-au împărtășit cu dânsul. Găci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl și afurisim, să fie anatematizat și străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate și în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie”.
Acestea a scris sfințitul Inocențiu. Iar împăratul Onorie a scris și el altă scrisoare, zicând astfel:
„Frate Arcadie, nu știu ce lucrare potrivnică și drăcească te-a plecat să te încredințezi unei femei rele și răzvrătite, care te-a îndemnat să faci niște lucruri ca acestea, pe care niciun alt împărat creștin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; și pentru care te osândesc și te prihănesc toți preacuvioșii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală și fără rânduială, din scaunul lui, și l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.
Apoi pe arhiereii și slujitorii pe care ți i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea și adeverirea dreptei judecăți, atâta i-ai defăimat, încât i-ai și închis în temniță, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încât ei se primejduiau să moară și de foame. N-ai băgat în seamă cât de puțin poruncile apostolești, ci pe cei cuvioși și sfinți, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, și cu nedreptate i-ai osândit, în depărtate surghiuniri și în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit. Deci, sârguiește-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu și pe oameni prin îndreptarea greșelilor tale; știind că rugăciunile preoților întăresc și îndreptează împărăția noastră”.
Deci Arcadie, primind scrisorile și înțelegând puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgețile certării și ale canonisirii; iar somnul cel adânc al trândăviei, care era asupra lui, scuturându-l, căci se deșteaptă sufletele cele trândave de certările cele mai aspre, întâi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alții i-a omorât și a spânzurat și pe lemne trupurile lor. Iar pe toate rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, le-a scos din dregătorii și le-a luat toate averile.
Încă nici de a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă și a închis-o într-o casă cu defăimare și cu necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze și să-i facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire și rușine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi și pe Ishirion, nepoții lui Teofil, pe Severian al Gabalilor și pe Acachie al Beriei – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate –, i-a legat și i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocențiu, scriindu-i și o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovățirea lui, zicând unele ca acestea:
„Eu, o, arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am știut din cele câte s-au lucrat contra arhiereilor trimiși de la voi. Și după ce m-am înștiințat, am omorât pe aceia care i-au nedreptățit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloșii episcopi, care arătând niște canoane ca și cum ar fi bisericești, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete și, crezând lor, am dat acea nedreaptă hotărâre, pentru care aceia mai mult decât noi sunt vinovați. Deci, trimit cuvioșiei tale pe răul Acachie, pe Severian și pe rudeniile răului Teofil și îi voi scrie și lui ca și acela să vină cu sila acolo cât mai degrabă, și îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite și lucrate de dânșii. Iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră și să nu ne lipsești de sfințita împărtășire a Preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine. Căci și pe fiica ta Eudoxia cu necinste am pedepsit-o și greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli și zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, preacinstite părinte, că nici Stăpânul nu osândește de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a preabunului Dumnezeu, să ne ierți și cuvioșia ta”.
Apoi a scris și fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa și să-i trimită iertare.
Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului și a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantioopol, ca să dezlege pe împărați de afurisenie și să-i împărtășească cu dumnezeieștile Taine; apoi, să țină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăși și către Arcadie, înștiințându-l că a primit pocăința lui și că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfințitele table, și să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gând să meargă și papa, pentru oarecare pricină.
Niște porunci ca acestea cu dragoste primindu-le împăratul și având dorință ca să împlinească fără lipsă toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoșată scrisoare lui Teofil, zicând așa:
„Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce ești decât toți oamenii mai cumplit și cu covârșire preavicleanule, și ai luat de la sine satanicește stăpânirea de loc și n-ai băgat în seamă nici legile bisericești, nici stăpânirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase. Deci, scoală-te îndată, fără de nicio pricinuire de boală trupească și purcede la Tesalonic, ca să te judece arhiepiscopul Romei”.
Deci Teofil, primind scrisoarea împărătească și văzând poruncile cele înfricoșate ale stăpânitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, și chinuindu-se de împietrirea udului, mărturisea la arătare fapta cea rea pe care a făcut-o sfințitului pătimitor loan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, până când rău și-a lepădat sufletul cel rău și nelegiuit. Și nu numai atât, ci și alții care s-au unit la surghiunirea Sfântului loan, chinuindu-se în multe feluri de boli trimise de la Dumnezeu și cumplit muncindu-se, rău au murit. Iar mai vârtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, și atât a putrezit tot trupul ei, încât a făcut viermi și de vie s-a împuțit ticăloasa, încât a cunoscut că pătimea pentru cele lucrate de dânsa asupra Sfântului loan. Pentru aceea, chemându-l pe dânsul cu glasuri jalnice, a dat înapoi via văduvei și celelalte, pe care cu nedreptate le luase, și astfel a murit cu multă durere.
Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul și se clătina, făcând spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare și cutremur a ținut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaște ale sfântului. Și a lăsat Eudoxia patru fete și anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia și Maria, precum și un fiu, cu numele Teodosie. Deci Arcadie trăind la împărăție 14 ani, s-a săvârșit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat, ci Pulcheria ocârmuia împărăția, fiind cu vârsta de 19 ani, până când a venit tânărul în vârsta cea legiuită.
Deci făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat și i-a dat multe sfătuiri duhovnicești, ca să trimită oameni cucernici în Comane și să aducă sfintele moaște ale Sfântului loan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetății, și pentru ca să înceteze și cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.
Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemânatici și cucernici, pentru acest lucru, care nu în puține zile ajungând în Comane și sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului și să ia moaștele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie neprețuită ca aceasta, peste măsură s-au întristat și s-au amărât; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărătești, ci i-au dus la mormântul fericitului.
Și ridicând piatra ca să scoată afară toate sfintele moaște, acestea s-au făcut nemișcate, o, minune, și n-au putut atâția oameni să le miște din loc. De aceea s-au întors trimișii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul și toți cei mai cucernici ai cetății au făcut mai întâi rugăciuni de obște către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, să dobândească pe cel dorit.
După aceea iarăși a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiași soli, ca să aducă pe sfântul; către care a scris și o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel:
„Către dascălul cel a toată lumea și patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredință, ci din neștiința și neluarea-aminte a mea că cinstitele moaște se află ca și trupurile celorlalți oameni, neîmpărtășite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea, pentru care m-am sârguit. Deci, acum iarăși scriu către sfințenia ta, ca și cum ai fi viu, această rugăciune, cerând să ne ierți pentru necunoștința cea mai dinainte și să binevoiești a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire și osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult să dobândim iertare păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.
Deci, luând trimișii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Și ajungând la locul unde erau moaștele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul și prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăși o altă minune: adică a ieșit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire și o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la față, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie și fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credință. Iar mai ales era acolo un om șchiop, în mijlocul mulțimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului și îndată s-a tămăduit.
Deci punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Și auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaște, toți au alergat, tineri și bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine precum se cădea. Și s-a umplut toată marea de corăbii, încât se părea ca un pământ uscat. Deci a mers și patriarhul Proclu cu împăratul, având osebită corabie, împodobită și plină de aromate binemirositoare, pentru mult pătimitoarele și mult cinstitele moaște.
Atunci s-a făcut furtună mare și toate caicele și luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mâna vântul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaște, n-a putut vântul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca și cum ar fi fost însuflețită și cu simțire; și, o, minune, că alergând spre pământ, s-a dus la via văduvei și a stat acolo așteptând sfintele moaște. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor și părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinței, care pe aceia care îl beau, îi face părtași ai fericirii celei cerești.
Vezi, o, omule, cum pietrele și lemnele sprijină și ajută păstorului celui cuvântător? Vezi cum chiar cele nesimțitoare și necuvântătoare prihănesc fapta cea necuvântătoare și nedreaptă a celor cuvântători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întâmplat astfel cu dumnezeiască și negrăită iconomie. Și atunci iarăși s-a făcut liniște adâncă în mare și iarăși s-a umplut marea de corăbii și de caice, ca și mai înainte. Iar când aceia care aduceau cinstitele moaște au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împodobită și pregătită pentru sfântul s-a plecat de la sine înspre aceia, în chip minunat, și chema în chip negrăit sfintele moaște. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale!
Apoi, punând cinstitele moaște în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfântul Hrisostom, și fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor, de aceea s-au dus la biserica Sfântului Apostol Toma, care se numește Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrând în biserică sfintele moaște, împăratul și-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, și, închinându-se, a sărutat frumoasele și evangheliceștile picioare ale marelui Ioan și le-a udat, ca și păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinți lacrimi, cu plângeri din inimă și cu tânguiri, cerând milă și iertare pentru maica sa și zicând astfel:
„Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptățit, milostivește-te spre dânsa, o, preamilostivule; și precum când trăiai tu, ai împrăștiat și ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel și acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; și ca semn că te-ai milostivit spre dânsa și ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”.
Astfel s-a rugat binecredinciosul și preacucernicul împărat Teodosie, Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, și ca o vistierie și dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă și a oprit cutremurul mormântului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul și pe sfântul Lui.
Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfântul și, punându-l în dumnezeiescul scaun, au făcut și acolo asemenea doxologie, ca și mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele și sfintele moaște și s-a suit în caretă și patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfințitul sobor și tot singlitul mergeau înainte cu lumânări și cu tămâieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dând la toată mulțimea făclii cu îndestulare. Și era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, ulițele, casele, fiind ca albinele mulțime nenumărată. Iar aerul, de mulțimea aromatelor, tămâierilor și a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai. Și atâta cinste i-au făcut, încât, precum spun alții, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinți.
Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfânta biserică a Sfinților Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergând înainte, preoții lăudându-l și boierii binecuvântându-l, iar popoare nenumărate închinându-se și dănțuind dănțuire prăznuitoare și a toată lumea. Și nu numai oamenii, ci și rândurile sfinților și cetele îngerilor socotesc că s-au adunat și împreună au petrecut cinstitele moaște ale aceluia care era de o râvnă și de un cuget cu dânșii. Iar când au așezat pe sfântul în scaunul cel arhieresc, toți au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicând: „Ia-ți scaunul tău, sfinte”.
Atunci și nepomenitorul de rău Ioan, deschizându-și gura cea de aur izvorâtoare și mișcându-se, buzele cele de miere curgătoare, o, minunile Tale, Hristoase împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste și milă să fie la tot poporul și Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune înfricoșată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas deslușit și bine grăitor! Cu adevărat drepții în veci sunt vii, deși cei fără de minte socotesc ieșirea lor pedepsire.
Acest mântuitor glas, care ca din cer a ieșit din gura cea de foc purtătoare și cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioși i-a povățuit la credința cea dreaptă, pe cei binecredincioși, mai întemeiați i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmășeau și urau pe sfântul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Și ca să zic pe scurt, pe toți i-a adunat și într-o glăsuire și unire i-a adus. Apoi, au pogorât sfintele lui moaște și le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfințirea sufletelor lor. Și atâta se înghesuiau și se călcau unii pe alții, și, o, minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme cei ce se înghesuiau pentru credința către sfântul, care și pe cei acum vătămați, de tot felul de vătămare i-a izbăvit?
Deci după ce au săvârșit cântarea de laudă și acolo, împăratul și patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor și l-au pus în părțile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După așezarea cinstitului trup, au adus niște oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile și picioarele veștejite, care nicidecum nu se mișcau, că atât de subțiri și de neputincioase erau, încât se vedeau ca niște trestii, fiind numai pielea și oasele. Și îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat și umbla fără împiedicare și cu mâinile lucra.
Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, și se adunau toți bolnavii și își luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulțumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Și nu numai atunci, ci și până astăzi, toți care se apropie de mormântul lui cu credință, orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.
Astfel preamărește Dumnezeu pe robii Săi și aici în lumea aceasta și în ceea ce va să fie îi face moștenitori ai împărăției Sale. Pe care, facă-se ca noi toți s-o dobândim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei
Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902) – foto preluat de pe doxologia.ro
La sfârșitul veacului al XIX-lea, ateismul socialist amenința Moldova dinspre răsărit, iar dinspre apus se năpustea ateismul darwinist.
Împotriva acestor curente seculare, Biserica l-a primit pe Sf. Iosif Naniescu (n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, județul Bălți, azi în Republica Moldova – d. 26 ianuarie 1902, Iași), mitropolit-cărturar al Moldovei între 1875-1902, fost egumen, arhimandrit, profesor de religie, și director de seminar.
Sf. Iosif a înființat prima revistă de teologie de pe pământurile românești, Revista Teologică, revistă pe care mitropolitul o dădea gratuit credincioșilor la slujbă pentru a-i proteja de rătăcirile venite din afară.
Membru de onoare al Academiei Române (din 1888) [1], Iosif a donat o bibliotecă de peste 10.000 de cărți Academiei propășind o legătură strânsă între Biserică și Academie.
Pe lângă aceste lupte, Iosif și-a dublat activitatea cărturărească printr-o înaltă viața duhovnicească: cu o iubire de psalmi înduioșătoare, o slujire a Dumnezeieștii Liturghii în lacrimi, și o milostenie care întrecea toți ierarhii vremii, Iosif cel Milostiv a ajuns iubit de întreg neamul românesc, încrezător în acest păstor plin de har.
Iosif Naniescu a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 5 octombrie 2017, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.
Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tinerețe
Viitorul mitropolit Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie (stil vechi) în satul Răzălăi din Basarabia.
Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan.
Din nefericire, el a rămas orfan de tată de la vârsta de doi ani. [3]
În 1831, un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, îl aduce pe Ioan la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași ca să învețe carte (scrisul, cititul, tipicul și muzica psaltică).
Teofilact este numit egumen, în 1834, la Mănăstirea Sf. Prooroc Samuil din Focșani, iar în 1835 ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului (sub vestitul episcop Chesarie), luându-l cu el în Țara Românească și pe nepotul său.
Viața călugărească
La 23 ianuarie 1835 rasoforul Ioan este călugărit sub numele de Iosif, în catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi este hirotonit ierodiacon de Chesarie al Buzăului, care i-a dat numele dascălului său, primul episcop de la Argeș.
Ca ucenic al episcopului Chesarie, ierodiaconul Iosif Naniescu intră în 1836 la seminarul din Buzău, care tocmai fusese înființat, și pe care îl termină în 1840, iar între anii 1840-1847 urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din București.[3]
Iosif Naniescu este numit, în 1849, egumen la Mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului din județul Vâlcea, iar în noiembrie 1852 este înaintat la rangul de protosinghel de către Sf. Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului.
În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dâmbovița.
Ambele mănăstiri erau dependente de mănăstirea și spitalul Sfântul Pantelimon și administrate de Eforia Spitalelor Civile din București.
Patru ani mai târziu, este înaintat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul primat Nifon.
În 1863, anul secularizării averilor mănăstirești, devine egumen la Mănăstirea Sărindar din București.
Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a fost profesor de religie la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” și la liceul „Matei Basarab” din București, iar între anii 1870-1871 a fost director al Seminarului Central din București.
La 23 aprilie 1872 arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu titular pentru scaunul din Mira Lichiei, iar în 1873 a fost ales episcop la Argeș.
La 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei, instalarea sa la Iași având loc la 6 iulie 1875.
Activitatea gospodărească
De numele lui ca întâistătător al Bisericii moldovene se leagă înălțarea actualei catedrale mitropolitane din Iași, începută sub Veniamin Costachi (1833—1839).
La 15 aprilie 1881, s-a pus cea de-a doua piatră fundamentală, lucrările de construcție continuând până în 1887.
Sfințirea s-a făcut, în cadrul unor mari festivități, la 23 aprilie 1887.
Tot în cursul păstoririi sale, s-a început restaurarea bisericilor Sfinții Trei Ierarhi și Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, de către arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy.
În ultimii ani de păstorire s-au ridicat clădiri noi în incinta Mitropoliei, pentru cancelaria și personalul slujitor de la Catedrală, care au dăinuit până în zilele de azi.
O altă faptă de seamă a mitropolitului Iosif a fost aducerea Seminarului Veniamin de la mănăstirea Socola în Iași.
În acest scop, a cumpărat palatul fostului domn Mihail Sturza, pe care l-a transformat în local de școală, adăugând și câteva clădiri noi.
Activitatea culturală
Pe tărâm cultural, trebuie amintit faptul că sub îndrumarea și cheltuiala sa a apărut la Iași „Revista Teologică”, între 25 martie 1883 și 18 ianuarie 1887.
A fost redactată de doi profesori ai Seminarului Veniamin, Constantin Erbiceanu și Dragomir Demetrescu, mai târziu profesori la Facultatea de teologie din București.
Revista Teologică era o „replică” la adresa ziarului pamflet Deșteptarea, scos la Iași de un grup de preoți certați cu disciplina bisericească, sub îndrumarea lui George Mîrzescu, profesor la Facultatea de drept a Universității din Iași, în care se publicau numeroase atacuri împotriva membrilor Sfântului Sinod și mai ales împotriva mitropolitului Iosif.
În cei patru ani de apariție, în paginile „Revistei Teologice” au fost publicate numeroase lucrări teologice și mai ales istorice, semnate de cei doi redactori, precum și de alți profesori ai Seminarului Veniamin.
Mai este de amintit și faptul că mitropolitul însuși a scris câteva lucrări mărunte și a contribuit la editarea unor lucrări mai vechi (de ex. Viața Sfântului Nifon, a lui Gavriil Protul).
Activitatea pastorală
Mitropolitul Iosif a fost și un mare păstor de suflete. Pentru îmbunătățirea stării materiale a preoțimii de mir, și-a ridicat glasul în ședința Senatului țării.
Pentru apărarea credinței ortodoxe, s-au pus bazele unei Asociațiuni Ortodoxe Române, la Iași, în 1885, sub președinția de onoare a mitropolitului.
Un alt fapt care trebuie menționat este și acela că mitropolitul Iosif a fost primul ierarh din Biserica română care a îngăduit femeilor să cânte în cor, la rugămintea cunoscutului compozitor și dirijor al corului catedralei mitropolitane din Iași, Gavriil Musicescu (1847—1903).
Mitropolitul însuși era un cântăreț și liturghisitor de frunte, fapt pentru care slujitorii și predicatorii catedralei mitropolitane din Iași erau selecționați cu deosebită grijă (arhidiaconul V. Marțian, protopsaltul Dimitrie Suceveanu și alții).
Milostenia
În sfârșit, mila sa față de cei săraci aduce aminte de marele său înaintaș Veniamin Costachi și de episcopul Calinic de la Cernica. Zilnic primeau ajutoare oameni săraci, femei văduve, copii orfani de toate neamurile.
După relatările din Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei[4]:
Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfințenia vieții și milostenia. Cu aceste două mari virtuți a întrecut pe toți, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câștigat cinstea celor mari, a ridicat de jos pe mulți deznădăjduiți, a adunat în jurul său pe cei săraci și nebăgați în seamă și a adus la Hristos pe mulți, chiar și necreștini, prin pilda vieții sale. Fără a căuta la fața omului, s-a îngrijit cu multă milă de săraci, de orfani, de văduve și de elevi, împărțind totdeauna tot ceea ce avea, dând chiar și rasa de pe el și toate darurile pe care le primea; ba și împrumutându-se de la duhovnicul său ori de la alții pentru a putea face milostenie, la sfârșitul fiecărei luni fiind dator către alții, numai să nu rămână dator el față de săraci. Niciodată nu dădea mai puțin de o pâine, căci gândul lui acesta era: „Bani pentru o pâine!”.
Când era în puteri, se cobora singur din chilie, pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci, îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta și le împărțea bani; iar când puterile trupești i-au mai slăbit, nu mai cobora, ci arunca milostenia sa săracilor din balconul casei. Asemenea și turma duhovnicească și-a păzit-o de năvălirile viclene ale necredinței, venite fie de la puterea lumească, dornică să jefuiască averile Bisericii, fie chiar prin preoții învrăjbiți de vrăjmașii credinței, care lepădau duhul ascultării de Evanghelie, de canoane și de ierarh și alegeau duhul împotrivirii și al tulburării. Cuvântul ierarhului a tunat puternic pretutindeni împotriva propovăduitorilor necredinței și nimeni nu-i putea zice ceva împotrivă, pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. El se ruga și citea mult, mânca puțin și era foarte cumpătat, își drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte.
De asemenea, se cade să fie amintiți numeroșii studenți — în țară și peste hotare — sau elevi de liceu, seminar și la alte școli, întreținuți de mitropolitul Iosif. În tot cursul anului școlar, le dădea masă la Mitropolie, le plătea taxele și le dădea bani de cheltuială. Dintre acești bursieri ai mitropolitului Iosif, s-au ridicat apoi oameni de seamă, arhierei, profesori, magistrați, comercianți. Printre ei se număra și elevul, apoi studentul de la Kiev, Nicolae Munteanu, viitorul patriarh Nicodim, cel mai apropiat ucenic al mitropolitului Iosif.
Activitatea patriotică
Încă în timpul domniei lui Cuza, pe când era numai arhimandrit, a sprijinit reformele acestuia.
Astfel, a adresat un apel călduros stareților și starețelor tuturor mănăstirilor din eparhia sa, cu îndemnul de a trimite călugări și călugărițe în serviciul sanitar al armatei române.
De asemenea, a trimis circulare protopopilor și egumenilor cu îndrumarea de-a organiza colecte în parohii și mănăstiri pentru armată.
Amândouă apelurile sale au avut rezultatul dorit. Din aceeași dragoste față de poporul său, și-a dăruit bogata sa bibliotecă Academiei Române.
Adormirea
La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt și milostiv” i-a părăsit pe fiii săi duhovnicești și s-a strămutat la cereștile lăcașuri, pentru a sta în fața marelui Arhiereu Iisus Hristos. [3] Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane din Iași, a cărui construcție a fost dusă la bun sfârșit sub păstorirea sa.
Proslăvirea ca sfânt
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședința din 5 octombrie 2017, sub președinția PF PF Daniel, a hotărât proslăvirea ca sfânt a mitropolitului Iosif Naniescu, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.
Proclamarea canonizării lui a avut loc la 25 martie 2018, în Catedrala mitropolitană din Iași.
Prăznuirea lui anuală se face pe data de 26 ianuarie.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei
glasul al 3-lea, podobie: Mare apărător…
Curăţia ta şi rugăciunea, milostenia şi înfrânarea vas ales al Sfântului Duh te-au făcut; pentru aceasta, Moldovei fiind păstor, urmai cu totul Păstorului Celui bun; Sfinte mare Ierarhe, milostive Iosife, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
glasul al 4-lea, podobie: Degrab ne întâmpină..
Cu evlavie urmând milostivirii cerești, Moldovei te-ai arătat arhipăstor milostiv și plin de sfințenie; pentru aceasta, Sfinte Ierarhe, prin cuvânt și prin fapte chemând la mântuire turma ta, te bucuri acum cu toți drepții în cer, Părinte Iosif.
Condacul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei
glasul al 8-lea, podobie: Apărătoare Doamnă…
Milostivirii lui Hristos urmând, Părinte, tuturor toate te-ai făcut, precum Apostolul, Ierarhe Iosif, cu milostivirea; deci în ceruri, fericite, odihnindu-te, te rogi pentru cei ce-ți cântă cu evlavie, zicând: Bucură-te, Sfinte Iosif, de Hristos înțelepțite!
Acatistul Sfântului Iosif cel Milostiv
Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei
Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902) – foto preluat de pe doxologia.ro
Mitropolitul Iosif Naniescu, numit acum Sfântul Iosif cel Milostiv, s-a născut în Basarabia, ca fiu al preotului Anania Mihalache și al soției sale, Teodosia, din satul Răzălăi, ținutul Soroca, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan.
Rămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, la vârsta de 10 ani a fost luat de un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, care l-a adus în obștea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași, unde se afla și un vestit spital. Acolo tânărul Ioan a învățat ascultarea, smerenia, precum și slujirea lui Dumnezeu și a semenilor aflați în suferință. După o vreme, cei doi au mers la Mănăstirea Sfântul Samuil din Focșani, unde de asemenea funcționa un spital. Plecând apoi la Buzău, a îmbrăcat sfântul și îngerescul chip, primind, de la marele episcop Chesarie al Buzăului, numele de Iosif, după numele întâiului episcop al Argeșului.
Același Chesarie l-a hirotonit diacon și l-a îndrumat la învățătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din București, având dascăli vestiți, precum profesorul Ioanid, de la care a învățat limba greacă, și părintele Macarie ieromonahul, cunoscutul dascăl de psaltichie românească. De la Macarie, Iosif a deprins meșteșugul cântării bisericești curate, întrucât avea un glas foarte plăcut și el însuși a alcătuit cântări psaltice. Fiind hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Țării Românești, cu titulatura Iosif al Mirelor, urma cu vrednicie faptelor Sfântului Ierarh Nicolae. În anul 1873 fost ales episcop al Argeșului, iar peste doi ani, mitropolit al Moldovei, împlinindu-și cu multă osârdie chemarea și slujirea arhierească. Împlinindu-și făgăduința către fostul mitropolit Veniamin Costachi, făcută în vedenie pe când mergea către Iași ca nou ales mitropolit, Iosif a încheiat zidirea Catedralei mitropolitane în anul 1886, începută de marele Veniamin; la începerea căreia, în anul 1826, prin pronie dumnezeiască, a și fost de față pe când era copil la Iași.
Asemeni și Seminarul lui Veniamin de la Socola l-a mutat chiar în palatul domnitorului care îl surghiunise pe ierarhul Veniamin, iar bisericile Sfântul Nicolae Domnesc și Sfinții Trei Ierarhi le-a înnoit, căutând să urmeze întru toate marelui său înaintaș. Moaștele Cuvioasei Parascheva le-a mutat de la Mănăstirea Trei Ierarhi la Catedrala nouă a Mitropoliei, în anul 1889, punându-le în raclă nouă de argint, după ce văzuse racla veche cuprinsă de flăcări și sfintele moaște rămânând nearse, prin dumnezeiască minune. Cele mai alese fapte bune ale mitropolitului Iosif erau însă acestea două: sfințenia vieții și milostenia. Cu aceste două mari virtuți a întrecut pe toți, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câștigat cinstea celor mari, a ridicat de jos pe mulți deznădăjduiți, a adunat în jurul său pe cei săraci și nebăgați în seamă și a adus la Hristos pe mulți, chiar și necreștini, prin pilda vieții sale. Fără a căuta la fața omului, s-a îngrijit cu multă milă de săraci, de orfani, de văduve și de elevi, împărțind totdeauna tot ceea ce avea, dând chiar și rasa de pe el și toate darurile pe care le primea; ba și împrumutându-se de la duhovnicul său ori de la alții pentru a putea face milostenie, la sfârșitul fiecărei luni fiind dator către alții, numai să nu rămână dator el față de săraci. Niciodată nu dădea mai puțin de o pâine, căci gândul lui acesta era: „Bani pentru o pâine!”.
Când era în puteri, se cobora singur din chilie, pe trepte, în mijlocul celor o sută de săraci, îi mângâia cu vorba, îi binecuvânta și le împărțea bani; iar când puterile trupești i-au mai slăbit, nu mai cobora, ci arunca milostenia sa săracilor din balconul casei. Asemenea și turma duhovnicească și-a păzit-o de năvălirile viclene ale necredinței, venite fie de la puterea lumească, dornică să jefuiască averile Bisericii, fie chiar prin preoții învrăjbiți de vrăjmașii credinței, care lepădau duhul ascultării de Evanghelie, de canoane și de ierarh și alegeau duhul împotrivirii și al tulburării. Cuvântul ierarhului a tunat puternic pretutindeni împotriva propovăduitorilor necredinței și nimeni nu-i putea zice ceva împotrivă, pentru viața sa plăcută lui Dumnezeu. El se ruga și citea mult, mânca puțin și era foarte cumpătat, își drămuia cu mare măsură timpul, având mare osârdie pentru cele sfinte.
Dumnezeiasca Liturghie o săvârșea totdeauna cu bucurie și cu ochii umeziți de lacrimi. Era, de asemenea, un vorbitor priceput și duhovnic înțelept, căutat de multă lume pentru blândețea și cuvintele lui. Cunoștea bine Sfânta Scriptură, din care mărturisea că învață toate, și era desăvârșit părinte duhovnicesc. Pe lângă celelalte daruri, mitropolitul avea și darul smereniei și al ascultării desăvârșite, că toate le primea ca de la Dumnezeu. Păstorind, deci, cu multă vrednicie Mitropolia Moldovei vreme de douăzeci și șapte de ani, s-a mutat la cereștile lăcașuri cu pace în anul 1902, în ziua de 26 ianuarie. Poporul l-a numit Iosif cel Sfânt și Milostiv. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 5-6 octombrie 2017, l-a trecut în rândul Sfinților, statornicind ca zi de pomenire a sa 26 ianuarie, când a trecut la cele veșnice.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului (329-390)
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329 – 390), cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare sfânt părinte și învățător al Bisericii.
Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie, iar la 19 ianuarie se prăznuiește aducerea moaștelor sale în biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol.
De asemenea, pe 30 ianuarie, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi, și sfântul Grigorie Teologul este comemorat de Biserică, împreună cu sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului (329-390) – foto preluat de pe doxologia.ro
S-a născut la Arianz / Arianzus, în Capadocia (Asia Mică, azi în Turcia), nu departe de Nazianz.
Tatăl său, după ce s-a convertit la creștinism, a intrat mai târziu în monahism, devenind apoi episcopul Grigorie Nazianzul (este prăznuit la 1 ianuarie), iar mama lui a devenit mai târziu monahia Nona (prăznuită la 5 august).
Învățăturile elementare Sf. Grigorie le primește în casa părintească, în Arianz, apoi studiile mai înalte le face la școala din Cezareea Capadociei, unde cunoaște pe viitorul său prieten, Vasile.
De aici trece în Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca și amintirile unul alt mare scriitor creștin, Origen, apoi studiază la Alexandria și, în sfârșit, la Atena.
Aici va rămâne 8 sau 9 ani, până în anul 358 sau 359 și va studia gramatica, retorica, matematica, filozofia și poezia.
Tot aici leagă o strânsă prietenie cu Sf. Vasile cel Mare, prietenie ce va dura până la moarte.
Pe lângă studiile profane, a folosit timpul și pentru a cerceta și aprofunda adevărurile Sfintei Scripturi.
De la Atena pleacă la Constantinopol, unde îl întâlnește pe fratele său, Cezar, care practica medicina, plecând amândoi spre Nazianz.
Aici va primi botezul creștin, după care se dedică vieții ascetice, retrăgându-se pe malul râului Iris, unde ducea viață retrasă și prietenul său, Sf. Vasile.
În acest loc, departe de zgomotul vieții lumești, în liniștea singurătății, unde sufletul lor se simțea mai aproape de Dumnezeu, practicau asceza și studiau Sfintele Scripturi și alte scrieri creștine.
Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei filocalii (conținând scrieri ale lui Origen).
În anul 362, la dorința comunității creștine din Nazianz, dar contrar voii sale, a fost hirotonit preot de tatăl său.
Simțind că această sarcină îi era prea grea, a fugit la prietenul său, Sfântul Vasile, aflat la mănăstire, dar nu peste mult timp s-a întors la tatăl său, în Nazianz, pentru a-l ajuta la păstorirea eparhiei acestuia.
În anii 363–364, eparhia era tulburată de erezii.
Sfântul Grigorie l-a ajutat pe tatăl său să restabilească unitatea fermă în Ortodoxie.
În anul 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Cezareei, iar în anul 372, Sfântul Grigorie a fost ales episcop de Nazianz.
În anul 379, chemat stăruitor de comunitatea ortodoxă din Constantinopol, a mers în capitală pentru întărirea dreptei credințe.
În anul 381 a participat la al doilea Sinod Ecumenic, ținut la Constantinopol.
Acolo, s-a opus ereziei ariene, a susținut dubla natură, dumnezeiască și umană a lui Iisus Hristos, precum și misterul Sfintei Treimi, inexplicabil pe cale rațională.
După încheierea lucrărilor sfântului sinod, Sf. Grigorie s-a întors la Nazianz.
În anul 383 s-a retras la casa sa natală, dedicându-se scrisului, până la trecea sa către Domnul.
A murit probabil la 389 sau 390, in vârstă de aproximativ 60 de ani.
Numele de Teologul i s-a atribuit în special datorită celor “Cinci Cuvântări Teologice” ținute la Constantinopol.
Ele expun și apără învățătura despre Sfânta Treime.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: singur la 25 ianuarie și împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur la 30 ianuarie.
Moaștele Sfântului Părinte Ierarh Grigore Teologul se află în mai multe locuri ale creștinătății.
O parte din capul Sf. Grigorie Teologul se află la Mănăstirea Slatina din județul Suceava (România), fiind adusă de la Constantinopol de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu.
El a fost așezat într-o raclă ferecată cu argint și cu pietre scumpe, după cum spune cronicarul Ion Neculce.
În timpul primului război mondial, mai multe racle cu moaște de sfinți (printre care și racla cu moaștele Sf. Grigorie) au fost duse la adăpost în Rusia țaristă, odată cu tezaurul României.
Abia în 1956, URSS-ul a restituit României o mică parte din tezaur, printre care și raclele cu moaștele sfinților.
Raclele cu moaștele și celelalte obiecte de cult de preț au fost duse însă la Muzeul Național de Artă din București.
În urma intervenției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, racla cu moaștele Sfântului Grigorie Teologul a fost readusă la 12 februarie 2001 la Mănăstirea Slatina.
Ea s-a aflat timp de 10 zile în biserica Mănăstirii “Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, de unde a fost dusă în procesiune la Slatina, fiind însoțită de un sobor de preoți în frunte cu arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților.
Opera
Grigorie Teologul a scris poeme teologice, istorice și autobiografice, notabile prin inspirația vie din epocă, meditația filozofică asupra vieții, apropiată de cea a poeților elegiaci ne-creștini.
Expresia lirică a sentimentelor este completată de descrierile din natură și de o măsură metrică adecvată.
Scrieri
- Despre viața sa (“Peri to heautu bion”)
- Plângere pentru suferințele sufletului (“Threnos peri ton tes heautu psyches pathon”)
- Cântec de seară (“Hymnos hesperinos”)
- Discursuri (“Logoi”)
- Invective (“Logoi steliteutikoi”).
- 45 de Cuvântări teologice, dintre care:
- două cuvântări împotriva împăratului Iulian Apostatul
- cinci cuvântări teologice definind învățătura despre Sfânta Treime
- numeroase Imne teologice (publicate în limba română de Adrian Marinescu)
- scrisori
- o tragedie: Patima lui Hristos.
Citate
“Dumnezeu ne trimite darurile Sale cu o bucurie mai mare decât cea cu care le primim noi.”
Despre pedagogia divină în revelarea Sfintei Treimi
“Vechiul Testament proclama limpede pe Tatăl, mai nedeslușit pe Fiul. Cel Nou l-a arătat pe Fiul, a făcut să se întrezărească dumnezeirea Fiului. Acum Duhul are drept de cetățenie printre noi și ne dă o viziune mai clară despre sine. Într-adevăr, nu era prudentă proclamarea pe față a Fiului, pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui, nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus, ca să folosesc o expresie cam îndrăzneață, pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului… Numai prin înaintări și progresări din slavă în slavă lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire” (Orationes theologicae 5, 26, PG 36, 161 C).
Despre Botez
“Botezul este cel mai frumos și cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu (…). Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renașterii, pecete și tot ce poate fi mai scump. Este dar, pentru că este oferit celor care nu aduc nimic, este har, fiindcă este dăruit chiar și celor păcătoși; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt și regesc (așa sunt cei care sunt unși); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocrotește și fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu” (Oratio 40, 3-4; PG 36, 361 C).
Despre harul și misiunea preoțească
Înainte de a-i purifica pe alții, trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuți; ca să poți învăța, trebuie să fii tu însuți învățat; să devii lumină, ca să luminezi, să te apropii de Dumnezeu, ca să-i poți apropia de El pe ceilalți, să fii sfințit, ca să sfințești, să duci de mână și să sfătuiești cu înțelepciune. Știu ai cui slujitori suntem, la ce înălțime ne aflăm și cum este Acela spre care ne îndreptăm. Cunosc măreția lui Dumnezeu și slăbiciunea omului, dar și puterea lui. [Așadar, cine este preotul? Este] apărătorul adevărului, se înalță împreună cu îngerii, preamărește laolaltă cu arhanghelii, ridică pe altarul din ceruri jertfele, este părtaș la preoția lui Christos, plămădește din nou făptura, reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu], o zidește din nou pentru lumea de sus și, lucrul cel mai însemnat, este îndumnezeit și îndumnezeiește (Oratio 2, 71; 74, 73. PG 35, 480 A; 481 A-B).
Fluierul cel păstoresc al Teologiei tale a biruit trâmbițele ritorilor; că ție, celui ce ai încercat adâncurile Duhului, ți s-au adăugat și frumusețile Cuvântului. Ci roagă pe Hristos Dumnezeu, părinte Grigorie, să mântuiască sufletele noastre.
Cu limba ta cea de Dumnezeu grăitoare, încurcăturile ritorilor dezlegând, mărite, ai împodobit Biserica cu veșmântul Ortodoxiei, cel țesut de sus; pe care și purtându-l, strigă împreună cu noi, fiii tăi: bucură-te, părinte, mintea cea preaînaltă a Teologiei.
Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 151, 196, 198, 199, 210, 219, 239) arată că Sf. Grigorie Teologul poate fi reprezentat astfel:
- Mic de statură, palid (gălbui) la față, cu figură veselă, nările late, cu sprâncenele drepte, “căutătură blândă și drăgălașă“, barbă deasă și lată, nu prea lungă, “bine întocmită și împrejur afumată“, bătrân, pleșuv și cărunt, în veșminte episcopale. Zice: “Dumnezeule cel Sfânt, Carele întru Sfinți Te odihnești, Cela ce cu glas întreit sfânt ești lăudat de serafimi [și mărit de heruvimi]…”. Sau o zicere “cuvioșească“: “De te-ai pus păstor peste turma cea cuvântătoare, să fii drept, smerit, cu dragoste și blând, căci așa o vei înmulți întru Domnul“.
- Mai este zugrăvit la al doilea Sinod Ecumenic, între ierarhii prezenți acolo, precum Sf. Chiril al Ierusalimului, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Damasus, papa Romei, scriind Crezul, de la: “Și întru Duhul Sfânt…”
- La zugrăvirea trapezei mănăstirii, pe registrul al doilea, sub Cina cea de Taină, spre sud, împreună cu Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare și Nicolae al Mirelor; Sf. Grigorie zice: “Păstrător al turmei celei cuvântătoare făcându-te, să fii simplu, blând, smerit și bun, pentru că așa o vei înmulți pe ea întru Domnul“.
Viața Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului (329-390) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numește și Nazianz. Părinții lui erau de bun neam și cinstiți, tatăl său avea același nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredință, fiind născut de părinți necredincioși, din tată elin și din maică evreică, și amândurora le urmă în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât și cu necredința iudeilor, precum este credința cea rea a ipsistarilor.
Iar maica Sfântului Grigorie, fericită Nona, era creștină drept-credincioasă, născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii; ea era bine învățată, iar prin judecățile lui Dumnezeu a fost însoțită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă și pe acela la sfânta credință și să se sfințească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.
Fericită Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înțelepțite și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creștinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis că aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soția sa, care adeseori se ruga; el nici nu știa cum să se roage și nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simțit în inimă o mare plăcere; apoi, deșteptându-se, se veselea și a spus soției sale. Iar ea înțelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăța credința creștină și a-l povățui la calea mântuirii.
Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creștinului celui adevărat și desăvârșit.
Atât de mult a sporit în dreapta credință și în fapte bune, încât mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta viețuind fericită Nona în cinstită însoțire și dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălța rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăților, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei și în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Și a văzut Nona înainte de nașterea fiului, ce fel va fi el, cum și numele lui l-a știut.
Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, și l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înștiințase înainte. Apoi a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și purtării Lui de grijă a încredințat pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulți creștini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică până la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie de Nissa și de alți mari părinți. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creștini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.
Crescând pruncul în casa părinților, când a venit la vârsta de copil, îndată a învățat carte și crescând cu anii, creștea și cu înțelepciunea, pentru că era, după numele său: isteț la minte, deștept și sârguitor în învățături, încât întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilărești la înțelegerea lucrurilor pe care le învățau cei în vârstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrânesc; pentru că jucăriile și glumele copilărești și tot felul de priveliști, le-a urât cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, și mai vârtos la învățătură; cheltuindu-și vremea, nu în deșertăciune. Și după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa maică îl învăța dreapta credință cu multe învățături, spunându-i că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osârdnice l-a cerut de la Dumnezeu și că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului.
Deci, bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa și i se lumina sufletul în credință, în nădejde și în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înțelepciune sufletească și curăția trupească a iubit-o foarte mult și și-a pus în gând, ca să-și păzească cu dinadinsul fecioria sa până la sfârșitul său; iar la aceasta a fost povățuit, pe de o parte de învățăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereții, despre care singur mai pe urmă a povestit.
Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stând aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, și amândouă de vârstă și de ani potrivite, însă amândouă neînfrumusețate cu podoabele cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preț și mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu frumusețile feței, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumești se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate și încinse cu cinste, având acoperite cu mahrame subțiri, nu numai capetele, ci și fețele lor, privind cu ochii în jos și roșindu-se cu obrajii de rușine feciorească; apoi erau pline de curățenie, buzele erau că floarea trandafirului roșu și cu tăcere multă arătându-se. Iar el văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din cei ce covârșesc firea omenească.
Acelea văzându-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebându-le el: „Cine sunteți și de unde ați venit?”. Cea dintâi i-a spus că este curăția, iar a doua s-a numit înfrânarea și spunea că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos și de frumusețile cereștilor fecioare se îndulcesc. Și-i ziseră: „Fii de un gând cu noi, unește mintea ta cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălțăm la cer, în lumina cea aleasă, și aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem”. Acestea zicându-i, s-au înălțat la cer, precum cu niște aripi zburând în sus. Iar tânărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, până ce au intrat în cele cerești, apoi deșteptându-se, și-a simțit inima sa plină de negrăită plăcere și veselie. Și dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osârdie a fecioriei sale, pe care cu multă înfrânare se sârguia a o păzi, fugind de toată hrana dulce, de beții, și de îmbuibări.
După nașterea Sfântului Grigorie, fericită Nona a mai născut și alt fiu, anume Chesarie, și o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credință și învățătura cărții. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârșit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, și cu toată înțelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei, și acolo petrecând cu cei mai aleși și mai învățați dascăli, s-a deprins în puțină vreme din destul la învățături; mai întâi că era foarte isteț la minte, și al doilea, avea multă sârguință, și s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învățături și avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulți bărbați comoara înțelepciunii și cu înțelepciunea îmbogățindu-se.
După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioși. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încât toți plângeau deznădăjduindu-se de viața lor și de moartea cea trupească; atunci Grigorie temându-se de moartea cea sufletească, plângea, de vreme ce nu era botezat, ci era numai catehumen; și își aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roșie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele chitului; și se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinților lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinți către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce înota în mare.
Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora și pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna și valurile și s-a făcut liniște pe mare. Și toți cei din corabie, văzându-se mai presus de nădejde mântuiți de înecare și scăpați ca din ghearele morții, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că știau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic și cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi, un tânăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut și iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericită Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, și târând-o la uscat; și a spus la toți acea vedenie, după ce s-a făcut alinare și toți au mărturisit că este ajutător Dumnezeul lui Grigorie; au mulțumit și au crezut în El.
Tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăși altă vedenie, și anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mântuirea lui Grigorie de înecare și a dat lui Dumnezeu mulțumire, împreună cu soția sa.
Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecând în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea plină de înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfântul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau amândoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casă și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiți în Atena, căci în puțină vreme au întrecut pe dascălii lor și ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.
În acel timp Constanțiu, fiul marelui Constantin, împărățea peste Roma și peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) și depărtat de la Dumnezeu, învăța cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: „O! cât de mare răutate hrănește pământul Romei și al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.
Deci, petrecând Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecând toată învățătura desăvârșit, chiar și mai presus de toată înțelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte și puțin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.
Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lingă dânsul, acasă. Și și-a pus rânduiala ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.
După aceea, tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot și încă voia ca să-l facă și episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind o vrednicie și cinste ca aceea, și liniștea monahicească dorind-o, a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfântul Vasile; care și el era acum preot și avea în Pont o mânăstire cu o mulțime de monahi și care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemându-l la sine. Deci, iarăși amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a viețui împreună, unul pe altul având ca model de fapte bune și unul altuia urmând. Deci, au scris împreună pustnicescul așezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile, vreme destulă.
Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plângeau părinții foarte mult după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrânețe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserică era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care și tatăl lui Grigorie, fiindcă era neînvățat, se vătămase în parte, a mers iarăși din Pont în Nazianz și ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericești și în rânduielile casei, spunându-i despre rătăcirea lui Arie și întărindu-l în dreapta credință.
După moartea împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin, luând împărăția Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos și ridicând prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe și înțelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea și pierzătoarea înșelăciune idolească, cum și basmele elinești cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăția dreptcredinciosul creștin Iovian (363-364), iarăși a înflorit credința lui Hristos.
Iar după Iovian, urmând la împărăție Valens arianul(364-378) și pe mulți vătămându-i cu credința cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum și arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptură cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credință. De aceasta Sfântul Grigorie a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioși. Deci, a scris Sfântului Vasile, sfătuindu-l prietenește și rugându-l ca, nepomenind mânia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, și să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăși să o întărească. Astfel, Sfântul Grigorie, făcând pace între Eusebiu arhiepiscopul și Sfântul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfântului Vasile la întoarcerea în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost rușinați, încât unii au tăcut, iar alții au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de Sfântul Vasile și, în dragoste cu dânsul viețuind, s-a sfârșit; iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioși, marele Vasile, chiar nevrând. Iar cei răucredincioși neîngăduind aceasta și cu zavistie pornindu-se, au făcut că cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop Antim, care se fățărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.
Acela cu alți episcopi, de un gând cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; și a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărțirea eparhiei. Văzând Sfântul Vasile luate din eparhia sa câteva cetăți și sate, a socotit astfel: era între Cezareea și între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfântul Vasile voia să așeze noul scaun de episcopie și să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia că astfel să potolească și certurile, și sufletele multora întru dreaptă credință să le păzească. Însă neavând bărbat iscusit, a trimis la Sfântul Grigorie prietenul său, rugându-l să primească sfințirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credință, precum era el.
Sfântul Grigorie i-a scris, lepădându-se de ea cu totul; dar Vasile scriind de multe ori către dânsul și necîștigîndu-și dorirea, s-a sculat și a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrânul Grigorie, episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile și bătrânul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să primească sfințirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetății Sasimei. De care lucru înștiințându-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun și străjuia drumurile venirii lui. Sfântul Grigorie venind acolo și înștiințându-se despre răutatea lui Antim și despre puterea ostașilor, s-a dus într-o mânăstire, unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălășluit în pustie, la dorita lui liniște.
După câtăva vreme însă, iarăși prin părinteasca rugăciune s-a întors în Nazianz, pentru că părinții lui îmbătrâniseră și le trebuia la bătrânețe ajutor de la dânsul, fiindcă ei nu mai aveau alți fii, afară de acesta singur, pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a pomenit. Asemenea și fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, și acolo îngropară pe sora lor. Sfântul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; și rămăsese singur la părinți, ca o lumină a ochilor, și nu era cu putință ca să nu asculte pe părinții lui, ci era dator să le slujească la bătrânețile lor, și apoi, sfârșindu-se ei, să-i dea obișnuitei îngropări.
Întorcându-se iarăși Sfântul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrânețea, a voit ca, în viață fiind, să așeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări și cu rugăminte, ci și cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grijă pentru bisericeștile rânduieli, nu se lepăda, supunându-se la porunca tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. „Nu este cu putință mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viața aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău.” Iar tatăl nemaisupărându-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru Biserică punând asupra lui, i-a zis: „Viu fiind eu, o! fiul meu, să fii toiag bătrâneților mele, iar după ducerea mea, vei face precum îți va fi plăcerea!”.
Nu mult după aceasta s-a sfârșit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl Sfântului Grigorie, având pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a viețuit 100 de ani de la nașterea sa, și a fost îngropat cu cinste, venind și Sfântul Vasile cel Mare la îngroparea lui. Și a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfântului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme și aceea s-a odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani.
Îngropând Sfântul Grigorie pe ai săi sfinți părinți, s-a ușurat de grijă pentru dânșii; apoi, vrând să scape și de tulburare, de vreme ce îl silea poporul că, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia și petrecea lângă biserica Sfintei celei dintâi Mucenițe Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a primit grija pentru casele de străini și de bolnițe; pentru că Sfântul Vasile zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-și plece capul, aduna pe săraci și bolnavi, văduvele, sărmanii și străinii acolo, și de hrana cea rânduita lor îngrijindu-se, a încredințat iubitului său prieten grija pentru dânșii. Și era Sfântul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor și odihnitorul străinilor.
Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor, încă de mulți ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulți; iar acum se mai ivise și eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfântului Duh. Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o ființă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl și huleau pe Sfântul Duh. Unii dintr-înșii numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, și nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfântul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfântul Duh nu-L cinsteau. Și se înmulțea acel eres mai mult în Constantinopol.
Apoi, cu sfatul de obște al Sfântului marelui Vasile și al altor mulți credincioși și episcopi, Sfântul Grigorie, ca un bărbat înțelept și puternic la cuvânt, a fost îndemnat să meargă la Bizanț, pentru biruirea învățăturii celei eretice și pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credințe. Dar mai înainte de a merge la Bizanț, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfârșit; și așa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult și cu cuvânt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui și ajungând la Bizanț, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioșii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuținată și numărul credincioșilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetății se dusese pe urma eresului și toate bisericile lui Dumnezeu cele mari și frumoase le țineau ereticii; numai una mică și veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dânșii, era lăsată dreptcredincioșilor.
Drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu praștia cuvântului lui Dumnezeu – precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările și dogmele lor, pe care le rupea ca pe niște pânze de păianjen; și în toate zilele întorcea pe mulți de la credința cea rea către dreapta credință; apoi, cu cuvintele cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu, în puțină vreme a înmulțit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putință a se număra. Iar numărul ereticilor se împuțina din zi în zi și se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David și a lui Saul: casa lui David se înălța și se întărea, iar casa lui Saul slăbea.
Neîncetând răutatea arienilor și a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înțelegea rău întruparea Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca și cum Hristos n-ar fi luat suflet, și că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela și iscusit în înțelepciunea elinească, pe mulți a înșelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pământul, vânând pe cei neînvățați și atrăgându-i la pierzare, ca cu o undiță. Iar bunul nevoitor, Sfântul Grigorie, avea iarăși mare nevoință, luptându-se cu ereticii aceia și cu cei căzuți din dreapta credință, învățându-i, rugându-i, și pe unii păzindu-i în credință, iar pe alții ridicându-i din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurând poporul, cleveteau pe Sfântul Grigorie, ca și cum Hristos ar fi despărțit în doi fii; apoi, mereu semănând o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mânie și răutate împotriva Sfântului Grigorie, pentru că și picăturile de apă picând, adeseori, găuresc piatra.
Deci, cei ce nu puteau să priceapă meșteșugul cuvintelor eretice și să înțeleagă adâncul tainelor lui Hristos, lupii și ereticii erau crezuți și cinstiți, în locul păstorilor și bunilor învățători; iar păstorul cel ce învăța adevărul, se socotea că un lup și eretic. Și făcând gâlceava, aruncau pietre asupra sfântului, ca și altădată iudeii asupra Sfântului întâiului Mucenic Ștefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea lor, l-au prins că fiarele și l-au adus înaintea judecății eparhului cetății, ca pe un tulburător și pricinuitor de gâlceavă și de zavistie.
Dar sfântul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blând și smerit cu inima, într-atâta primejdie și năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești. Iar eparhul știindu-i nevinovăția și văzând răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; și a ieșit mucenicul fără răni și fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, având totuși voință să pătimească pentru Hristos.
Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de „Cuvântător de Dumnezeu”, măcar că se dă de obște tuturor celor mai mari învățători și arhierei, pentru că toți au predicat cu dreapta credință Sfântă Treime; însă Sfântului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească „Cuvântător de Dumnezeu”, spre semn de biruință asupra acelor atât de mari și de mulți eretici; și de atunci au început toți a-l chema „Cuvântător de Dumnezeu”.
Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioși și toată mulțimea voia să-l aibă patriarh. Chiar și Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, încredințându-i scaunul cetății lui Constantin (379-381) ca unui păstor vrednic și ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos. Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.
Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, meșter în răutate, tare viclean și înșelător. Acela venind la fericitul păstor Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea elinească și fiind botezat, s-a unit cu Sfânta Biserică; dar viețuia cu vicleșug, acoperindu-se fățărnicește cu cucernicia, ca și cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, neștiindu-i vicleșugul lui și întoarcerea de la păgânătate spre creștinătate socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperământ cu el; el însă, urmând lui Iuda, a gândit să se depărteze de părintele și învățătorul său și să ridice război asupra lui și luând ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător de Dumnezeu și iscusit a țese vicleșuguri. Cu acela a început cu vicleșug a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuință nu de puțin aur, adică cu plată și cu daruri să înduplece pe mulți la împlinirea gândului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întâi, și cu sporirea satanei și-a câștigat dorința în acest chip.
A venit în Bizanț un prezbiter din insula Tasos, aducând aur mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la Procones; pe acela înșelându-l cu mari făgăduințe, au luat aur destul, să le ajungă pentru săvârșirea vicleșugului scornit și au trimis în taină la Alexandria multe și mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor și clericilor de lângă dânsul, rugându-l foarte mult să-i trimită la Bizanț pe episcopii săi și prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile, ca și cum ar fi uitat de scrisoarea să mai înainte către Sfântul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor și nezăbovind episcopii cei trimiși de dânsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunând nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cântării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) și voiau să-l sfințească pe Maxim ca arhiepiscop.
Înștiințându-se aceasta îndată la toți, degrabă s-au adunat prezbiterii, clericii și popor mult, nu numai credincioși, ci și eretici, pentru că toți, mirându-se de acea răutate tăinută și de hirotonia cea fără de rânduiala, s-au aprins de mânie, și strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu rușine ieșind din biserică, au intrat în casa unui om, și acolo, făcând sfințirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), având ajutor pe unii din clerici și mireni, din care unii din greșeală erau despărțiți de Biserică, alții pentru plată, iar alții prin făgăduință de daruri și de cinstire erau înșelați; se țineau lingă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulți și mai cinstiți cetățeni aprinzându-se, defăimau cu negrăite ocări și dosădiri pe Maxim; dar și pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să viețuiască în casă cu dânsul și că de prieteșugul său l-a învrednicit.
Sfântul răspundea către dânșii, zicând: „Nu vă miniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă această, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez și în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, și se arăta îmbunătățit, deși cu fățărnicie, precum acum s-a vădit fățărnicia și răutatea lui; și nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneștile gândiri, nici știm ce va să fie, fără numai când Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la față căutăm, iar Dumnezeu în inimă”.
Cu niște cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luându-și soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeștile rânduieli, s-a gândit să aibă prin poruncă împărătească stăpânirea ocârmuirii bisericești, vrând mai ales să domnească decât să păstorească.
De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mânie și îngrozire a izgonit de la dânsul pe Maxim și pe episcopii care veniseră cu dânsul. Și au plecat toți în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplând mâinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală și fără rușine zicea către patriarhul Petru: „Sau să mijlociți scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta”. Și săpa groapa patriarhului prin viclene meșteșugiri și ar fi săvârșit răutatea sa, de nu s-ar fi înștiințat despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temându-se ca să nu se ridice vreo tulburare în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanț de o boală trupească, s-a lepădat de grijă pentru ocârmuirea Bisericii Bizanțului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Și a făcut către popor cuvântul cel de pe urmă, învățând să păzească credința fără de prihănire și să facă lucruri bune. Iar poporul înțelegând că vrea să se ducă, și-a ridicat glasul și toți plângeau, zicând cu o gură: „O! părinte, plecând de la noi, duci cu tine și pe Sfânta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credință”.
Un glas ca acesta și plângerea poporului auzind Sfântul Grigorie, a părăsit scopul său și a făgăduit să petreacă cu ei până ce va fi venirea episcopilor. Pentru că era așteptare ca, adunându-se episcopii, să aleagă la patriarhie un bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aștepta sfântul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.
În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci țineau Biserica cea sobornicească arienii, având patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioșii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică și veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemând împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decât să se depărteze de la credința lui cea rea.
Atunci împăratul a dat Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o țineau, cum și celelalte biserici. Și când arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul și poporul, mulțimea arienilor înarmându-se ca la război, stăteau lângă biserică, oprind intrarea credincioșilor; iar pe sfânt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tânăr îndrăzneț și voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pântece.
Atunci s-a făcut tulburare și gâlceava de arieni; și cu adevărat ar fi făcut acel rău sfântului, dacă n-ar fi venit împăratul și n-ar fi dus singur în biserică pe sfântul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioși, cu mare bucurie și veselie a înălțat glasuri de laudă și slavă lui Dumnezeu, vărsând lacrimi de bucurie, ridicând și mâinile în sus, căci bisericile după atâția ani, iarăși și-au dobândit a lor sfințenie; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfântul neputând singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupești, a strigat printr-un oarecare cleric: „O! fiilor, acum este vremea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăși să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rândui mai pe urmă altă vreme”. Un răspuns că acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; și după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudându-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut rușinați.
Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar la împăratul, aducându-și aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, că nu cumva săturîndu-se de tine, să te urască. Iar sârguința sfântului era ca de-a pururea să învețe pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi și să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiților, să sprijinească pe cei neputincioși și să-și curețe turma să de vătămările eretice. Ieșea uneori la sat, iubind liniștea și tămăduind puțin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpânind mari averi bisericești, nici un ban nu și-a oprit sieși și nici nu cerceta pe iconomii bisericești, cât au adunat și cât au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toți îndemna să-și păzească conștiința curată pentru Dumnezeu.
Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea și de bătrânețe, s-a îmbolnăvit odată și zăcea la pat; de care lucru înștiințându-se poporul, au venit să-l cerceteze, iar el șezând în pat, întreba: „Ce voiți, fiilor? Care este pricina venirii voastre la mine?”. Iar aceia, închinându-se, îi aduceau mulțumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curățat cetatea de eresuri și a întors iarăși la dreapta credință sfintele biserici, pe care de mulți ani le țineau arienii; că atât de mult bine a făcut tuturor, prin învățătură și prin păstoresca grijă cea pentru toți; iar după aceea îi ziceau: „Acum, o! părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat și pentru toată Biserica”. Dar sfântul spunându-le că boala să nu este spre moarte și învățându-i după obicei, i-a slobozit.
Ieșind aceia, a rămas un tânăr, care stând la picioarele sfântului, cu lacrimi și cu tânguire îl ruga, să-i ierte greșeala. Iar sfântul întrebându-l care este greșeala lui, tânărul nu răspundea nimic, ci numai se tânguia și cerea iertăciune. Iar unul din cei ce stă înaintea lui a zis: „Acesta este ucenicul tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pântecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căiește și cere iertăciune”.
Sfântul a zis tânărului: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie milostiv, o! iubite, și să-ți ierte greșeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ți eresul și apropie-te de Hristos Dumnezeu și slujește Aceluia cu credință”. Și astfel a liberat cu iertăciune pe tânărul acela; de care lucru înștiințându-se toată cetatea și minunându-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dânsul.
După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanț, pe de o parte pentru alegerea patriarhului cetății împărătești, iar pe de alta ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Și adunându-se episcopi credincioși, 150, printre care era începător Sfântul Meletie antiohianul; atunci, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, chiar și nevrând, fiind bolnav și plângând, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugându-l împăratul și tot poporul. Apoi nu multe zile trecând, preasfințitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul.
Atunci au venit îndată episcopii din Egipt și din Macedonia și nu îngăduiau așezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dânșii este ales, și ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întâi, și pe acela trebuia să se așeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînțelegere și gâlceava între episcopi, unii zicând că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alții împotrivindu-se; și așa episcopii se gâlceveau unul cu altul.
Sfântul Grigorie, văzând cearta care era între episcopi pentru el, le-a ținut în sobor o cuvântare, zicând: „Eu, păstori sfințiți și cinstiți, n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a crescut și s-a întărit cu ale mele sudori și osteneli, era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, și de la El să aștept răsplată; totuși dragostea turmei celei cuvântătoare și judecata arhiereilor cea de obște m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulți că nu mă voiesc pe mine. Deci, să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episcopie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.
Zicând acestea, a ieșit, lăsând casa patriarhală, și s-a sălășluit într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gâlceavă și de întrebările celor ce veneau la dânsul. Apoi, mulți din popor alergând la dânsul, îl rugau să se milostivească spre turma să, să n-o lase, căci a crescut-o și a înmulțit-o cu atâtea osteneli și sudori; și-i ziceau: „Dă, o! părinte, darul tău iubiților tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruiește nouă și rămășița zilelor tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce suntem luminați prin învățăturile tale”. Iar sfântul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioșa cu inima și nu știa ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rânduiască cum e mai bine pentru turma să.
Adunându-se mai mulți episcopi, și mai mare neunire și gâlceava făcând, fericitul Grigorie, stând în mijlocul soborului, a zis: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urât și cu totul trist ar fi dacă învățând pe alții pace, înșivă să ridicați război unii către alții; căci pe alții învățați a se uni într-un cuget, iar voi înșivă sunteți neuniți; deci, vă rog pentru însăși Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace, iar de sunt eu pricinuitor de dezbinare, nu sunt mai cinstit decât proorocul Iona, deci, aruncați-mă în mare și va înceta dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice ați voi, deși sunt nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea, precum zice Zaharia, iubiți-le; fiți sănătoși, sfinți păstori, și a pomeni ostenelile mele să nu încetați”.
Acestea zicându-le, ei s-au rușinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfântul, ieșind din sinod și gândind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: „Pentru ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ți răsplătească Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpâne, să nu te îndoiești a mi-l dărui. Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preț; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze și zavistia multora și să aibă pace episcopii, prin sârguința ta; alinează războiul arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpânirea ta cea purtătoare de biruință s-o împodobești prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace și unire între ei; și o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o poftesc; acest dar desăvârșit să-l arăți mie”.
Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfântul și a lăcrimat; la fel și boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toți erau cuprinși de mare dragoste către dânsul și nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punând înainte bătrânețile și bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dânsul între episcopi, și mult rugind pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voiește; ca celelalte zile ale vieții sale să le săvârșească în pace, odihnindu-se puțin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toți și, pace dând oilor sale, ieșea din cetate, tot poporul petrecându-l și cu mare tânguire plângând. Apoi, episcopii care iubeau pe Sfântul Grigorie și plângeau după dânsul au ieșit din cetate, lăsând soborul și s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei și mulți alții. Iar soborul cel ce a rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.
Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, mergând în țara Capadociei, s-a sălășluit în satul părintesc, care se numea Arianz, și se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuși nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflându-și patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curățit-o prin multe sfătuiri și scrisori. Și fiind rugat de cetățeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios și îmbunătățit, l-a pus episcop; iar el se liniștea în satul Arianz, unde viețuind câtva vreme, și multe scrieri folositoare lăsând, întru adânci bătrânețe a trecut la viața cea neîmbătrânită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, și a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz.
După mulți ani, cinstitele lui moaște le-a mutat dreptcredinciosul împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol și le-a pus în biserica Sfinților Apostoli, spre ajutorul și apărarea cetății și spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.
Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)
Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie.
Viața
Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Bretanion era originar din Capadocia (Turcia de azi), fiind un cunoscut ucenic al Sf. Vasile cel Mare.
El a fost așezat episcop la Tomis (Constanța de azi) probabil prin anul 360.
Date despre Sf. Bretanion găsim la istoricul Sozomen, la scriitorul bisericesc Teodoret din Cir și în Scrisorile Sf. Vasile cel Mare.
Sf. Bretanion nu apare în sinaxarele bizantine, însă a fost înscris în Martirologiul roman la data de 25 ianuarie, aceasta fiind adoptată ulterior și de Biserica Ortodoxă Română ca dată de prăznuire a sfântului.
Istoria bisericească a lui Sozomen și celelalte scrieri amintite îl descriu pe Sf. Bretanion ca pe un episcop nevoitor, ce ducea o viață ascetică.
El era totodată un mărturisitor și apărător al credinței ortodoxe, așa cum fusese ea stabilită la Sinodul de la Niceea, împotriva ereziei ariene.
Astfel, când după o campanie împotriva goților (369), împăratul roman Valens (364-378), care era arian, ajunge la Tomis și intră în catedrala orașului, cerându-i episcopului Bretanion să îmbrățișeze erezia ariană, slujind Sfintele Taine împreună cu aceștia, sfântul episcop refuză categoric, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic (325), care condamnase arianismul.
El se retrage împreună cu credincioșii ortodocși într-o altă biserică.
Împăratul, mânios pe episcopul care îl înfruntase, încearcă să-l trimită în exil.
Întrucât Sf. Bretanion era iubit de credincioși, pentru a evita o revoltă a tomitanilor, care jucau un rol important în apărarea granițelor Imperiului, împăratul renunță să-l mai pedepsească, după cum arată Sozomen și Teodoret din Cyr.
Sfântul Ierarh Bretanion a avut și un rol important în trimiterea în Capadocia a moaștelor Sf. Mucenic Sava de la Buzău (originar, ca și el, din această regiune).
El a supravegheat și/sau a participat totodată la redactarea Actului martiric al Sf. Sava, trimis Bisericii din Capadocia odată cu moaștele sfântului.
Aceste informații le regăsim în câteva scrisori ale Sf. Vasile cel Mare – mai ales scrisorile nr. 164 și nr. 165, cel mai probabil adresate episcopului Bretanion.
Aici, Sf. Vasile îi mulțumește și îl laudă pe episcopul locului pentru strădania sa de a trimite moaștele Sf. Sava înapoi în țara sa natală.
Următor Păstorului celui mare te-ai făcut prea fericite, Și pe toți i-ai îndemnat să săvârșească fapte smerite, Cu ale tale rugăciuni luminează cămările inimilor noastre, Ca văzând pe Domnul în lumina iubirii să părăsim căile păcătoase.
Ca un stâlp de foc ai stat în mijlocul poporului smerit, Și l-ai călăuzit cu toiagul rugăciunii în chip gândit, Acoperă-ne pe noi Sfinte, cu razele rugăciunilor tale, Și ne dă nouă să aducem Stăpânului cinstită închinare.
Iconografie
Sf. Ierarh Bretanion este de obicei reprezentat ca un bărbat între două vârste, cu părul scurt și barbă rotundă, îmbrăcat în veșminte de episcop, purtând în mână Evanghelia închisă.
Sfântul Marcu al Efesului (în greacă Μάρκος Ευγενικός, Markos Evgenikos, „Marcu Eugenicul”), arhiepiscop al Efesului între anii 1438-1444, s-a remarcat în apărarea Ortodoxiei la Sinodul de la Ferrara-Florența (1439) combătându-i pe împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul și pe papa Eugenius al IV-lea.
A susținut că Roma este în schismă și erezie pentru acceptarea adaosului Filioque la Crezul Niceo-Constantinopolitan și pentru revendicarea papei de a fi întâi-stătător al Bisericii, fiind astfel singurul episcop ortodox participant la acel sinod care a refuzat să semneze hotărârile adoptate acolo.
A fost supranumit și „conștiința Ortodoxiei”.
Pentru eforturile sale de la Sinodul de la Ferrara-Florența a fost canonizat de Biserica Ortodoxă.
Pomenirea sa se face pe 19 ianuarie.
Marcu al Efesului (1392 – 1444) – foto preluat de pe basilica.ro
Activitatea sa la Sinodul de la Ferrara-Florența
La deschiderea Sinodului de la Ferrara din 1438 care urma să dezbată, printre altele, Marea Schismă din 1054, Marcu al Efesului a făcut parte din delegația bizantină condusă de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul.
Încă de la început, el s-a arătat un opozant înverșunat al doctrinei latine.
A trimis o scrisoare în care critica doctrina teologică promovată de papă, dar aceasta a fost reținută din ordinul împăratului, care se temea că ar compromite negocierile de unire între cele două biserici.
Cu toate acestea, treptat, membrii delegației bizantine care susțineau unirea au devenit tot mai numeroși, iar Marcu nu a mai avut aproape nici un susținător, cu excepția fratelui său, Ioan, și a lui Dimitrie Paleologul.
Cu toate acestea, în perioada 2-24 martie 1439, Marcu i s-a opus teologului latin Ioan de Ragusa în privința pogorârii Duhului Sfânt. La presiunea împăratului Ioan al VIII-lea, el a trebuit să abandoneze dezbaterea.
Marcu a fost singurul episcop răsăritean care a refuzat să semneze acordul de unire a celor două biserici la sfârșitul sinodului.
Acest gest l-a impus pe Marcu drept conducător al taberei antiunioniste, făcându-l pe mitropolit să dobândească un respect profund din partea creștinilor bizantini care se opuneau hotărârilor luate la Florența.
În același timp, gestul mitropolitului din Efes a atras mânia papei care a încercat să-l condamne ca eretic, dar această intenție nu a putut fi pusă în practică din cauza protecției oferite de împăratul bizantin.
După un scurt popas la Efes, Marcu s-a întors la Constantinopol pentru a conduce opoziția ortodoxă față de politica unionistă a împăratului. Când a sosit acolo la 1 februarie 1440, el a fost întâmpinat de populație ca un apărător al credinței creștine.
Ioan al VIII-lea nu a putut risca să i se opună lui Marcu, fără a-l transforma într-un martir. În iulie 1440 Marcu a publicat o enciclică care i-a înfuriat pe sprijinitorii Unirii.
Ca urmare, a fost arestat și închis timp de doi ani pe insula Lemnos, iar apoi a fost eliberat la ordinul împăratului în 1442, în ziua prăznuirii celor șapte sfinți din Efes.
Opinii teologice despre Filioque și purgatoriu
Mitropolitul Marcu a considerat că Roma persista în erezie și în schismă. Clauza „Filioque” a fost o sursă majoră de discordie în dezbaterile cu privire la unirea bisericilor din Roma și Constantinopol.
În timp ce mitropolitul Basilius Bessarion (ulterior patriarh titular al Constantinopolului) a fost mai mult sau mai puțin dispus să accepte dogmele latine, Marcu al Efesului a condamnat cu fermitate dogmele cu privire la Filioque și la Purgatoriu.
El a declarat în predica sa cu privire la Filioque că
„Simbolul Credinței (Crezul) trebuie păstrat neschimbat, așa cum a fost inițial. Toți Sfinții Doctori ai Bisericii, ca și toate sinoadele și toate Scripturile, ne avertizează împotriva heterodocșilor (…), cei care au alterat Sfântul și Divinul Simbol al Credinței și l-au introdus pe Fiul ca a doua sursă de proveniență a Duhului Sfânt”.
De asemenea, Marcu a respins doctrina despre purgatoriu, afirmând că nu există un foc purgatorial care „purifică” sufletele credincioșilor.
În opinia sa „sufletele defuncților pot avea parte de o anumită «evoluție» și chiar și cei damnați pot beneficia de o relativă «ușurare» a destinului lor, grație rugăciunilor Bisericii și milei nemărginite a lui Dumnezeu; dar ideea unei pedepse înaintea Judecății de Apoi și a unei purificări printr-un foc material este total străină tradiției Bisericii”.
Doctrina „focului purgatorial” era tipică teologiei romano-catolice medievale.
În cele din urmă, Marcu a avut câștig de cauză în ceea ce privește dezbaterea cu privire la purgatoriu, deoarece formula finală a înțelegerii a omis menționarea „focului” care purifică sufletele oamenilor după moarte.
Moartea, minunile și canonizarea
A trecut la Domnul pe 23 iunie 1444, la vârsta de 52 de ani după o luptă de două săptămâni cu o boală la intestine.
Pe patul de moarte Marcu l-a rugat pe Grigorie, ucenicul său, carea devenit apoi Patriarhul Ghenadie al II-lea al Constantinopolului, să aibă grijă la amăgirile Apusului și să apere Ortodoxia.
Marcu a fost înmormântat în Mănăstirea Mangana din Constantinopol.
Ultimele sale cuvinte au fost: „Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, în mâinile Tale îmi dau duhul”.
Există o relatare a unei minuni postume săvârșite de Sf. Marcu.
Sora lui Demetrios Zourbaios, fiind bolnavă în stadiu terminal, și-a pierdut conștiința, în ciuda eforturilor depuse de medici.
După trei zile s-a trezit brusc spre bucuria fratelui ei, care a întrebat-o cum de s-a trezit udă de apă.
Ea a povestit că un episcop a dus-o la o fântână și a spălat-o apoi i-a spus: „Întoarce-te acum; nu mai ai nicio boală”.
Ea l-a întrebat cine este și el a informat-o: „Eu sunt Mitropolitul din Efes, Marcu Eugenicul”.
După ce s-a vindecat, a făcut o icoană a Sfântului Marcu și a trăit cu evlavie încă 15 ani.
În 1734, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Constantinopol, condus de Patriarhul Serafim I a hotărât canonizarea arhiepiscopului Marcu al Efesului ca sfânt, afirmând:
„Toți cei din Sfânta Biserică Răsăriteană a lui Hristos îl recunoaștem pe Sfântul Marcu Eugenicul din Efes. Îl cinstim și îl primim pe acest om sfânt, purtător de Dumnezeu și drept, ca un luptător al credinței înflăcărate, care a fost un campion al tuturor dogmelor noastre sfinte și a credinței ortodoxe. El este un imitator și egal al Sfinților Teologi și al celor care au împodobit Biserica din cele mai vechi timpuri.”
Prin mărturisirea ta de credință, o, preaslăvite Marcu Biserica te-a aflat stâlp al adevărului. Ai luptat pentru învățătura Părinților; Și ai doborât întunericul mândriei. Roagă pe Hristos Dumnezeu pentru iertarea celor ce te cinstesc pe tine!
Îmbrăcat cu armură de neînvins, o, binecuvântatule, Ai doborât mândria nesupusă, Ai slujit ca vas al Mângâietorului, Și ai strălucit ca luptător al Ortodoxiei. De aceea strigăm: Bucură-te Marcu, mare mărturisitor al Ortodoxiei!
Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.
Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.
Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.
La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.
Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.
Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.
Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!
Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.
Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.
Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.
În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.
Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”
La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”
Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”
Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.
În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.
La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.
Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.
Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.
Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.
În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.
Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.
Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”
Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.
Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.
Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”
Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)
Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.
Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.
Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.
Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…
Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.
Sfântul Ierarh Iacob, episcop de Nisibe (Secolele III – IV)
Cel întru sfinți Părintele nostru Iacob de Nisibe supranumit și “Moise al Mesopotamiei, a fost un cuvios Sfânt Părinte din a doua jumătate a secolului al III-lea și prima jumătate a secolului al IV-lea, episcop de Nisibe, părinte duhovnicesc al renumitului scriitor și teolog siriac sfântul Efrem Sirul și unul din cei 318 Sfinți Părinți ai Sinodului I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 31 octombrie și la 13 ianuarie
Sf. Ier. Iacob, episcop din Nisibe (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
A fost unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai Bisericii din Siria.
A scris o rânduială a Sfintei Liturghii și 26 de cărți în limba siriană și a compus 18 cântări în limba armeană.
La început a trăit prin păduri, îmbrăcat în piei de capră și de cămilă ca Sfântul Ioan Botezătorul, hrănindu-se cu rădăcini și ierburi. Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul săvârșirii minunilor.
Teodoret în „Istoria bisericească”, Teofan în „Cronica Alexandriei” și chiar Filostorghie arianul istorisesc cum Sfântul Iacob a scăpat în chip minunat orașul Nisibe de năvălirea perșilor.
În anul 348, Spor al II-lea a năvălit cu armata asupra orașului Nisibe.
Sfântul Iacob s-a rugat lui Dumnezeu și din văzduh au venit asupra cotropitorilor țânțari și muște câinești.
Istoricul francez Duschesne L. spunea că orașul Nisibe s-a apărat în chip eroic și locuitorii lui „încurajați de Iacob, celebrul lor episcop, au respins timp de patru luni, toate asalturile regelui Sapor”.
Printre cei asediați se aflau și ofițeri romani trimiși de împăratul Constantin (fiul lui Constantin cel Mare) care conduceau operațiunile militare de apărare.
Sfântul Iacob a călătorit de mai multe ori în Persia pentru a întări și încuraja pe creștinii de acolo.
A trecut la Domnul în anul 358 și a fost îngropat în biserica din Nisibe, zidită chiar de el.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iacob, episcop de Nisibe
Glasul al 4-lea:
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe, Iacob, roagă pe Hristos Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Ierarh Iacob, episcop de Nisibe
Sf. Ier. Iacob, Episcopul din Nisibe (secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliți prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, și care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înțelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.
Pentru că de unde putea el să știe fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvântata preoție a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credința, bărbăția, iubirea de străini și jerfa fiului său, Isaac? Și, pe scurt, vestea despre nevoințele altor bărbați dumnezeiești, de unde ar fi putut să le știe, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am și eu nevoie în lucrarea de față, pentru a scrie Viețile Sfinților care au fost cu puțină vreme înainte de noi și care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemând în ajutor rugăciunile acelor sfinți.
Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpânirii Romei și ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfântul Iacob și și-a ales deosebita petrecere în pustie, și sălășluindu-se acolo, viețuia prin munții cei înalți.
Deci, în timp de vară și de toamnă locuia prin dumbrăvi, având cerul ca acoperământ; iar în timpul iernii intra într-o peșteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe câmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pământul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure și ierburi ca cele de prin grădini, cu care își întărea trupul, atât numai ca să-și poată ține zilele. Foc pentru fierberea mâncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdețuri crude; și nici de lină nu avea trebuință pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.
Astfel omorându-și trupul, cu duhovnicească hrană își întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh – precum grăiește Apostolul -, și privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârșire. De acolo i se înmulțea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea și căpăta tot ce avea de trebuință; și înainte vedea și proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfântul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioșilor câteva minuni ale lui și astfel vom arăta raza strălucirii lui apostolești, ca urmare a darului ce avea.
În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsuflețiți și le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulți și erau prigoniți cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvârșiți în faptele cele bune, știau adevărul, și păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.
Sfântul Iacob lăsând pustia, s-a dus în Persia, vrând să vadă odrasla cea nouă a sfintei credințe și pe cât se putea să ajute la înmulțirea ei. Trecând un pârâu ce se întâmpla în calea lui, a văzut câteva fecioare spălându-și hainele și, dezvelindu-și picioarele aproape de tot, priveau la dânsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobișnuită, măsurându-l cu ochi îndrăzneți, nerușinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviință, fără a-și acoperi capetele lor.
Atunci sfântul s-a mâniat pentru această nerușinare a lor și vrând ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învățătura acelora, și apoi să se izbăvească de închinarea idolească, când vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pârâul, și îndată s-a uscat izvorul acela, încât nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat și pe acele fecioare nerușinate ca să îmbătrânească deodată. Și s-a împlinit cuvântul sfântului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunțit și s-a făcut ca frunzele de toamnă, când cade bruma peste ele.
Văzând aceasta fecioarele (căci și apă se uscase și toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimântat, și alergând în cetate, au spus către toți cele întâmplate. Cetățenii, văzând minunea ce se făcuse, au mers la Sfântul Iacob, marele făcător de minuni, și l-au rugat cu dinadinsul ca să-și îmblânzească mânia și să întoarcă iarăși apa în râu.
Sfântul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, și a curs izvorul ca și mai înainte și pârâul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfânt că să dea și fetelor tinerețea de mai înainte. Sfântul voia să facă aceasta, dar când a întrebat unde sunt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăință; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămână astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel și ceilalți să se învețe curățenia vieții și bună rânduială.
Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blândețea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei și n-a trimis niște ursoaice ca să sfâșie pe fecioarele fără de rușine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învățat spre bune obiceiuri și temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind minia proorocului, ci arătând că Sfântul Iacob, având aceeași putere în facerea de minuni pe care o avea și proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătății lui Hristos și Noului Așezământ.
Acest Sfânt Iacob, văzând odată pe judecătorul Persiei făcând o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mâhnit de această nedreptate și a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărâme și să se răspândească ca țărâna, mustrând pe judecător de această nedreptate.
Cei ce erau acolo, văzând acest lucru, s-au înfricoșat; ba încă s-a temut și judecătorul nedrept și, cunoscându-și păcatul, s-a căit; apoi, schimbând judecata cea dintâi, a hotărât altă dreaptă. Și aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrând să arate că de voie merge la patimă și cum că, cu înlesnire – de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigașii Săi, totuși nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsuflețit l-a uscat cu cuvântul, arătându-Și puterea Sa.
Acelei bunătăți a Domnului a urmat Sfântul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărâmat piatra și prin aceasta a învățat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, și făcându-se iubit și mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deși se lepăda și fugea de o dregătorie ca aceasta.
Schimbându-și petrecerea vieții singuratice și sălășluindu-se cu cetățenii, nu și-a schimbat nici hrană, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rânduiala vieții aceeași; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintâi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grijă de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiți și să ajute tuturor, povățuindu-i pe toți la fapte bune.
Însă ce trebuință este a număra cu amănuntul ostenelile și îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce și-au luat asupra lor acest jug știu aceasta și, mai ales cei ce iubesc și se tem de Stăpânul, Care le-a încredințat păstoria oilor celor cuvântătoare. Deci, sfântul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei și săvârșind bunătăți, și-a adăugat mai multe daruri ale Sfântului Duh.
Într-o vreme, mergând sfântul la un sat, s-au apropiat în calea sa niște săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzând de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dânșii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meșteșug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.
Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie și pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele și sufletul lui să se rânduiască cu cei drepți; apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se sfântul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat și zăcea fără suflet.
Văzând săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfânt, și ajungându-l, au căzut la picioarele lui, mărturisindu-și păcatul și aruncând pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte și să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; și cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul și a înviat mortul.
Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morții celei năpraznice pe Anania și pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt și să ascundă din prețul țarinei; pentru că și acest Sfânt Iacob, celui ce și-a tăinuit duhul său și cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.
Sfântul Petru, cunoscând furtișagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neștiind vicleșugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viața. Petru, pe Anania și pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuință de asprime, ca și ceilalți să aibă frică; iar Iacob având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăși a mângâiat prin întoarcerea vieții acelui om.
După aceasta, când Arie, întâiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu și al Sfântului Duh, și-a ascuțit limba sa asupra Făcătorului său și a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împărați Constantin, care, că alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli și bisericile cele dumnezeiești răsturnate la pământ le-a ridicat și le-a înălțat, a adunat întâiul sobor de sfinți părinți a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinților părinți, apărând dreapta credință, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.
În acea vreme, Nisibe era sub stăpânirea împăraților Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oștilor sale, înconjurând cetatea aceasta, vrând s-o ia; dar cu rugăciunile Sfântului episcop Iacob, cetatea rămânea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre și cu pământ râul care curgea prin cetate, și adunându-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetății, încât au căzut zidurile ei de pornirea râului și de puterea apei, apoi mare parte a cetății a întunecat-o, aducând multă frică cetățenilor dintr-însa și multă bucurie perșilor, cărora li se părea că au în mâini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amânat până a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetății.
Iar noaptea, sosind tot poporul cetății, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului și, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetății, încât nici călăreții, nici pedestrașii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetățenii ajutorul Celui Preaînalt. Și au rugat toți pe Sfântul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetății și să risipească puterea potrivnicilor.
Deci, s-a suit Sfântul Iacob, și văzând nenumăratele cete ale oștirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor țintari și muște câinești, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu și să plece de la cetate. Și a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de țânțari și de muște, a căror mușcare era atât de cumplită, încât caii și elefanții neputând-o suferi, rupeau zăbalele și frâiele și fugeau încoace și încolo neopriți. Și nu numai celor necuvântătoare, ci chiar și perșilor le erau nesuferiți țintarii aceia și muștele, ce erau mai cumplite decât mii de ostași înarmați.
Văzând păgânul împărat că ostenelile lui erau în deșert, căci puterea oștii lui se biruia de țânțari și de muște, era în nepricepere și în mare tulburare. Apoi, când a văzut umblând pe zidurile cetății pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, și i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mâniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate și i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtându-se de cetate, a fugit în pământul său, izgonit de muște și de țânțari.
O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmașului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 și i-a ars, nici se rugă ca să-i înghită pământul, ci numai țintari și muște să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Și cu adevărat minune a fost, căci atâta oaste persană nu putea să se scape de niște mici insecte din văzduh și a fugit, biruindu-se cu rușine. Atâta dar avea Sfântul Iacob de la Dumnezeu și atâta îndrăzneală către El.
După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, câtăva vreme trecând, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpânirea Persiei, din care credincioșii ieșind, au luat cu ei moaștele folositorului și povățuitorului lor, Sfântul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpânita cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice.
Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi).
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (330 – 379) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei, din părinți binecredincioși și înstăriți, Vasilie și Emilia.
Tatăl său era un luminat dascăl în cetate.
Iubitor de învățătură și înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile și-a îmbogățit mintea cercetând, rând pe rând, școlile din Cezareea, apoi din Constantinopol, mergând până la Atena, la cea mai înaltă școală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă și sfântă prietenie.
A studiat logica, matematica, gramatica, științele naturii, retorica, filosofia și medicina.
La Atena, împreună cu Sfântul Grigorie, a întemeiat prima grupare de studenți creștini.
Această grupare a fost combătută puternic de păgâni.
A intrat în monahism, apoi a fost hirotonit preot.
A fost ales Arhiepiscop al Cezareii în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, atunci când ereticii lui Arie și Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuși împăratul Valens.
Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul și cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi.
De aceea și-a atras mânia împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui.
Lucrarea sa teologică și spirituală a fost continuată de fratele său mai mic, Sfântul Grigorie de Nyssa.
Sfântul Vasile cel Mare a orânduit viața monahală și a întemeiat, pe lângă Biserică, azile și spitale, în ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriți să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiți.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (330 – 379)- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Vasile cel Mare a studiat la Cezareea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică.
La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund.
Sfântul Vasile s-a retras pentru scurt timp în Neocezareea.
Sub influența sorei sale Sfânta Macrina, Sfântul Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareei, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească.
În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia.
La întoarcerea în Pont el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.
După moartea lui Dianius, Eusebiu devine episcop și, la rândul său, încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot; în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale.
În acest timp, Sf. Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.
El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice.
La 14 iunie 370 Sf. Vasile este ales episcop al Cezareei, cel mai important susținător al său fiind Grigore de Nazianz.
În această înaltă funcție, el era totodată mitropolit al Cappadociei și exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat.
Vasile a depus multe eforturi în organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.
O mare atenție a acordat Sfântul Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate.
Începând din anul 373 o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore de Nazianz.
La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților.
Sfântul Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă mulți creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.
Scrieri
Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul.
Sfântul Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomie și a arianismului în general, în care apără teza Trinității.
În De Spiritu Sancto, Sfântul Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt.
El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri.
Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.
Alte importante scrieri sunt Liturghia Sfântul Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
De la Sfântul Vasile cel Mare ne-au rămas scrise:
- Regulile monahale;
- Tâlcuirile la Facere;
- Tâlcuirile la Psalmi;
- Tratatul despre Sfântul Duh;
- 366 de Epistole
- Sfânta Liturghie (1) care astăzi poartă numele său;
- Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, care se găsesc în cartea de cult numită Molitfelnic.
Imnografie
La 1 ianuarie:
Troparul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Glasul 1:
În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască credință ai învățat, firea celor în ființă ai lămurit și ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoție împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Vasile Cuvioase, grăitorule de cele cerești.
La 30 ianuarie, împreună-pomenirea Sfinților Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz și Ioan Gură de Aur
Troparul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Glasul al 4-lea:
Ca cei ce ați fost întocmai la obicei cu Apostolii și lumii învățători, rugați-vă la Stăpânul tuturor să dăruiască pace lumii și sufletelor noastre mare milă.
Condacul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei
Glasul al 2-lea:
Pe sfinții propovăduitori și dumnezeieștii vestitori, pe căpetenia învățătorilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea și odihna bunătăților Tale. Că ai primit ostenelile acelora și moartea mai vârtos decât arderile de tot, Cel ce Însuți preamărești pe sfinții Tăi.
Iconografie
Erminia lui Dionisie din Furna dă următoarele indicații pentru zugrăvirea Sf. Vasile cel Mare:
Înalt, drept, ascetic slab, cu fața prelungă, galben [sau negricios] la față, tâmplele adâncite, cu fruntea puțin încrețită și obrajii puțin zbârciți, nasul lung și coroiat, cărunt, cu barba destul de lungă, sprâncenele lungi, rotunde și cam încrețite, ca la omul îngrijorat, posomorât, spune: “Nimeni din cei legați cu pofte trupești nu este vrednic să vină, sau să se apropie, sau să slujească Ție, Împărate al Slavei!…” Sau, după rânduială cuvioșească, astfel: “Trebuie să purtăm de grijă cu tot dinadinsul de frumusețea sufletului, căci aceasta va să ceară Dumnezeu, dreptul judecător, de la neamul omenesc…”. Este zugrăvit în veșminte episcopale, dar fără mitră pe cap.
Poate fi zugrăvit singur sau (pentru prăznuirea de la 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur
În registrul al cincilea (de jos) din Altar, între sfinții ierarhi, la dreapta (sud) față de fereastra centrală, în timp ce la stânga (nord) e zugrăvit Sf. Ioan Gură de Aur, iar alături de ei alți Sfinți ierarhi, cu numele lor și cu hârtii în mâini.
Mai poate fi zugrăvit, împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur, și pe ușile împărătești ale Altarului, ca unii ce au alcătuit Sfintele Liturghii.
La pictarea trapezei unei mănăstiri, în registrul al doilea, sub Cina cea de Taină, este zugrăvit împreună cu ceilalți Sfinți ierarhi mai însemnați. Când e pictat aici, poartă în mâini o hârtie pe care zice: “Ni se cuvine negreșit a păzi frumusețea sufletului; din neamul cel omenesc, Dumnezeu o va cere aceasta”.
Onomastică
Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (MAI), aproape 600.000 de români, majoritatea bărbați, își serbează onomastica pe 1 ianuarie. Din totalul celor 587.327 de români sărbătoriţi de Sf. Vasile, 500.146 sunt bărbaţi, iar 87.181, femei (cu numele Vasilica sau Sica).
Note
1 – Sfânta Liturghie este slujba principală și centrală a Bisericii Ortodoxe. Cel mai adesea se slujește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar uneori Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Dar există și alte Liturghii, precum Liturghia Sfântului Iacov sau Liturghia Sfântului Marcu.
Dumnezeiasca Liturghie este o slujbă euharistică. Este compusă din trei părți: Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregătire a Sfintelor Daruri, Liturghia catehumenilor, numită și Liturghia Cuvântului, în timpul căreia sunt prezentate și comentate fragmente din Sfânta Scriptură, urmată de Liturghia credincioșilor, uneori numită și Liturghia euharistică, pe parcursul căreia Darurile de pâine și vin sunt aduse și sfințite. Biserica Ortodoxă ne învață că Darurile sfințite devin cu adevărat Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, dar nu a formulat niciodată o dogmă cu privire la modul în care se petrece această preschimbare.
Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînțelept și între toți sfinții preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, și s-a născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru și pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie și pe Navcratie, și o fiică, al cărei nume era Macrina.
Pentru aceștia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepților se va binecuvânta. Și nu numai sfântul acesta a fost îmbunătățit și mare luminător al lumii, ci și ceilalți trei frați ai lui s-au făcut minunați și purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic și făcător de minuni. S-a sfințit și sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toți frații i-a covârșit Sfântul Vasile întru fapta bună și întru învățătură; căci la învățăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl și povățuitor, pe care de obște îl avea Pontul ca dascăl al învățăturilor și al faptelor bune, în acea vreme.
Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună și curată, pe care dumnezeiescul David o numește plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învățătura, ce se numește enciclică, adică înconjurătoare, dar și toată buna credință; și, în scurt să zic, prin învățăturile vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârșirii care avea să fie mai pe urmă.
După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încât dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învățături și al Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învățăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alții îi covârșea în tot felul de învățătură, încât în puțină vreme s-a făcut slăvit și vestit tuturor celor mai mari ai cetății și la tot poporul, fiind mai mare în învățătură decât în vârstă și având statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiștilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăța dogmele și rânduielile ce se află în filosofie; în sfârșit, lucrul cel mai mare a fost că toți îl aveau ca pe un preot al creștinilor, mai înainte de preoție; și atât de slăvit se făcuse el prin învățătură și prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic și vrednic înaintea tuturor.
După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanț, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârșiți dintre retori și filosofi, de la care a adunat, prin ascuțimea minții sale, cele mai înalte dintre învățături și cu ele și-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesățios de învățătură și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învățături, precum și pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaș și chinuitor al creștinilor, pe Libaniu, sofistul, și pe mulți alții.
Deci, acolo, aflând Sfântul Vasile pe Sfântul Grigorie, apoi întrecându-se unul pe altul în faptă bună și în râvna cea dumnezeiască, atât de mult s-au iubit, încât nu puteau să se despartă nicidecum, și ședeau amândoi într-o casă, amândoi mâncau și amândoi aveau o voie.
Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri și unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci și întru învățături. Căci ca doi lucrători de pământ, sârguitori și iscusiți, cu aceeași sârguință lucrând țarina filosofiei și semănând cu multă osteneală sămânța învățăturilor, au secerat rodul sârguinței lor, prin care au întrecut pe cei de o vârstă cu dânșii, și atât de mult se înfrânau, încât mâncau numai ca să trăiască, pâine și apă, mulțumind Domnului, că Prorocul Ilie și ca Ioan Înaintemergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pântecele și-i aduc dulceață, le defăimau, și cu totul se depărtau de ele.
Cu acest fel de înțelepciune, pe care au păzit-o până la sfârșitul vieții lor, atât de curați s-au ținut, încât au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deși dormea cu o femeie desfrânată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dânsul; apoi au fugit de lăcomie și de împuținare și numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necâștigarea atât de mult au iubit-o, încât au covârșit pe Antistene, pe Pitagora și pe Cratis, încât pe cele cinstite și lăudate ale acelora le socoteau că pe niște jucării de copil; căci foarte mult au defăimat câștigarea de bani și de alte lucruri deșarte.
Trufia și înălțarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioșie. Cât despre înțelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuință să mai scriem, căci toată viața lor era o cugetare și dorire necontenită, ziua și noaptea, ca să câștige filosofia cea cerească și adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Însă se sârguiau a o câștiga și pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grâu, să curețe și să lămurească dogmele sfintei credințe, și să apere pe credincioși de năvălirile ereticilor.
Se sârguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, și s-a și făcut astfel prin multă lor osteneală și prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meșteșugul gramaticii erau neîntrecuți, ca și în măsurile științei, poeziei, în mulțimea istoriilor și frumoasa grăire de cele politice. Iar bună rânduială a retoricii și frumusețea vorbirii au ales-o mai mult, și minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atât de mult au deprins-o, încât i-au întrecut pe toți. Tot astfel și în celelalte științe s-au deprins, încât au întrecut pe toți din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică și în astronomie; încât s-au făcut dascăli și filosofi desăvârșiți.
O înfrânare ca aceasta și întreaga lor înțelepciune văzând-o dascălul Sfântului Vasile, anume Eubul, om preaînțelept și mai bun decât toți filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrând să-l vâneze și să-l aducă la cunoștința de Dumnezeu, apoi un dar neprețuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetății, vorbind cu ceilalți filosofi și întrebându-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, că ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile și îndată a dezlegat acel sofism și l-a deslușit. Apoi ziceau ceilalți: „Cine este cel care a deslușit cuvântul filosofului?”. Răspuns-a Eubul, zicând: „Ori Dumnezeu, ori Vasile”.
Văzând Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii și pe ucenicii săi, iar el a șezut cu Vasile, și au petrecut trei zile în vorbă, întrebându-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: „Care este firea filosofiei?”. Iar el a răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morții”. După această a grăit și despre lume, zicând: „Deși sunt dulci cuvintele cele lumești, amară este lumea pentru cel ce se ține de ea cu iubire și patimă; căci alta este slava cea trupească și alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putință ca cineva să se îndulcească de amândouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni. Însă, pe cât ne arată puterea bunătății, să împărțim la cei flămânzi pâinea înțelegerii; și pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperământul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperământul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm și nu defăimăm trupul nostru.
Sunt la noi, O! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povățuindu-ne spre mântuire; pentru că vom învia toți, unii spre viața veșnică, iar alții spre muncă și rușinarea veșnică, și vom sta toți înaintea judecății lui Hristos, precum ne învață marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David și dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceștia, chiar dătătorul pocăinței și răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăință s-a întors, cuprinzându-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată și cu inel l-a împodobit și l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca și celor ce au purtat greutatea și zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne și născându-ne din apă și din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-a suit, precum și pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”.
Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: „O! Vasile, arătătorule de cele cerești, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul a toate, aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinței mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mâinile tale o dau și cealaltă vreme a vieții mele cu tine o voi petrece, căci doresc nașterea din apă și din Duh”.
Vasile i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul nostru, de acum și până-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, și din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoștința milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îți voi spune în ce chip să ne îngrijim de mântuirea noastră și să ne izbăvim din cursele vieții celei de aici; să vindem toate averile și să le împărțim săracilor. După aceea să mergem în sfânta cetate, ca să vedem minunile ce sunt acolo și vom câștiga îndrăznire către Dumnezeu”.
Astfel, toate bine împărțindu-le celor ce aveau trebuință, și cumpărându-și hainele cele albe pentru Sfântul Botez, s-au dus la Ierusalim și îi întorceau în cale pe mulți la adevărata credință. Mergând în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, ședea înaintea ușii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luând niște stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, și în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzându-l Vasile necăjit, l-a întrebat: „Pentru ce ești necăjit, tinere?”. Iar Filoxen a zis: „Oare dacă-ți voi arăta pricina mâhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?”. Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tânărul i-a spus despre sofist și despre stihurile acelea și că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe că să alcătuiască stihurile. Vasile, luând stihurile, a început a i le tâlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tânărul, mirându-se și înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tâlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luându-le tânărul, cu bucurie a mers dimineața la Libaniu, dascălul său, ducându-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat și a zis: „Vă jur pe dumnezeiasca rânduială, că nu se află cineva din înțelepții de acum care să-ți spună o asemenea tâlcuire. Deci cine ți-a scris această, Filoxene?”.
Iar tânărul i-a spus: „Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tâlcuit aceasta”. Libaniu îndată a alergat cu sârguință la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzând pe Vasile și pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neașteptată și s-a bucurat de dânșii. Deci, i-a rugat să vină și să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.
După obiceiul lor însă gustând puțină pâine și apă cu măsură, au mulțumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătățile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvântul credinței; Libaniu, cunoscând puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rânduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? „Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sunt la mine”.
Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunați, a început Vasile a-i învăța: „Să aveți curăție sufletească, nepătimire trupească, purtare blânda, grai cumpănit, cuvânt cu bună rânduială, hrană și băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înțelepți luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveți spre cei asemenea cu voi și spre cei mai mici dragoste nefățarnică, de cei răi, pătimași și iubitori de trup să vă depărtați și puțin să grăiți, dar mai mult să înțelegeți, să nu fiți fără de socoteală în cuvânt, să nu prisosiți cu vorba, să nu fiți îndrăzneți la râs, cu sfială să vă împodobiți și cu femeile cele necurate să nu vorbiți, să aveți în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiți de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriți, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiți.
Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aștepte și veșnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”. Acestea zicându-le Vasile către ucenicii lui Libaniu și ei ascultând nu fără de mirare, iarăși a plecat cu Eubul în cale.
După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credință și cu dragoste înconjurându-le și într-însele închinându-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăți, cu numele Maxim, și l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzându-i plini de credință, a făcut după credința lor și luând clerul său a mers cu Vasile și cu Eubul la Iordan, iar când era pe mal, Vasile a căzut la pământ și, cu lacrimi și glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinței lui.
Deci, tremurând, s-a sculat și s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care și pe omul cel vechi l-a lepădat și, intrând în apă, se ruga. Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorât un fulger de foc spre ei, și ieșind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, și, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzând aceea, s-au cutremurat și au preamărit pe Dumnezeu.
Vasile, fiind botezat, a ieșit din apă, și mirându-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugându-se. Apoi a botezat și pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir și i-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine. Întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon și acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.
Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor și că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăți. Deci, dimineața, chemând arhiepiscopul pe arhidiaconul său și pe unii din clericii cei cinstiți, i-a trimis la porțile cetății dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întâmpina, să-i aducă la dânsul cu cinste. Iar ei ducându-se și întimpinând pe Vasile și Eubul, pe când intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.
El, văzându-i pe dânșii, s-a mirat, că pe unii ca aceștia îi văzuse în vedenie, și a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin și cum se numesc. Înștiințându-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă și să-i ospăteze. După aceea, chemând clerul său și bărbați aleși din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: „De vreme ce pentru cinstita ta viață ți-a arătat Dumnezeu pe moștenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dânsul precum îți este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecățile lui Dumnezeu îl descoperă”.
Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile și pe Eubul și a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrând ca să afle priceperea lor; și auzindu-i, s-a mirat de noianul înțelepciunii ce se afla într-înșii, apoi ținându-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecând în Cezareea, avea același fel de viață precum a văzut mai înainte la mulți cuvioși, pe când a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria și Mesopotamia, căutând pe Eustatie filosoful și cercetând într-acele părți pe părinții cei nevoitori; deci, le urmă bine cu chipul și cu viața monahicească.
După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, și era povățuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic și de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, și a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puțin învățat și întru înțelepciunea cărții neiscusit; deci, acela știind pe Vasile că era de toți foarte cinstit și lăudat că un mai înțelept filosof și cu viața sfântă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie și se arăta rău-voitor lui Vasile.
Acest lucru înțelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori și pe prietenul său, pe Sfântul Grigorie de Nazianz; acolo, adunând cu dânsul mulțime de monahi, a făcut rânduiala de viață monahală, fiind luminat de Duhul Sfânt, și petrecea viața îngerească pe pământ. Le ajuta lor la o viață ca aceea și fericită Emilia, maica lui Vasile, petrecând nu departe de ei, de cealaltă parte de râu, în sat, și de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguința o avea ca să placă lui Dumnezeu.
Fiind vremea, Vasile și Grigorie au ieșit din pustie, siliți de trebuințele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioșilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrân și neputând să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcându-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dânsul și să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.
Văzând fericitul Vasile o primejdie că aceea a Sfintei Biserici, și cinstind mai mult trebuința cea de obște, decât viața pustnicească, a lăsat singurătatea și a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul și cu scrisul, curățind credința cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu și-a dat sfârșitul pe brațele lui Vasile, dându-și sufletul său lui Dumnezeu; iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, marele Vasile, chiar nevrând a fi ridicat în scaun, a fost sfințit de mulți episcopi, între care era și bătrânul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios și obosit de bătrânețe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, că nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.
Deci, Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfințit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericești, iar mai târziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În același timp și mama sa, fericită Emilia, după o viață de mai bine de 90 de ani, și-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, și pe Petru, pe care l-am pomenit, precum și o fiică, Macrina fecioară, întâia născută, și ceilalți fii, crescuți întru mari fapte bune.
După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înțelepciunii, așa încât, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvârși slujba cea fără de sânge și să vină spre el Duhul Sfânt. După șase zile, adică în ziua a șaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi și săvârși în toate zilele jertfa cea fără de sânge. După ce a trecut câtăva vreme, cu credință și cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mână tainele sfintei slujbe. Și în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punere a pâinii și a paharului, la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: „După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge”. Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.
După această arătare luminoasă a mers în biserică și, apropiindu-se de Sfântul Altar, a început a grăi și a scrie pe hârtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi și ne-ai adus în viața aceasta, rostind apoi și celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.
Iar după sfârșitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul și zicând: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcașul Tău și de pe scaunul măririi împărăției Tale, și vino ca să ne sfințești pe noi; Cel ce șezi sus, împreună cu Tatăl, și aici cu noi ești nevăzut, învrednicește-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup și cinstitul Tău sânge nouă, tuturor popoarelor”.
Arhiereul săvârșindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întâi clerici, au văzut o lumină cerească luminând altarul și pe arhiereu și niște bărbați prealuminați în veșminte albe, înconjurând pe acel mare arhiereu. Văzând aceasta, s-au înspăimântat foarte mult și au vărsat lacrimi, lăudând pe Dumnezeu.
În vremea aceea, marele Vasile chemând un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieștilor Taine, și l-a așezat deasupra Sfintei Mese.
Altă dată, sfântul, săvârșind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcându-se creștin, vrând să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioși și a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfântul Vasile că avea în mâinile sale un prunc, pe care-l sfărâma. Împărtășindu-se credincioșii din mâinile sfântului, a venit și evreul; și i-a dat arhiereul, ca și celorlalți creștini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luând-o evreul în mâini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sânge adevărat în el.
Deci a păstrat rămășițele Sfintei Împărtășanii și, mergând acasă, le-a arătat femeii sale, și i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezând cu adevărat că înfricoșată și preaînaltă este taina creștinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugându-l să-i dea Sfântul Botez. Iar Vasile, dând mulțumire lui Dumnezeu, nu a întârziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.
Altă dată, mergând undeva sfântul, o femeie săracă, fiind nedreptățită de eparhul cetății, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugându-l ca să scrie despre dânsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dânsul. Sfântul, luând o hârtie, a scris către boier astfel: „S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îți aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubești și are trecere cuvântul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ți scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, și fă milă cu femeia aceasta”.
Scriind sfântul hârtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luând-o, a dus-o și a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfântului: „După scrisoarea ta, părinte sfinte, aș fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie”. Iar sfântul iarăși a scris către dânsul: „Dacă ai voit și n-ai putut, bine; iar de ai putut și n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuință ca, atunci când vei voi să fii miluit, să nu poți fi”. Acest lucru s-a și întâmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărându-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfântul Vasile ca să-l miluiască și să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.
Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dânsul și, după șase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzând milostivirea sfântului către dânsul, a alergat la el spre a-i mulțumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.
Altă dată, era foamete atâta de mare în eparhia sfântului, încât mulți oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfântul, văzând pe boieri că țin griul în hambare și nu-l dau săracilor, se mâhnea de învârtoșarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decât aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogați să nu voiască a vinde grâul, ci să aștepte ca, vânzându-l mai scump, să adune mai mulți bani. Dar nu știu ticăloșii că, cu cât așteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulți și să strâmtoreze pe cei săraci, cu atât își înmulțesc asupra lor mânia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decât să păstreze grâul și să negustorească strâmtorarea săracilor, să se lipsească și să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceștia creștini? Cum să-i numească oameni pe ei care sunt mai sălbatici decât fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceștia nu se milostivesc spre cei de o seminție cu dânșii. Unii ca aceștia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.
Sfântul îi învăța în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi rugă, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, și mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele și mai mari le voi zidi. Acestea făcându-le și zicându-le sfântul, de-abia i-a înduplecat să-și deschidă hambarele. Atunci, urmând lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărțirea griului, singur fierbea semințe, singur le împărțea săracilor hrana; și așa făcând multe zile, a potolit primejdia foametei.
În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), necuratul și păgânul, vrând să ducă război asupra perșilor, a venit în părțile Cezareei Capadociei; iar Sfântul Vasile cunoscându-l de la Atena, căci învățase acolo împreună cu dânsul, a luat poporul său și l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, și fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a dus trei pâini de orz, dintr-acelea care mânca sfântul; căci așa ceruse împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor să-i răsplătească lui și să-i dea iarbă din livadă.
Sfântul, văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, împărate, ți-am adus dintr-acelea care mâncăm, precum ai cerut, iar împărăția ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dându-ne dintre acelea pe care le mănânci însuți”. Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte și a zis sfântului: „Acum primește darul acesta, și când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot și pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinstește pe zeii cărora mă închin eu, și atunci vei lua și tu cuviincioasa răsplătire”. Astfel înfricoșându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.
Sfântul întorcându-se în cetate și chemând toată mulțimea poporului, le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicând: „Să nu vă mâhniți, frații mei creștini, de banii voștri, ci numai de viața voastră să vă îngrijiți; duceți-vă și aduceți banii voștri, să-i adunăm într-un loc, și când vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzându-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblânzi și nu va face asupra noastră precum vorbește”. Ducându-se creștinii, au făcut precum le-a poruncit sfântul, au adus avuții nenumărate, aur, argint și pietre scumpe.
Sfântul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze până când vor auzi despre întoarcerea împăratului. Când a înțeles sfântul că se întoarce împăratul, a adunat mulțimea creștinilor, împreună cu femeile și cu copiii, și le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în muntele Cezareei, care acum se numește Didim, adică geamăn, căci are două vârfuri, în care era și o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Rugându-se creștinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu și Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgânului împărat, sfântul a văzut stând împreună cu poporul la rugăciune mulțime de oaste cerească împrejurul muntelui, și în mijlocul lor a văzut o femeie șezând pe un scaun cu multă slavă, și a zis către îngerii care stăteau împrejur: „Chemați la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmașul Fiului meu”. Deci, s-a arătat Sfântului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, și luând voie de la femeia aceea, care era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă.
După ce sfântul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici și s-a pogorât în cetate; și era acolo o biserică a Sfântului Mercurie, în care se aflau moaștele lui, cinstindu-se de creștini; căci Sfântul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăției lui Deciu (249-251) și Valerian (253-259).
Deci, în biserica aceasta intrând sfântul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era și chipul Sfântului marelui Mucenic Mercurie, cu suliță ca un ostaș. Vasile se rugă ca acel păgân împărat, pierzătorul creștinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Și a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se, și s-a făcut nevăzut câtăva vreme; iar după puțin, s-a arătat cu sulița sângerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însulițat la război de Sfântul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmașului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfântul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în munte și a zis creștinilor: „Bucurați-vă și vă veseliți astăzi, fraților, căci s-a auzit rugăciunea noastră și împăratul și-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulțumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-și ia fiecare din voi banii săi”.
Creștinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toți: „Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului și al pământului, Cel ce ne-a dăruit viața noastră?”. Iar sfântul lăudându-le sârguința lor, a poruncit să-și ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuție să zidească o casă de săraci și de străini, spital, casă de bătrâni și de sărmani.
Sfântul Vasile avea și acest dar: pe când slujea și înălța Sfintele Daruri, cunoștea că vine darul Sfântului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeieștii Mese, cea cu Sfintele Daruri, mișcându-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.
Odată, slujind fericitul și înălțând Sfintele, nu s-a făcut obișnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori mișcare, însemna pogorârea Duhului Sfânt. Drept aceea, Vasile gândind la aceasta, a văzut un diacon din cei ce țineau ripidele făcând semn spre o femeie ce stă înaintea altarului. Deci, a poruncit ca să se depărteze diaconul acela de la Sfânta Masă, și șapte zile i-a dat canon ca să postească și să se roage, și fără somn toată noaptea la rugăciune să petreacă; iar din averile lui să le dea la săraci.
Deci, dintr-acea vreme Sfântul Vasile a poruncit ca să fie în biserică înaintea altarului perdele și îngrădire pentru femei, ca să nu îndrăznească vreuna a privi în altar în vremea dumnezeieștii slujbe; iar aceea care ar îndrăzni, să fie gonită din biserică și de Sfânta Împărtășire să se despartă.
Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care pe mulți episcopi drept- credincioși izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alții mici la suflet și fricoși i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci, se mânia și se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său, fiind fără temere și în credința sa fiind nemișcat ca un stâlp, și pe alții sprijinindu-i și sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, și pe cei dreptcredincioși pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia și în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri și pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduințe și cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea, supărau foarte mult pe sfântul cei de un gând cu împăratul; dar încă și femeile cele de neam mare și care aveau cunoștință cu împăratul, trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l și îndemnându-l să vină la unirea gândului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemându-l la sine și neputând să-l plece cu momeli la credința împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: „Averile mele voiești să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăți, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc că aceste haine vechi ale mele și aceste puține cărți, în care este toată bogăția mea, nu-ți trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârșit, și cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.
Modest a zis: „Nimeni n-a vorbit cu mine cu așa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: „Căci nu ți s-a întâmplat să vorbești cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie și blândețe, însă când cineva voiește să ia de la noi pe Dumnezeu și dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfârșit Modest a zis: „Să te gândești până dimineață, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: „Eu dimineață același voi fi; însă voiesc ca și tu să fii neschimbat în cuvântul tău”. Niște cuvinte îndrăznețe ca acestea, ale Sfântului Vasile, le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca și cum vrând să placă puțin lui Vasile, a intrat în biserica lui și, privind la bună podoabă și la rânduiala bisericii, la cântarea și la rugăciunea credincioșilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială și bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeiești, iar nu omenești, pe care le-a auzit și Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a și scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăși s-a schimbat spre minie împotriva lui Vasile, fiind învățat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecându-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care ședea împăratul s-a mișcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar și acela s-a stricat, la fel și al treilea, apoi mâna i-a tremurat și frica a căzut peste dânsul; iar el cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmașii dreptei credințe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea și spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: „Eu, fiule, mai înainte cu puține zile m-am înștiințat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuților oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun și să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimțitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice, decât să slujească la nedreapta lui judecată”.
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecății eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ține de credința împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: „Să nu fie aceea că, abătându-mă de la dreapta credință creștinească, să urmez necuratei învățături ariene; căci credința în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinți, spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: „Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc și din legăturile trupești să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbați făgăduința voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credința lui, nemișcată și neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplându-se de mânie, se gândea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare și deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dânsul, zicând: „Pentru că ai nedreaptă credință în Dumnezeu și faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile și i-a zis: „Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinței tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: „De te vei uni, împărate, cu credința cea dreaptă și vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viața fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind și văzând acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie și de răutate și ziceau împăratului: „Și noi putem să facem aceasta”. După aceea au înșelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mâinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), adică fratelui lui Valens, care împărățea în Apus, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere, prin mâinile lui Anastasie, pe care Vasile luând-o, a zidit prin cetăți spitale, în eparhia sa, și a miluit mulțime de săraci și de neputincioși.
Sfântul Grigorie de Nazianz povestește că Sfântul Vasile a tămăduit și pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaș sfântului, pe când acela se îmbolnăvise foarte rău și căuta ajutor cu smerenie în boală să, la sfintele lui rugăciuni. Apoi multă vreme trecând, a venit după Modest alt eparh în țara aceea, anume Eusebiu, rudenia împăratului.
Era în zilele acelea, în Cezareea, o văduvă tânără, bogată și foarte frumoasă, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea văduvă, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila în însoțirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea întreagă și vrând să păzească curăția văduviei sale neprihănită, nu voia să se mărite după bărbat. Când a înțeles că vor s-o dea cu sila, a fugit la biserică și a alergat la Sfântul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.
El, primind-o spre apărare, nu voia s-o dea oamenilor care veniseră după dânsa. Apoi a trimis-o în taină în mănăstirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, supărându-se pe Sfântul Vasile, a trimis pe ostașii săi să ia cu sila din biserică pe acea văduvă. Dar, negăsind-o, a poruncit s-o caute în camera sfântului, unde îngerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea că Vasile o ține la dânsul pentru păcat. Negăsind-o nicăieri, a chemat pe Vasile la dânsul și l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca să-i dea pe acea văduvă. Sfântul Vasile era gata la toate chinurile, zicând: „De vei porunci să se strivească cu fiare corpul meu, îmi vei tămădui pântecele meu, căci mă vezi că sunt bolnav”.
În acel timp s-au înștiințat cetățenii despre cele ce se făceau, și ridicându-se cu toții, nu numai bărbații, ci și femeile, alergară cu arme și ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfântul părinte, păstorul lor. Dacă Sfântul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, văzând atâta tulburare în popor, s-a temut foarte mult și a eliberat pe sfânt, fără a-l supune la vreo pedeapsă.
Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, însuși văzător și urmaș al minunilor lui la moștenirea scaunului său, bărbat îmbunătățit și sfânt, a spus un lucru nemincinos ca acesta: „Un boier drept-credincios, anume Proterie, cercetând Locurile Sfinte, a gândit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la început urăște binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre dorirea fiicei stăpânului său. Văzând sluga că acest lucru este greu, spre care nici nu îndrăznea, simțindu-se ne-vrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea cetate, căruia i-a spus toată dorința sa, și i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va face cu farmecele sale să ia de soție pe fiica stăpânului său.
La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: „De vei voi, te voi trimite la stăpânul meu, diavolul, și el îți va ajuta la aceasta, dacă vei face și tu voia lui”; iar acel ticălos rob a zis: „Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci”. Fermecătorul a zis: „Te vei lepăda de Hristos al tău și vei da scrisoare pentru aceasta?”. Iar el a zis: „Gata sunt, numai să-mi câștig dorința mea”. Vrăjitorul a răspuns: „De făgăduiești așa, apoi și eu îți voi fi de ajutor”.
Luând o hârtie, a scris diavolului astfel: „De vreme ce mi se cade a mă sârgui, stăpâne al meu, ca să mă lepăd de creștineasca credință și să vin spre a ta stăpânire, întru înmulțirea părții tale, iată trimit la tine acum pe tânărul care va aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; și te rog să-i dai ajutor să-și câștige dorința sa, ca și eu întru aceasta să mă preamăresc și cu mai mare sârguință să câștig pe mulți care îți vor fi plăcuți”.
O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tânăr și l-a trimis, zicându-i: „Să mergi în această oră a nopții și să stai la mormintele păgâne, să ridici hârtia în văzduh și-ți vor sta de față cei ce te vor duce la diavolul”. Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus și ajungând la morminte, a început a chema pe diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în fața lui și cu bucurie au dus pe cel înșelat la stăpânul lor; apoi văzându-l că ședea pe scaun înalt și înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor și, luând-o, diavolul a zis către tânăr: „Crezi în mine?”. Iar el a zis: „Cred”. Și diavolul i-a zis: „Te lepezi de Hristos al tău?”.
Iar ticălosul a zis: „Mă lepăd”. Satana i-a zis: „De multe ori mă înșelați voi creștinii; când vă trebuie ajutorul meu, veniți la mine, iar după ce vă împliniți dorința voastră, iarăși vă lepădați de mine și vă apropiați de Hristos al vostru; iar El, ca un bun și iubitor de oameni, vă primește. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos și de Botez și făgăduiești că să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veșnica muncă în ziua judecății; și așa eu îndată voi împlini dorința ta”. Iar tânărul a scris precum diavolul a voit.
Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrânării și a aprins pe fecioara aceea de nesățioasa dragoste către acest tânăr, încât neputând răbda patima trupească, a căzut la pământ, rugându-se de tatăl său: „Miluiește-mă, miluiește-mă pe mine, fiica ta, și mă dă ca soție acelui tânăr al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă voi omorî și vei da seamă pentru mine în ziua judecății”.
Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimântat și se tânguia, zicând: „Vai mie păcătosul, cum s-a întâmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii viețuitoare împreună cu îngerii, și ca totdeauna să preamărești pe Dumnezeu în psalmi și în cântări duhovnicești, și prin tine nădăjduiam ca și eu să fiu mântuit. Iar tu fără rușine îmi vorbești pentru unirea nunții. Să nu mă pogori cu mâhnire în iad, să nu-ți rușinezi neamul tău cel bun, însoțindu-te cu o slugă”. Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicând într-una: „De nu vei face după dorința mea, atunci singură mă voi ucide”.
Tatăl ei, nepricepând ce să facă, după sfatul rudelor și al prietenilor săi, a lăsat ca mai bine să fie voia ei, decât să o piardă; deci chemând pe sluga lui, i-a dat de soție pe fiica sa și avere multă; apoi a zis către dânsa: „Mergi, fiică ticăloasă și pătimașă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă și nu-ți va fi de nici un folos”.
Săvârșindu-se nedreapta însoțire și diavoleasca lucrare împlinindu-se, după câtăva vreme au observat și alții că acel tânăr nu intră în Biserică și cu Sfintele Taine nu se împărtășește. De aceea, au spus ticăloasei sale soții, zicându-i: „Nu știi că bărbatul tău, pe care l-ai ales, nu este creștin, ci străin de credința lui Hristos?”. Ea, auzind aceasta s-a umplut de mâhnire și, aruncându-se la pământ, a început să-și lovească obrazul și să-și bată pieptul cu pumnii, strigând: „Nimeni neascultând de părinții săi, nu s-a mântuit vreodată. Cine va spune rușinea tatălui meu, vai mie, ticăloasa, în câtă pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Și născându-mă de ce n-am pierit?”.
Astfel tânguindu-se ea, a auzit bărbatul ei și a alergat la dânsa, întrebând-o despre pricina tânguirii. Cunoscând lucrul, dânsul a început a o mângâia, zicând că nu sunt adevărate cele despre dânsul, și îi spunea că este creștin. La cuvintele lui puțin mângâietoare, dânsa a zis: „De vei voi că să mă încredințezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi dimineață cu mine în Biserică și înaintea mea să te împărtășești cu Sfintele Taine și atunci te voi crede”.
Ticălosul ei bărbat, văzând că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute și cum s-a dat diavolului. Ea, căpătând curaj și scuturându-se de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfântul Vasile și a strigat: „Miluiește-mă, ucenice al lui Hristos, miluiește-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu și diavolescului sfat m-am supus”.
Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfântul chemându-l, l-a întrebat dacă sunt adevărate toate cele spuse despre dânsul de femeia sa. El cu lacrimi în ochi a răspuns: „Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, așa este; de voi tăcea, faptele mele vor striga”. Și i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfântul a zis: „Voiești să te întorci iarăși la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?”. Tânărul a răspuns: „Da, voiesc, dar nu pot”. Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tânărul i-a răspuns: „Pentru că m-am lepădat de Hristos și diavolului m-am încredințat cu zapis”. Iar Vasile a zis: „Nu te mâhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni și primește pe cei ce se pocăiesc”.
Atunci femeia lui, aruncându-se la picioarele sfântului, îl ruga, zicându-i: „Ucenice al lui Hristos, cât poți, ajută-ne nouă!”; iar sfântul a grăit către tânăr: „Dar crezi că te vei mântui?”. Iar el a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Luându-l sfântul de mână, a făcut pe dânsul semnul Sfintei Cruci și l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.
Singur a petrecut acolo trei zile, rugându-se lui Dumnezeu; după care sfântul, cercetându-l, l-a întrebat: „Cum te afli, fiule?”. Tânărul a răspuns: „Într-o mare primejdie mă aflu, stăpâne; nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoșările, săgetăturile și lovirea pietrelor, pentru că, ținându-mi zapisul, mă ocărăsc, zicându-mi: „Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine”. Sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, și numai să crezi”. Dându-i puțină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii și iarăși l-a închis. După puține zile, cercetându-l din nou, i-a zis: „Cum te afli, fiule?”. Iar tânărul a răspuns: „De departe aud îngrozirile și chiotul, iar pe dânșii nu-i văd”. Apoi, dându-i puțină mâncare și rugându-se pentru dânsul, l-a închis din nou și s-a dus.
După patru zile, a venit din nou la dânsul și l-a întrebat: „Cum te afli, fiule?”. Iar el a răspuns: „Acum sunt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptându-te pentru mine și biruind pe diavolul”. Deci, sfântul, făcând rugăciuni, l-a scos din închisoare și l-a dus în chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi și tot poporul cel iubitor de Hristos, și le-a zis: „Să preamărim, fraților, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că iată, Bunul Păstor voiește să ia pe umeri oaia cea pierdută și s-o aducă în Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătății Lui, ca să biruiască și să rușineze pe vrăjmașul sufletelor noastre”. Atunci s-a adunat poporul în Biserică și a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tânărul ce se pocăia, strigând: „Doamne, miluiește!”.
Făcându-se ziuă, Vasile a luat pe tânăr de mină și l-a dus cu tot poporul în biserică, cântând psalmi și laude. Și iată diavolul, fără rușine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrând să răpească pe tânăr din mâinile sfântului. Iar tânărul a început a striga: „Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!”. Diavolul tăbărâse asupra tânărului cu atâta îndrăzneală și nerușinare, încât pe Sfântul Vasile îl zgâria, trăgând la dânsul pe tânăr. Întorcându-se fericitul, a zis către diavol: „Nerușinat pierzător de suflete, începător al întunericului și al pierzării, oare nu-ți ajunge ție a ta pierzare, pe care ai adus-o ție și celor ai tăi? Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?”. Iar diavolul a strigat către dânsul: „Mă nedreptățești, Vasile!”. Și acest glas diavolesc l-au auzit mulți. Iar arhiereul a zis: „Să te certe pe tine Domnul, diavole!”. Iar diavolul iarăși a zis către dânsul: „Vasile, mă nedreptățești, că nu eu am mers la dânsul, ci el la mine și s-a lepădat de Hristos al tău, dându-mi zapisul pe care îl am în mâinile mele, iar în ziua judecății îl voi aduce înaintea Celui de obște Judecător”.
Vasile a zis: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul meu, că nu-și va lăsa poporul mâinile în jos, rugându-se, până nu vei da zapisul!”. Întorcându-se sfântul către popor, a zis: „Înălțați mâinile voastre în sus și strigați: Doamne, miluiește!”. Poporul, înălțând mâinile spre cer, a strigat cu lacrimi: „Doamne, miluiește!”, multă vreme, și iată a venit zapisul tânărului acela, purtat prin văzduh, văzându-l toți, și s-a dat Fericitului Vasile în mâini. Sfântul, luând zapisul, s-a bucurat și a dat mulțumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tânăr: „Cunoști, frate, zapisul acesta?”. Tânărul a răspuns: „Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur cu mâna mea”. Marele Vasile l-a rupt îndată bucăți, înaintea tuturor și l-a ars; apoi, ducând pe tânăr în biserică, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine și pe popor l-a ospătat din belșug. Pe tânăr, mult învățându-l și dându-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrăit glas slăvea și mulțumea lui Dumnezeu”.
Același bărbat vrednic de credință, Eladie, povestea și aceasta despre Sfântul Vasile: Într-una din zile, Cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis către clerul său: „Veniți fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu și să preamărim pe Stăpânul nostru”. Și a ieșit afară din cetate, neștiind nimeni unde voiește să meargă. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care viețuia într-un sat, avea de soție o femeie cu numele Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; și se socotea Teognia de către mulți că este neroditoare, pentru că nimeni nu știa curăția fecioriei lor, cea păzită în taină. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfânta sa viață, și era bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzând mai înainte cu duhul, că Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: „Eu mă voi duce la câmp să lucrez pământul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobești casa și la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumânări și să ieși în întâmpinarea Sfântului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoșii”. Ea, mirându-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfântul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întâmpinat Teognia și i s-a închinat. Vasile a zis: „Cum te afli doamnă Teognia?”. Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimântat și a răspuns: „Sunt sănătoasă, stăpâne sfinte”.
Fericitul i-a zis: „Unde este domnul Anastasie, fratele tău?”. Ea a răspuns: „Nu-mi este frate, ci bărbat, și s-a dus la câmp să lucreze pământul”. Vasile a zis: „A venit și este în casă, nu te îndoi”. Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfântul a știut mai înainte toată taina lor; și tremurând, a căzut la picioarele sfântului și i-a zis: „Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari și minunate lucruri văd în tine!”. Sfântul s-a rugat pentru dânsa înaintea tuturor, și a intrat în casă.
Intrând el în casa prezbiterului, l-a întâmpinat singur Anastasie și, sărutând picioarele sfântului, a zis: „De unde mie această, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?”. Arhiereul a răspuns: „Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică și să facem dumnezeiasca slujbă”. Căci se obișnuise prezbiterul acela că în toate zilele să postească, afară de sâmbătă și duminică, și nu gusta nimic decât numai pâine și apă. Când au ajuns în biserică, Sfântul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el se lepăda zicând: „Știi, stăpâne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvântează”. Vasile a zis către dânsul: „Pe lângă toate lucrurile tale cele bune, să ai și ascultare”. Când slujea Anastasie, în vremea înălțării înfricoșatelor Taine, a văzut Sfântul Vasile și ceilalți care erau vrednici pe Preasfântul Duh pogorându-se în chip de foc și înconjurând pe Anastasie.
După săvârșirea dumnezeieștii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la masă pe sfânt și clerul său. Când mâncau, sfântul a întrebat pe preot: „De unde îți este averea și ce fel este viața ta?”. Preotul răspunse: „Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sunt om păcătos și mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar altă pentru plata dăjdiilor; apoi se ostenește cu mine și femeia mea, slujind străinilor și mie”.
Vasile a zis către dânsul: „S-o numești sora ta, precum și este; apoi spune-mi și bunătățile tale”. Anastasie răspunse: „Eu n-am făcut nimic bun pe pământ”. Atunci Vasile a zis: „Să ne sculăm și să mergem împreună”. Deci, sculându-se, s-au dus la un bordei și Vasile a zis: „Să-mi deschideți ușa aceasta”. Anastasie a răspuns: „Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voiești a intra, că nu este nimic acolo, decât numai trebuințele de casă”. Vasile a zis: „Eu pentru trebuințele acestea am și venit”. Prezbiterul nevoind să deschidă ușa, sfântul a deschis-o cu cuvântul, și intrând, a găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare trupești și nu știa de dânsul nimeni, decât numai prezbiterul și sora sa. Deci Vasile a zis către preot: „Pentru ce ai voit să tăinuiești de mine această comoară a ta?”. Preotul răspunse: „Stăpâne, omul acesta este mânios, pentru aceea m-am temut să ți-l arăt, să nu greșească cu vreun cuvânt împotriva Sfinției Tale”.
Vasile a zis atunci: „Cu bună voință alergi; dar să mă lași și pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu și eu părtaș la plata ta”. Drept aceea, a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav și, închinându-se, a petrecut în rugăciune toată noaptea, iar dimineața l-a scos cu totul sănătos. Preotul cu sora sa și toți cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul și după duhovnicescul ospăț, s-a întors la casa sa.
Auzind despre Sfântul Vasile, Cuviosul Efrem Șirul, care viețuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stâlp de foc, al cărui capăt ajungea la cer și a auzit un glas de sus, zicându-i: „Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stâlp de foc, astfel este Vasile”. Deci, îndată Cuviosul Efrem, luând cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu știa elinește, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasile mergând la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel și clerul care era împrejurul lui. Întorcându-se Efrem către tălmaci, care mergea după dânsul, i-a zis: „Mi se pare că în deșert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rânduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut”. Intrând în biserică Efrem, a stat într-un colț, la loc ascuns, și gândind, zicea în sine: „Noi, suferind greutatea și zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atâta slavă și cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez!”. Astfel gândind despre Marele Vasile, acesta s-a înștiințat despre Efrem prin Duhul Sfânt, și a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicând: „Să mergi la ușa bisericii cea dinspre apus, și vei afla acolo un monah în colțul bisericii, cu barba scurtă și mic la stat, stând cu altul, și îi vei zice lui: Vino, și să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”. Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem și i-a zis: „Binecuvintează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Efrem, prin tălmaci înțelegând cuvântul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l chema: „Ai greșit, frate, pentru că noi suntem oameni străini și nu ne știe arhiepiscopul”. Arhidiaconul s-a dus să spună această lui Vasile. În acea vreme Sfântul Vasile citea sfintele cărți la popor. Apoi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind cu gura lui Vasile. După aceea, Vasile iarăși a zis arhidiaconului: „Mergi și spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino și intră în Sfântul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Mergând arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem și a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcând metanie, a zis: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfânt grăiește prin gura lui”. Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului că după săvârșirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc și să-l sărute mai deoparte. Săvârșindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfântul Vasile în camera de vase și, chemând pe Cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare și i-a zis: „Bine ai venit, părinte, care ai înmulțit ucenicii lui Hristos în pustie, și ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atâta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ți dea plată pentru osteneala ta”. Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în inima lui, și s-a împărtășit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mâini ale lui Vasile.
După aceasta, ospătându-se, Cuviosul Efrem a zis către Sfântul Vasile: „Preasfințite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l dă”. Marele Vasile i-a zis: „Cere cele ce-ți sunt trebuincioase, pentru că mult îți sunt dator pentru osteneala ta; căci atâta cale ai suferit pentru mine”. Cinstitul Efrem i-a zis: „Știu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îți dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătății Lui ca să-mi dea știința să grăiesc elinește”. Iar el a răspuns: „Este mai presus de puterea mea să-ți împlinesc cererea; dar de vreme ce cu multă nădăjde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte și povățuitorule al pustiei, și să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi și îi va mântui pe ei”. Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: „Pentru ce părinte Efrem nu primești sfințire de prezbiter, fiind vrednic?”.
Efrem a răspuns prin tălmaci: „Fiindcă sunt păcătos, stăpâne”. Vasile i-a zis: „O, de-aș avea eu păcatele tale!”. Și i-a zis lui: „Să facem închinăciune”. Apoi, fiind el la pământ, Sfântul Vasile și-a pus mâna sa pe capul Cuviosului Efrem și a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească. Apoi a zis către cuviosul: „Grăiește acum ca să ne ridicăm de la pământ”. Deci s-a limpezit limba lui Efrem și a zis în limba elinească: „Mântuiește, miluește, apără și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău”. Și s-a împlinit Scriptura: Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va fi limba gângavilor. Deci au preamărit toți pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească elinește. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfântul Vasile, veselindu-se duhovnicește. După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon și i-a liberat cu pace.
Odată, s-au apropiat de dânsul, nelegiuitul împărat Valens, fiind în cetatea Niceea, începătorii eresului arian, cerând ca să gonească din soborniceasca Biserică, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunării lor celei ariene. Și a făcut astfel împăratul cel rău, însuși fiind eretic; căci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredincioși și a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind în mare mâhnire toată mulțimea dreptcredincioșilor, a sosit acolo marele Vasile, părtinitorul și apărătorul cel de obște al Bisericilor; la el venind toată mulțimea celor dreptcredincioși, cu tânguire i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împăratul. Sfântul, mângâindu-i cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împăratul în Constantinopol și, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului iubește judecata”. Și înțelepciunea zice: „Dreptatea împăratului întru judecată”. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe credincioși din Sfânta Biserică și dând-o pe ea rău-credincioșilor?
Zis-a lui împăratul: „Iarăși spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ți se cuvine să fii astfel”. Vasile răspunse: „Se cuvine mie a muri pentru dreptate”. Acolo stătea de față mai marele bucătar de la curtea împăratului, cu numele Demostene. Acela vrând să ajute arienilor, a vorbit ceva, ocărând pe sfântul. Sfântul a zis: „Vedem și pe necărturarul Demostene”, iar acela, nerușinându-se, iarăși a grăit ceva împotrivă. Apoi sfântul i-a zis: „Lucrul tău este că pentru mâncări să te îngrijești, iar nu dogmele bisericești să le tulburi”. Atunci a tăcut Demostene rușinat.
Împăratul, pe de o parte mâniindu-se și pe de alta rușinîndu-se, a zis lui Vasile: „Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încât să nu te afli ajutând pe poporul credinței tale”. Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiți și pe mine în surghiun și pe cei de o credință cu mine să-i izgonești, iar biserica s-o dai arienilor”. Apoi sfântul, luând de la împărat scrisoare, s-a întors în Niceea și chemând pe arieni, le-a zis: „Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi și între credincioși, pentru biserica pe care cu sila ați luat-o”. Iar ei i-au răspuns: „Deci judecă după judecata împăratului”.
Sfântul a zis: „Să mergeți și voi arienii și voi credincioșii să închideți biserica și, încuind-o, s-o pecetluiți cu pecețile, voi cu ale voastre și aceștia cu ale lor; apoi să puneți pe amândouă părțile străjeri tari. Mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugați trei zile și trei nopți și după aceea să vă apropiați de biserică. Dacă se vor deschide singure ușile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi să fie biserica a voastră în veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte și vom merge spre biserică cântând și dacă se va deschide nouă, apoi s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăși a voastră să fie biserica”. Și a fost plăcut cuvântul acesta înaintea arienilor. Însă credincioșii se mâhneau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci de frica împăratului a făcut judecata. Făcându-se înțelegere de amândouă părțile, a fost străjuită cu tot dinadinsul sfânta Biserică, pecetluită și întărită.
Rugându-se arienii trei zile și trei nopți și apropiindu-se de biserică, nu s-a făcut nici un semn, și s-au rugat de dimineață până la al șaselea ceas (adică 12, după noi), stând și strigând: „Doamne, miluiește!”, dar nu li s-au deschis ușile bisericii și s-au întors cu rușine. Atunci, marele Vasile adunând pe toți credincioșii, cu femeile și cu copiii, au ieșit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid; acolo făcând priveghere de toată noaptea, au mers cu toții la soborniceasca biserică cea pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”. Apoi, stând înaintea ușii bisericii, a zis către popor: „Ridicați mâinile voastre spre înălțimea cerului și strigați cu dinadinsul: Doamne, miluiește!”. Astfel făcându-se, sfântul a poruncit ca să fie tăcere și, apropiindu-se de ușă, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori și a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Glăsuind poporul: „Amin”, îndată s-a făcut cutremur și au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăririle, s-au dezlegat pecețile, și s-au deschis ușile ca de un vânt și furtună mare și s-au lovit de zid. Sfântul Vasile a început a cânta: Ridicați boieri porțile voastre, ridicați porțile veșnice și va intra Împăratul slavei.
Vasile, intrând în biserică cu toată mulțimea credincioșilor și săvârșind dumnezeiasca slujbă, a liberat pe popor cu veselie. Acea mulțime mare de arieni, văzând minunea, s-au lepădat de credința lor cea rea și s-au adăugat la cei dreptcredincioși. Înștiințându-se împăratul de dreapta judecată a lui Vasile și de acea minune preamărită, s-a mirat foarte și defăima uriciunea relei credințe ariene. Însă orbindu-se de răutate, nu s-a întors la dreapta credință și după aceea a pierit ticălosul. Pentru că el, fiind biruit la război în părțile Traciei, a fugit și s-a ascuns într-o șură de paie, iar prigonitorii lui, înconjurând claia, cu foc au aprins-o și acolo împăratul arzând, s-a dus în focul cel nestins. Deci a fost moartea împăratului în același an, după plecarea la Domnul a Sfântului părintelui nostru Vasile.
Odată Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfântului, a fost defăimat că trăiește cu femeia sa, pe care mai înainte de episcopie o lăsase, că nu se cade episcopului să fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: „Bine că mi-ați spus aceasta, că iată voi merge eu cu voi și-l voi mustra”. Apropiindu-se sfântul de cetatea Sevastiei, Petru a știut cu duhul de venirea fericitului; pentru că era și Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, și locuia cu femeia să cum locuiește un frate cu sora sa, în curăție. Deci, a ieșit din cetate în întâmpinarea lui Vasile, ca la opt stadii și, văzând pe fericitul mergând cu mulți, a zâmbit și a spus: „Ca la un tâlhar ai venit la mine, stăpâne și frate”. Apoi, dându-și sărutare unul altuia întru Domnul, au intrat în cetate și rugându-se la biserica Sfinților patruzeci de mucenici, au mers în episcopie. Apoi văzând Vasile pe cumnata sa, i-a zis: „Bucură-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, căci pentru tine m-am ostenit a veni aici”.
Iar ea a zis către dânsul: „Bucură-te și tu, preacinstite părinte, căci multă vreme am dorit, ca să sărut picioarele tale cele cinstite”. Apoi a zis Vasile lui Petru: „Rogu-mă ție, frate, ca în această noapte să te odihnești în biserică, cu doamna ta”. Iar Petru a zis: „Pe toate câte vei porunci, le voi face”. Făcându-se noapte, iar Petru odihnindu-se în biserică cu doamna sa, era acolo și Sfântul Vasile cu cinci bărbați drepți și le-a zis lor: „Ce vedeți deasupra fratelui meu și deasupra cumnatei mele?”. Iar ei au zis: „Vedem pe îngerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i și ungând cu aromate patul lor cel neprihănit”. Vasile a zis: „Tăceți acum, nimănui să nu spuneți ce-ați văzut”.
A doua zi, Vasile a poruncit ca să se adune poporul, și, înaintea tuturor, să se aducă un vas de fier, plin de cărbuni foarte aprinși, apoi a zis: „Cinstita mea soră, să-ți întinzi rochia ta”. Ea întinzând-o, sfântul a zis către cei ce țineau cărbunii: „Puneți în rochia ei cărbunii cei aprinși”. Și i-au pus; apoi a zis către dânsa: „Să ții acei cărbuni în haina ta, până când îți voi zice ție”. Și a poruncit iarăși ca să mai aducă alți cărbuni aprinși. Apoi a zis către fratele său: „Întinde-ți, frate, felonul tău!”. El l-a întins. După aceea a zis către slujitori: „Turnați cărbunii din vas în felon!”. Ținând ei multă vreme cărbunii cei aprinși în hainele lor și rămânând nevătămați, s-a înspăimântat poporul, văzând aceasta, și zicea: „Domnul păzește pe cuvioșii săi și îi va ferici pe pământ”. Când Petru și soția sa au aruncat cărbunii pe pământ, nu era într-înșii miros de fum, pentru că nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci bărbați drepți să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut. Și au spus poporului cum au văzut pe îngerii lui Dumnezeu în biserică, adumbrind pe Fericitul Petru și pe sora lui și ungând cu aromate neprihănitul lor pat. Atunci toți au preamărit pe Dumnezeu, Care curățește pe plăcuții Săi de clevetirile omenești cele nedrepte.
În zilele Cuviosului nostru Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă și foarte bogată, care petrecea în desfătări și se tăvălea în necurățenia desfrânării de mulți ani. Dumnezeu, Care vrea pocăința tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Său și s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflându-se singură, se gândea la numeroasele sale păcate și a început a se tângui, zicând: „Vai mie păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atâtea păcate ce am făcut? Casa trupului mi-am stricat-o și sufletul mi l-am întinat. Vai mie, cea mai păcătoasă decât toți, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrânatei sau vameșului? Căci nimeni n-a greșit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atâtea răutăți; și de unde voi avea știre că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?”.
Astfel, tânguindu-se, și-a adus aminte de toate faptele ce a făcut, din tinerețe până la bătrânețe și pe care le-a scris pe o bucată de hârtie. Mai pe urmă a scris unul din păcatele cele mai grele și cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi, așteptând vremea când Sfântul Vasile mergea la biserică, a alergat la dânsul și aruncându-se înaintea picioarelor lui, cu hârtia, zicea: „Miluiește-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greșit mai mult decât toți!”. Sfântul a întrebat-o ce voiește de la dânsul, iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită, i-a zis: „Iată, stăpâne, toate păcatele și fărădelegile mele le-am scris pe hârtia aceasta și le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citești, nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curățești, căci cred că Cel ce mi-a dat gândul acesta te va auzi când te vei ruga pentru mine”.
Vasile, luând hârtia, a căutat spre cer și a zis: „Doamne, al tău este lucrul acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atât mai vârtos poți să curățești păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sunt numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare și neurmată”. Acestea zicând, sfântul a intrat în biserică, ținând hârtia în mina și aruncându-se înaintea jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugându-se pentru acea femeie. A doua zi, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a chemat pe femeie, i-a dat hârtia pecetluită precum o primise, zicând către dânsa: „Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele decât numai Bunul Dumnezeu?”. Iar ea a zis: „Am auzit, cinstite părinte, și pentru aceasta te-am îndemnat la rugăciune, spre îndurările Lui”.
Acestea zicându-le femeia, și-a dezlegat hârtia și a aflat șterse toate păcatele sale, afară de unul, care era cel mai greu păcat, scris pe urmă. Văzând aceasta femeia, s-a spăimântat și bătându-și pieptul, a căzut la picioarele sfântului, strigând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate fărădelegile mele ai voit și ai rugat pe Dumnezeu, așa și pentru aceasta te roagă ca să fiu cu totul curățită!”. Iar arhiereul, curgându-i lacrimi și făcându-i-se milă de dânsa, i-a zis: „Scoală-te femeie, că și eu sunt om păcătos și-mi trebuie și mie milostivire și iertare! Acela Care a curățit păcatele tale este puternic să curățească și acest păcat neșters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat și de vei începe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertată vei fi, ci și slavei celei cerești te vei învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie și vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem; aceluia să-i dai această hârtie și să-l rogi, ca să milostivească pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu”.
Femeia, după cuvântul sfântului, s-a dus în pustie, și, după o cale îndelungată, a aflat chilia Fericitului Efrem și bătând la dânsul, a zis: „Cuvioase părinte, miluiește-mă pe mine, păcătoasa!”. Iar Efrem, știind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: „Du-te de la mine, femeie, căci și eu sunt un păcătos, trebuindu-mi și mie de la alții ajutor!”. Atunci ea, aruncându-i hârtia, i-a zis: „Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curățească păcatul meu, cel scris în hârtia aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curățit; iar tu pentru un păcat să nu te lenevești a te ruga, pentru că la tine sunt trimisă”.
Cuviosul Efrem i-a zis: „Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu atât mai vârtos Îl poate ruga pentru un singur păcat. Deci du-te și nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte până a nu se duce la Domnul”. Ea, închinându-se cuviosului, s-a întors în oraș. Apoi, intrând în cetate, a sosit la îngroparea Sfântului Vasile, pentru că acum murise și se ducea sfântul lui trup la mormânt. Dar femeia întâmpinându-l, a început a striga cu multă tânguire, aruncându-se la pământ și zicând către dânsul, ca și când ar fi fost viu: „Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca fără a mea supărare să ieși din corp! Iată m-am întors în zadar, suferind atâta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă și să judece între mine și între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor și la altul m-ai trimis”.
Zicând acestea, a aruncat hârtia deasupra patului sfântului, spunând la tot poporul despre osteneala să. Unul din clerici, vrând să vadă ce este scris pe hârtie, a luat-o și, dezlegând-o, n-a aflat într-însa nimic, căci toată hârtia era curată și a zis femeii: „Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te ostenești, neștiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către tine?”. Văzând poporul această minune, a preamărit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor săi, și după mutarea lor din viață.
Un evreu, anume Iosif, locuia în Cezareea și era doctor atât de iscusit, încât cunoștea pe omul care era să moară cu patru sau cinci zile mai înainte. Purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai înainte văzând cu duhul întoarcerea lui către Hristos, care avea să fie, îl iubea foarte mult și adeseori îl chemă la dânsul și îl povățuia să se lase de legea lui și să primească Sfântul Botez; iar Iosif se ferea, zicând: „În credința în care m-am născut, în aceea voiesc să mor”. Sfântul i-a zis: „Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, până ce nu te vei naște din apă și din Duh; căci fără de acest dar nu-ți este cu putință să intri în împărăția lui Dumnezeu. Oare părinții tăi nu s-au botezat în nor și în mare? Ei au băut din piatră care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioară pentru mântuirea noastră și pe care părinții tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălțându-Se la ceruri, a șezut de-a dreapta Tatălui și de acolo va veni să judece viii și morții”.
Sfântul îi spunea multe și folositoare cuvinte, dar evreul rămânea în necredința sa. Când a sosit vremea ducerii sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit și a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dânsul, și i-a zis: „Ce ți se pare de mine, Iosife?” El, pipăind vinele sfântului, a zis către paznici: „Să gătiți toate cele de îngropare, că va muri îndată”. Iar Vasile i-a zis: „Nu știi ce grăiești”. Evreul răspunse: „Să mă crezi stăpâne, că astăzi până a nu apune soarele, vei muri”. Vasile i-a zis: „De voi rămâne până dimineață la ceasul al șaselea, atunci ce vei zice?”. Iosif răspunse: „Să mor eu”. Sfântul i-a zis: „Cu adevărat să mori păcatului și să viezi Domnului”. Evreul a zis: „Știu ce grăiești, stăpâne; iată mă jur ție că de vei fi viu până mâine, apoi voi face voia ta”.
Deci, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i prelungească viața până a doua zi pentru mântuirea evreului; și a dobândit cererea. A doua zi a trimis să-l cheme și Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă s-a dus, vrând să-l vadă mort. Dar, văzându-l că este viu, a căzut la picioarele lui cu inimă curată și a spus: „Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urâtă de Dumnezeu și mă apropii de adevărata credință creștinească; poruncește, sfinte părinte, să-mi dea Sfântul Botez, mie și la toată casa mea”.
Sfântul Vasile i-a răspuns: „Te voi boteza eu singur cu mâinile mele”. Apropiindu-se, evreul a pipăit mâna cea dreaptă a sfântului și i-a zis: „Neputincioase sunt puterile tale, stăpâne, și firea a slăbit desăvârșit; drept aceea nu vei putea singur să mă botezi”. Vasile răspunse: „Avem pe Ziditorul Care ne întărește”. Sculându-se, a intrat în biserică și a botezat înaintea tuturor pe evreu și toată casa lui, numindu-l Ioan, și l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, slujind singur în acea zi și învățând multe pe cel botezat, despre veșnica viață. Dând cuvânt de învățătură cuvântătoarelor sale oi, a viețuit până la ceasul al nouălea; apoi, dând tuturor cea mai de pe urmă sărutare și iertare, a înălțat mulțumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri; și, fiind încă rugăciunea în gura lui, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul și marele cuvântător în viața de veci, în ziua dintâi a lunii ianuarie, în al cinsprezecilea și cel mai de pe urmă an al împărăției lui Valens și în al patrulea an al împărăției lui Grațian (375-379), care a împărățit după Valentinian, tatăl său.
Marele Sfânt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni și 16 zile; deci a viețuit toți anii de la nașterea sa patruzeci și cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, văzând pe sfântul răposat, a căzut în fața lui și a zis cu lacrimi: „Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur”.
Adunându-se mulți arhierei, au cântat psalmii cei deasupra gropii și au îngropat cinstitele moaște ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica Sfântului Mucenic Eupsihie. Înștiințându-se de aceasta Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetății Sasima, a scris cuvântul de îngropare, și venind după câteva zile, l-a citit deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Acesta a fost torturat sub împăratul Licinius (311-324).
Auzind despre credința Sfântului Pavel, tiranul păgân a poruncit ca să fie adus înaintea sa pentru a-l determina să se lepede de Hristos.
Dar ierarhul Pavel și-a mărturisit cu tărie credința, primind pentru aceasta bătăi crunte chiar din partea împăratului.
După aceasta, el a fost înfometat, dar a rămas statornic în credința pe care o mărturisea.
Văzând că nu renunță, Licinius a poruncit să i se ardă mâinile cu un fier înroșit în foc.
Atunci, fierarul a așezat în mâna Sfântului Pavel un fier înroșit peste care i-a așezat și cealaltă mână și le-au legat așa până fierul s-a răcit.
După aceasta l-au închis într-o închisoare de pe malurile râului Eufrat.
Ajungând însă la conducerea Imperiului Roman împăratul Constantin cel Mare, acesta i-a eliberat pe toți creștinii din închisori şi aşa, Sfântul Ierarh Pavel s-a întors la turma sa, strălucind ca mai înainte.
Pe vremea când Liciniu domnea la Nicomidia peste Imperiul de Răsărit (307-321), faima virtuților și a înțelepciunii întru păstorire a sfântului Episcop al Neocezareei, Pavel, a ajuns până la urechile acestui tiran și prigonitor al creștinilor. El l-a chemat pe ierarh la curtea sa și a încercat mai întâi să-l înfricoșeze cu amenințări, apoi a pus să fie biciuit. Cuviosul părinte a arătat atâta răbdare și atâta blândețe și milă față de prigonitorii săi, încât toți cei de față au fost înmărmuriți de uimire. Împăratul a poruncit apoi unui fierar să topească o cantitate mare de metal și să pună pe ea mâinile sfântului, până când metalul se va răci. Sub puterea acestei călduri insuportabile, carnea se topea, răspândind un miros înțepător, și mâinile neînfricatului atlet al lui Hristos au fost arse cu totul. El a fost apoi surghiunit într-o fortăreață aflată pe malul îndepărtatului Eufrat.
Când Sfântul Constantin cel Mare, venit de la Apus, a smuls Imperiul de Răsărit din mâna lui Liciniu (324), a poruncit să înceteze prigonirea creștinilor. Prizonierii au fost atunci eliberați, iar cei exilați, printre care se număra și Sfântul Pavel, au putut să se întoarcă în patria lor. Sfântul arhiepiscop a început iarăși să strălucească sus de tot în Biserica Neocezareei, iar în anul următor a fost chemat, dimpreună cu episcopii din întregul Imperiu, la sfântul și marele Sinod Ecumenic de la Niceea. Mulți dintre cei trei sute optsprezece Părinți ortodocși care au putut să meargă, la chemarea împăratului, în marea cetate a Bitiniei purtau, precum Apostolul Pavel și episcopul cu același nume din Neocezareea, semnele Patimilor lui Hristos (Galateni 6, 17) și și le arătau unii altora ca pe podoabele cele mai de preț și ca pe semnele biruinței lor. Unul avea nasul tăiat, altul urechile, unui al treilea i se scoseseră ochii, altuia i se tăiase alt mădular din trup prin chinuiri îngrozitoare sau pătimise cu răbdare arsurile, precum Pavel. Ei purtau astfel pe propriul trup mărturia iubirii lor pentru Mântuitorul, și de aceea au putut respinge cu toată tăria învățăturile eretice ale lui Arie, care nu recunoștea dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La una din lucrările Sinodului, împăratul Constantin a luat în mâinile sale mâinile fără viață ale Sfântului Pavel, le-a atins cu ochii săi și le-a sărutat ca pe niște sfinte moaște, spunând: „Nu mă mai satur să sărut aceste mâini care au devenit fără viață și fără însuflețire pentru Hristosul meu”. Triumfând Ortodoxia, Sfântul Pavel s-a întors în eparhia sa, unde s-a mai ostenit vreme de câțiva ani, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.
(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 286-287)
Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646)
Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) – precedat de Isaia, urmat de Silvestru – din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646.
Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea, fiind autorul Mărturisirii de credință ortodoxă, și ca un reformator al învățământului teologic ortodox.
Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe basilica.ro
Viața
Familia lui Petru Movilă
Petru Movilă s-a născut la 31 decembrie 1596 la Suceava, într-o familie boierească din Moldova secolului al XVII-lea.
Familia Movileștilor dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni, între care tatăl lui Petru, Simion (domn al Țării Românești, cu întreruperi, în anii 1599-1601 și al Moldovei în 1606-1607) și fratele acestuia, Ieremia Movilă (domn al Moldovei, cu o scurtă întrerupere, între anii 1595-1606).
Mama lui, Marghita, era o prințesă poloneză, călugărită ulterior sub numele de Melania.
Pe lângă Ieremia Movilă, un alt frate de-al tătălui său a fost mitropolitul Gheorghe.
Cei trei frați erau ctitorii mănăstirii Sucevița.
Tatăl celor trei frați, deci bunicul lui Petru, era marele logofăt Ioan Movilă, căsătorit cu Maria, fiica lui Petru Rareș.
Petru era, așadar, strănepotul lui Petru Rareș și al lui Ștefan cel Mare.
Dintre frații lui Petru, trei au ajuns domni în Moldova și Țara Românească: Mihail, Gavriil și Moise.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Egumenul mănăstirii Peșterilor din Kiev
Din pricina situației politice tulburi din Moldova, familia lui a trebuit să fugă în Polonia când Petru era încă foarte tânăr.
Petru a primit educația timpurie în Polonia, la școala ortodoxă din Liov, continuându-și apoi studiile în Europa Occidentală, inclusiv la universitatea din Paris și în Olanda.
În Polonia a fost o vreme ofițer, însă el era atras mai mult de viața monahală.
Și-a păstrat credința ortodoxă în toată perioada în care a trăit în țări catolice și protestante.
În anul 1625 a intrat în mănăstire, în Lavra Pecerska din Kiev.
A fost tuns în monahism în anul 1627.
Mai târziu a fost hirotonit preot și apoi a primit rangul de arhimandrit, fiind de asemenea și egumenul mănăstirii.
În acea perioadă, Ucraina se confrunta cu un curent prozelitist catolic-iezuit.
Petru Movila a izbutit să ridice activitatea bisericească și culturală a mănăstirii Pecerska la un prestigiu necunoscut până atunci.
În timpul celor peste cinci ani de activitate ca egumen, el a dovedit a fi o personalitate excepțională, cerută de situația critică în care se găsea Ortodoxia din regatul polon.
Între altele, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirii și a peșterilor în care se aflau moaște de sfinți, precum și de întocmirea vieții acelora.
A continuat activitatea tipografică a predecesorilor săi, reorganizând tipografia pe care a înzestrat-o și cu litere latine, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.
În anul 1631, a pus bazele unui colegiu, întâi în Lavră, mutat apoi în mănăstirea Bratska, din care s-a dezvoltat mai târziu vestita Academie duhovnicească de la Kiev.
Nevoia unei asemenea școli se simțea atunci mai mult ca oricând, pe de o parte, ca ortodocșii să nu mai fie nevoiți să frecventeze școlile iezuiților, pe de altă parte, ca să poată ridica nivelul cultural al clerului său și, în felul acesta, să poată apăra cu temei adevărurile de credință ortodoxe.
În anul 1632, a avut loc alegerea noului rege al Poloniei.
Cu acest prilej, arhimandritul Petru Movilă, ca reprezentant al mitropolitului din Kiev, a strâns în jurul său pe mulți nobili poloni din Dietă, izbutind să impună alegerea ca rege a lui Wladyslaw IV (1632-1648).
În felul acesta, noul rege s-a văzut silit să recunoască unele din vechile drepturi și libertăți ale ortodocșilor din regatul său, prin așa-numitele „articole de împăcare” (Articula de pacificatione sau Pacta conventa) dintre ortodocși și uniți, semnate de Wladyslaw la 1 noiembrie 1632, cu câteva zile înainte de încoronarea sa.
Printre altele, au fost câștigate: libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polon; recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, cu eparhiile sufragane: Lvov (singura eparhie ortodoxă menținută tot timpul și până atunci), Luțk, Przemyśl și Mstislav; dreptul pentru Biserica Ortodoxă de a avea biserici, tipografii și spitale; menținerea frățiilor ortodoxe și dreptul de a înființa altele; restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, răpite de uniți; dreptul pentru credincioșii ortodocși de a dobândi orice demnități în stat.
Cu toate acestea, luptele dintre ortodocși și uniți au continuat, ajungându-se și la ciocniri sângeroase, încât ulterior multe din drepturile primite au fost revizuite, iar uniții au rămas favorizați.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe doxologia.ro
Hirotonia întru arhiereu
La 2 martie 1631, a trecut la cele veșnice mitropolitul Iov Boretski al Kievului, fiind ales în locul său episcopul Isaia Kopinski de Przemysl.
Nefiind recunoscut de autoritățile de stat polone, ca și ierarhii hirotoniți de Teofan al Ierusalimului, s-au făcut noi alegeri de vlădici.
În scaunul de „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia” (e vorba de Rusia Mică) a fost ales arhimandritul Petru Movilă.
La alegerea lui au tras greu în cumpănă atât originea sa voievodală și relațiile pe care le avea cu oamenii politici ai vremii, dar, mai ales, pregătirea sa cărturărească și marile biruințe ale Ortodoxiei din regatul polon, dobândite prin vrednicia sa.
Alegerea sa ca mitropolit a fost întărită de regele Wladyslaw al IV-lea și recunoscută de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris.
La 28 aprilie 1633, a fost hirotonit întru arhiereu de către un sobor de ierarhi în frunte cu episcopul Ieremia Tissarovski, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia) din Lvov, la zidirea căreia contribuiseră tatăl și unchiul său, domnitorii Simion și Ieremia Movilă (era numită și „Volosskaia țerkov”).
Abia la începutul lunii iulie 1633, și-a făcut intrarea în Kiev.
Activitatea arhierească
Rodnica activitate începută de Petru Movilă ca egumen al Lavrei Pecerska a fost continuată, cu și mai multă însuflețire, după înscăunarea sa ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia.
Ctitoriri
Pe tărâm gospodăresc, se remarcă refacerea și înfrumusețarea unor biserici și mănăstiri din Kiev.
Astfel a luat măsuri pentru restaurarea catedralei mitropolitane Sf. Sofia (lucrările au durat vreo 10 ani) și a mănăstirilor dependente de ea, Vîdubițki și Pustîno-Nicolaevsk, restituite atunci de uniți ortodocșilor.
De asemenea, a fost înnoită biserica principală a mănăstirii Pecerska, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia), a fost restaurată din temelie biserica „Spasa”, ctitorită, după tradiție, de marele cneaz Vladimir, a fost „dezgropată” biserica Desiatinaia, ctitoria aceluiaşi cneaz, lăsată în ruină câteva secole (aceasta a fost terminată numai după moartea sa, din banii lăsaţi de el, prin testament).
În afară de acestea, a ridicat câteva spitale și azile, a pus bazele unor noi frății ortodoxe.
Supravegherea clerului
Pentru întărirea disciplinei și a vieții religios-morale a clerului său, mitropolitul Petru a instituit vicari (unul pentru Ucraina, altul pentru Bielorusia Lituania), precum și protopopi, cu misiunea de a cerceta și îndruma pe preoți (înșiși protopopii erau controlați de oamenii săi de încredere, recrutați dintre călugării cu învățătură).
El însuși cerceta adeseori pe episcopii săi sufragani.
În fiecare an convoca „soboare” de protopopi și preoți, pentru a lua felurite măsuri privitoare la bunul mers al treburilor bisericești.
A organizat un consistoriu, format din călugări învățați, pentru cercetarea și judecarea abaterilor clerului. A luat măsuri împotriva recăsătoririi preoților, pentru întărirea disciplinei monahale, pentru oprirea femeilor creștine de a sluji la evrei etc.
Academia din Kiev
Dar, în chip deosebit, trebuie subliniată activitatea culturală a mitropolitului Petru Movilă.
Așa, de pildă, a purtat o grijă permanentă școlii sale din Kiev, care avea o programă de studii identică cu a școlilor superioare din Occident, un personal didactic temeinic pregătit și o bibliotecă bogată.
Rectorul și profesorii, numiți de mitropolitul Kievului, erau recrutați dintre monahii cărturari membri ai Frățiilor Ortodoxe sau dintre tinerii trimiși la studii de Petru Movilă (Isaia Kozlovski, Sofronie Pociațki, Silvestru Kosov – urmașul lui Petru în scaunul mitropolitan -, Inochentie Ghizel și alții).
Programa de studii era foarte bogată, punându-se accentul pe disciplinele umaniste: gramatica, poetica, sintaxa, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, filozofia, teologia etc.
Colegiul „movilean” din Kiev este considerat cel mai vechi așezământ de învățământ superior la slavii ortodocși.
Predarea se făcea în principal în limba latină și, secundar, în limbile greacă și rusă, iar studenții primeau o dublă formație teologică și științifică.
La începutul secolului al XVIII-lea a devenit Academie.
A răspândit multă lumină nu numai în Biserica ucraineană, ci în întreaga Ortodoxie (au studiat acolo și mulți români, mai ales în secolul al XIX-lea), exercitând o influență binefăcătoare asupra dezvoltării învățământului superior din alte țări ortodoxe.
De pildă, după modelul lui s-a organizat o școală superioară la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași de către domnitorul Vasile Lupu, în 1640, alta la mănăstirea Sfântul Andrei din Moscova, de către un sfetnic al tarului Alexei Mihailovici (devenită Academie slavo-greco-latină), ambele cu profesori trimiși de la Kiev.
În același timp, s-a îngrijit și de buna funcționare a celorlalte școli ortodoxe din cuprinsul eparhiei sale (Vinița, Lutk etc.).
Prin aceste școli, urmărea să formeze un cler cult, care să facă față atacurilor uniate și iezuite.
- de evlavie sau de zi cu zi: Capitolele parenetice ale diaconului Agapet (sec. VI) și Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei (sec. VI, 1628), Omiliile Sfîntului Macarie Egipteanul (1632), Patericul sfinților care au strălucit în Pecerska (1634), Istoria lui Varlaam și Ioasat (1637), Minunile peșterilor Kievului (1638) etc., toate tipărite la Kiev.
- de apărare a Ortodoxiei: Cazania sau Evanghelia învăţătoare (1637) și Istoria bisericească (1643).
„Este de-a dreptul impresionantă activitatea tipografică desfășurată în timpul arhipăstoririi sale. Pe lângă tipografia din Lavra Pecerska, mitropolitul Petru a pus sub controlul său direct și tipografiile din Lvov și Vilnius, pentru ca să asigure unitatea de lucru, dar mai ales pentru ca lucrările care ieșeau de sub teascurile lor să nu cuprindă abateri de la învățătura ortodoxă. Se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de Petru Movilă, în timp ce era egumen la Pecerska și apoi mitropolit, unele lucrate de el însuși, altele de ucenici sau colaboratori ai săi (la multe semna prefețele).”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Sumar
Petru a cârmuit Biserica Ortodoxă din Ucraina într-o perioadă în care aceasta se găsea sub dominația poloneză.
Lui i se datorează în primul rând renașterea ortodoxă de aici, după vremurile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk (1596), când o mare parte a ortodocșilor de aici a acceptat supremația Papei de la Roma și unirea cu Biserica Romano-Catolică.
Foarte preocupat de soarta Bisericii Ortodoxe, Petru s-a dedicat întăririi poziției ortodocșilor care rămăseseră independenți de Roma.
În ciuda unor puternice presiuni politice și sociale, devenite uneori chiar violente, el a reușit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă și să restaureze un mare număr de biserici, între care Catedrala Sfânta Sofia din Kiev.
Adormirea
După o păstorire de 13 ani împliniți, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veșnice, în ziua de 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 (st. n.), fiind îngropat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska.
Prin testamentul său, arăta că întreaga sa avere, moștenită de la părinți, a folosit-o pentru restaurarea de biserici și înființarea de școli.
O bună parte din agoniseala vieții, care i-a mai rămas, o lăsa Colegiului de la Kiev, iar o altă parte, catedralei Sfântul Sofia și mănăstirii Pecerska, pentru refacerea lor și pentru azilul de bătrâni întemeiat de el.
Este de notat că la scurt timp după moartea sa, a început războiul de eliberare a poporului ucrainean, condus de Bogdan Hmielnițki, împotriva Poloniei, iar în 1654 s-a proclamat unirea Ucrainei cu Rusia.
Începea deci o nouă epocă în viața poporului și a Bisericii ucrainene.
Drumul pentru noi înfăptuiri era pregătit și prin munca de o viață întreagă a lui Petru Movilă.
Legăturile lui Petru Movilă cu țările române
General
În afară de faptul că „Mărturisirea Ortodoxă” a fost aprobată de un sinod ținut la Iași, unde își avuseseră scaunul de domnie unchiul, tatăl și doi din frații săi, Petru Movilă a păstrat legături neîntrerupte cu țările românești.
Astfel, de pildă, în 1631, pe când era egumen al Lavrei Pecerska, unul dintre frații săi, Moise, a ajuns domn în Moldova.
Cu acest prilej, arhimandritul Petru i-a închinat o carte bisericească tipărită atunci la Kiev, Triodul ales (sau înflorat).
În prefața semnată de el, Movilă spune că Prea puternicul Dumnezeu a binevoit să-l pună pe (Moise Movilă) pe scaunul părinților „noștri”.
Prefața cuprindea, pe câteva pagini, și unele „sfaturi către fratele său”, în care-i arăta cum trebuie să se poarte un domn creștin, operă asemănătoare cu „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, desigur, fără să se ridice la valoarea literară și politică a acestora.
În cartea sa Ex Lithos, vorbea de multe datini și obiceiuri din Moldova (tăiatul moțului la copii, hramurile de mănăstiri etc.), precum și de zidirea catedralei mitropolitane din Alba-Iulia de către Mihai Viteazul.
Penticostarul, editat în limba slavonă la Lvov (1642) în tipografia lui Mihai Sliuzka, cu binecuvântarea lui Petru Movilă, era dedicat domnilor români Matei Basarab și Vasile Lupu, demni urmași ai strămoșilor.
A sprijinit cu multă dărnicie și patriotism activitatea culturală-tipografică din Țara Românească și Moldova.
Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung (1635), Govora (1637) și Dealu-Târgoviște (1644) sau a lui Vasile Lupu de la Iași (1640-1641), în care au apărut primele cărți românești (după cele din Transilvania din secolul XVI), au fost dăruite sau cumpărate de la Petru Movilă.
Tot el a trimis și meșterii tipografi de care era nevoie (Timotei Verbițki, Ivan Kunotovici și Ivan Glebkovici).
În 1640, Vasile Lupu a întemeiat un Colegiu la Iași, după chipul celui din Kiev, în care obiectele de studiu (poezia, retorica, filozofia etc.) erau predate în limbile latină, greacă și slavonă.
Mitropolitul i-a trimis și patru profesori, în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațki, care a primit, la Iași, însărcinarea de profesor și rector al colegiului, egumen al mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi și conducător al tipografiei.
La începutul anului 1645, Petru Movilă a avut ocazia să viziteze Moldova, pe care n-o văzuse din copilărie.
A venit ca să binecuvinteze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul lituanian calvin Ianusz Radziwill, căsătorie pe care o mijlocise el însuși.
Taina cununiei s-a săvârșit în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași și cu acest prilej mitropolitul kievean a rostit un „cuvânt duhovnicesc”, cam o treime în limba polonă, cunoscută de mire și de invitații din Polonia, iar două treimi în limba română, cunoscută de mireasă, de familia ei și de nuntași.
În același an, cuvântul a fost tipărit într-o broșură la Kiev, în limba polonă.
Era un adevărat tratat teologic asupra tainei căsătoriei, cu numeroase citate din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament.
Mai este de adăugat că pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găsea stema Movileștilor sau a celor două țări române în care domniseră ai săi.
De altfel, el însuși se intitula adeseori „fiu al voievodului Tării Moldovei” sau „fiu de domn moldovean” (voievodici). Unul dintre potrivnicii săi îl învinuia că s-a înconjurat numai de slujitori de neam român.
De asemenea, Mitropolitul ridică o biserică în Rubiejovka cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
„Toate acestea nu trebuie să le considerăm decât o expresie a dragostei sale față de neamul din care făcea parte.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Memoriile lui Petru Movilă
Există și o carte în care Petru Movilă își scrie memoriile pentru a demonstra că minunile încă se săvârșesc.
Această întreprindere trebuia să susțină o lucrare pe care o pregătea despre Viețile Sfinților.
Dintre minunile povestite de Petru Movilă, câteva privesc și istoria românilor.
Avem deci, încă o dată, dovada că prelatul Kievului se interesa de Moldova unde s-a născut și unde locuiau frații și rudele sale.
Ba ceva mai mult, interesul lui Petru Movilă nu este ceva sporadic, ci din contră permanent.
Iată povestirea unei minuni: când era arhimandrit la Kiev în 1629 a venit la dânsul arhimandritul Varlaam (ajuns mai târziu mitropolit) trimes de Domnul Miron Barnovschi.
Acesta i-a povestit o întâmplare cu ocazia luptei dela Hotin între Poloni și Turci (1621).
Polonii voiau să prade Suceava și să fure moaștele Sf. Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei.
Mitropolitul n-a părăsit deloc orașul, iar moaștele s-au îngreunat și n’au putut fi astfel clintite din Suceava.
Prin urmare aici Petru Movilă reproduce povestind minunea îngreunării moaștelor Sf. Ioan cel Nou, iar mulțumită ei, orașul nu a fost prădat.
Tot odată minunea aceasta răstălmăcită însemna că sfântul dorește să rămână în Moldova.
O altă împrejurare privește pe Eremia Movilă, domnul Moldovei, cunoscut polono-fil, care avea în jurul său, în slujbele militare și civile, foarte mulți poloni.
Odată Domnul se găsea într-o biserică din Suceava împreună un polon catolic.
Acesta se apucă să insulte pe Sf. Ioan cel Nou, dar imediat a căzut jos lovit de apoplexie.
Povestirea aceasta, zice Petru Movilă, i-a spus-o un servitor moldovean, care se pripășise pe lângă dânsul încă de pe vremea când se găsea în Moldova.
Altă minune e în legătură cu Mihaiu Viteazul.
Acesta după cucerirea Ardealului, dorea să ridice la Alba-Iulia o biserică și o mitropolie pentru românii de acolo.
Catolicii din oraș s-au opus. Atunci spre a se vedea care este voința lui Dumnezeu, s-au așezat două ruguri: unul al ortodocșilor, celalalt al catolicilor.
Se întâmpla ca un fulger a aprins rugul ortodocșilor și de aici s-a interpretat că Dumnezeu dorește ca la Alba Iulia să se înființeze o mitropolie ortodoxă.
După obiceiul său, Petru Movilă spune că minunea aceasta este povestită de postelnicul Hrizea, care povestire a fost, apoi, făcută cunoscută și la Kiev.
Am văzut cum minunile însemnate de Petru Movilă se raporta și la țările române, dovedindu-se prin aceasta interesul și dragostea mitropolitului față de țările române inclusiv Ardealul.
Moștenirea literară
Petru Movilă a lăsat în urmă numeroase scrieri.
El este cel mai adesea evocat sau criticat mai ales datorită acestora.
În anul 1637, a publicat o ediție adnotată a celor patru Evanghelii.
În anul 1646, a publicat o ediție revăzută a Evhologhion-ului, cunoscut și ca Trebnicul Mare (Molitfelnicul Mare).
A mai scris și Scurte eseuri științifice despre articole de credință și un Mic Catehism Rus pentru uzul Bisericii Ruse.
Cea mai cunoscută lucrarea a sa este Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului, pe care a realizat-o ca reacție la încercările ordinului iezuit catolic și a reformatorilor occidentali din acele zone ale Vechii Rusii care se aflau sub dominație poloneză.
Aceasta constituia totodată și o reacție la Mărturisirea de credință calvinizantă publicată (în 1629 și 1633) la Geneva de către Chiril Lucaris, Patriarhul Constantinopolului.
Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă a fost discutată la Sinodul panortodox de la Iași din anul 1642 și recunoscută ca validă, după ce Sinodul corectase două puncte împrumutate din teologia catolică (recunoașterea existenței purgatoriului și problema momentului prefacerii Darurilor în timpul Sfintei Liturghii).
Mărturisirea, publicată în 1645, a fost apoi editată în întreaga Europă în limbile greacă, latină, germană și rusă.
Cu aceste modificări, ea a fost recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei în anul 1643.
În anul 1672, Sfântul Sinod al Bisericii Ierusalimului a adoptat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă drept catehism oficial.
În limba română, prima ediție a Mărturisirii Ortodoxe a apărut în anul 1699.
Unii teologi ortodocși contemporani, precum Vasili Krivoșein, George Florovski sau Christos Yannaras, precum și unii teologi români, consideră că Petru Movilă a fost puternic marcat de influența occidentală, îndeosebi cea latină și că Mărturisirea de credință introducea în Biserica Ortodoxă nu doar învățături latinizante (cele sancționate în Sinodul de la Iași), ci și stilul scolastic de expunere a credinței, străin de experiența ortodoxă.
Potrivit altor teologi și autori ortodocși, influența apuseană în scrierile și activitățile mitropolitului nu a afectat însă fondul învățăturilor sale, care a rămas ortodox.
De asemenea, aceștia atrag atenția asupra faptului că toate aceste cărți au fost redactate tocmai pentru a sprijini și consolida credința ortodoxă pentru a-i ajuta pe ortodocși să reziste presiunii misiunilor catolice și protestante în rândul credincioșilor proprii.
Constituirea Academiei Teologice din Kiev, prima instituție teologică de nivel universitar din Ortodoxia rusă, a fost tot o încercare de a oferi teologilor din Biserica Ortodoxă o educație modernă, de un nivel comparabil cu cea a teologilor catolici sau protestanți ai vremii și a putea astfel apăra mai eficient credința ortodoxă.
Astfel, conchid aceștia, Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apărător al credinței ortodoxe, rol pe care i-l recunoaște și pentru care îl cinstește întreaga Biserică Ortodoxă.
Prăznuirea
Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei.
Prăznuirea lui se face pe 22 decembrie în Biserica Ortodoxă Română (începând din anul 1997) și pe 1 ianuarie în Biserica Ucrainei, unde el mai este pomenit și pe 6 octombrie, împreună cu ceilalți sfinți mitropoliți ai Kievului.
Scrieri
Dintre scrierile Sf. Ier. Petru Movilă actualmente disponibile pe piața românească de carte amintim:
- Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii orientale, Institutul European, Iași, f.a.
- Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ştefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași, 2002 (culegere de scrieri).
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului
Glasul al 4-lea:
Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al Neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului
lasul al 8-lea:
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Vestitorul Ortodoxiei și apărător al credinței, Arhiereul lui Hristos, Petru al Kievului, să se cinstească după vrednicie, căci patria și neamul le-a lăsat, dar nu le-a uitat, de cele lumești s-a lepădat, pe cele cerești și veșnice dobândind, de aceea se bucură împreună cu ceata ierarhilor mărturisitori ai credinței.
