Articole

Ioan Botezătorul (†36 d.Hr)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; azm.gov.ro

 

Sfântul Proroc Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul.

Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Botezătorul - foto preluat de pe basilica.ro

 

Viața Sf. Ioan Botezătorul

Nașterea

Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune.

Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru rușinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25).

Un înger pe nume Gavriil îl anunță pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată și că nevasta sa, Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan.

Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că și el și nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18).

Drept pedeapsă pentru necredința lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârșit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.

Elisabeta era mătușă sau verișoară a Maicii Domnului.

Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).

Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui.

După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta.

Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut și ea de Duhul Sfânt și a binecuvântat-o pe Maica Domnului și pe Prunc (Luca, cap. 1).

În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanții vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său.

Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan.

Cei de față au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului.

Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil.

Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului.

Din acel moment Zaharia și-a recăpătat darul vorbirii și la rândul său a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).

Când, după nașterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta și pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului.

Urmăriți cu insistență de soldați, întrucât se știa despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei.

Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod (Matei 23,35).

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 ianuarie) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Pustnicia

Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viață aspră, de post și rugăciune.

Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de pocăință) și încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeților, simbolizează stăpânirea pornirilor trupești).

Se hrănea cu lăcuste [1] și miere sălbatică [2] și își petrecea vremea în rugăciune și contemplare (Luca 1,80).

Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului avea să primească de la însuși Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toți oamenii născuți din femeie (Matei 11,11; Luca 7,28), cel dintâi între prooroci și prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1,76).

John the Baptist Preaching in the Wilderness by Anton Raphael Mengs, 1760 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

John the Baptist Preaching in the Wilderness by Anton Raphael Mengs, 1760 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Botezul lui Ioan

Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului și și-a început propovăduirea, chemând oamenii la pocăință și vestind apropiata venire a lui Mesia (Matei 3,2).

Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atrași de viața sa sfântă și de puterea cuvintelor sale, îi boteza prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curățire a păcatelor și de lepădare de ele și spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).

Îi îndemna pe toți să își părăsească păcatele, fără deosebire de condiția lor socială.

Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă și „roade vrednice de pocăință”.

Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul Avraam nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Matei 3,7-12).

Îndemna la milostenie și la o viață dreaptă și propovăduia venirea apropiată a lui Mesia.

Astfel Ioan îndemna poporul să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial, iar ostașilor să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Luca 3,11-14).

Întrebat fiind dacă nu era el însuși Mesia, Sf. Ioan arată despre sine însuși că este doar înaintemergătorul Domnului, „glasul celui ce strigă în pustie”, făcând aluzie la un fragment din profețiile lui Isaia:

Un glas strigă: „În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe, drepte și cele colțuroase, căi netede. Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit”.
(Isaia 40, 3-5).

Le precizează că botezul lui era unul pregătitor și că Cel care avea să vină era mai mare decât el:

Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.” (Luca 3,11).

Predicarea Sfântului Ioan Botezătorul de Pieter Bruegel cel Bătrân, 1566 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Predicarea Sfântului Ioan Botezătorul de Pieter Bruegel cel Bătrân, 1566 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Întâlnirea cu Mântuitorul

Pentru viața lui îngerească, Sf. Ioan s-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul a Cărui cale o pregătise și să Îl boteze în Iordan, fiind atunci și martorul descoperirii Sfintei Treimi (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).

Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează și El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaște drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – și mărturisește că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăință.

Primește însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se și aude mărturia dumnezeiască:

Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, și pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Matei 3,13-17).

Icoana rusă a Teofaniei (Mănăstirea Kirillo-Belozersky, 1497) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Icoana rusă a Teofaniei (Mănăstirea Kirillo-Belozersky, 1497) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Și mai târziu avea să-și păstreze aceeași atitudine smerită față de Mântuitorul.

Când ucenicii săi îl întreabă mai târziu despre Iisus, el reafirmă cele spuse despre Mântuitorul și se descrie pe sine doar ca „prietenul mirelui [Hristos], care stă și ascultă pe mire, [și] se bucură cu bucurie de glasul lui [3] , adăugând:

Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 29-30).

Probabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre adevărul mărturiei lui și pentru a le arăta drumul de urmat mai departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus pe doi dintre ucenicii săi ca să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care trebuia să vină, iar atunci Domnul le spune:

Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește./Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Luca 7, 22-23).

Hristos însuși mărturisește despre Ioan că a fost prooroc „și mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuți din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el”, așa cum spune Iisus (Matei 11,11).

De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduință (Matei 11,12).

El este mărturisitor al adevărului, „făclia care arde și luminează”, de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) și, cu cuvintele lui Isaia, „înger trimis înaintea feței Domnului ca să-I pregătească calea” (Luca 1,27).

Botezul Lui Hristosi - pictura de Andrea del Verrocchio si Leonardo da Vinci - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Botezul Lui Hristosi – pictura de Andrea del Verrocchio si Leonardo da Vinci – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Reproșurile adresate lui Irod

Sfântul Ioan, care se ruga și medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și își trăia viața în curăție, dobândise nu doar darul smereniei, ci și pe cel al proorociei. Îi mustra pe cei păcătoși, de orice condiție ar fi fost, cu cuvinte aspre.

Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla și Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept și sfânt și asculta sfaturile lui, dar se și temea de el, pentru că era foarte iubit de popor.

Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod.

Astfel, Ioan l-a mustrat pe față pe Irod Antipa, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4)

Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22).

De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipa și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19).

Irod Antipa l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare (Matei 14,5), ceea ce dorea și Irodiada (Marcu 6,24).

Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20).

Irod îl și ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).

"Ioan Botezătorul", pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Ioan Botezătorul”, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Moartea Sf. Ioan Botezătorul

Uciderea lui Ioan

La cererea Irodiadei, Irod Antipa l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17).

O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă și să vorbească cu el, acesta primind astfel știri din afară (Matei 11, 2).

Totuși, atunci când Irod și-a prăznuit ziua de naștere, dând un ospăț curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii, Salomeea (fiica Irodiadei) a intrat la ospăț, a dansat și i-a plăcut lui Irod și oaspeților lui.

Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”.

Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”.

Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul.

Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și rușinându-se de invitații săi, a poruncit să i-l dea.

Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou și înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul de Massimo Stanzione, 1635 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” – de Massimo Stanzione, 1635 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Rostul morții

Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului și în împărăția morților, mai înainte ca Hristos, prin patima și moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morții și a iadului și să aducă învierea și mântuirea.

„Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Puvis de Chavannes, c. 1869 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

„Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Puvis de Chavannes, c. 1869 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

După moarte

După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul și l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de știre și lui Iisus. Moaștele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.

"Salomei i se dă capul tăiat al lui Ioan Botezătorul", Onorio Marinari, anii 1670 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Salomei i se dă capul tăiat al lui Ioan Botezătorul”, Onorio Marinari, anii 1670 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Moștenirea lăsată de Sf. Ioan

Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toți creștinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieții duhovnicești. Viața lui este ea însăși un model pentru toți creștinii: trăitor în nevoință și în rugăciune, grăitor și apărător al dreptății, al fidelității în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei față de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și curățirea de orice păcate.

Întruchipare a smereniei, curăției, iubitor și propovăduitor al pocăinței, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieții monahale.

Salomeea cu capul lui Ioan Botezătorul de Caravaggio, National Gallery, Londra, c. 1607–10 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Salomeea cu capul lui Ioan Botezătorul de Caravaggio, National Gallery, Londra, c. 1607–10 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Sfintele Moaște

Părți din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

- Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia

- Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt

- Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franța

- Muzeul Benaki, Atena

- Muzeul Topkapi, Istanbul

- Moscheea Ummayazilor, din Damasc, Siria

- Mănăstirea Cetinje, Muntenegru

- Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Lipnița, jud. Constanța

În anul 2010 au fost descoperite moaște ale Sf. Ioan Botezătorul în Bulgaria, în orașul Sozopol. [4]

 

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul.

În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

- 23 septembrie – Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul

- 7 ianuarie – Soborul Sfântului prooroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)

- 24 februarie – Întâia și a doua aflare a Capului Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan

- 25 mai – A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul

- 24 iunie – Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică.

- 29 august – Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru)

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Onomastică

Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, 1.957.468 de cetățeni români, dintre care 1.429.887 bărbați și 527.581 femei, poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul.

Din totalul româncelor, 369.219 se numesc Ioana, 140.333 – Ionela, 11.323 – Nela, iar 6.706 – Ionelia. Majoritatea bărbaților se numesc Ioan – 521.561, Ion – 418.448, Ionuț – 317.270, Ionel – 146.035, Nelu – 21.847 sau Ionică – 4.726. [6]

 

Imnografie

La Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie):

Tropar, glasul al 4-lea:

Ceea ce mai înainte erai stearpă neroditoare, veselește-te; că iată ai zămislit pe sfeșnicul Soarelui, Cel ce va să lumineze toată lumea care pătimea cu nevederea. Dănțuiește Zaharia cu îndrăzneală strigând: Prooroc Celui Preaînalt este cel ce va să se nască!

Condac, glasul 1:

Se veselește luminat marele Zaharia, cu Elisabeta, soția sa cea întru tot mărită, după vrednicie zămislind pe Ioan Înaintemergătorul, pe care Arhanghelul l-a binevestit bucurându-se. Iar noi oamenii după datorie îl cinstim, ca pe un tăinuitor al darului.

La Soborul Înaintemergătorului Domnului (7 ianuarie):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ție destul îți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat și decât proorocii mai cinstit, că și a boteza în repejuni[7] pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit și celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii și ne-a dăruit nouă mare milă.

Condac, glasul al 6-lea:

De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; și slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngerești s-au spăimântat, văzându-Te și toți cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat și ai luminat toate.

La Nașterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie):

Tropar, glasul al 4-lea:

Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită și cinstită nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.

Condac, glasul al 3-lea:

Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naște, și El este plinirea a toată proorocia că pe Cel pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-și, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu prooroc, propovăduitor, împreună și Înaintemergător.

La Tăierea capului Înaintemergătorului (29 august):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului cu laude… (A se vedea mai sus )

Condac, glasul al 5-lea:

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viața cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare și vremelnică.

 

Iconografie

Dionisie din Furna [8] arată că Sf. Ioan Înaintemergătorul se zugrăvește după cum urmează:

Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde.

Se zugrăvește singur, precum și în diferite scene din Evanghelie.

Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!

În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat.

Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, amintind de viața sa îngerească.

Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc diferitele scene și minuni din viața Înaintemergătorului. [9]

Poate cea mai cunoscută reprezentare a sa este cea de la Botezul Domnului, când este zugrăvit botezându-L pe Hristos.

Atunci Domnul este zugrăvit intrat în râul Iordan până la brâu, iar pe lângă El niște pești.

Sf. Ioan ține mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă este întinsă în sus; ține un toiag de cioban.

Dionisie insistă că aici Sf. Ioan nu trebuie zugrăvit ca purtând ceva (de ex. o cochilie) în mâna dreaptă, cu care-L botează pe Domnul, ci doar mâna goală.

Peste Domnul se coboară Duhul Sfânt în chip de porumbel, iar deasupra este cerul deschis, și se aud cuvintele:

Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Carele am binevoit”, iar în jur sunt îngeri, stând cuviincios, cu mâinile ascunse sub veșminte, și mai în jos este reprezentat un bătrân în pielea goală, culcat, privind înapoi cu teamă, spre Hristos, care ține un potir din care toarnă apă (probabil o reprezentare antropomorfă a râului Iordan).

O altă reprezentare foarte cunoscută este cea din icoana Deisis, unde el și Maica Domnului sunt zugrăviți de o parte și de alta a lui Hristos – Dreptul Judecător (aceasta se așază adesea în centrul registrului al treilea al iconostasului – cel cu reprezentările apostolilor).

În biserici, el se poate picta, după cum arată Dionisie, „în naos, spre apus, sus pe arc sau în pronaos, pe una dintre bolți, ori pe tâmplă în stânga icoanei împărătești a lui Hristos, dacă tâmpla e largă”.

Saint Jean Baptiste – foto: icones-grecques.com

 

Note

1 - Lăcustele erau între animalele considerate curate, potrivit prescripțiilor Legii Vechi: Levitic 11,21-22.

2 - Mierea era un aliment consumat, recomandat și apreciat foarte mult: I Regi 14,27; Psalmi 19,10; Pilde 16,24; 24,13; 27,7, Cântarea Cântărilor 5,1.

3 - Imaginea lui Hristos-Mirele și pe cea a „prietenilor mirelui” se regăsește și la Matei 9, 15, Matei 25 și Marcu 2, 19-20. Iar mireasa lui Hristos este Biserica (Efeseni 5).

4 - Moaște ale Sf. Ioan Botezătorul, descoperite în Bulgaria, Gândul, 4 august 2010; Părticele din Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria, Theologhia, 7 august 2010; Radu Alexandru, Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul din Sozopol – Bulgaria, crestinortodox.ro; Părticele din Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria, Lăcașuri ortodoxe; Autoritățile din Bulgaria și experții Vaticanului: ”Moaștele Sf. Ioan Botezătorul sunt autentice”, Libertatea 28 august 2010.

5 - Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2, pag. 218

6 - Agenția Națională de Presă AGERPRES, accesat 7 ianuarie 2013

7 - REPEJÚNE s. v. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, zor. (DEX online) Aici arhaism poetic, face trimitere la apa repede a Iordanului.

8 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 89, 92, 107, 144, 186, 192, 198, 206, 208, 212, 213, 229, 236.

9 - Loc. cit., pp 168-170.

cititi mai mult despre Ioan Botezatorul si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

Din tradiția populară se știe că Sfântul Ioan Botezătorul este protectorul pruncilor, el ferindu-i de rele, mai ales, având grijă să nu moară nebotezați.

- Această zi este dedicată stropitului cu apă sau cu zăpadă, pentru protecția împotriva bolilor în noul an.

- Unii oameni serbează ziua de Sfântul Ioan pentru ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice

Iordăneala. Un obicei spus din bătrâni este “Iordănitul femeilor”, care este o petrecere a nevestelor.

- Femeile se adună la o gazdă, unde aduc alimente și băutură, apoi petrec până dimineața, spunând că se “iordănesc”.

Iordăneala este un obicei pe care îl întâlnim și astăzi, mai mulți tineri se trezesc de dimineață și merg la biserică să ia agheasmă.

După terminarea slujbei tinerii stropesc fiecare om care iese din biserică urându-i sănătate și fericire. Oamenii “iordăniți” îi răsplătesc pe urători cu bani, cu care aceștia chefuiesc în noaptea de Sfântul Ioan.

Udatul Ionilor. O altă tradiție pe care o întâlnim în Transilvania și Bucovina este “Udatul Ionilor”.

- În Bucovina, la porțile tuturor celor care au acest nume se pune un brad împodobit, iar aceștia dau o petrecere cu lăutari, iar în Transilvania cei care poartă acest nume sunt purtați cu mare alai prin sat până la râu, unde sunt botezați sau purificați.

- Bătrânii spun că în dimineața zilei de Sfântul Ioan fiecare om trebuie să fie stropit cu agheasmă, pentru a fi ferit de boli în decursul anului.

- Conform tradiției populare, după Sfântul Ioan se botează gerul, adică se înmoaie frigul și începe să se facă mai cald.

 

Crăciunul pe stil vechi

Obiceiurile Crăciunului pe stil vechi sunt foarte frumoase. Acesta se sărbătorește pe data de 7 ianuarie. Calendarul Iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial.

În Banat, conform tradiției, în Ajunul Crăciunului, la biserică, se aduce o buturugă de stejar care simbolizează credința în mai mulți zei vechi, precum zeul soarelui și al focului, dar și căldura pentru Pruncul Sfânt Iisus.

Această buturugă se taie din pădure înainte de răsăritul soarelui, în ziua de ajun și este dusă la biserică de cel mai bătrân bărbat din sat.

După ce ajunge în biserică este sfințită de către preot. Seara se dă foc la buturugă iar creștinii se strâng în jurul focului, cântă colinde și cinstesc pahare cu vin și țuică în numele Mântuitorului.

- Tradiția spune că toți membrii familiei trebuie să mănânce pe jos, pe așternut de paie sau de fân.

- Gospodinele pregătesc pentru această zi, tradiționala prăjitură din foi de aluat fraged, cu multă nucă în care ascund o monedă. Cine va găsi bănuțul, va fi fericit și sănătos tot anul.

- Un alt obicei este acela că masa de Crăciun trebuie să includă bucate specifice, cum ar fi haladeț (o piftie specială, care se servește cu hrean), lapsa (tăiței fierți în supă de pasăre), sărmăluțe în foi de varză. Bineînțeles că nu lipsește nici peștele și tradiționalii cozonaci cu nucă sau colțunași cu brânză.

- Înainte de a se așeza la masă, se leagă picioarele mesei cu lanțuri, este un obicei care alungă toate relele din ogradă și din casă.

- Imediat după masă încep să sosească și colindătorii, care cântă în casă în fața icoanei.

Epifania

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Ev. Matei 3, 13-17

În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el.

Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuiță să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?

Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.

Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.

Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.

 

Epifania

Epifania (gr. Ἡ Ἐπιφάνεια — Epifaneia = arătarea) sau Teofania sau Botezul Domnului (gr. Τὰ Ἐπιφάνεια, τὰ ἅγια θεοφάνεια τοῦ κυρίον — Ta Epifaneia, Ta agia Teofaneia tou Kiriou = Epifania, Sfânta Arătare a Domnului; slv. Bogoiavlenie Gospodnia = Arătarea Domnului) este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie.

Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3,13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3,21-22).

Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.

Fiindcă Botezul era numit în grecește și φωτισμός (gr. fotismos = luminare), Botezul Domnului s-a numit și sărbătoarea luminilor (lat. dies luminum), cum s-a păstrat și în cărțile de slujbă ortodoxe.

Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Botezul lui Hristos

În această zi se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos.

Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie.

În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor.

Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.

 

Epifania

Această sărbătoare mai este uneori numită și Epifania.

Unii consideră că acest nume ar fi preluat din vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeași zi care comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus.

Totuși, termenul de „Epifanie” apare și în cadrul slujbelor ortodoxe.

Inițial exista un singur praznic creștin la care se sărbătorea arătarea lui Dumnezeu lumii, în forma umană a lui Iisus din Nazaret.

Acesta includea sărbătoarea Nașterii Domnului, Închinarea Magilor și toate evenimentele din copilăria lui Hristos, cum ar fi Tăierea împrejur a Domnului și Întâmpinarea Domnului, împreună cu botezul Lui în Iordan de către Ioan.

Fără îndoială că această sărbătoare, la fel ca și Paștile și Cincizecimea, a fost înțeleasă ca o împlinire a unei sărbători evreiești precedente, în acest caz Sărbătoarea Luminilor.

Botezul Domnului - pictura de Andrea del Verrocchio si Leonardo da Vinci - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Botezul Lui Hristos - pictura de Andrea del Verrocchio si Leonardo da Vinci – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Sărbătorirea

Slujba Botezului Domnului este organizată în același fel cu aceea a Nașterii.

Istoric vorbind, slujba Crăciunului a fost stabilită mai târziu.

Se citesc Ceasurile și se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii se face slujba Vecerniei.

Privegherea este alcătuită din Miezonoptică și Utrenie.

Liturghia începe cu psalmi de slavă și laudă, în locul celor trei Antifoane obișnuite.

Versetul botezului de la Galateni 3,27 înlocuiește din nou Trisaghionul.

Câți în Hristos v-ați botezat,
în Hristos v-ați și-mbrăcat
Aliluia!

Evanghelia citită la toate aceste slujbe vorbește despre Botezul Domnului în râul Iordan.

Apostolul care se citește la Sfânta Liturghie vorbește despre consecințele arătării Domnului ca Epifanie.

Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este sfințirea mare a apei, ea urmează Sfintei Liturghii a ajunului și Sfintei Liturghii din ziua praznicului.

Totuși, în cele mai multe parohii, aceasta se face doar atunci când sunt prezenți cea mai mare parte a credincioșilor.

Sfințirea atestă faptul că omenirea și întreaga Creație au fost făcute pentru a se umple de prezența sfințitoare a lui Dumnezeu.

Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.

 

Cuvânt la Botezul Domnului

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, viețuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-și înaintea oamenilor puterea și înțelepciunea dumnezeirii Sale, până la vârsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rânduiala de dascăl sau de preot.

Pentru aceasta nici Domnul Hristos, până la acești ani, nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu și Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile până ce s-a împlinit numărul anilor Lui.

El viețuia în Nazaret, cu Preacurata Sa Maică și cu Iosif, părutul Său tată, care era lucrător de lemn și cu care lucra împreună.

După moartea lui Iosif, singur Domnul făcea acel lucru de mână, câștigând prin osteneală, hrana pentru El și pentru prea iubita Sa maică, ca să ne învețe pe noi a nu ne lenevi și nici a mânca pâinea în zadar.

Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani și venind vremea dumnezeieștii Lui arătări – precum zice Evanghelia –, ca să se arate lui Israel: A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimițându-l pe el ca să boteze cu apă.

Deci, i-a pus un semn încredințat după care putea să cunoască pe Mesia, Cel care a venit în lume, precum singur Botezătorul întru a sa bună vestire spune, zicând:

Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorându-se și rămânând peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt.

Deci, ascultând Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit în părțile Iordanului, propovăduind botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor.

Pentru că el era acela de care mai înainte a zis Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui.

Deci, veneau la dânsul toată latura Iudeei și a Ierusalimului, și se botezau toți de la dânsul, în râul Iordanului, mărturisindu-și păcatele.

Atunci a venit și Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan.

El a venit într-acea vreme, după ce Ioan spusese mai înainte poporului despre El, zicând:

Vine în urma mea Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.

După aceste cuvinte, a venit Iisus ca să Se boteze, cu toate că nu-I trebuia aceasta, ca unul Care era preacurat, fiind născut din Preacurata și Preasfânta Fecioară, El însuși fiind izvorul a toată curăția și sfințenia.

Însă Cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea a venit la râu ca să le spele pe ele cu Botezul.

A venit la ape ca să sfințească firea lor; a venit să Se boteze ca să ne pregătească nouă baia sfântului Botez.

A venit la Ioan, pentru ca acesta să fie pentru dânsul martor nemincinos, văzând pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste Cel pe Care-L boteza și auzind glasul Tatălui de sus.

Iar Ioan se sfia de El, zicând:

Eu am trebuință să mă botez de Tine și Tu vii la mine.

Căci Ioan cu duhul L-a cunoscut pe El; pentru că mai înainte cu 30 de ani a săltat de bucurie în pântecele maicii sale; deci, avea trebuință de botezul Lui, ca cel ce era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc.

Iar Domnul a zis:

Lasă acum, că așa se cade a împlini toată dreptatea.

Prin dreptate înțelege aici Sfântul Ioan Gură de Aur poruncile lui Dumnezeu; ca și cum ar fi zis:

De vreme ce toate câte le poruncește legea le-am săvârșit și singură aceasta a rămas, adică să Mă botez; deci, Mi Se cade să o săvârșesc și pe aceasta”.

Iar botezul lui Ioan era porunca lui Dumnezeu, precum el zice:

Cel ce m-a trimis ca să botez cu apă, Acela mi-a zis.

Deci, cine l-a trimis?

Arătat este că a fost însuși Dumnezeu, cum zice însăși Scriptura:

A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan”.

Deci, Iisus, fiind în vârstă de 30 de ani, S-a botezat pentru că omul de la această vârstă se pleacă cu înlesnire către tot păcatul.

Așa grăiau Ioan Gură de Aur și Teofilact, cum că cea dintâi vârstă a copilăriei are multă neștiință și zburdălnicie, a doua vârstă, a tinereților, se aprinde de poftă trupească, iar vârsta de 30 de ani, a bărbatului desăvârșit, este a iubirii de aur, a măririi deșarte, a iuțimii, a mâniei și a tuturor păcatelor.

Pentru aceasta Hristos Domnul a așteptat botezul până la această vârstă, ca să împlinească legea cu toate vârstele, să sfințească firea noastră și să ne dea putere, ca să biruim patimile și să ne ferim de păcatele cele de moarte.

Iar după Botezul Său, Domnul a ieșit îndată din apă, adică n-a zăbovit; căci se povestește că Sfântul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza de dânsul, îl afunda până la cap și-l ținea astfel până ce-și mărturisea toate păcatele sale și numai după aceea îi afunda și capul și îl lăsa să iasă din apă; pentru aceasta, zice Evanghelia, că a ieșit îndată din apă.

Și ieșind Domnul din râu, I s-au deschis cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât spre Domnul, Cel ce S-a botezat, arătându-Se în chip de porumbel.

Precum în zilele lui Noe, porumbița a vestit micșorarea apelor, tot asemenea și încetarea înecării păcatului a însemnat-o porumbelul.

Iar Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că acea pasăre este curată, blândă, iubitoare de oameni, fără de răutate și nu stă în locuri necurate.

Tot asemenea și Duhul Sfânt este izvorul curăției, noianul iubirii de oameni, învățătorul blândeții, rânduitorul binelui și fuge de la cel care șe tăvălește în tina cea necurată a păcatului, fără de pocăință.

Și pogorându-Se Duhul Sfânt ca un porumbel spre Domnul nostru Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând:

Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.

Aceluia deci, se cuvine mărirea și stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.

Botezul Lui Isus Hristos, pictura de Piero della Francesca, c. 1448–50 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Botezul Lui Isus Hristos, pictura de Piero della Francesca, c. 1448–50 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Imnografie

Tropar, Glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit Ție,
Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
și Duhul în chip de porumbel a adeverit
întărirea cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,
și lumea ai luminat, slavă Ție!

Condac, Glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi lumii
și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi,
care cu cunoștință Te lăudăm.
Venit-ai și Te-ai arătat,
Lumina cea neapropiată.

 

Tradiții de Bobotează

Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, episcopul sau preotul (în sate) face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din acel loc.

După sfințirea apei, episcopul sau preotul aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios).

Un număr de bărbați mai destoinici pornesc apoi să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate.

Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului.

În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți.

Tradiția s-a păstrat până în ziua de astăzi.

foto : ziarulunirea.ro - preluat de pe acasalaromani.ro

foto : ziarulunirea.ro – preluat de pe acasalaromani.ro

În această zi, Ioan Botezătorul îl botează pe Iisus în apa Iordanului. Tot acum se ţine şi sărbătoarea Botezului, una dintre cele şapte Taine, cea fără de care nu este posibil să fii creştin.

Ca orice sărbătoare mare, Boboteaza începe din ajun.

În ajun oamenii postesc.

Sacrificiul postului le aduce bogăţie.

În anumite locuri, înainte să mănânce, femeile adună cenuşa din vatră; o vor risipi primăvara pe câmp, zicând:

Cum n-am mâncat eu în dimineaţa ajunului de Bobotează, aşa să nu-mi mănânce lighioanele roadele.“

Sub faţa de masă pun sare şi mei, tărâţe şi fân.

Preotul trece cu agheasmă din casă în casă.

Hainele bune sunt întinse prin casă să le stropească preotul cu apă sfinţită; în felul acesta sunt ferite de molii.

Copiii nu sunt bătuţi ca să nu facă bube peste an.

Femeia nu se ceartă cu bărbatul.

Ca să nu se înmulţească purecii, nu se cerne făină.

Oamenii încearcă să-şi afle viitorul.

Iar se deschid cerurile.

Se spune că în noaptea de Bobotează plesnesc de ger ouăle de corb şi puii de corb îşi deschid aripile, încercând să zboare.
În ziua de Bobotează se sfinţesc apele.

Se face agheasmă mare undeva, lângă o apă.

Oameni iau agheasmă, îşi stropesc gospodăria şi păstrează ce-a mai rămas.

Se zice că atunci când preotul aruncă în apă crucea dracii ies din apă şi o iau la fugă pe câmp.

Nu-i văd decât lupii, care se iau după ei, le rup pântecele şi le varsă maţele.

Sunt buni la câte ceva şi lupii…

În Bucovina, când preotul trece pe la casele oamenilor de Bobotează, femeile leagă la crucea purtată de el fire de in şi de cânepă.

Din aceste fire Maica Domnului va face o plasă pe care o va trece de trei ori prin Iad, salvând sufletele care se vor agăţa de ea.

Sufletele rămase în Iad vor fi mâncate de draci.

Apoi, dracii se vor mânca între ei până rămâne numai unul, Scaraoţchi.

Legat de un stâlp în mijlocul Iadului, el va muri de foame.

Aşa se va curăţi lumea de tot ce e necurat şi vor rămâne numai drepţii cu Dumnezeu şi cu îngerii.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor româneşti (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Botezul Domnului”, sfârșitul secolului al XIX-lea, Moldova de Nord, clasată în categoria juridică Tezaur - Colecția Muzeului Național al Țăranului Român - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe lemn cu tema „Botezul Domnului”, sfârșitul secolului al XIX-lea, Moldova de Nord, clasată în categoria juridică Tezaur – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești românești

Boboteaza – Botezul lui Ioan și Botezul Bisericii

Ceea ce s-a întâmplat cu paștele iudaic, se întâmplă și cu botezul.

La Cina cea de Taină întâlnim și paștele iudaic și paștele nostru; Hristos a pus capăt celui dintâi și i-a dat început celui de-al doilea.

Și acum la râul Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în același timp a deschis ușile botezului Bisericii.

Botezul lui Ioan era un botez de pocăință, care îi făcea pe oameni să-și osândească păcatele lor.

Acest botez nu era o taină, ci un ritual, pentru că nu ierta păcatele.

Dar de ce n-a botezat Hristos, ne-o spune însuși sfântul Ioan când zice :

Acela vă v-a boteza cu Duh Sfânt și cu foc“.

Dar Duhul Sfânt nu fu­sese încă dat.

Acesta ne-a fost dat de Hristos însuși, de sus, de la Tatăl venind în lume la Cincizecime.

Apostolii trebuiau să se îmbrace mai întâi ei înșiși cu toată puterea Du­hului, cum s-a și întâmplat la Cincizecime, ca apoi ei să boteze cu apă și cu Duh Sfânt, cum au și făcut începând după Pogorâre când s-au botezat adăugându-se apostolilor “ca la trei mii de suflete“.

Cu botezul lui Ioan s-a botezat și Mântuitorul, dar nu pentru că El avea nevoie de curățire de păcate, fiind Dumnezeu-Omul, ci pentru a ne arăta importanța și lucrarea botezului pe care îl va institui și a împlini Legea, ca să se descopere lumii taina lui Dum­nezeu cel în Treime închinat, în numele Căruia să ne botezăm și noi. Taina botezului a fost instituită de Hristos însuși îndată după învierea Sa din morți, odată cu trimiterea apostolilor la propovăduirea Evangheliei către neamuri:

Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“.

Hristos se afundă în Iordan și Duhul pogoară peste ape.

A tre­buit să se scufunde Fiul în firea omenească și prin ea în apă, pen­tru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne înălțăm spre viața Sa dumnezeiască în Duhul Lui cel Sfânt.

În Cuvântul întrupat, apa și Duhul se unesc din nou.

În această zi, preoții sfințesc apele.

Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau și își stropesc casele și vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac.

În satele și orașele așezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot în apa înghețată.

Cel care va reuși , va avea parte numai de bine.

Oricum, se spune că acel ce se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile și că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies și fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuți, îi pot vedea doar lupii.

Bătrânii spun că dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine și pește.

Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificație, de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar și de atragere a belșugului

De obicei, în această perioadă este foarte frig, de aici și expresia “gerul Bobotezei”, care, potrivit tradiției, este un semn de belșug pentru tot anul.

În tradiția populară românească Boboteaza mai este denumită și Sărbătoarea Iordanului și este o sărbătoare dedicată purificării apelor și a naturii.

- Conform tradiției ortodoxe, creștinii trebuie să mănânce grâu fiert și să se bea vin roșu, dar numai după ce au ținut post negru și după ce preotul le-a sfințit casa. Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului.

- În ziua de Bobotează, tinerii merg pe la casele oamenilor și le colindă animalelor pentru sănătatea și rodul acestora.

- Peste obiceiurile creștine de sfințirea apelor s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi: afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote.

- Se crede că, dacă în dimineața Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcați cu promoroacă, aceștia vor avea rod bogat.

- Un alt obicei spune că femeile nu au voie să spele rufele timp de 8 zile, pentru a nu spurca apele abia sfințite.

- Dacă este frig se pregătește o cruce de gheață, pentru a marca locul slujbei și la sfârșit, preotul aruncă în apă o cruce de lemn. Mai mulți bărbați se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea va avea noroc tot anul.

- Cei necăsătoriți, dacă se împiedică și cad pe gheață în ziua de Bobotează este semn sigur că se vor căsători în acel an.

- Boboteaza încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și are, pe lângă înțelesurile creștine – momentul nașterii spirituale a Mântuitorului, trăsături de mare sărbătoare populară.

preluat de pe azm.gov.ro

În localitățile așezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau pe țărmul mării, se obișnuiește că preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar înghețată, după care sar câțiva flacăi curajoși pentru a o aduce înapoi.

În toate bisericile ortodoxe, preoții fac agheasmă (apă sfințită), cu care “botează” apele, oamenii, animalele și casele.

Înainte de regimul comunist, această datină exista și la București, Patriarhul coborând Calea Victoriei de la Palatul regal până la Dâmbovița, unde pocăiții, îmbrăcați în halaturi albe, se aruncau în apa înghețată pentru a o ridica.

Această tradiție face parte din multe altele în legatură cu Boboteaza, încărcate de practici magice și obiceiuri agrare preluate în creștinism din tradițiile anterioare, precum fertilitatea, purificarea, cinstirea apei și a focului.

Boboteaza este astfel și o sărbătoare dedicată purificării naturii, și mai ales a apelor, de forțele răului.

Acum se colindă, se prevestește cum va fi vremea în noul an, sau cum va fi recolta.

Se crede că în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobișnuite.

Peste obiceiurile creștine ortodoxe de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote.

Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului.

Tradiția ortodoxă cere ca acum să se mănânce piftie și grâu fiert și să se bea vin roșu

preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Botezul Domnului si pe: basilica.rodoxologia.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

 

De la Giotto la Rubens: Botezul Domnului în pictură

Master of St. Bartholomew Altar. Baptism of the Lord. Oil on panel, circa 1485-1500. - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Master of St. Bartholomew Altar. Baptism of the Lord. Oil on panel, circa 1485-1500. – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

El Greco. Baptism of the Lord. Oil on canvas, 1600. - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

El Greco. Baptism of the Lord. Oil on canvas, 1600. – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Giotto. Baptism of the Lord. Fresco, 1305 - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Giotto. Baptism of the Lord. Fresco, 1305 – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Domenico Ghirlandaio. Baptism of the Lord, fresco, 1486-1490 - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Domenico Ghirlandaio. Baptism of the Lord, fresco, 1486-1490 – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Cima da Conegliano. Baptism of the Lord, oil on canvas, 1492 - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Cima da Conegliano. Baptism of the Lord, oil on canvas, 1492 – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Bartolome Murillo. Baptism of the Lord, oil on canvas, 1655 - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Bartolome Murillo. Baptism of the Lord, oil on canvas, 1655 – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Peter Paul Rubens. Baptism of the Lord, oil on canvas, 1605 - foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Peter Paul Rubens. Baptism of the Lord, oil on canvas, 1605 – foto preluat de pe www.liturgicalartsjournal.com

Apostolul Ștefan Întâiul-mucenic (Secolul I)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Apostolul Ștefan (Întâiul-mucenic)

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Ștefan Întâiul-mucenic (din grecește Στέφανος, „coroană”) a fost unul din primii convertiți creștini dintre evreii greci, unul din primii șapte diaconi hirotoniți de Apostoli și primul mucenic al Bisericii Ortodoxe.

Biserica pomenește mucenicia Sfântului Ștefan la 27 decembrie, aflarea moaștelor la 15 septembrie și mutarea moaștelor lui la Constantinopol pe 2 august.

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ștefan era un evreu din provinciile grecești, rudă cu Sfântul Pavel și a fost unul din primii șapte diaconi hirotoniți de Apostoli pentru a sluji Biserica din Ierusalim (apoi fiind făcut arhidiacon).

Asterias spune: Sfântul Ștefan a fost „punctul de plecare al martirajului, dascălul suferinței pentru Hristos, temelia dreptei mărturisiri, odată ce Ștefan a fost primul care și-a vărsat sângele pentru Evanghelie”.

Duhul Sfânt a lucrat cu putere prin credința lui, permițându-i să facă multe miracole și întotdeauna i-a învins pe evreii care îl provocau la discuții.

Evreii, în ura lor față de Ștefan, au mințit poporul, dar Sfântul Ștefan, cu fața strălucitoare, a reamintit poporului minunile lui pe care Dumnezeu le făcuse prin el și chiar i-a certat pe evrei pentru uciderea lui Hristos cel nevinovat.

Poporul era foarte furios din cauza a ceea ce credea că este o blasfemie și „scrâșneau din dinți” către Ștefan. Atunci l-a văzut el pe Hristos în rai și a povestit oamenilor ce vedea.

Auzind acestea, evreii l-au scos în afara porților orașului și l-au lapidat (ucis cu pietre), în timp ce ruda sa Saul (devenit mai târziu Sf. Apostol Pavel) păzea hainele celor ce îl omorau pe Ștefan.

Mai departe de locul lapidării, pe un deal, stăteau Fecioara Maria și Sfântul Ioan Evanghelistul, care au asistat astfel la primul martirizat pentru Fiul lui Dumnezeu și care s-au rugat pentru Ștefan în timp ce era lapidat.

Acest martiraj a avut loc la aproape un an de la Pogorârea Duhului Sfânt.

 

Moaștele

Moaștele Sfântului Ștefan Întâiul-mucenic au rămas la picioarele dealului timp de două zile, chinuitorii lui crezând că vor fi mâncate de câini.

Dar în a doua noapte, Gamaliel – învățător al Legii pentru Apostolul Pavel și Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret și au dus trupul pe proprietatea lor din Cafargamala (azi Beit Jamal, situat la cca 30 km V de Ierusalim) unde l-au îngropat.

De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel și cu Gamaliel însuși după adormirea sa.

După mulți ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ștefan s-a pierdut, până în 415 când Gamaliel i-a apărut de trei ori Părintelui Lucian, preot în Cafargamala.

El i-a arătat Părintelui Lucian locul de îngropare și toate cele legate de acesta. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului ca să dezgroape sfinții din mormintele lor de unde o mireasmă puternică și dulce umplea peștera.

Moaștele Sfântului Ștefan au fost duse în Biserica de pe Muntele Sion din Ierusalim cu multă cinstire la 26 decembrie 415, pentru privegherea de pomenirea muceniciei lui, 27 decembrie.

Mulți bolnavi au fost vindecați de moaștele lui. Celelalte trei moaște au fost puse într-o biserică dintr-o peșteră din partea de sus a unui deal. Ulterior, aceste moaște au fost duse la Constantinopol.

 

Slujba Sfântului Ștefan

Tipicul slujbei

Tipicul slujbei Sf. Apostol, Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan din 27 decembrie combină slujba Sfântului cu a Praznicului Nașterii Domnului. Amândouă sunt în Minei:

- Vecernie Mare cu Vohod, Paremii și Litie.

- Utrenie cu Polieleu, Mărimuri.

- Antifonul 1 al Glasului 4.

- Evanghelia Utreniei: Luca 21, 12-19.

- Catavasiile Nașterii.

- În loc de “Ceea ce ești mai cinstită…” se cântă Troparele Pesnei a 9-a din Canonul Nașterii.

- La Liturghie:

* Antifoane obișnuite

* “Sfinte Dumnezeule”.

* Apostol: Fapte 6, 8-15; 7, 1-5 și II Timotei 3, 1-9.

* Evanghelie: Matei 21,33-44 și Matei 12,15-21.

* Axionul Nașterii.

 

Imnografie

La 27 decembrie

Tropar (glasul al 4-lea):

Cu nevoință bună te-ai nevoit, întâiule mucenice al lui Hristos și apostole și păgânătatea tiranilor ai vădit, căci cu pietre fiind ucis de mâinile celor fără de lege, cunună ai luat din dreapta cea de sus și către Dumnezeu ai glăsuit, strigând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.

Condac (glasul al 8-lea):

Stăpânul nostru ieri a venit la noi cu trup, iară astăzi sluga Lui a ieșit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se și sfârșește întâiul mucenic și dumnezeiescul Ștefan.

La 2 august

Tropar (glasul al 4-lea):

Cu împărătească cunună a fost încununat creștetul tău, din chinurile cele pe care le-ai răbdat pentru Hristos Dumnezeu, întâi-pătimitorule între mucenici. Că tu, mustrând nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.

Condac (glasul al 8-lea):

Întâi tu ai fost semănat pe pământ de cerescul Lucrător de pământ, prealăudate. Cel dintâi tu pe pământ ți-ai vărsat sângele pentru Hristos, fericite. Cel dintâi tu cunună de biruință de Dânsul ai fost încununat în ceruri, începătorule al pătimitorilor, purtătorule de cunună, cel ce mai înainte decât mucenicii ai pătimit.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 149, 153, 194), arată că Sf. Apostol, Întâiul-mucenic și Arhidiacon Ștefan trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, fără barbă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice, sau purtând veșmintele diaconești.

Iar mucenicia lui se reprezintă astfel: în centru, Sfântul Mucenic Ștefan este bătut și omorât cu pietre, iar Apostolul Pavel este reprezentat tânăr, fără barbă, cu capul acoperit de o glugă, stând deoparte și păzind hainele ucigașilor.

Sfântul Ştefan (n. 1 - d. 34/35) după Noul Testament a fost Arhidiacon iudeu (evreu) din Ierusalim care a fost primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim - (Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Peste 460.000 de români îl au ca patron spiritual pe Sfântul Ştefan

 

Viața Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan

Martiriul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan - foto preluat de pe doxologia.ro

Martiriul Sfântului Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – foto preluat de pe doxologia.ro

Domnul nostru Iisus Hristos, după săvârșirea tainei mântuirii noastre, înălțându-se la cer, și pe Sfântul Duh, Care de la Tatăl purcede trimițându-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintâi începând a se înmulți, au cârtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfânta Scriptură îi numește limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese ușa credinței și încă nu li se propovăduise cuvântul mântuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ștefan au început a se primi păgânii în Biserica celor credincioși, dintre care cel dintâi a fost Cornelie Sutașul. Pe acesta botezându-l Sfântul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbații care nu erau iudei. De acea cârteau asupra lui Petru, până când le-a spus lor despre pânza cea arătată din cer și atunci au tăcut și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Că și limbilor le-a dat Dumnezeu pocăință în viață. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cârteau asupra evreilor, în vremea Sfântului Ștefan, ci acei care erau dintre evrei și aveau aceeași lege dată de Moise și erau risipiți prin toate țările, precum și Sfântul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminții, care sunt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu și credința și obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dânșii, ierusalimiteni.

Astfel zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elinește, pentru că aceștia fiind evrei, vorbeau elinește”. Niște elini ca aceia, care erau risipiți, au făcut cârtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică și mai de pe urmă din hrană și din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinți Apostoli, adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviință nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu și a sluji meselor. Căutați dar, fraților, dintre voi șapte bărbați mărturisiți, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni și în predicarea cuvântului. Și a plăcut cuvântul acesta al Sfinților Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părțile elinilor, că și numele lor nu sunt evreiești, ci elinești. Precum Ștefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credință și la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părțile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe acești șapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mâhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea și așa să se potolească mâhnirea lor și să înceteze cârtirea. Pe aceștia alegându-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se și-au pus mâinile peste dânșii și i-au făcut diaconi. Ștefan, fiind plin de credință și de putere, era cel dintâi dintre dânșii, pentru aceea și arhidiacon a fost numit, făcând semne și minuni mari în popor, pe care nu le pomenește Scriptura, ca și despre Însuși Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris câte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărțile ce s-ar fi scris.

Însă fără îndoială vom zice că Sfântul Ștefan, fiind asemenea cu apostolii și punându-și mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoși. Fiind și bărbat puternic în lucru și în cuvânt, întărea pe credincioși în credință, mustra pe iudeii cei necredincioși, spunându-le din lege și din prooroci, că din zavistie și din nedreptate au omorât pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aștepat din veac. Odată, făcându-se întrebare între iudei, farisei și saduchei și între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alții amăgitor și alții că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Ștefan, stând la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicând: Bărbați, frați, aflați pentru ce s-au înmulțit răutățile între voi și s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile și S-a pogorât pentru păcatele noastre și S-a născut din Sfânta și Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputințele noastre le-a luat și bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproși i-a curățit și dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dânsul, grăind împotrivă și hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagogă ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, a celor din Cilicia și din Asia, întrebându-se cu Ștefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor își aveau în Ierusalim adunările lor deosebite și erau afară de sinagogile cele mari evreiești și o mulțime de sinagogi ale altor limbi – sau evreii care viețuiau între alte neamuri – pentru că evreii din fiecare latură își trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să învețe legea lui Dumnezeu. Încă și ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau și învățau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbați cu bună cuviință dintre toate limbile cele de sub cer. Adică părteni, mideni, elamiteni și ceilalți, evrei ce viețuiau în Pârtia, în Midia, în Elamitia și în celelalte laturi, după cum scrie acolo și care veniseră în Ierusalim la praznic.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor și a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povestește că era între evrei un neam deosebit, care își trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiți de Pompei al Romei și după aceea li s-au dăruit libertate și se numeau liberi, sau slobozi, așa zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Libertinii cei ce au fost dăruiți cu libertate de romani, așa se numesc, căci cum erau acolo mulți străini, așa aveau și adunările unde se cuvenea a se citi legea și a face rugăciunile”. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor și altele, întrebându-se cu Sfântul Ștefan, nu puteau sta împotriva înțelepciunii și a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfântul Ștefan biruia cu cuvântul adevărului în acea vreme trei părți din toată lumea, a Europei, a Asiei și a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniți din Roma, care este în părțile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei și prin alexandrini, care erau din părțile Africii.

Aceștia, neputând a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decât soarele, s-au aprins de mânie și, cuprinzându-i zavistia, au invitat pe niște bărbați, care iubeau minciuna, să spună la sinagogă cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ștefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Cu acest fel de vicleșug tulburând poporul, pe bătrâni și pe cărturari, au răpit pe Sfântul Ștefan și l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor și a toată mulțimea învățătorilor de lege. Apoi au pus înainte și martori mincinoși, zicând: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și a Legii, că l-am auzit și pe el zicând că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6, 11-14).

Sfântul Ștefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigașe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feței lui, și toți cei ce ședeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut fața lui ca fața îngerului. Și a zis arhiereul: Oare sunt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfântul, deschizându-și gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întâi a primit făgăduința venirii lui Mesia și le-a spus istoria până la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie și cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoși, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vârtos adeverind că părinții lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinții noștri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o și s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpând acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca și cum ar fi zis: Nu-mi este cu neștiință locul cel sfânt, cel rânduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înțelept și cu slava Domnului cea arătată în nor sfințit. Cinstesc locașul cel făcut din mâini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voiește mai vârtos a petrece în locurile cele nemateriale și nefăcute de mână, adică în sufletele omenești cele curate. Cel Preaînalt nu viețuiește în bisericile cele făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun și pământul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?, grăiește Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut acestea toate?”.

Apoi, umplându-se de râvna dumnezeiască, precum și Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânșii: Voi cei tari la cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt, precum părinții voștri așa și voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinții voștri? Și au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel așteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfântului au pornit spre nespusă mânie pe arhiereu, pe cărturari și pe tot poporul cel înrăutățit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuțeau în inimile lor și scrâșneau cu dinții asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăție și de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă și cu credință neîndoită nădăjduia a o dobândi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca și cum ar fi ieșit din trup și ar primi răsplătirea. Deci a văzut și pe Iisus Hristos, Stăpânul și Domnul său, ca și cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo și sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinților a nu arăta la alții descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfântul Ștefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioșii în credință, iar necredincioșii să se rușineze. Încă și pentru a adeveri și pe ceilalți mucenici, ce vor veni după dânsul, că celor ce mor pentru Hristos mucenicește, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălțime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoințe așteaptă și singură slava Domnului întâmpina pe mucenic în porțile cerești.

Pentru aceea întâiul mucenic, netăcînd, vestește ceea ce vede, ca și cum ar chema după sine și pe alții, către aceeași cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învățaseră a ucide pe prooroci și care îndrăzniseră și asupra Domnului, împlinitorul legii și al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfântul Ștefan, singuri fiind mincinoși, ci strigând cu glas mare, își astupau urechile și au pornit cu un suflet și-au pus asupra lui mâinile cele ucigașe. Apoi, scoțându-l din cetate – precum mai întâi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă. Martorii cei mincinoși și ucigașii, pentru ca să le fie mai ușor a arunca cu pietre asupra sfântului, s-au dezbrăcat de hainele lor și le-au pus lângă picioarele unui tânăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie și de o seminție cu cel ce se ucidea, mai mult se iuțea asupra lui, râvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ștefan și cum Sfântul Ioan Gură de Aur grăiește despre aceasta: „Îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ștefan, dar și așa a aflat că să-l ucidă cu mâini multe, care erau ale martorilor mincinoși, ale căror haine le păzea Saul”.

Deci, fiind ucis Sfântul Ștefan în valea lui Iosafat – care este între Eleon și între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor, ce avea mulțime de pietre pe lângă mal – stătea de departe pe o piatră Preacurată Fecioară, cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, privind de sus și rugându-se cu sârguință către Domnul și Fiul său ca să-l întărească în răbdare și să primească sufletul lui în mâinile Sale. O! cât îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfântului, întâiului mucenic și Arhidiacon Ștefan, deși era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălțimile cele cerești, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pământești, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburând asupra lui și cu totul roșindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind și din legăturile cele firești dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau și mai cu sârguință se rugă pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primește sufletul meu!”. Iar pentru ei, plecându-și genunchii și cu glas mare strigând, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Aceasta zicând, a adormit.

Astfel s-a săvârșit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu niște trandafiri roșii, prin sângerarea de pietre, întâiul mucenic și a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul și Împăratul slavei, ca să împărățească împreună cu El întru împărăția cea nesfârșită. El fusese ales arhidiacon de Sfinții Apostoli, îndată după Pogorârea Sfântului Duh și a pătimit în același an după Înălțarea Domnului, în ziua de douăzeci și șapte a lunii decembrie, având de la nașterea să mai mult de treizeci de ani. Era frumos la față, dar mai frumos cu sufletul.

Sfântul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor și a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învățător al legii evreiești din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis niște bărbați cinstiți și credincioși și, luând în taină moaștele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala și acolo le-a îngropat cu cinste, făcând deasupra lui mare plângere. „Căci cine n-ar fi plâns – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – văzând pe acel miel blând, ucis cu pietre și zăcând mort”.

După mulți ani, binecredincioasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan cu pietre și s-a roșit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele și în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

Intrarea în biserică a Maicii Domnului

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roazm.gov.rowww.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Intrarea în biserică a Maicii Domnului

Intrarea în biserică a Maicii Domnului, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie.

În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif.

Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.

Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul.

A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea.

Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu.

Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Istoric

Încă din cele mai vechi timpuri Biserica a sărbătorit praznicul Aducerii Maicii Domnului la Templu, după cum arată tradiția creștină din Palestina, care spune că împărăteasa Elena (prăznuită la 21 mai) a zidit o biserică închinată acestei sărbători a Maicii Domnului chiar în templul din Ierusalim.

Sfântul Grigorie al Nissei, în secolul al IV-lea, menționează această sărbătoare.

Intrarea în biserică a Maicii Domnului este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendarul universal al Bisericii în secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian I (527-565), o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”.

Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident.

Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.

Odovania praznicului se face pe 25 noiembrie.

Intrarea în biserică a Maicii Domnului - foto preluat de pe basilica.ro

Intrarea în biserică a Maicii Domnului – foto preluat de pe basilica.ro

 

Sărbătorirea zilei

În seara de dinaintea sărbătorii, la Vecernie se citesc trei texte profetice din Vechiul Testament care sunt considerate a trimite la Maica Domnului, pentru că ea va deveni templul viu al lui Dumnezeu.

La fiecare citire se spune „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic.” (Ieșirea 40,1-5, 9-10, 16, 34-35; III Regi 7,51; 8,1, 3-4, 6-7, 9-11; și Iezechiel 43,27-44).

În dimineața sărbătorii se slujește utrenia, la care se citește de la Luca 1,39-49, 56 – pericopa vizitei pe care Maica Domnului o face lui Elisabeta după Bunavestire.

Această evanghelia este citită la toate sărbătorile Maicii Domnului și include Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Începând cu această zi se cântă, la canoanele de la utrenie, catavasiile Nașterii Domnului, semnificând pentru cei credincioși încă o etapă în apropierea și înainte-prăznuirea Crăciunului.

În ziua sărbătorii se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Citirea Apostolului este din Evrei 9,1-7, și vorbește despre tabernacolul Vechiului Legământ.

Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite una după alta; această citire este aceeași pentru toate sărbătorile Maicii Domnului.

În ea, Domnul spune: „Binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl urmează!

 

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Astăzi înainte însemnarea buneivoințe a lui Dumnezeu,
și propovăduirea mântuirii oamenilor.
în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată,
și pe Hristos, tuturor mai’nainte îl vestește.
Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-Te,
Plinirea rânduielii Ziditorului.

Condac (Glasul 4)

Preacurata Biserică a Mântuitorului;
cămara cea de mult preț și Fecioara;
sfințită vistierie a slavei lui Dumnezeu,
astăzi se aduce în casa Domnului.
împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu,
pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu:
„aceasta este cortul cel ceresc.”
Imne înainte de prăznuire

Tropar (Glasul 4)

Bucurie mai înainte ne încredințează nouă Ana astăzi
rod potrivnic întristării odrăslind
pe singura pururea Fecioară,
pe care o și aduce acum la Templul Domnului bucurându-se, rugăciunile plinindu-și,
ca pe ceea ce este cu adevărat Biserica Cuvântului lui Dumnezeu și Maică curată.

Condac (Glasul 4)

De bucurie astăzi lumea toată s-a umplut
întru strălucitul praznic al Născătoarei de Dumnezeu, strigând:
„Acesta este cortul cel ceresc.”

 

cititi mai mult despre Intrarea în biserică a Maicii Domnului si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si

Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Intrarea în biserică a Maicii Domnului

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, zonă Nicula, Transilvania, datare secolul al XIX-lea - Colecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român - preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, zonă Nicula, Transilvania, datare secolul al XIX-lea – Colecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

În tradiția populară, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este cunoscută și sub denumirea de Sărbătoarea Luminii, Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia.

Deși nu a fost instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de sec. al VI-lea.

Exista astfel o mențiune a ei din sec. al IV-lea, făcută de Sf. Grigorie de Nyssa.

Se pare că data de 21 noiembrie reprezenta data sfințirii unei biserici cu acest hram în anul 543 (biserica ridicată de Iustinian cel Mare lângă zidul ruinat al Templului).

Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la pește.

Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile și animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morți, iar celor care au murit fără lumânare li se aprinde una acum.

În această noapte se fac farmece și descântece, se află ursita și se pot efectua observații și previziuni meteorologice.

Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără opreliște, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile ușilor, vatra și cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul.

Pentru protecția vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii și pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele rufele la râu.

Miniatură cu „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele” al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Miniatură cu „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele” al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

În această zi s-a vădit lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveștenie. Într-o zi de Ovidenii s-a născut Domnul Hristos.

Ca și la Crăciun, se deschide cerul și vitele vorbesc. Uneori se spune că frumusețile cerului sunt văzute numai de cei prea buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie.

Această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfințesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia la nevoie se șterg pe ochi, cu apă.

În această zi se dă de pomană lumina de veci, lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.

De asemenea, se aprind lumânări și se dă de pomană de sufletul celor înecați, morți fără lumânare la căpătâi, morți în întuneric, ca să aibă și ei pe lumea cealaltă calea luminată.

Lumânările aprinse pentru acești morți sunt în formă de toiaguri, cât un stat de om, și apoi se învârtesc ca melcul.

Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii, care sparge întunericul iernii, al morții.

Tema centrală a legendelor mitologice consacrate acestei zile fiind văzul, vederea, prima apariție, prima vedere – viziune – a lumii, a lui Iisus, a cerului care se deschide ș.a., atrage după sine numeroase practici magice apotropaice (pentru a avea o bună vedere, pentru ochi) sau de propițiere (luminile pentru cei care au murit fără lumânare – lumina de veci).

Tot acum încep să vadă și vrăjitoarele, care încep să-și acumuleze putere demonică.

Din această zi încep să se ungă cu usturoi ferestrele, ușile și locurile de culcare, ca să nu se lipească de casă farmecele, căci de la Ovidenii încep și fermecătoresele să vrăjească.

Și fetele pot să-și vadă acum ursitul, prin intermediul unui mare număr de practici magice specifice.

Sărbătoarea paralelă e consacrată, evident, tot lupului. După unii, acum este celebrat cel mai mare dintre Filipi. Filip Șchiopul se ține să nu vină lupul ăl șchiop să le fure oile.

Se vor lipi cu lut cuptoarele și pereții, pentru a se unge ochii lupului.

Uneori se unge și ușa cuptorului, zicându-se: „Eu nu ung ușa (gura) cuptorului,/Da ung ochii dușmanului” cu credința că cel ce va face acest lucru, nu va fi vorbit de lume de rău, după cum nici jigăniile nu-l vor primejdui.

Cum va fi vremea în ziua de Ovidenie, așa va fi toată iarna.

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)

 

Intrarea în biserică a Maicii Domnului

Intrarea în biserică a Maicii Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Intrarea în biserică a Maicii Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Împlinindu-se trei ani de la nașterea Preacuratei Fecioare Maria, drepții ei părinți, Ioachim și Ana, și-au adus aminte de făgăduința lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvântul. Chemând toate rudeniile din Nazaret unde viețuiau, rudenii care erau de neam împărătesc și arhieresc, căci însuși dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soția lui, Sfânta Ana, era de neam arhieresc; și aducând și cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe și au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinții Părinți cei de demult. Astfel, Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemați fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduințele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, și am chemat preoți, și pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucurați-vă împreună cu mine toți, că m-am arătat astăzi și maică și înainte povățuitoare, dând pe fiica mea, nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.

Iar pentru podoabă cea împărătească a dumnezeieștii prunce, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăiește așa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeiești să fie după vrednicia ei, și astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat și de mult preț să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuință să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava și frumusețea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstită și slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

Ajungând în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducând într-însa pe „Biserica” lui Dumnezeu cea însuflețită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumânări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfântului Tarasie, Arhiepiscopul cetății lui Constantin, care povestește că Sfânta Ana ar fi grăit așa: „Purtați, fecioare, făclii și călătoriți înaintea mea și înaintea dumnezeieștii copile”. Iar sfinții ei născători, luând de mâini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blândețe și cu cinste o duceau între dânșii.

Toată mulțimea rudeniilor, vecinilor și cunoscuților urma cu veselie, ținând făclii în mâini și înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfântul Teofilact scrie așa: „A uitat fiica casa părinților săi și se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumusețea ei, și se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă”. Apoi toți lăudau ieșirea ei, toate rudeniile, vecinii și câți erau în legătura dragostei, urmau părinților ei. Părinții se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maică, iar copilele și fecioarele mergeau înaintea dumnezeieștii copile, purtând făclii, și erau ca un șir de stele care strălucesc împreună cu luna.

Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzând acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atâta slavă și cu multe lumini; și nu numai cetățenii de jos ai Ierusalimului, ci și cei de sus, adică sfinții îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Și văzând, se mirau cum cântă Biserica: „Îngerii văzând intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfânta sfintelor…”. Deci împreună cu ceata pământească cea văzută a fecioarelor celor curate era și ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducând înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurând-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.

Sfântul Gheorghe, Arhiepiscopul Nicomidiei, așa grăiește despre aceasta: „Duceau acum părinții pe Fecioara către ușile bisericii, înconjurând-o pe ea îngerii și cu toate puterile cele mai presus de lume împreună veselindu-se; că îngerii, deși nu știau puterea tainei, însă ca niște slugi, din porunca Domnului, slujeau la intrarea ei în biserică. Și mai întâi se mirau văzând-o pe dânsa că va fi vas preacinstit al faptelor bune, care purta semnul curățeniei celei veșnice, și avea trup de care nici un fel de păcat nu se va apropia niciodată”. Deci, făcând voia Domnului, au săvârșit părinții slujba cea poruncită.

Astfel, cu cinste și cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci și de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mâna, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunându-se tot Israelul, cu cât mai vârtos se cuvenea cinste însuși Chivotului însuflețit, pe binecuvântata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Când se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pământesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul proroc David.

Iar înaintea chivotului însuflețit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pământesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicând: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”. Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărătești, după cum mărturisește despre acestea Sfânta Biserică în cântările ei, astfel: „În Sfânta Sfintelor, cea sfântă și fără de prihană cu Duhul Sfânt se aduce…”.

La ducerea chivotului erau cântări, căci a poruncit împăratul David Leviților să pună cântăreți, să dea glas de veselie în organe, în psaltiri, în alăute și în chimvale. Iar la ducerea Preasfintei Fecioare nu se făceau cântări ale muzicii pământești, ci cântări ale îngerilor celor ce nevăzut slujeau. Pentru că, intrând Fecioară în cele sfinte spre slujba Domnului, îngerii cântau cu glasuri cerești, despre care pomenește acum Biserica în condac: „Împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu pe care o laudă îngerii; aceasta este cortul cel ceresc”.

Însă și de cântări omenești era însoțită ducerea Preacuratei, pentru că Ana cea dreaptă – cum spune în cuvântul Sfântului Terasie –, grăiește către fecioarele care mergeau înainte: „Cântați-i acesteia întru laude, cântați-i întru alăute, glăsuiți cântare duhovnicească; măriți-o pe dânsa în psaltire cu zece strune”. Biserica a pomenit despre aceasta, zicând: „Bucură-se cu duhul Ioachim și Ana. Și cetele fecioarelor cânta Domnului, cu psalmi cântând și cinstind pe maica Lui”. De aici se arată că cetele de fecioare, care mergeau atunci înaintea Preacuratei Fecioare, cântau oarecare cântări din psalmii lui David. Cu ele se unește și făcătorul canonului acestuia, zicând: „Începeți, fecioare, și cântați cântări, ținând în mâini făclii”. Apoi Sfinții și drepții ei Părinți, Ioachim și Ana, după mărturia Sfântului Tarasie, aveau în gurile lor această cântare a lui David, strămoșul lor: Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumusețea ta.

Atunci, după povestirea Sfântului Teofilact, au ieșit preoții care slujeau în biserică întru întâmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu și cu cântări au întâmpinat pe Preasfânta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducând-o Sfânta Ana la ușile bisericii, precum scrie Sfântul Tarasie, zicea așa: „Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfințeniei către mult înduratul Stăpân! Vino, ușa vieții, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvântului, către lăcașul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria și veselia lumii”. Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca și către un proroc, arhiereu și rudenie a lor: „Primește, Zaharia, pe cortul cel curat; primește, preotule, sicriul cel fără de prihană; primește, proorocule, cădelnița și cărbunele cel nematerialnic, primește dreptule tămâia cea duhovnicească”.

Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povestește Sfântul Ghermano: „Primește, o! prorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primește-o și o sădește pe ea în muntele cel sfânt, în locașul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, până când Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvârșire cele ce bine a voit pentru dânsa”.

Erau acolo, după cum scrie Sfântul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, și la fiecare din acele trepte se cântă câte un psalm de către preoții și leviții care intrau în slujbă. Deci drepții părinți au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintâi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutând-o nimeni, nici sprijinind-o. Și alergând la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dânsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înțeleagă cât de mare va fi în dar, când va veni în vârstă cea desăvârșită.

Atunci se mirau toți când au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca și cum ar fi fost desăvârșită cu vârsta. Mai vârtos Zaharia se miră de aceasta și, ca un proroc, din descoperirea lui Dumnezeu înțelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dânsul Sfântul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel și Sfântul Tarasie grăiește despre dânsul că, umplându-se de Duhul Sfânt, a strigat: „O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumusețarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu ești binecuvântată între femei; tu ești preamărită cu curățenia; tu ești pecetluită cu fecioria; tu ești dezlegarea blestemului lui Adam”.

Iar către Sfânta Ana, după mărturia Sfântului Ghermano, Zaharia a zis: „Bine este cuvântat rodul pântecelui tău, o, femeie mai cinstită decât oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!”. Apoi ținând prunca de mână – zice același Sfânt Ghermano –, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicând către dânsa unele ca acestea: „Vino, împlinirea prorociei mele; vino, săvârșirea făgăduințelor Domnului; vino, pecetea așezământului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor prorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou și preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pământească, iar puțin mai pe urmă în cea de sus și neapropiată”.

Iar prunca săltând și bucurându-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deși era mică cu vârsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvârșită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.

Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin și tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în sfânta sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, și heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoților nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.

Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului până la vremea vârstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfântului Chiril Alexandrinul și a lui Grigore de Nissa, între biserică și altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Și nicidecum nu era cu putință vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.

Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăiește Sfântul Teofilact astfel: „Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaș al dumnezeiescului dar, și că este mai vrednică decât el spre a sta totdeauna înaintea feței lui Dumnezeu. Și, aducându-și aminte de cele zise în Lege despre chivot – căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfânta sfintelor –, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfânta Sfintelor. Și a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alți bărbați, nici chiar de preoți, decât numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfințit mai înainte de zămislire prin curăție; și din pântece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omenești care zace asupra oamenilor celor ce greșesc, ci celei cerești, fiind mai presus decât îngerii și în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvârșit a lucrat”.

Apoi drepții părinți au adus – precum zice Sfântul Ieronim –, cu Preabinecuvântata lor fiică, și daruri lui Dumnezeu, jertfe și arderi de tot. Și fiind binecuvântați de arhiereu și de tot soborul preoțesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile și au făcut ospăț mare, veselindu-se și mulțumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvântata Fecioară, la începutul vieții sale, a fost dată în casa Domnului, în locașul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului – cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel –, avea multe locașuri de locuință precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: „Că erau pe lângă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărțite una de alta, largi și foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere și peste acelea al treilea rând, și de toate era numărul lor nouăzeci de camere, având toată îndemânarea. Iar înălțimea casei era ca și peretele bisericii, ca niște stâlpi întărind biserica pe dinafară”.

Deci în acele case erau diferite locașuri: deosebi viețuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, până la o vreme; în altă parte locuiau și văduvele, cele care se făgăduiau să-și păzească curățenia până la sfârșitul vieții lor, precum era Ana prorocița, fata lui Fanuil; și iarăși deosebi petreceau bărbații care se chemau nazorei, viețuind în chipul monahilor necăsătoriți. Aceia toți slujeau Domnului în biserică și își aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.

Deci în locașul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orânduite pe lângă dânsa fecioare mai bătrâne cu anii, iscusite în Sfânta Scriptură și în lucrul mâinilor, pentru că din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă și cu Scriptură și cu lucrul mâinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinții ei Părinți Ioachim și Ana, iar mai vârtos Sfânta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa și o învăța pe dânsa. Astfel, a învățat degrabă Scriptura Legii vechi desăvârșit, după mărturia Sfântului Ambrozie și a lui Gheorghe istoricul, și nu numai Scriptura, ci și lucrul mâinilor l-a deprins bine, precum zice despre dânsa Sfântul Epifanie: „Fecioara era ascuțită la minte și iubitoare de învățătură și nu numai Sfânta Scriptură învăța, ci și toarcerea linii și a inului și la cusături cu mătase se îndeletnicea”.

Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare și lucra mai vârtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuință preoților la slujba Bisericii; încât mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămașa pentru care s-a tras sorț când Domnul era răstignit pe cruce, a fost țesut de Fecioara Maria, cu mâinile ei.

Sfântul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca și celorlalte fecioare, hrana cea obișnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pâine cerească, precum cânta Biserica. Sfântul Ghermano spune despre dânsa: „Petrecea Fecioară în Sfânta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri”. Și Sfântul Andrei Criteanul grăiește: „În Sfânta Sfintelor petrecând Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină și nestricăcioasă”.

Și se spune că Preacurata Feicoară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfânta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locașul cel fecioresc. Pentru că, deși avea loc deosebit în locașul fecioarelor, la rugăciune ea intră în Sfânta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungând în vârstă mai mare și deprinzându-se cu scriptură și cu lucrul mâinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decât la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea și cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfânta Sfintelor, iar la lucrul mâinilor se întorcea în locașul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfânta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo.

Cea mai multă vreme a vieții sale și-a petrecut în biserică la rugăciune, după a doua catapeteasmă, în cortul cel dinăuntru, decât în casă ce îi era dată pentru lucrul mâinilor. Pentru aceasta, de către toți învățătorii, cu un glas se mărturisește, că Preacurata Fecioară până la doisprezece ani și-a avut viața în Sfânta Sfintelor, de vreme ce numai câte puțin ieșea de acolo. Iar cum a fost viața ei în vârstă tinereților, scrie Ieronim astfel: „Fericită Fecioară, încă din pruncia sa, când era în biserică cu celelalte fecioare de o vârstă cu sine, își petrecea viața foarte cu rânduială. Pentru că de dimineață până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărților sfinte. De la al nouălea ceas, iarăși își începea rugăciunea, de la care nu înceta, până când nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mâini se obișnuise a-și primi hrană. Și așa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu”.

Astfel a fost viața ei în feciorie, când locuia împreună cu fecioarele cele de o vârstă. Din zi în zi crescând și întărindu-se cu duhul, creștea într-însa și viața cea cu nevoință, cu iubire de osteneală și rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, până când a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar când i se arăta îngerul aducându-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturisește Sfântul Gheorghe Nicomidianul, zicând: „Din zi în zi, înaintând cu vârsta, se înmulțeau și darurile Duhului Sfânt întru dânsa”.

Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care și Zaharia îl știa. Căci intrând el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioară, dându-i hrană, și având chipul străin – pentru că era înger cel ce se arăta. Și înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine: „Ce este această nouă și neobișnuită asemănare îngerească ce s-a arătat și vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducând hrană care hrănește trupul, cel cu firea nematerialnică, dând fecioarei mâncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoților, și aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască și încă către o fecioară așa tânără, nicidecum nu este obișnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoțite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod – precum s-a rugat Ana odinioară –, atunci nu m-aș fi minunat de arătarea îngerească.

Dar fecioara astfel de lucru nu cere și, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sunt în mai mare mirare, în spaimă și în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Și ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Și de unde se ia? Cine pregătește acea hrană? Și ce mână face acea pâine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuințele trupești, deși mulți oameni au fost hrăniți printr-înșii, dar hrana aceea o pregătea mână omenească.

Căci îngerul, slujind lui Daniil, deși putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), că nu cumva vedenia cea îngerească și hrana cea neobișnuită, să înfricoșeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.

Ce este aceasta? Au doar întru dânsa se vor împlini graiurile prorocești? Au doar întru dânsa va fi sfârșitul așteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mântuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte prorocită, și Cuvântul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?

Cât ești de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cât ești de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieșit vița, care are să odrăslească lumii floarea mântuirii! Cât de slăvită este pomenirea părinților acesteia! Cât sunt de fericit și eu cel ce mă satur de o vedere că aceasta și înfrumusețez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvântului!”.

Până aici este povestirea Sfântului Gheorghe Nicomidianul.

Încă și Fericitul Ieronim asemenea grăiește: „Cum că în toate zilele o cercetau pe dânsa îngerii și de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aș fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost știut și lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alți îngeri venea adeseori la dânsa și cu dragoste vorbeau împreună cu dânsa”.

Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfânta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să viețuiască întru curățenie îngerească și în feciorie, după mărturia sfinților învățători, Grigore de Nissa, Ieronim și a celorlalți, care zic că această Fecioară singură și-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobișnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoțirea decât fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vârtos decât însoțirea și, făcându-se mireasa lui Dumnezeu, ziua și noaptea Îi slujea Lui în curățenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfânt, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dânsa sălășluirea lui Dumnezeu Cuvântul.

Să fie dar Preasfintei și Celei de o ființă și nedespărțitei Treimi, slavă și mulțumire. Iar Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, cinste și laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.

Dimitrie Izvorâtorul de Mir (†306)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; azm.gov.ro; doxologia.ro

 

Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir

Sfântul și marele mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir (Dumitru) este unul din marii sfinți mucenici, făcător de minuni și tămăduitor.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 26 octombrie.

Nu trebuie confundat cu Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, sărbătorit la 27 octombrie.

Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (†303) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Dimitrie a trăit la Tesalonic (Salonic, în Grecia de azi) în vremea împăraților Dioclețian și Maximian (284–305).

Provenea din una din cele mai nobile familii din Macedonia și era admirat de toți, nu doar pentru noblețea și frumusețea lui exterioară, ci și pentru virtuțile sale, pentru înțelepciunea și bunătatea sa.

Încă din tinerețe a devenit strateg și specialist în arta militară, așa încât în ciuda vârstei lui, a fost numit general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei de către Maximian Galerius, Cezarul Greciei și al Macedoniei.

Toate aceste onoruri nu l-au făcut pe Dimitrie să piardă din vedere lucrurile cele mai importante, și anume cele legate de mântuirea sufletului.

Fiind dintru început evlavios și învățător al credinței în Iisus Hristos, își petrecea o bună parte a fiecărei zile cu învățarea și interpretarea învățăturii lui Hristos, în public și fără să se ascundă, așa încât mulți păgâni din Tesalonic și din regiune s-au convertit la creștinism, în ciuda persecuțiilor pornite de împărat împotriva creștinilor.

Biruitor în războiul contra sciților, în drum spre Roma, Cezarul Galerius (care tocmai fusese proclamat August pentru partea răsăriteană a Imperiului Roman) s-a oprit la Tesalonic pentru a fi aclamat de popor și a sacrifica zeilor.

Câțiva păgâni invidioși din oraș au profitat de această ocazie pentru a se plânge împăratului și a-l denunța pe Dimitrie că este creștin.

Mânia împăratului a devenit repede furie, când a aflat că Dimitrie nu doar era ucenic credincios al lui Hristos, dar și predica public credința creștină.

Deci a poruncit împăratul să fie prins sfântul și să fie pus într-o temniță umedă din subsolul unei băi publice.

Și lăudându-se împăratul cu un om al lui ce-l chema Lie și îndemnând pe oamenii cetății sa iasă să se lupte cu el – căci întrecea acesta pe toți cei de vârsta lui la mărimea trupului și la putere –, un oarecare tânăr creștin, pe nume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie în temniță, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie. Roagă-te pentru mine”.

Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Și pe Lie vei birui și pentru Hristos vei mărturisi”.

Deci luând Nestor îndrăzneală din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie și-i puse semeția lui jos, omorându-l.

De care lucru împăratul rușinându-se, s-a mâhnit și s-a mâniat.

Și fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostași și le-a poruncit să-l străpungă cu sulițele pe sfântul în temniță, pentru că a fost pricina morții lui Lie.

Și făcându-se aceasta, îndată marele Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, făcând după moartea sa multe minuni și uimitoare tămăduiri.

Apoi, din porunca împăratului s-a tăiat și capul lui Nestor (pomenirea Sfântului Nestor se face la 27 octombrie).

 

Moaștele

Marele Mucenic Dimitrie este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari „sfinți militari”.

La scurt timp după moartea sa, mai exact după ce Sf. împărat Constantin cel Mare a acordat libertate creștinismului pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, la Salonic a fost ridicată o bazilică chiar deasupra mormântului său.

Această bazilică a devenit un mare centru de pelerinaj.

Sfântul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, în Serbia), iar moaștele sale au fost aduse în Tesalonic, pe 26 octombrie 413.

Biserica actuală în care se află moaștele Sfântului Mucenic Dimitrie a fost construită la puțin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634.

După cucerirea otomană (în 1430), bazilica a fost transformată în moschee.

A redevenit biserică după recucerirea orașului de către greci (1912), în timpul Primului Război Balcanic.

Edificiul paleocreștin original există și astăzi, făcând parte din situl Monumentelor Paleocreștine și Bizantine din Salonic și aflându-se pe lista monumentelor din Patrimoniul mondial UNESCO.

Biserica Sfântul Dimitrie din Salonic, sau Hagios Demetrios (în grecește: Άγιος Δημήτριος), adăpostește moaștele Sf. Mare Mucenic Dimitrie, care este și ocrotitorul orașului Salonic.

Racla cu sfintele moaște care se află în Biserica Sfântului Dimitrie din Tesalonic / Foto: Bogdan Zamfirescu - foto preluat de pe doxologia.ro

Racla cu sfintele moaște care se află în Biserica Sfântului Dimitrie din Tesalonic / Foto: Bogdan Zamfirescu – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – ocrotitorul orașului Tesalonic

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este ocrotitorul orașului Tesalonic.

Comunitatea creștină de aici a fost înființată de Sfântul Apostol Pavel, în timpul celei de-a doua călătorii misionare.

În ziua de 26 octombrie, în Tesalonic se organizează pelerinaje și procesiuni la sfintele sale moaște.

Punctul culminant al sărbătorii îl constituie deschiderea raclei în care sunt păstrate cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie.

Racla este așezată în partea stângă a naosului, într-un mic paraclis din marmură și împodobit cu fresce din viața sfântului.

Episcopul care participă la această sărbătoare, se roagă înaintea raclei, apoi sfințește untdelemnul pe care îl toarnă peste mirul izvorât din sfintele sale moaște.

Acest ulei sfințit unit cu mirul izvorât în chip minunat este dăruit credincioșilor spre dobândirea sănătății sufletești și trupești.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Relatări diferite

Unii specialiști în istoria religiilor consideră că Dimitrie nu a fost militar, ci funcționar roman civil, iar martiriul său ar fi avut loc la Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), un important oraș-garnizoană din provincia romană Pannonia Inferioară, care în perioada marii persecuții era reședința Caesarului Galerius.

De la numele lui Dimitrie ar proveni și denumirea actuală a acestui oraș (Mitrovița, în limba sârbă).

Când vine vorba de Sfântul Dimitrie, grecii afirmă că trebuie să vorbim de doi sfinți distincți: Sfântul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, cinstit pe 26 octombrie și Sfântul Dimitrie de la Sirmium, diacon care și-a dat viața pentru Hristos și este pomenit pe 9 aprilie. Nu se știe dacă această ipoteză a grecilor este adevărată.

În ce privește data morții Sfântului Dimitrie, majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu anul 306, pe când Galerius devenise Augustus în cadrul tetrarhiei, după retragerea simultană din viața publică a împăraților Dioclețian și Maximian din 305, iar marea persecuție împotriva creștinilor ajunsese la apogeu.

 

Imnografie

Tropar (glas 3)

Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci precum mândria lui Lie ai înfrânt, și la lupta îndrăzneț pe Nestor l-ai făcut, așa, Sfinte Dimitrie, roagă-l pe Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac (glas 2)

Cu curgerile sângiurilor tale, Dimitrie, Biserica Dumnezeu a roșit-o, Cel ce ți-a dat ție tărie nebiruită; și păzește cetatea ta nevătămată, căci tu ești întărirea ei.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. mare mucenic Dimitrie se zugrăvește sub chipul unui tânăr, „cu începere de mustăți”.

În icoana care reprezintă judecarea sfântului de către Maximian, se zugrăvesc palatul și împăratul șezând pe tron cu mâna întinsă înspre sfânt; și sfântul, stând înaintea lui, întinde înspre el mâinile; și trei ostași îl țin pe sfânt.

Și un om cu căciulă boierească și veșmânt de blană, șezând aproape de împărat, îl arată pe sfânt.

În icoana care îl reprezintă pe Sf. Dimitrie îl binecuvântându-l pe Nestor, se zugrăvește sfântul Nestor în genunchi și cu mâinile în sus; și înaintea lui o încăpere cu baie, din fereastra încăperii ivindu-se sfântul Dimitrie, care îl binecuvântează.

Icoane realizate mai târziu, îl înfățișează pe Sf. Dimitrie în chip ca luptător, pe cal roib, învingându-l, în mod simbolic, pe împăratul păgân Maximian.

Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (†303) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Onomastică

Originea numelui Dimitrie e grecească și amintește de vechea zeiță Demeter.

Creștinismul a impus numele masculin Demetrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, “maica poporului” (demos = popor; meter = mama), pronunțat în neogreaca dimomitir.

La noi, pe lângă numele bărbătești Dumitru, Dimitrie (cu prescurtări ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima și diminutive ca Mitrus, Mitruț, Mitrel, Mitrică, Mitus, Mitel, Mitică, iar uneori Mitty, sub influenta occidentală), exista și numele femeiesc Dumitra (de unde Mița și alte forme diminutivate).

Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor, peste 315 000 de români, în majoritate bărbați, își sărbătoresc ziua numelui la 26 octombrie, cu ocazia Sfântului Dumitru.

Conform acestor statistici, dintre bărbații sărbătoriți cu acest prilej, 261 437 poartă numele de Dumitru, 8 112 se numesc Mitică, 5 393 – Dimitrie, iar 1 036 – Dumitrache. În rândul femeilor a căror onomastică este la 26 octombrie, 29 941 poartă numele de Dumitra, 6 580 se numesc Dumitrița, 480 – Mitra, 383 – Dumitrica, 340 – Demetra, iar 337 – Dumitrana.

 

Muzică

În 1962, viața și martiriul Sfântului Dumitru au devenit subiectul unui oratoriu de 90 de minute al compozitorului diasporei de greci Nicolas Astrinidis.

Trei părți ale lucrării au avut premiera la Primul Festival Sfântul Dumitru din Salonic, la 26 octombrie 1962. Întregul oratoriu a fost premiat în 1966 și au primit performanțe ulterioare în 1985 (Salonic) și în 1993 (București). Toate performanțele au fost înregistrate.

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir

Miniatură cu „Sfântul Dumitru” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Miniatură cu „Sfântul Dumitru” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

În calendarul popular românesc, Sâmedru (Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir) împreună cu Sângeroz (Sfântul Gheorghe) sunt considerați drept sfinți care hotărnicesc domeniul temporal.

Aceștia împart anul în două jumătăți, între care granițele sunt marcate de sărbători cu caracter pastoral.

În acest sens, vara, patronată de Sângeorz, ține de la 23 aprilie la 26 octombrie.

Dacă Sfântul Gheorghe, “cap de primăvară”, mai tânăr și mai năvalnic, are sarcina de a înfrunzi codrul și care și poartă la brâu cheile cu care descuie vara, Sfântul Dumitru are cheile cu care încuie vara și descuie iarna și are misiunea desfrunzirii codrului toamna.

Între cei doi este încheiată o învoială pe viată și pe moarte: dacă arborii sunt neînfrunziți pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz.

Tudor Pamfile în lucrarea “Sărbătorile la români”, prezintă o legendă în care Sfântul Dumitru apare ca om obișnuit, păstor sau crescător de animale:

Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într-un miez de codru, necălcat de picior omenesc.

Deci trăia acolo, neștiind ca în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. /…/ Într-o noapte, visează Sf. Dumitru că pe lume, în afară de dânsul, mai sunt și alți oameni.

Deci, dornic să știe cum stă treaba, pleacă în lume.

Merge și merge, dă peste râpi și nu cade într-însele, dă peste ape și trece fără ca să se ude măcar, iar după mult mers ajunge într-un sat, într-o zi de duminică.

În sat, vede el o mulțime de oameni intrând într-o casă, de unde nu mai ieșeau.

Se miră cât se miră, dar mai apoi întrebă pe unul despre aceștia, iar cel întrebat îi răspunse că acei oameni merg ca să se închine lui Dumnezeu; cât privește despre casa în care intrau, ea se cheamă “biserică”.

Ce să facă? Hai să intre și el după dânșii, să vadă și el cum este biserica /…/ Într-o strană, vede Sf. Dumitru pe Diavol stând și însemnând pe toți cei ce râdeau și vorbeau în biserică și înciudându-se că nu-i găsește și ciobanului pricina, ca să-l însemneze și pe dânsul.

După o vreme, însă, Diavolul luă o piele de bivol și începu să tragă cu dinții de dânsa.

Și trase, și trase, până când a făcut o mare necuviință.

Nimeni nu vede și deci nimeni n-a auzit nimic, dar ciobanul vedea, și-a auzit, și-a râs.

Atunci Dracul l-a însemnat la condică și pe dânsul.”

Ca păstor, este de înțeles misiunea sa de paznic al timpului, căci sacrificiul animalului (al oii, chiar în ziua de Sâmedru, sau al porcului, animal cu care sfântul se mai identifică în unele legende) sunt cele care inaugurează lumea din punct de vedere temporal.

 

Focul lui Sâmedru

De Sâmedru are loc arderea rituală a unui animal-jertfă (oaia) sau numai aprinderea unui rug pe care arde substitutul jertfei, de obicei un arbore, simbol antropomorf.

Potrivit lui Ion Ghinoiu, “toamna târziu, oierii din unele sate subcarpatice celebrează, fără să mai cunoască semnificația obiceiului, moartea și renașterea lui Sâmedru, zeu de origine indo-europeană care a preluat numele și data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic din calendarul creștin.

Ceremonialul cuprinde, printre altele, moartea violentă a zeului îmbătrânit la sfârșit de an prin tăierea unui arbore din pădure urmată imediat de renașterea acestuia prin incinerarea trupului neînsuflețit”.

Tot Ion Ghinoiu, în lucrarea “Panteonul românesc”, ne oferă o descriere a ceremonialului în care subliniază spectaculozitatea sa:

În după-amiaza zilei de 25 octombrie, cetele de copii însoțite de cate 2-3 feciori merg în pădure, aleg pomul care va fi incinerat, îl doboară, îl curăță de crengi și îl aduc pe locul unde se va aprinde rugul funerar.

Trupul neînsuflețit (butucul sau trunchiul copacului de 10-15 metri), numit par, fixat în poziție verticală și gătit cu cetină verde se numește Focul lui Sâmedru.

Înălțimea acestuia este, uneori, cât turla bisericii din sat. /…/ La lăsarea serii, în liniște și cuprinși de emoții, copiii aprind Focul lui Sâmedru.

Când rugul începe să lumineze cerul, copiii izbucnesc în strigăte de bucurie, adresând invitația la cea mai mare sărbătoare a anului: Hai la Focul lui Sâmedru!

În jurul rugului se adună, pe vecinătăți, copii, tineri, maturi și bătrâni. Toată suflarea satului participă la taina renașterii zeului prin ritul funerar de incinerare. Femeile împart, ca la înmormântarea oamenilor, covrigi, fructe și băutură…”.

Ca zeu, Sâmedru este așadar unul al sacrificiului legat de înnoirea timpului și a lumii.

În credința populară, anul este împărțit în vară și iarnă.

Dacă Sfântul Gheorghe încuie iarna și înfrunzește întreaga natură, Sfântul Dumitru desfrunzește codrul și usucă toate plantele. Exista credința că în această zi, căldura intră în pământ și gerul începe a-și arăta colții.

În Ajunul sărbătorii Sfântului Dimitrie, se aprind focuri, peste care sar copii pentru a fi sănătoși tot anul.

Focul are și menirea de a alunga fiarele și de a încălzi morții.

După ce focul este stins, țăranii aruncă un cărbune în grădină, ca aceasta să primească putere de a rodi.

Sfântul Dumitru este considerat și patronul păstorilor. Este ziua în care ciobanii află cum va fi iarna.

Aceștia își așază cojocul în mijlocul oilor și așteaptă să vadă ce oaie se va așeza pe el.

Dacă se va culca o oaie neagră, iarna va fi bună, iar dacă se va culca o oaie albă, iarna va fi aspră.

Un alt mod de a afla cum va fi iarna, este să urmărești mersul oilor în dimineața sărbătorii Sfântului Dumitru.

Dacă dimineața se va trezi întâi o oaie albă și va pleca înspre sud, iarna va fi grea; dacă se va trezi o oaie neagră și va pleca spre nord, iarna va fi ușoară.

Ziua Sfântului Dumitru era și o zi a soroacelor, se terminau învoielile încheiate între stăpânii oilor și ciobani la Sân-George, de unde și zicerea că “la Sân-George se încaieră câinii iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii“.

De Sfântul Dumitru se tocmesc servitorii pentru diverse treburi și se strică stânele.

Țăranii tund coama cailor până la trei ani, ca să aibă păr frumos.

În anumite zone, țăranii îl cinstesc pe Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, folosit la Sfânta Împărtășanie.

Alte credințe în ziua Sfântului Dumitru:

- dacă de Sfântul Dumitru este vreme aspră, iarna va fi bună, iar de va fi vreme bună, toamna va fi lungă și frumoasă;

- nu se pieptănă, că-i primejdios de lupi;

- dacă luna va fi plină și cerul acoperit de nori, iarna va fi aspră, cu zăpezi grele;

- se face pomană grâu fiert cu unt, lapte sau brânză.

 

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir si pe: basilica.rodoxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

cititi si Sfinţii Dimitrie – ocrotitori spirituali pentru aproape 300.000 de români

 

Viața și minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Dimitrie, un tânăr credincios și cu o educație aleasă, a fost prefect al Tesalonicului. Pentru că L-a mărturisit pe Hristos și pe mulți i-a întors la credință, mai întâi a fost întemnițat, iar mai apoi ucis cu sulițele, la porunca împăratului Maximian. Trupul Sfântului Dimitrie a fost îngropat cu cinste de către creștini și, după un timp, din mormântul său au început să curgă picături de mir frumos mirositor, prin care s-au săvârșit multe minuni și vindecări. Din acest motiv, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este numit și Izvorâtorul de Mir și este cunoscut până astăzi ca mare făcător de minuni.

Sfântul și marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinți de neam bun și dreptcredincioși. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos și slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creștinilor din partea paginilor împărați. Temându-se de groaznica prigonire a nelegiuiților, ținea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preț al credinței lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur și cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar altă a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela și aducea tămâie și se ruga împreună cu soția sa, cea de o credință, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuiește întru cei de sus, Fiului Său Unul născut și Fecioarei Maria cea preanevinovată. De asemenea, era și milostiv către săraci și aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, și pentru aceasta erau în mare mâhnire și se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moștenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziți, pentru că, aducându-și aminte Cel Preaînalt de rugăciunile și de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt și vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naștere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăț, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi, când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaște și să înțeleagă adevărul, l-au dus părinții în casa lor de rugăciune și, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învățat pe el sfânta credință, spunându-i toate cele ce luminează cunoștința despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum și toate cele privitoare la deșertăciunea necuraților zei păgâni și a idolilor cei neînsuflețiți. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinților săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu și, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinții lui, chemând în taină un preot și pe câțiva creștini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învățat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creștea cu anii și cu înțelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, și era în el darul lui Dumnezeu care îl lumină și îl făcea înțelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârșită, părinții lui s-au dus din vremelnica viață, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moștenitor nu numai al averilor, ci și al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfântul Dimitrie, și, văzându-i înțelepciunea și vitejia în război, l-a făcut antipat și i-a încredințat lui Tesalonicul, zicându-i: „Păzește patria ta și s-o cureți de necurații creștini, ucigându-i pe toți cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetățeni și îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum și a învăța pe toți credința. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoștința adevăratului Dumnezeu și dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creștin și pe mulți îi aducea la credința sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.

Întorcându-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciții și cu sarmații, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăției Romei și venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice și jertfe idolești, apoi a venit și în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredințat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, și l-a însărcinat cu toată bogăția ce rămăsese de la părinții lui, aurul, argintul, pietrele de mare preț, și hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau și la săraci, zicând: „Împarte bogăția cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni și pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creștin și a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temnița cea de obște, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare și veche, care era aproape de palatele unde ședea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă și în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuți mie, grăbește, că Tu ești răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinerețile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu ești acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ție și limba mea toată ziua va învăța dreptatea Ta”.

Sfântul Dimitrie ședea acolo în temniță ca într-o cameră luminoasă, cântând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muște de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii și după ce a zis: „În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului”, a călcat peste scorpia aceea. Stând așa în temniță, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, și i-a zis lui: „Pace ție, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te și te întărește și biruiește pe vrăjmașii tăi”. Zicându-i acestea, i-a și pus cunună pe cap. Iar sfântul a răspuns: „Mă bucur întru Domnul și mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Și sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-și verse cu osârdie sângele său pentru Dânsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice și cu priveliști; pentru că împărații elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre și săreau, apoi aruncau cu sulițe la semn și se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon și cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte și s-a așezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era și vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea și înfricoșat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de priveliște. Împăratul se bucura, văzând cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji și îi ucidea pe ei, aruncându-i de sus în sulițe: Mai era acolo și tânărul creștin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzând pe Lie că ucide pe mulți și mai ales că îi pierde pe creștini fără cruțare, s-a aprins de râvnă și, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniță și i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulțime de creștini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare și rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaș de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnându-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Du-te și îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc și cu mare glas a strigat: „O, Lie! Vino să ne luptăm amândoi!”. Împăratul, șezând la loc înalt și privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr și frumos la față, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul și i-a zis: „Tinere, pentru ce nu-ți cruți viața ta? Oare nu vezi pe câți i-a biruit Lie și cât sânge a vărsat? Nu îți este milă de frumusețea ta și de tinerețea ta? Dacă ești sărac, vino să te îmbogățesc, numai nu te duce să te lupți cu Lie, că o să-ți pierzi viața”. A răspuns Nestor: „Împărate, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd viața, ci vreau să mă lupt cu Lie și să-l biruiesc pe el”.

Acestea zicându-le, strigă: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în sulițele cele ascuțite, l-a omorât. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăția sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: „Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâția oameni mai puternici decât tine și tu cum l-ai omorât pe dânsul?”. Sfântul Nestor a răspuns: „Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare și a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur și să-i taie capul cu cuțitul. În acest chip s-a sfârșit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.

Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua și toată noaptea era mâhnit. Apoi, aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morții lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu sulițele. „Precum Lie a fost aruncat în sulițe de Nestor și a murit, așa și Dimitrie să fie străpuns cu sulițele, ca de aceeași moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – așa zicea împăratul. Dar s-a înșelat nebunul împărat, socotind că sfinții mor cu aceeași moarte ca și păcătoșii, pentru că moartea păcătoșilor este cumplită, iar a sfinților este cinstită înaintea Domnului.

Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci și șase a lunii octombrie, au intrat ostașii în temniță și, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu sulițele. Întâia suliță cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns și Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostași, singur a ridicat mâna dreaptă și aceștia I-au și împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu sulița, sfântul și-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioși, l-a luat în taină și l-a îngropat.

Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de sulițe în temniță de către ostași, era de față la moartea lui și credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel și inelul lui l-a înmuiat în sânge și multe minuni făcea cu haina și cu inelul, tămăduind toate bolile și gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul și toți bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul și să-i taie capul. Și astfel, sluga cea bună și credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie și sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a încetat prigoana asupra creștinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârșeau multe minuni și bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit și credincios, din părțile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea și nevindecabilă, a alergat cu credință la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au așezat în acel loc unde se aflau în pământ moaștele mucenicului și îndată acesta a primit tămăduire și s-a sculat sănătos, mulțumind lui Dumnezeu și preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare și frumoasă în semn de mulțumire.

Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaștele Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie întregi și nestricate, din care au izvorât mir frumos mirositor și a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul și cu bucurie au luat din pământ moaștele sfântului și s-a tămăduit mulțime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaște, degrabă a săvârșit lucrul pe care îl începuse și a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaște, într-o raclă ferecată cu aur și împodobită cu pietre de mare preț. Apoi, cumpărând sate și vii, le-a dat bisericii spre întreținerea celor ce slujeau în ea. Leontie, întorcându-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaștele sfântului, ca să zidească. o biserică și în patria sa. Dar sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis să nuîndrăznească a lua ceva din moaștele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sângele sfântului și, punându-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfântului, căci trecând el un râu mare și foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfântul Mucenic Dimitrie, zicându-i: „Racla cu giulgiu ia-o în mâinile tale și nu te teme”. Astfel făcând el, a reușit să treacă împreună cu însoțitorii săi, fără primejdie râul acela. Ajungând în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfântului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap și până la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiți unul căruia îi curgea sânge din nări și unul îndrăcit a fost izbăvit și multe alte minuni se săvârșeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaștele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încât mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfântul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurând limanurile, adăposturile și ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grâu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Când dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înțelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfântă Sofia, a trimis în Tesalonic bărbați cinstiți ca să aducă de acolo o parte din moaștele Sfântului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea și sfințirea acelei biserici noi. Ajungând trimișii la Tesalonic și apropiindu-se de cinstită raclă a sfântului, deodată a ieșit foc din raclă, dogorind pe toți și un glas înfricoșat din acel foc, zicea: „Să nu îndrăzniți”. Toți cei ce erau acolo au căzut de frică și, luând numai țarină din acel pământ, s-au dus la împărat. Spunându-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toți de cele ce au auzit. Iar țarina luată de la mormântul sfântului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tânăr, pe care îl chema Onisifor, era rânduit la biserica Sfântului Dimitrie să aprindă lumânările și să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumânările și le vindea în taină și își făcea câștig necinstit. Iar sfântul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, și fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicându-i: „Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumânările și faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ție. Că celui ce face unele ca acestea îi crește osândirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele și te pocăiește”. Onisifor, sculându-se din somn, s-a rușinat de fapta sa și se temea. Dar după o vreme a uitat învățătura mucenicului și a început obiceiul său cel rău, de a fura luminările. Odată, unul din dreptcredincioșii cetățeni, sculându-se foarte de dimineață, a venit la biserică și a adus niște lumânări foarte mari pe care, aprinzându-le, le-a dus la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie, apoi, rugându-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergând spre acele lumânări, și-a întins mâna să le ia și îndată a auzit un glas din mormântul sfântului mucenic, zicându-i: „Iarăși faci același lucru rău?”. Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pământ și zăcea ca un mort, până ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-și în fire, și-a mărturisit înaintea tuturor păcatul și le-a povestit despre arătarea cea dintâi a sfântului în vis, cât și cea despre a doua mustrare a mucenicului și toți s-au înspăimântat, auzind aceasta.

De multe ori, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea și de asuprirea barbarilor. În vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii și cetatea Solunului fiind înconjurată și tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu și foarte îmbunătățit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se rugă cu toată tăria lui Dumnezeu și purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetății sale și i s-a făcut o vedenie înfricoșată. A văzut doi tineri luminați, ca unii din cei ce stau înaintea feței împăratului, venind în biserica sfântului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în fața cărora s-au deschis ușile singure și ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat și Ilustrie după dânșii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: „Unde este stăpânul cel ce locuiește aici?”. Și iată, s-a arătat alt tânăr, ca un slujitor, zicând: „Ce aveți cu el?”. Iar ei au zis: „Domnul ne-a trimis la dânsul ca să-i spunem un cuvânt”. Iar slujitorul, arătând spre mormântul sfântului, a zis: „Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: „Spune-i despre noi”. Și mergând, slujitorul a ridicat perdeaua și a ieșit Sfântul Dimitrie în întâmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

Era luminat ca soarele, încât nu-i era cu putință lui Ilustrie să privească la dânsul, ci tremura de frică, văzând ceea ce se petrecea.

Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfântul Dimitrie, iar el a grăit către dânșii: „Vă mulțumesc, dar pentru ce ați venit la mine?”. Iar cei ce veniseră au răspuns: „Stăpânul ne-a trimis pe noi la sfinția ta, poruncindu-ți ca să-ți lași cetatea și să mergi la Dânsul, vrând ca să o dea pe ea vrăjmașilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecându-și capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: „Dacă aș fi știut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aș fi spus Stăpânului meu de voi”. Apoi Sfântul Mucenic Dimitrie a început a grăi: „Oare așa voiește Domnul și Stăpânul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sânge, să o dea în mina vrăjmașilor, celor ce nu-L cunosc pe El și nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfânt al Lui?”. Iar cei ce veniseră i-au răspuns: „De nu ar fi voit așa Stăpânul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinția ta”.

Iar el le-a zis: „Mergeți, fraților, să spuneți Stăpânului meu că așa zice Dimitrie, robul Său: Știu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpâne, Doamne, care covârșesc păcatele noastre, încât chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ți-ai vărsat Sângele Tău, și Ți-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ți mila Ta și spre această cetate și să nu poruncești să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetății acesteia, Ție mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetățeni. Și de vor pieri aceștia, să pier și eu cu dânșii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomenește numele Tău cel sfânt, căci cu toate că a greșit poporul Tău, totuși nu s-a depărtat de la Tine și Tu singur ești Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: „Așa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?”. A zis Dimitrie: „Da, fraților, așa să-I spuneți. Pentru că știu că nu până la sfârșit se va iuți, nici în veac se va mânia”. Acestea zicându-le, a intrat în mormânt și s-a închis în sfințita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dânsul s-au făcut nevăzuți. Toate acestea Ilustrie le-a văzut și le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfârșindu-se vedenia, și-a venit în fire. Și se minuna foarte tare și, căzând la pământ, a mulțumit sfântului pentru că are grijă de cetate și el roagă pe Stăpânul să nu fie dați în mâinile vrăjmașilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului și-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmașilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerând milă, iar pe sfântul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum și până aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmașii de la zidurile cetății cu rușine, neputând să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, și s-au întors deșerți în ale lor. Astfel își apăra cetatea sa Sfântul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulți i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătându-i-se unui episcop care era prins de barbari și legat, l-a dezlegat de legături și l-a dus până la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului și robind mulți oameni dimprejurul cetății, au luat pe două fecioare frumoase și, ducându-le în pământul lor, le-au dăruit stăpânitorului. Amândouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcând în cusături tot felul de flori și de pomi, păsări, fiare și chipuri omenești. Înștiințându-se stăpânitorul de meșteșugul lor, le-a zis: „Am auzit că în pământul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, și face multe minuni. Deci să-mi coaseți pe pânza curată chipul aceluia, ca și eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: „Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu și ajutor al creștinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpânitorule, pentru că știm că nu voiești ca să-l cinstești, ci să-l batjocorești”. Iar stăpânitorul a zis: „În mâinile mele este viața și moartea voastră, alegeți voi ce voiți: sau să faceți ceea ce vă poruncesc și să fiți vii, sau dacă nu împliniți porunca, să muriți îndată”. Iar ele, de frica morții, au început să coase pe o pânză subțire chipul Sfântului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului și noaptea, șezând fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela și au început să plângă, zicând: „Să nu te mânii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că știm că nelegiuitul stăpânitor are să batjocorească sfântul tău chip. Să știi că noi nu am voit să închipuim sfânta ta față, dar fără de voie am făcut aceasta, temându-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plângând deasupra chipului, au adormit. Și precum oarecând îngerul a luat pe Avacum, așa și sfântul Dimitrie, luând pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, când era praznicul său, și le-a pus în biserică lângă mormântul sfântului, pe când se făcea cântarea cea de toată noaptea.

Poporul, văzând această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deșteptându-se, au strigat: „Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?”. Și li se părea că sunt în vis. Apoi, cunoscând cu adevărat că sunt în Tesalonic și văzând mormântul sfântului și popor mult stând în biserică, cu mare glas au mulțumit izbăvitorului lor, Sfântului Mucenic Dimitrie și toate cele întâmplate le-au spus tuturor. Și s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită și au prăznuit cu bucurie ziua Sfântului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mâinile agarenilor (turcilor), mergând câțiva creștini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se unește drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaș, care venea de la Tesalonic și un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa și s-au întâlnit amândoi. Mai întâi ostașul a zis către arhiereu: „Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: „Bucură-te și tu, ostașule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creștinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfârșitul. A zis iarăși ostașul către arhiereu: „De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, și unde te duci?”. Atunci Sfântul Ahilie a lăcrimat și i-a zis: „Pentru păcatele și fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gând s-o dea în mâinile agarenilor. Deci, am ieșit de acolo și mă duc unde îmi va porunci”. „Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostașule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog, spune-mi!”.

Atunci a lăcrimat și Sfântul Dimitrie și i-a zis: „Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor și i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte și de toată neputința. Însă acum, pentru multele păcate și fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dânșii și mi-a poruncit să-i las, că cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui și îndată am ieșit de acolo și mă duc unde îmi va porunci”. Zicând acestea, amândoi și-au plecat capetele la pământ și au plâns, iar după aceea s-au sărutat și și-au luat ziua bună unul de la altul și îndată s-au făcut nevăzuți. Când au văzut această minune, creștinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia și minunea aceea.

După aceasta, n-a trecut o lună și Tesalonicul, precum și Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfântul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulțumită și închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

(†) Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (Post)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

(†) Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (Post)

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul.

Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

cititi mai mult despre Sf. Proroc Ioan Botezătorul pe unitischimbam.ro

Sfinții Evangheliști Matei (14, 1-12) și Marcu (6, 14-29) relatează pe larg sfârșitul mucenicesc al Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan, cel care a fost înaintea Domnului nu numai cu nașterea, ci și cu moartea sa.

Așa cum Domnul Hristos a pătimit pentru păcatele oamenilor, tot așa și Înaintemergătorul Său a îndurat moartea mucenicească, pentru fărădelegile lui Irod.

Sfântul Ioan, care se ruga și medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și își trăia viața în curăție, dobândise nu doar darul smereniei, ci și pe cel al proorociei.

Îi mustra pe cei păcătoși, de orice condiție ar fi fost, cu cuvinte aspre.

Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla și Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept și sfânt și asculta sfaturile lui, dar se și temea de el, pentru că era foarte iubit de popor.

Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod.

În anul 31, tetrarhul Irod Antipa al IV-lea, fiul lui Irod cel Mare, s-a dus la Roma la împăratul Tiberiu.

Pe drum, s-a oprit în casa fratelui său Filip. Aici s-a aprins de patimă pentru soția fratelui său, Irodiada, care i-a promis că se va căsători cu el dacă se va despărți de soția sa, adică de fiica lui Areta, împăratul Arabiei cu care era căsătorit de mult timp.

Când s-a întors la Roma, Irod Antipa și-a alungat soția lui legitimă și s-a căsătorit cu Irodiada, împotriva legii.

Astfel, Ioan l-a mustrat pe față pe Irod Antipa, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4)

Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22).

Pentru această nelegiuire, Ioan Botezătorul, păzitorul Legii lui Dumnezeu și propovăduitorul pocăinței, îl mustra pe Irod înaintea tuturor:

Nu ți se cade să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18).

De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipa și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19).

Irod, nesuferind mustrările proorocului și îndemnat de Irodiada, care, plină de mânie, voia să-l ucidă, dar nu putea, oprind-o chiar Irod însuși.

Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20). Irod îl și ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).

Temându-se chiar că poporul îl va ucide pe Ioan, la cererea Irodiadei, Irod Antipa l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17).

O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă și să vorbească cu el, acesta primind astfel știri din afară (Matei 11, 2).

 

Moartea Sf. Ioan Botezătorul

"The Beheading of St John the Baptist", Puvis de Chavannes, c. 1869 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“The Beheading of St John the Baptist”, Puvis de Chavannes, c. 1869 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sosind ziua sa de naștere, Irod a poruncit să se facă ospăț mare curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii,

La acest ospăț, fiica Irodiadei, Salomeea, jucând și plăcând lui Irod și celor ce ședeau cu el, acesta i-a făgăduit, amețit de băutură, ca-i va da orice îi va cere.

Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”.

Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”.

Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul.

Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și rușinându-se de invitații săi, a poruncit să i-l dea.

Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou și înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).

Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul de Caravaggio, National Gallery, Londra, c. 1607–10 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul de Caravaggio, National Gallery, Londra, c. 1607–10 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Fapta lui Irod nu a rămas nepedepsită, deoarece Areta, pentru a se răzbuna de supărarea adusă fiicei lui a cucerit castelul Maherus și o parte din pământul Iudeii.

După ceva timp, Irod s-a dus la Roma ca să obțină titlul de rege de la împăratul Caligula, ca și fratele său, Agripa.

Împăratul însă aflase că se unise cu parții, că uneltea împotriva romanilor și că se pregătea să înarmeze 70.000 de oameni.

Pentru acestea i-a luat stăpânirea tetrarhiei Iudeii, i-a confiscat averea și l-a exilat (în anul 38) împreună cu Irodiada, mai întâi la Lugdun (Lyon) în Galia și apoi la Ilard în Spania.

Astfel, Irod s-a sfârșit acolo în mizerie și boală, după ce mai întâi a văzut groaznica moarte a Salomeei.

Salomei i se dă capul tăiat al lui Ioan Botezătorul, Onorio Marinari, anii 1670 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Salomei i se dă capul tăiat al lui Ioan Botezătorul, Onorio Marinari, anii 1670 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Rostul morții

Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului și în împărăția morților, mai înainte ca Hristos, prin patima și moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morții și a iadului și să aducă învierea și mântuirea.

 

După moarte

După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul și l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de știre și lui Iisus. Moaștele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.

 

Moștenirea lăsată de Sf. Ioan

Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toți creștinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieții duhovnicești. Viața lui este ea însăși un model pentru toți creștinii: trăitor în nevoință și în rugăciune, grăitor și apărător al dreptății, al fidelității în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei față de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și curățirea de orice păcate.

Întruchipare a smereniei, curăției, iubitor și propovăduitor al pocăinței, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieții monahale.

 

Sfintele Moaște

Părți din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

- Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia

- Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt

- Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franța

- Muzeul Benaki, Atena

- Muzeul Topkapi, Istanbul

- Moscheea Ummayazilor, din Damasc, Siria

- Mănăstirea Cetinje, Muntenegru

- Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Lipnița, jud. Constanța

În anul 2010 au fost descoperite moaște ale Sf. Ioan Botezătorul în Bulgaria, în orașul Sozopol.

 

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul.

În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

- 23 septembrie – Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul

- 7 ianuarie – Soborul Sfântului prooroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)

- 24 februarie – Întâia și a doua aflare a Capului Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan

- 25 mai – A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul

- 24 iunie – Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică.

- 29 august – Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru)

 

Imnografie

La Tăierea capului Înaintemergătorului (29 august):

Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului cu laude, iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat mai cinstit şi decât proorocii. Că te-ai învrednicit a boteza în repejunile Iordanului pe Cel Propovăduit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel Ce S-a arătat în trup: pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Condac, glasul al 5-lea:

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viața cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare și vremelnică.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Ioan Înaintemergătorul se zugrăvește după cum urmează:

Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde.

Se zugrăvește singur, precum și în diferite scene din Evanghelie.

Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul:

Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!

În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat.

Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, amintind de viața sa îngerească.

Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc diferitele scene și minuni din viața Înaintemergătorului.

Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – foto preluat de pe ziarullumina.ro

cititi mai mult despre Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul si pe doxologia.ro

cititi si:

- Patriarhul explică de ce sărbătorim Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul prin post şi rugăciune

- Sfântul Ioan Botezătorul, mărturisitor al Mielului şi al Judecătorului

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești Sfântul Ioan de toamnă, Sfântul Ioan taie capul pe varză, Sfântul Ioan taie capul pe curechiu, Sfântul Ioan, tăierea capului, Sfântul Ioan cap tăiat

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august, este praznic de întristare pentru uciderea celui mai aprins vestitor al pocăinței.

Această zi este una de post, în care, potrivit tradiției, este bine să nu se mănânce o serie de alimente a căror forma amintesc de cea a capului, precum roșiile, pepenii și alte fructe, și să nu se bea băuturi de culoare roșie, ca sângele care a fost vărsat la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Unii mănâncă în această zi doar struguri, în timp ce alții țin post negru toată ziua. În lumea tradițională a satului nu se tăia nimic cu cuțitul, toate alimentele de la masă se rupeau cu mâna, iar farfuriile, blidele sau tipsiile erau lăsate deoparte.

De asemenea, nu se mânca varză, deoarece, așa cum spune o legendă, Sfântului Ioan Botezătorul de șapte ori i s-a tăiat capul pe varză și iar a înviat.

Și în lumea satului contemporan se știe că de ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul se postește. Oamenii se feresc să mănânce legume sau fructe de formă rotundă sau care au culoare roșie și orice aliment care amintește de forma capului sau de culoarea roșie a sângelui.

“În popor există numeroase legende despre Sfântul Ioan Botezătorul”, a menționat Marcel Lutic, etnolog din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei Iași.

O asemenea legendă îl înfățișează pe Sfântul Ioan ca pe un singuratic care se refugiază într-o pădure pentru reculegere și răscumpărarea păcatelor. ”

De aici pleca uneori, cu crucea în mană, în lume.

Așa s-a întâlnit cu Domnul Iisus, codindu-se mult până Să-l boteze.

Într-o altă legendă, Dumnezeu îl îndrăgește nespus datorită modului extrem de simplu în care-și făcea rugăciunea, tocmai de aceea alegându-l să-i boteze fiul, Sfântul Ioan devenind astfel nănașul Domnului Hristos”, a arătat Marcel Lutic.

O altă legendă a devenit între timp colind, și este cunoscută în tot spațiul romanesc.

Aceasta ne arată un sfânt blestemat de mama sa să se transforme în animal sălbatic, ca atare, Sfântul Ioan ar fi fost vreme de nouă ani și nouă zile cerb. Redevenind om, a ridicat o mănăstire și mai apoi l-a botezat pe Domnul Iisus“, arată colindul.

În zonele de sud ale României se crede că Sfântul Ioan Botezătorul este unul dintre sfinții cei mai apropiați de Dumnezeu, în timp ce bucovinenii îl consideră – alături de Sfântul Neculai, patronul pruncilor, cel ce are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați.

În tradiția populară, această zi tristă a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul era cunoscută și ca “Sfântul Ioan cap tăiat”, “Santion de toamnă”, “Sfântul Ioan taie capul pe varză (curechi)”, “Crucea mică” sau “Brumariul”.

Tot în legătură cu această sărbătoare, o legendă amintește că “Sântion ar fi fost un tânăr sărac de o rară frumusețe.

Într-o zi, o femeie bogată l-a invitat peste noapte la ea, dar sfântul, nevrând să intre în păcat, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să-i ia frumusețea cea ademenitoare.

Se spune că Dumnezeu i-a ascultat ruga și l-a învățat să-și taie capul! Făcând Sântion acest lucru s-a pomenit cu un cap de … oaie în locul frumosului său cap, scăpând astfel de păcat”, a spus Marcel Lutic.

O altă legendă, care circula prin Bucovina, “este inspirată din episodul evanghelic al omorârii Sfântului Ioan și arată cum însuși împăratul Irod, atunci când era adus capul sfântului pe un blid, și-ar fi blestemat fiica:

“De amu, draga mea, tot să joci!”. Potrivit acestei legende, de atunci fata împăratului joacă într-una, ea întruchipând, conform mentalității arhaice, frigurile sau malaria, un bolnav de friguri tremurând mereu, asemenea unui om care joacă”, a mai spus Marcel Lutic.

Din acest motiv, “Sântionul de toamnă era ținut în special pentru friguri”, a spus specialistul de la Muzeul Etnografic al Moldovei, care a mai adăugat că “erau multe interdicții privitoare la tăiatul fructelor și legumelor cu formă rotundă care le aminteau oamenilor de la sate de tristul episod al tocării (ciopârțirii) capului sfântului (ca) pe varză.

Astfel, mulți oameni mănâncă numai struguri, evitând să mănânce curechi, fructe cu formă rotundă și/sau roșii, usturoi, legume roșii sau vin roșu; nu se mănâncă din blid, nu se taie cu cuțitul, totul rupându-se cu mâna, pe 29 august fiind interzis cu desăvârșire să se taie ceva cu cuțitul. Excepții de la aceste interdicții făceau numai femeile însărcinate”.

 

Postul care ține “de la cruce până la cruce”

De asemenea, o datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică până la Ziua Crucii care era menționată în calendarul religios pe 14 septembrie, aceasta fiind și explicația pentru vorba din popor care spunea despre acest post că tine “de la cruce până la cruce”.

Motivul pentru care acest post era atât de special, era acela că “potrivit concepției arhaice, se putea mântui sufletul de cele mai grele păcate făcute în viață, precum furturi sau ucideri, (…) omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor micuți noaptea, în somn, fără știre și voie, lepădarea pruncilor fără vreme”.

Interesant e că postul acesta putea fi ținut și pentru alții, de regulă rude apropiate, a spus Marcel Lutic care a adăugat că “tradiția amintește de aceste două săptămâni de post, neconsemnate în calendarul creștin, care îi puteau ușura mai ales pe părinți de “blestemățiile și vorbele urâte și grele, vorbite în ceasuri necurate, în mânie și furie contra copiilor”.

Astfel, cei care doreau să țină postul “de la cruce până la cruce” aveau voie să mănânce în fiecare zi numai o turtă de grâu sau de mălai pe care trebuia să o coacă postitorul, iar celor care nu săvârșiseră păcate foarte grele li se permitea să mănânce și poame. “Se dormea direct pe pământ și, dacă se putea, fără așternut. Postul se termina printr-o pomană dusă la biserică”.

Pomenirea morților era respectată de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

În această zi tristă, lucrurile erau folosite cu atenție, printre interdicțiile specifice fiind și cea a folosirii măturii. “Măturile nu puteau fi nicidecum folosite pe 29 august, folosirea lor “deranjând” liniștea morților.

Însă spiritele morților puteau fi îmbunate dând de pomană mere, pere sau castraveți”, a arătat Marcel Lutic.

Astfel, “varianta” de toamnă a sărbătorii Sântionului era așadar, în primul rând, un prilej de pomenire a morților și a strămoșilor, o zi de post și de reculegere pentru oamenii cu dragoste de Dumnezeu, început al unui post mântuitor de grele păcate.

articol preluat de pe azm.gov.ro

Miniatură cu „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur - foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Miniatură cu „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

De această sărbătoare se leagă următoarea legendă: „Sfântul Ioan era un tânăr sărac, cuminte și foarte frumos; și tocmai pentru această frumusețe, o femeie bogată își puse ochii pe dânsul. Într-o zi se întâlnește și-i spune chiar că peste noapte îl va aștepta la dânsa acasă. Să vină dar, că va fi bine de el, – să vină, că de nu va veni, vai și amar va fi de capul lui.

Sfântul Ioan, care știa din ce pricină îl paște acest greu păcat, se întristă adânc și se rugă lui Dumnezeu să-i ia ceea ce îi cășunează atâta scârbă – frumusețea cea ademenitoare – și să-l facă urât. În acest chip socotea el că femeia aceea își va întoarce fața și gândurile cele rele de la dânsul.

Dumnezeu se milostivi de fecior și-l învăță, se zice, ca să scoată cuțitul și să-și taie capul. Sfântul Ioan făcu întocmai în această zi de toamnă și în locul capului său se pomeni cu un cap de oaie.

Astfel a plecat spre casa femeii care îl chemase. Când aceasta l-a văzut, s-a cutremurat de spaimă și cu ocări l-a dat afară. În acest chip Sfântul Ioan a fost scutit de păcat.

Frumosul lui cap a fost aflat tocmai mai târziu, la 25 mai, când biserica poruncește și poporul nostru serbează chiar .

În această zi nu este bine să se mănânce fructe rotunde care seamănă cu un cap, precum: merele, perele, nucile și nici căpățânile de usturoi. Prin unele părți nu se bea nici vin roșu și nu se mănâncă nici fructe sau legume roșii. Vitele coboară de la munte, în așteptarea frigului.

Tudor Pamfile – Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului. Studiu etnografic (1913)
preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

(†) Adormirea Maicii Domnului

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită pe 15 august.

Această sărbătoare comemorează adormirea și proslăvirea prin ridicarea cu trupul la cer a Maicii Mântuitorului.

Sărbătoarea mărturisește că Maica Domnului „a fost luată” de Dumnezeu în împărăția cerească a lui Hristos, în deplinătatea vieții ei sufletești și trupești.

Tiziano Vecellio: Înălţarea la cer a Fecioarei, 1516-1518 - Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneţia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tiziano Vecellio: Înălţarea la cer a Fecioarei, 1516-1518 – Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneţia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Despre sărbătoare

Sărbătoarea ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului este foarte apropiată de ceea ce romano-catolicii numesc Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria.

În conformitate cu Sfânta Tradiție, Maica Domnului a murit ca orice ființă omenească, „adormind”, așa cum indică și numele sărbătorii.

Ea a murit așa cum mor toți oamenii, nu în mod „voluntar” ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei umane muritoare care este indisolubil legată de stricăciunea acestei lumi.

Apostolii au fost aduși în mod miraculos la acest eveniment și au fost cu toții prezenți, cu excepția Sfântului Apostol Toma, atunci când Maica Domnului a trecut din această viață.

Apoi, ea a fost înmormântată.

Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu; dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalți să deschidă mormântul Maicii Domnului.

Atunci Apostolii au descoperit că trupul Ei nu mai era în mormânt.

Acest moment este pentru noi pârga (primul rod) al învierii de obște a credincioșilor, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos.

Praznicul poartă numele de Adormirea Maicii Domnului, pomenind trecerea ei din această viață, cuvântul „Adormire” traducând grecescul Koimisis, care înseamnă adormirea întru moarte (de aici vine și cuvântul cimitir).

Biserica Romano-Catolică preferă să numească acest eveniment ridicare la cer (lat. assumptio, literal „primire” [în cer]) întrucât, ținând seama de dispariția trupului Maicii Domnului din mormânt, consideră că Ea a fost înălțată cu trupul la Cer.

La fel ca și în cazul Nașterii Sfintei Fecioare, sau în cazul Intrării în Biserică, nici pentru Adormirea Maicii Domnului nu există referințe istorice sau biblice pentru această sărbătoare.

Biserica Ortodoxă propovăduiește că Maica Domnului este fără de păcat, dar și că Fecioara Maria a avut nevoie cu adevărat să fie mântuită de Hristos – mântuită de încercări, suferințe și moarte din lumea aceasta.

Ea a murit cu adevărat și apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, ca Maică a Vieții, și ia deja parte la viața fără de sfârșit din Împărăția Cerurilor.

Această viață în rai este pregătită și promisă tuturor celor care „ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează” (Luca 11,27-28)

Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Bruegel (1564) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Bruegel (1564) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prăznuirea

Postul

Sărbătoarea este precedată de 14 zile de post strict, cu dezlegare la untdelemn și vin sâmbăta și duminica, cu excepția Schimbării la Față (6 august), când este dezlegare la pește, indiferent în ce zi ar cădea.

În zilele de peste săptămână din post, se slujește ori Paraclisul Mare al Maicii Domnului ori Al doilea paraclis al Maicii Domnului.

Dacă ziua praznicului cade miercuri sau vineri, este dezlegare la pește.

 

Slujbele prăznuirii

În seara sărbătorii se slujește o Vecernie care cuprinde trei citiri din Vechiul Testament care au înțelesul în Noul Testament:

- În Facerea 28,10-17, Scara lui Iacov care unește cerul cu pământul, simbolizează unirea lui Dumnezeu cu omul, unire realizată pe deplin și perfect în Maria Născătoarea (Purtătoarea) de Dumnezeu.

- „Ce minunat este acest loc! Aceasta este casa lui Dumnezeu și poarta raiului!” În Ezechiel 43,27-44,4 este descrisă viziunea cu Templul cu ușa spre Răsărit, întotdeauna închisă și plină de slava lui Dumnezeu, care o simbolizează pe Maica Domnului.

- Pentru textul din Proverbe 9,1-11, Maria este cu “casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a zidit-o sieși.

Atunci când se slujește Utrenia, în dimineața sărbătorii, se citește din Luca 1,39-49, 56.

Acest text este citit la toate sărbătorile Maicii Domnului și conține Spusele Maicii Domnului:

Şi a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…

În unele bisericii există obiceiul de a se binecuvânta flori în ziua acestei sărbători, dar înainte de Sfânta Liturghie.

La Liturghie, se citește din Apostol de la Filipeni 2,5-11, unde se vorbește despre

Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-

Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.

Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt.

Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”

Citirea din Sfânta Evanghelie este luată din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite împreună.

Și aceste texte sunt citite întotdeauna la sărbătorile închinate Maicii Domnului.

În acest text, Domnul spune,

binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl păzesc!

Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Rubens (1626) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Rubens (1626) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Praznicul Adormirii Maicii Domnului în România

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este unul din cele mai îndrăgite sărbători pentru credincioșii ortodocși români, mai ales datorită evlaviei deosebite a românilor față de Născătoarea de Dumnezeu.

Un foarte mare număr de biserici și de mănăstiri poartă acest hram.

În multe locuri, cu această ocazie se organizează pelerinaje la mănăstirile care își sărbătoresc astfel ocrotitoarea.

Sate și comunități întregi vin împreună în aceste pelerinaje.

Credincioșii vin încă din preziua Praznicului, în 14 septembrie și participă la slujbe, care în multe locuri au un fast deosebit.

Astfel, slujba Vecerniei se prelungește cu o Priveghere care în unele locuri durează până foarte târziu în noapte sau chiar toată noaptea.

La slujba de înainteprăznuire se mai cântă în multe biserici și mănăstiri din România și Prohodul Maicii Domnului, o cântare special alcătuită pentru noaptea dinaintea praznicului, construită după modelul Prohodului Domnului și pusă pe linia melodică a celor trei stări ale acestuia.

În pauzele dintre slujbe, credincioșii cântă, în unele locuri, și alte cântări (extra-liturgice) închinate Maicii Domnului, numite în Ardeal pricesne, care exprimă grija Născătoarei de Dumnezeu pentru oameni, precum și afecțiunea profundă a credincioșilor față de Cea pe care o numesc Măicuța Domnului.

Unele dintre acestea sunt de o surprinzătoare familiaritate:

Am venit, Măicuță, să ne mai vedem / și să-ți spunem dorul pe care-l avem…

Poate cel mai cunoscut pelerinaj de Adormirea Maicii Domnului este, în România, cel de la Mănăstirea Nicula, păstrătoarea unei cunoscute Icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Aici credincioșii se adună cu sutele de mii.

Foarte mulți, în semn de evlavie față de Maica Domnului, al cărei ajutor îl cer și îl primesc, fac, la vremea praznicului, înconjurul bisericii (o dată sau de trei ori) în genunchi, așteptând apoi cu răbdare ore și chiar zile la rând pentru a ajunge să se închine Icoanei Maicii Domnului.

În afara slujbelor, în ziua praznicului se organizează în multe locuri, pe lângă mănăstiri sau și în orașe, târguri și serbări populare.

 

Imnografie

Tropar (Glasul 1)

Întru naștere fecioria ai păzit,
întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare.
Sculatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții,
și cu rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre.

Condac (Glasul 2)

Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită și întru folosințe de nădejde neschimbată
mormântul și moartea nu au ținut-o.
Căci, ca pe Maica Vieții, la viață a mutat-o
Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc.
La înainteprăznuire (14 august):

Tropar (Glasul 4)

Popoare, înainte dănțuiți, din mâini plesnind cu credință, și cu dragoste vă adunați astăzi bucurându-vă, și luminat cântând toți cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu urmează să treacă de la cele pământești la cele de sus cu preamărire. Pe aceea cu cântări pururea să o mărim, ca Născătoare de Dumnezeu.

Condac (Glasul 4)

Întru slăvită pomenirea ta, lumea împodobită fiind prin gând cu duh fără materie în veselie strigă către tine, Născătoare de Dumnezeu: “Bucură-te, Fecioară, lauda creștinilor!”

 

Icoana Adormirii Maicii Domnului

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoana Adormirii Maicii Domnului face parte din programul iconografic al sărbătorilor închinate Maicii Domnului, corespunzând praznicului Adormirii ei, 15 august.

Sursa reprezentării se găsește în Tradiția Bisericii.

Adormirea Maicii Domnului (15 august) - foto preluat de pe doxologia.ro

Adormirea Maicii Domnului (15 august) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Compoziția icoanei

Într-o casă, în centrul icoanei, Maica Domnului este întinsă pe un pat, cu mâinile încrucișate pe piept, fără suflare.

De o parte și de alta a patului sunt două sfeșnice cu lumânări aprinse.

La picioarele Născătoarei de Dumnezeu este reprezentat Sfântul Apostol Petru, tămâind cu cădelnița, iar la capul ei sunt reprezentați Apostolul Pavel și Sfântul Ioan Teologul, îmbrățișând-o.

Mai sunt reprezentați, de jur împrejur, toți apostolii, despre care se știe că au fost prezenți la adormirea Maicii Domnului, precum și unii sfinți ierarhi precum Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei I al Tomisului, care țin în mâini Evanghelii și femei plângând.

Tot în centrul imaginii, cumva deasupra Maicii Domnului este reprezentat Domnul Iisus Hristos, îmbrăcat în haine albe, într-o mandorlă (cearcăn) de lumină, simbol al slavei Lui dumnezeiești.

El ține în brațe sufletul Maicii Domnului, reprezentat ca un prunc înfășat (uneori este redat printr-o reprezentare mai mică a Maicii Domnului). Hristos este înconjurat de o mulțime de îngeri.

Undeva mai „în spate”, sunt reprezentați iarăși Sfinții Apostoli, care sunt aduși, purtați prin văzduh, pentru a fi de față la Adormirea Maicii Domnului, „de la marginile lumii”, după cum spune tradiția.

În dreapta casei este reprezentat Sfântul Ioan Damaschin, purtând în mâini o hârtie în care este scris:

După vrednicie, ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul”.

Iar în stânga casei apare Sfântul Cosma Melodul care poartă și el în mână o hârtie pe care este scris:

Femeie muritoare, pe tine, cea mai presus de fire a lui Dumnezeu Maică știindu-te…”.

Frecvent, în această icoană mai este ilustrată o întâmplare reținută de tradiție, conform căreia un iudeu a încercat să răstoarne patul în care zăcea Maica Domnului.

În acel moment un înger a venit și i-a tăiat mâinile cu sabia, pentru a împiedica această profanare.

În icoană, acesta (pe nume Iefonias sau Atonie) este adesea reprezentat, uneori în genunchi, în fața patului în care zace Maica Domnului, cu mâinile tăiate care încă atârnă de pat, iar în fața lui este reprezentat îngerul cu sabia ridicată.

În funcție de preferințele și alegerile făcute de fiecare iconar, de spațiul de care dispune etc., pot fi reprezentate mai multe sau mai puține personaje. Nu pot lipsi, desigur, Maica Domnului, Hristos și un număr de Apostoli.

 

Continuarea programului iconografic

Icoana prezentată mai sus redă imaginea consacrată a praznicului Adormirii Maicii Domnului.

În cazul reprezentării mai multor scene din viața Maicii Domnului în aceeași icoană sau într-un ciclu de fresce, imaginile consecutive reprezentării sunt cea a îngropării sale și cea a „mutării” sale la Ceruri.

Această din urmă reprezentare, în forma propusă de Dionisie, este cea mai aproape de (dar nu identică cu) imaginea catolică a Înălțării Fecioarei.

 

Semnificația teologică a icoanei

Trebuie remarcat că, în viziunea iconografică ortodoxă, icoana praznicului Adormirii Maicii Domnului este orientată în jurul caracterului muritor al Născătoarei de Dumnezeu, al umanității ei depline.

Prezența lui Hristos aici atestă atât faptul că Maica Domnului avea și ea nevoie de mântuire, ca și ceilalți oameni, cât și faptul că preaslăvirea Născătoarei de Dumnezeu se face numai prin raportarea la Fiul ei.

Prezența tuturor Apostolilor la adormirea Maicii Domnului arată cinstirea ei deosebită atât de către Domnul, cât și de către întreaga Biserică, reprezentată și prin grupul de femei care apar în icoană.

Cerul și pământul se întâlnesc, o dată în plus, mărturisind preaslăvirea celei care își încredința sufletul în mâinile Fiului ei.

Faptul că icoana și întreg praznicul sunt orientate în jurul Adormirii, iar nu în jurul „mutării” Maicii Domnului cu trupul la Cer arată faptul că, dacă întreaga Biserică a fost de față la moartea ei, momentul mutării ei și cu trupul la Cer rămâne o taină.

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

Sfânta Maria Mare, Adormirea Maicii Domnului

articol preluat de pe azm.gov.ro

În fiecare an, între 1 și 14 august, credincioșii țin postul Maicii Domnului iar la 15 august, se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său, Iisus.

Cărțile spun că atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în ceruri, Iisus a trimis un înger care să o pregătească.

Mesagerul lui Dumnezeu a fost Arhanghelul Gavriil, cel care îi dăduse și vestea minunată că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii.

Dacă atunci Gavriil purta în mâini un crin alb, de data aceasta el i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic (semn al biruinței asupra morții).

Când a primit vestea, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer, iar pomii se plecau în fața ei, cinstind-o.

După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă.

A aprins lumânări și tămâie, a dăruit veșminte unor văduve sărace și a pregătit toate ce se cuveneau pentru înmormântarea sa.

Atunci, pe un nor, a venit Apostolul Ioan, urmat de Petru, Pavel, de Iacob și de ceilalți ucenici, aduși la rândul lor, de câte un alt nor.

Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți cei de față, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti.

Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi.

Maica Domnului a fost dusă de către apostoli în mormântul din Grădina Ghetsimani, acolo unde Iisus s-a rugat în Joia Mare, înainte de a fi trădat, judecat și răstignit.

Din rânduiala lui Dumnezeu, Apostolul Toma a venit peste trei zile.

A fost dornic să vadă chipul Maicii Sfinte și mormântul a fost deschis pentru el.

Dar n-a mai fost găsit decât giulgiul.

Maica Domnului, cu tot cu trup, urcase la ceruri purtată de îngeri.

foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Obiceiuri de Sfânta Maria

Se povestește că la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare.

Pomii cu roadele cele mai frumoase s-au întâlnit și, dând fiecare ce avea mai bun, au închipuit un pom care a fost purtat în fruntea procesiunii.

Bostanul și porumbul au făcut un buchet din floarea soarelui pe care l-au pus pe coșciug.

De atunci, bostanul și porumbul îngălbenesc la sărbătoarea Adormirii.

La românii din Balcani este sărbătoarea cea mai mare, când toți se întorc din călătorii și fac nunți, sau se face horă în sat.

În dimineața zilei de Sfânta Maria Mare (Adormirea Maicii Domnului), prăznuită în fiecare an la 15 august, femeile merg la biserică și împart struguri, prune și faguri de miere.

Apoi, femeile merg în cimitir și tămâiază mormintele rudelor.

Ciobanii coboară oile de la munte (La Sântamaria Mare / Tulesc oile la vale!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb și dormitul pe prispă sau în târnațul casei.

De Sfânta Marie, fetele purtau o planta numita “năvalnic”, care avea puterea să aducă pețitori.

Dacă în apropierea zilei Sfintei Marii înfloreau trandafirii, era un semn că toamna va fi lungă.

În sudul țării se angajau pândarii la vii și se luau măsuri de protecție magică a podgoriilor împotriva păsărilor.

De pe 15 august se deschidea, în satul tradițional, un important sezon al nunților, sezon care ținea până la intrarea în postul Crăciunului.

În această zi începea și sezonul târgurilor și iarmaroacelor de toamnă.

Perioada dintre cele două Sântămării, Sântămăria Mare (15 august) și Sântămăria Mică (8 septembrie), era considerată perioada cea mai potrivită pentru semănăturile de toamnă.

În această zi erau adunate ultimele plante de leac.

În perioada postului Sfintei Marii, fetele își coseau costume speciale, lucrate numai în alb, pentru pelerinajul din zilele de 14-15 august la mânăstirile care poartă hramul Sfânta Maria (Ciosa, Nicula, Moisei, Mânăstirea Hodoș, Bodrog, Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Tismana, Rohia, Bixad, etc).

 

cititi si:

Acatistul Adormirii Maicii Domnului (15 august)

 

cititi mai mult despre Adormirea Maicii Domnului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si:

- (†) Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie)

- (†) Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

- †) Soborul Maicii Domnului (26 decembrie)

- †) Izvorul Tămăduirii

- †) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului “Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Neamţ

- †) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu

- Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne (473)

- Așezarea cinstitului Brâu al Maicii Domnului în raclă

(†) Schimbarea la Față a Domnului

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; azm.gov.ro

 

Schimbarea la Față a Domnului

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 6 august.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic.

În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El.

Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.

Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9).

De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.

Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria.

Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu.

Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.

Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august - foto: doxologia.ro

Schimbarea la Față a Mântuitorului - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Semnificația teologică

La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi:

Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1),

Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage.

Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești.

Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).

Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului.

Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat.

Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești – inclusiv trupul – și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe “veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.

El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 – PG 96, 564).

Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau.

Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este “lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele.

Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi.

Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale.

Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43).

Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276).

Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină.

Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa “vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului :

întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară – alături de Domnul – Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea).

Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și

neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie“.

Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un “cort” mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa.

Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul:

Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El“.

Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl “vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și “închizând ușa simțurilor lor“, ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit.

Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști.

Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.

Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești.

Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație.

De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față.

E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

Schimbarea la față - Rafael Sanziol  (1518-1520) - Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la față – Rafael Sanziol (1518-1520) – Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.

Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament.

În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci.

Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.

Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă.

Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.

Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).

Schimbarea la față - Giovanni Bellini, c. 1490 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la față – Giovanni Bellini, c. 1490 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tradiții de Schimbarea la Față (Probejaniile)

În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.

Ziua are ca semnificație momentul în care apostolii Mântuitorului, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu.

După ce a împlinit 33 de ani, Iisus a început să spună ucenicilor că el va trebui să meargă la Ierusalim unde va pătimi multe și va fi omorât. Ucenicii s-au întristat.

Mântuitorul i-a luat pe Ioan, Petru și Iacob și au urcat pe Muntele Tabor. Ca să se roage, s-a îndepărtat de cei trei iar aceștia au adormit. Când s-au deșteptat, Iisus li s-a arătat Schimbat la față, adică strălucind de slavă dumnezeiască, chipul radia lumina ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca zăpada. L-au văzut vorbind cu doi bărbați care erau Prorocul Moise și Prorocul Ilie, iar dintr-un nor s-a auzit: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați”. Mântuitorul le descoperă Apostolilor slava Sa, pregătindu-i pentru Patima cea de bunăvoie.

Denumirea de Probojanii vine de la verbul popular ”a probăzi” – care înseamnă a ocărî sau a certa și care vine din slavonă. Acum se ”proboze” frunza și iarba, adică s-au copt, nu mai crește iarba și începe să îngălbenească frunza. Se consideră că până la această sărbătoare trebuie terminat cositul și făcutul fânului, pentru că se trec florile și iarba îmbătrânește, diminuând calitatea furajelor.

Sărbătoarea “Schimbarea la Față a Domnului” aduce și alte transformări în natură: păsările migratoare se pregătesc să plece, iar insectele și târâtoarele își caută adăpost în pământ, pentru perioada rece. Începe să îngălbenească frunza; cerbii spurcă apele, care încep să se răcorească.

În această zi se duc struguri la biserică, pentru a fi sfințiți. Boabele de struguri sfințite erau numite “coliva de struguri”. Începând cu această zi, oamenii puteau consuma struguri. La gustarea primei boabe de strugure se rostea: “Boabă nouă în gură veche”. Există credința că cei care mâncau struguri înainte de 6 august își afuriseau mațele.

În credința populară, 6 august înseamnă începutul toamnei. În colecția Parascăi Făt, “Memoria Etnologică”, se menționează: “Numa’ atâta-i vara, vară/ Până-i patu’ mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poți să știi, vara-i trecută”. Există și credința că începând cu această zi nu mai este bine să te mai scalzi în apele de râu.

De Schimbarea la Față a Domnului se culeg și ultimele plante de leac: “Părul Maicii Domnului”, “Palma Maicii Domnului”, “Rugul sântămăresc”, busuiocul etc.

Foarte important este ca în această zi oamenii să fie împăcați cu ei înșiși și cu semenii.

Dacă în Ziua Schimbării la Față vremea este însorită, toamna va fi una roditoare și îmbelșugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâtă.

În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, se binecuvântează și se împart. De acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră ”veninoase”, apare ”prima ” dulceață a lor. Acum se gustă pomana nouă din rodul viilor, spunându-se: ”boabă nouă în gură veche”.

În unele părți (Biserica rusă) în această zi se face în biserici și la cimitire pomenirea generală a morților și mai ales a eroilor morți pentru apărarea țării.

 

Imnografie

Tropar (Glasul 7)

Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea;
strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condac (Glasul 7)

În munte, Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule,
și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta,
au înțeles că, dacă Te vor vedea răstignit,
să cunoască Patima cea de bunăvoie
și lumii să propovăduiască, că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.

 

cititi mai mult despre Schimbarea la Față a Domnului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org;; en.wikipedia.org

(†) Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org

 

Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului este o mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Învierea Domnului.

 

Semnificație

Potrivit Faptelor Apostolilor (1, 1-11), Iisus, după Înviere, s-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care s-a înălțat la cer, de față cu ei.

Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6).

Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos.

 

Istoric

Înălțarea lui Iisus este amintită în Simbolul Apostolilor și în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.

În unele țări din Europa occidentală, dacă Înălțarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

 

Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan)

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 - foto preluat de pe  en.wikipedia.org

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Referințe scripturale

Prima menționare a Înălțării în Sfânta Scriptură se găsește în Evanghelia după Marcu (16:14-19). Descrierea este sumară. Iisus și cei unsprezece ucenici rămași sunt așezați la masă, probabil într-o încăpere din sau pe lângă Ierusalim. Iisus le cere apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia și le spune că cei credincioși vor fi neatinși de otravă, îi vor vindeca pe bolnavi și altele asemenea. După aceste cuvinte finale, Iisus este primit în Rai să stea de-a dreapta Tatălui. Nu este nimic precizat despre perioada de după Înălțare; Marcu, pur și simplu descrie ceea ce s-a întâmplat.

Evanghelia după Luca este și mai succintă în descriere (24:50-51). Iisus îi duce pe cei unsprezece în Betania, nu departe de Ierusalim. În timp ce îi binecuvintează, Iisus se ridică la Cer.

A treia, și cea mai citită, descriere a Înălțării se găsește în Faptele Apostolilor (1:9-12). Timp de patruzeci de zile după Înviere, Iisus continuă să propovăduiască Evanghelia. Iisus și cei unsprezece sunt adunați lângă Muntele Măslinilor), în nord-estul Betaniei. Iisus le spune ucenicilor săi că vor primi puterea Duhului Sfânt și că ei trebuie să ducă mesajul Său în lumea întreagă.

Iisus este luat și ridicat de un nor. Unele tradiții spun că a fost luat într-un car de foc, asemănător cu Proorocul Ilie. Doi oameni îmbrăcați în alb le-au apărut ucenicilor și le-au spus că Iisus se va reîntoarce în același mod ca la Înălțare. Ei au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). După acestea, ucenicii s-au reîntors în Ierusalim bucurându-se și rămânând în continuare în Templu.

Evanghelia după Matei se termină la un munte din Galileea, cu Iisus trimițându-i pe ucenici să propovăduiască Evanghelia. Nu se face nici o menționare a Înălțării.

Înălțarea (Giotto, Cappella degli Scrovegni) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Înălțarea (Giotto, Cappella degli Scrovegni) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Importanță

Înălțarea Domnului prezintă ultimul stadiu al planului lui Dumnezeu privitor la lumea întreagă: unirea deplină cu El Însuși după plecarea fiecăruia dintre noi din lumea aceasta. Conform părintelui George Florovsky, „În Înălțare se găsește scopul și deplinătatea Învierii lui Hristos… și împreună cu Hristos se înalță și firea umană.”

 

Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea la Cer a Domnului. Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan) - foto: doxologia.ro

Înălțarea la Cer a Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).

De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh.

Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.

Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.

Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus.

Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu.

Iar nişte îngeri, în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va vei iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum.

Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.

Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Cel ce Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

cititi mai mult despre Înălțarea Domnului si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org
cititi si Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) – Pr. Ilie Cleopa

Vasile cel Mare

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

1 ianuarie 2021

 

Vasile cel Mare

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz ("Teologul") și Ioan Gură de Aur - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz („Teologul”). Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi) - (Icon of St. Basil the Great from the St. Sophia Cathedral of Kiev) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Icon of St. Basil the Great from the
St. Sophia Cathedral of Kiev – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp, Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto“, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

 

cititi mai mult despre Vasile cel Mare si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.robasilica.roen.wikipedia.org