Articole

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Înălțarea Sfintei Cruci

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii crucii lui Iisus. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

Saint Helena & Heraclius taking the Holy Cross to Jerusalem, Museo de Zaragoza, óleo sobre tabla (195 x 115 cm.) procedente del retablo de la Santa Cruz de Blesa, Teruel - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Saint Helena & Heraclius taking the Holy Cross to Jerusalem, Museo de Zaragoza, óleo sobre tabla (195 x 115 cm.) procedente del retablo de la Santa Cruz de Blesa, Teruel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Semnificație

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnu lui crucii:

- aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Iisus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 326;

- readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

The Finding of the True Cross, Agnolo Gaddi, Florence, 1380 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Finding of the True Cross, Agnolo Gaddi, Florence, 1380 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Istorie

Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem“). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei Sfintei Cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem și dusă în Bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

"Cruciații descoperă Sfânta Cruce" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Cruciații descoperă Sfânta Cruce” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Imnografia bizantină a sărbătorii

Tropar (glasul 1)

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale daruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Înălţarea Sfintei Cruci si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.roen.wikipedia.org

cititi si:
Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Nicolae Tănase
Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Ilie Cleopa

 

Sfinții Ioachim și Ana (9 septembrie)

Sfinții și drepții Ioachim și Ana

foto preluat de pe viecontemplative.saintefamille.fr
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Cult

După o veche tradiție atestată încă din secolul al II-lea, Ioachim și Ana erau părinții Sfintei Maria. În Noul Testament, părinții sf.Maria nu sunt amintiți. Cultul Sf.Ana exista în Răsărit în secolul al VI-lea și s-a răspândit în Occident în secolul al X-lea. Cultul Sf.Ioachim este de dată mai recentă (sec. XVI).

Biserica Sf.Ana din Ierusalim se găsește în apropierea Porții Leilor și a Lacului Bethesda, pentru că se presupune ca Ana și Ioachim ar fi locuit aici. Biserica a fost construită în anul 1142, din inițiativa văduvei Avda a lui Balduin I (fostul rege al Ierusalimului între anii 1100-1118).

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie - foto: doxologia.ro

Sfinții și drepții Ioachim și Ana - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie.

 

Viețile

Sfântul Ioachim era din tribul lui Iuda și descendent al Regelui David. Ana era fiica preotului Matan, din tribul lui Levi, asemenea Marelui Preot Aaron. Matan a avut trei fiice: Maria, Zoe și Ana. Maria s-a căsătorit în Betleem și a născut-o pe Salomeea, Zoe s-a măritat și ea în Betleem și a născut-o pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, iar Ana s-a măritat în Nazaret cu Ioachim și la o vârstă înaintată a născut-o pe Maica Domnului.

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie - Sfinții Ioachim și Ana, cu fiica lor, Pururea Fecioara Maria - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfinții Ioachim și Ana, cu fiica lor, Pururea Fecioara Maria – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Ioachim și Ana au fost căsătoriți timp de cincizeci de ani fără să aibă copii. Ei au trăit în liniște și credință, folosind doar o treime din venitul lor pentru ei înșiși și dând o treime săracilor și o treime Templului, ei fiind foarte înstăriți.

Odată, pe când erau deja bătrâni și erau în Ierusalim să jertfească Domnului, Marele Preot Isahar l-a mustrat pe Ioachim, „Tu nu ești vrednic să aduci jertfă cu aceste mâini sterpe”. Cei care aveau copii l-au înghiontit pe Ioachim, dându-l la o parte ca pe unul nedemn de a jertfi Domnului, căci a nu avea copii era privit atunci ca o pedeapsă divină. Acest lucru a adus multă amărăciune în sufletele celor doi soți, care ajunseseră deja la o vârstă înaintată, iar ei au plecat acasă cu inima îndurerată. Atunci, cei doi au început să se roage Domnului să facă cu ei minunea pe care El a făcut-o cu Avraam și cu Sara și să le dea un prunc care să aducă bucurie bătrâneții lor.

Domnul le-a trimis îngerul Său, care le-a dat vestea bună că vor avea „o fiică mult binecuvântată, prin care toate neamurile pământului se vor binecuvânta și prin care va veni mântuirea lumii”. Ana a rămas în curând însărcinată, iar peste nouă luni a născut-o pe Sfânta Fecioară Maria. Zămislirea Maicii Domnului este prăznuită de Biserică în 9 decembrie, iar Nașterea Maicii Domnului este sărbătorită pe 8 septembrie.

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La vârsta de trei ani, Ioachim și Ana au dus-o pe Sfânta Fecioară la templu și au închinat-o slujirii lui Dumnezeu, încredințând-o preotului Zaharia. Atunci, după ce părinții ei au adus sacrificii Domnului (după obiceiul vremii), au lăsat-o împreună cu celelalte fecioare în apartamentele Templului să crească acolo. Biserica prăznuiește Intrarea în Biserică a Maicii Domnului în 21 noiembrie.

Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Adormirea

În următorii șapte ani, Dreapta Ana și Ioachim au vizitat-o adesea pe Maria la Templu, până la moartea lor; aceasta a rămas însă orfană la vârsta de zece ani. Sfântul Ioachim a trăit 80 de ani, iar Ana 79 de ani. Prăznuirea adormirii Sfintei Ana are loc în 25 iulie.

 

Moaște

În timpul domniei Sfântului Iustinian Împăratul (527-565), a fost construită o biserică în cinstea Sfintei Ana la Deutera. Împăratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a restaurat această biserică după ce Sfânta Ana i-a apărut soției sale însărcinate. Atunci trupul și vălul (maforionul) Sf. Ana au fost aduse la Constantinopol.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult pe: doxologia.ro; ro.orthodoxwiki.org; en.wikipedia.org

Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie)

“Nașterea Maicii Domnului” de Jusepe Leonardo

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Nașterea Maicii Domnului, cunoscută în popor și ca Sfânta Maria Mică, este prima sărbătoare mare a anului bisericesc (anul bisericesc începe la 1 septembrie) și se sărbătorește pe data de 8 septembrie atât de către biserica ortodoxă cât și de cea catolică. Cu toate că în Noul Testament nu se relatează acest eveniment, el este prezentat de alte surse dintre care cea mai importantă este Protoevanghelia lui Iacob, carte apocrifă care a fost scrisă în jurul anului 145 și relatează originea și copilăria fecioarei Maria. Conform acesteia, Maria a avut o descendență atât împărătească, cât și preoțească: tatăl ei, Ioachim, provenea din seminția lui Iuda, urmaș al regelui David, iar mama, Ana.

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) - foto: ro.wikipedia.org

Visul Sfântului Ioachim (Giotto) – foto: ro.wikipedia.org

Nașterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.

Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinți în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim și Ana, ca răspuns la rugăciunile lor. Creștinii ortodocși nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoșesc pe care noi toți îl purtăm ca urmare a descendenței din Adam și Eva, anticipând astfel nașterea lui Hristos cel fără de păcat. Biserica Ortodoxă mărturisește, bineînțeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire și astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi. Credința ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri.

The Birth of the Blessed Virgin Mary by Giotto, in the Scrovegni Chapel Padua, Italy (circa 1305) - foto: en.wikipedia.org

The Birth of the Blessed Virgin Mary by Giotto, in the Scrovegni Chapel Padua, Italy (circa 1305) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Slujba sărbătorii

În seara praznicului, se ține Vecernia care conține trei citiri din Vechiul Testament care au trimiteri la Noul Testament. Prima este din Cartea Facerii 28,10-17, despre scara lui Iacov care unește cerul cu pământul și care duce cu gândul la unirea omului cu Dumnezeu care se realizează cel mai deplin și mai perfect în Maria, Maica lui Dumnezeu: “Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Facere 28, 17). A doua este din Cartea lui Iezechiel 43,27-44,4: viziunea templului cu ușa spre răsărit închisă întotdeauna și plină de slava lui Dumnezeu și care o simbolizează pe Maica Domnului. Iar a treia este din Cartea Pildelor lui Solomon 9,1-11: și aici Maria este considerată “casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a construit-o sieși.

Uneori se ține Utrenia în dimineața praznicului. Evanghelia Utreniei este din Luca 1;39-49, 56. Această citire este valabilă la toate praznicele Maicii Domnului și include și Cântarea Maicii Domnului: “Mărește suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”

Citirea Apostolului de la Sfânta Liturghie din ziua praznicului este din Filipeni 2,5-11 și vorbește despre “Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.” Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28 citite împreună; de asemenea, această citire este prezentă la toate praznicele Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: “binecuvântați sunt aceia care aud Cuvântul Domnului și îl păstrează în inima lor!

Nasterea Maicii Domnului – foto: calendar-ortodox.ro

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Nașterea Maicii Domnului pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roen.wikipedia.org

Anul bisericesc (1 septembrie – 31 august)

Hristos invățând in templu

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.ro (Lucian Farcaşiu)

 

Anul bisericesc începe la 1 septembrie, când începea Indictionul (1) în Imperiul Bizantin. și se încheie la 31 august. După tradiția iudaică, în această zi Dumnezeu a început lucrarea de creare a lumii și Mântuitorul a început activitatea sa de propăvăduire a Evangheliei.

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic. Spre deosebire de anul bisericesc, anul liturgic începe în ziua de Paști.

Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit în urma hotărârii celor 318 Sfinți Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Ei au stabilit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creștinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor anul bineplăcut Domnului.

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoană reprezentând Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Împărțirea anului bisericesc

Anul bisericesc, sau liturgic, este împărțit în trei mari perioade, în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paști:

a. Perioada Triodului (2) (perioada prepascală) – triodul ține zece săptămâni și se încheie în Sâmbăta Mare;

b. Perioada Penticostarului (3) (perioada pascală) – penticostarul începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților (a 8-a după Paști);

c. Perioada Octoihului (4) (perioada postpascală) – tot restul anului bisericesc, din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului, este perioada Octoihului.

 

✝ Începutul anului bisericesc (1 septembrie)

Data de 1 septembrie, ca început al anului bisericesc, a fost împrumutată de la evrei, care începeau atunci anul civil, numit şi Indictionul, aşa cum apare menţionat şi în Sinaxarul din Minei, în ziua de 1 septembrie. Cultul creştin, având un caracter mixt, iudeo-creştin, şi-a însuşit în rânduiala sa cadrele exterioare ale Legii Vechi, despre care Însuşi Mântuitorul Hristos zicea: „N-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17), adică să desăvârşească Legea dată prin Moise poporului ales. După cum aflăm din textul Sinaxarului din Minei, Indictionul era cunoscut şi la romani, care începeau noul an de la această dată (Mineiul pe Septembrie, p. 22).

Un al doilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie a fost aşezată ca zi a începutului de an bisericesc este tradiţia potrivit căreia, în această zi, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a început activitatea Sa publică, intrând în sinagogă şi citind cuvintele prorocului Isaia, care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19). Apoi dând cartea slujitorului sinagogii și șezând a zis: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre“.

În fine, al treilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie este socotită ca ziua de început a anului bisericesc este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a lunii septembrie a început creaţia lumii.

Imnografia zilei din Minei se referă, pe lângă prăznuirea sfinţilor zilei, şi la momentul noului început de an: „Sosit-a intrarea anului, care ne cheamă să cinstim pe cei ce o luminează pe ea“, şi cere de la Hristos: „… Doamne, binecuvântează lucrurile mâinilor Tale şi ne învredniceşte pe noi, cu folos a trece crugul anului“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11). În acelaşi sens, rugăciunea liturgică de mijlocire adaugă: „Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce întru înţelepciune toate le-ai zidit şi din nefiinţă întru fiinţă le-ai adus, binecuvântează cununa anului şi cetatea noastră păzeşte-o nevătămată. Şi pe credincioşii noştri cârmuitori cu puterea Ta îi veseleşte, biruinţă dându-le asupra potrivnicilor. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, dăruieşte lumii mare milă“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11); „Tu, Împărate, Cel ce eşti pururea şi petreci în vecii cei fără de sfârşit, primeşte rugăciunea păcătoşilor care cerem mântuire. Şi dă, Iubitorule de oameni, pământului tău bună rodire, bine întocmite văzduhuri dăruind; binecredincioşilor creştini ajută-le asupra celor fără de lege… Ci dăruieşte-ne biruinţă, Hristoase Dumnezeule…“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12). Iar în Troparul Indicitionului, auzim doxologindu-se astfel: „A toată făptura Ziditorule, Cel ce timpurile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ne mântuieşte pe noi“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgziarullumina.ro

 

(1) Termenul de indiction (lat. indictio, gr. indiktion) denumește o perioadă de timp (de un număr de ani diferit la diferite epoci și locuri), folosit inițial spre sfârșitul secolului al III-lea d.Hr. pentru a data ciclurile de impozite agricole și funciare din Egiptul roman sau legate de perioada plata soldei soldaților (indictiones). Către sfârșitul secolului al V-lea, folosirea indictionului se răspândise în toată Mediterana. Folosirea sa pe scară largă la acea vreme se reflectă încă în calendarul Bisericii.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(2) Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele tria (τρια), trei, și odi (ώδή), odă, adică cântare în trei ode/ strofe. Practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

(3) Penticostarul este:

- O perioadă liturgică din anul bisericesc care începe din ziua Paștilor și ține până în Duminica Tuturor Sfinților.

- O carte liturgică ce cuprinde cântările din cele 8 săptămâni, citite la slujbe în această perioadă. Ea a fost alcătuită de Sfântul Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Numele Penticostarului, de la grecescul Pentikostarion πεντηκοσταριον, i se trage tocmai de la perioada de cincizeci de zile ale cărei cântări le cuprinde, numită Cincizecime (gr. “penticosti”, πεντηκοστή). El conține „cântările de veselie ale Învierii lui Hristos în care se vădește pretutindenea bucuria cea mare a creștinului”.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(4) Octoihul (din grecescul οκτοηχος) este:

- Perioada liturgică cea mai lungă din anul bisericesc, care durează din lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și până în Duminica Vameșului și Fariseului. Octoihul are ca sărbătoare centrală Nașterea Domnului urmată de Bobotează și reînnoiește, prin slujbele Bisericii, activitatea profetică, didactică și învățătorească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care El a dat lumii învățătura dumnezeiască a Evangheliei Sale. La Sfânta Liturghie, lecturile vor fi în majoritatea din Evangheliile după Matei și Luca.

- Cartea care va conduce slujbele din această perioadă liturgică. Se numește octoih pentru că este structurată pe opt glasuri. Octoihul Mare este cartea utilizată pentru toate zilele săptămânii, iar Octoihul Mic cuprinde cântările duminicilor.

 

Schimbarea la Față a Domnului (6 august)

Schimbarea la față – Giovanni Bellini, c. 1490

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.org

 

Schimbarea la față a lui Iisus Hristos (sau Transfigurarea Domnului) este un eveniment descris de Evangheliile sinoptice, în care Iisus se schimbă la față pe Muntele Tabor, (Matei 17:1-9, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36). Iisus devine strălucitor, vorbește cu Moise și Ilie și este numit Fiul lui Dumnezeu. Este una din minunile lui Iisus menționate în Evanghelii.

Acest miracol este unic față de celelalte care apar în Evanghelii în sensul că efectul miracolului se produce asupra lui Iisus. Toma de Aquino a considerat schimbarea la față cel mai mare miracol în sensul că acest miracol completează botezul și ne arată perfecțiunea vieții în Rai.

Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”. Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte. Și Iisus S-a apropiat de ei, și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți. Și, ridicându-și ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți.
— Matei 17:1-

Schimbarea la faţă a lui Iisus Hristos - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la faţă a lui Iisus Hristos – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.

Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.

Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.

Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.

Schimbarea la față - Rafael Sanziol  (1518-1520) - Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la față – Rafael Sanziol (1518-1520) – Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Semnificația teologică

La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi: “Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești. Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești – inclusiv trupul – și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe “veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.

El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 – PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este “lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43).

Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa “vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : “întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară – alături de Domnul – Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și “neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie“. Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un “cort” mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: “Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El“. Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl “vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și “închizând ușa simțurilor lor“, ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.

Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație. De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față. E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august - foto: doxologia.ro

Schimbarea la Față a Mântuitorului - foto: doxologia.ro

 

Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.

Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci. Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.

Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.

Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).

 

Tradiții

În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.

 

Imnografie

Tropar (Glasul 7)

Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea;
strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condac (Glasul 7)

În munte, Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule,
și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta,
au înțeles că, dacă Te vor vedea răstignit,
să cunoască Patima cea de bunăvoie
și lumii să propovăduiască, că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Schimbarea la Față a Domnului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea (Giotto, Cappella degli Scrovegni)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Înălțarea Domnului este o mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Învierea Domnului.

 

Semnificație

Potrivit Faptelor Apostolilor (1, 1-11), Iisus, după Înviere, s-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care s-a înălțat la cer, de față cu ei.

Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6).

Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos.

 

Istoric

Înălțarea lui Iisus este amintită în Simbolul Apostolilor și în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.

În unele țări din Europa occidentală, dacă Înălțarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

 

Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan)

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 - foto preluat de pe  en.wikipedia.org

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Referințe scripturale

Prima menționare a Înălțării în Sfânta Scriptură se găsește în Evanghelia după Marcu (16:14-19). Descrierea este sumară. Iisus și cei unsprezece ucenici rămași sunt așezați la masă, probabil într-o încăpere din sau pe lângă Ierusalim. Iisus le cere apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia și le spune că cei credincioși vor fi neatinși de otravă, îi vor vindeca pe bolnavi și altele asemenea. După aceste cuvinte finale, Iisus este primit în Rai să stea de-a dreapta Tatălui. Nu este nimic precizat despre perioada de după Înălțare; Marcu, pur și simplu descrie ceea ce s-a întâmplat.

Evanghelia după Luca este și mai succintă în descriere (24:50-51). Iisus îi duce pe cei unsprezece în Betania, nu departe de Ierusalim. În timp ce îi binecuvintează, Iisus se ridică la Cer.

A treia, și cea mai citită, descriere a Înălțării se găsește în Faptele Apostolilor (1:9-12). Timp de patruzeci de zile după Înviere, Iisus continuă să propovăduiască Evanghelia. Iisus și cei unsprezece sunt adunați lângă Muntele Măslinilor), în nord-estul Betaniei. Iisus le spune ucenicilor săi că vor primi puterea Duhului Sfânt și că ei trebuie să ducă mesajul Său în lumea întreagă. Iisus este luat și ridicat de un nor. Unele tradiții spun că a fost luat într-un car de foc, asemănător cu Proorocul Ilie. Doi oameni îmbrăcați în alb le-au apărut ucenicilor și le-au spus că Iisus se va reîntoarce în același mod ca la Înălțare. Ei au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). După acestea, ucenicii s-au reîntors în Ierusalim bucurându-se și rămânând în continuare în Templu.

Evanghelia după Matei se termină la un munte din Galileea, cu Iisus trimițându-i pe ucenici să propovăduiască Evanghelia. Nu se face nici o menționare a Înălțării.

 

Importanță

Înălțarea Domnului prezintă ultimul stadiu al planului lui Dumnezeu privitor la lumea întreagă: unirea deplină cu El Însuși după plecarea fiecăruia dintre noi din lumea aceasta. Conform părintelui George Florovsky, „În Înălțare se găsește scopul și deplinătatea Învierii lui Hristos… și împreună cu Hristos se înalță și firea umană.”

 

Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea la Cer a Domnului. Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan) - foto: doxologia.ro

Înălțarea la Cer a Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).

De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh.

Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.

Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.

Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus.

Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu.

Iar nişte îngeri, în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va vei iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum.

Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.

Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Cel ce Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Înălțarea Domnului si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

 

Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) – Pr. Ilie Cleopa

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX - Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” - foto: doxologia.ro

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 – 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX – Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” – foto: doxologia.ro

Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o mă­sură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.

 

Iubiţi credincioşi,

Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos are un brâu; un brâu falnic, cu care se încinge în fiecare an. Brâul aceasta poartă pe dânsul douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători cu praznice împărăteşti.

Brâul acesta cu un capăt ajunge la Buna Vestire şi cu celălalt ajunge până acum, până în ziua de azi, la Înălţarea Domnului.

Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt: Buna Vestire, Naşterea Mântuitorului, Botezul, Întâmpinarea, Răstigni­rea, Învierea şi celelalte toate.

Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc Da­vid în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.

Dar şi dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Şi acest Iisus Care S-a po­gorât până la temeliile cele mai de jos ale pământului (adică până la iad), Acesta este Care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta mări­rii, întru cele înalte”. Deci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a suit în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu ştie numărul cerurilor; unii au spus că-s şapte, alţii că-s nouă. Dar Scriptura nu ne arată. Nenumărate sunt cerurile şi nemăsurat este Dumnezeu cu vechimea, cu puterea, cu înţelepciunea şi cu toate. Aşadar Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit mai presus de toate cerurile.

Însă pentru ce S-a înălţat Domnul? Pentru care pricină S-a înălţat? Aţi auzit cântându-se aseară, în stihurile de la strană: „Şi S-a suit Mântuitorul în ceruri, ca să ne trimită nouă pe Prea Sfântul Duh” (vezi Marcu 16, 19; Efeseni 4, 10).

Deci prima pricină pentru care S-a înălţat Domnul de la pământ la cer este ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt. Aşa a spus şi El în dumneze­iasca Evanghelie: „Trebuie să Mă duc Eu, că de nu Mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl pur­cede” (Ioan 14, 26; 15, 26).

A doua pricină pentru care S-a înălţat Mântuitorul la cer este pentru ca să plinească rânduiala cea pentru noi. Auziţi ce scrie la condacul acestui prealuminat praznic: „plinind rânduiala cea pentru noi” (se face-n cer şi pe pământ) şi toate celelalte (vezi condacul praznicului).

Care-i rânduiala aceasta? Iată care: Dumnezeu Tatăl a trimis pe Mân­tuitorul în lume, căci zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan: „Aşa a iubit Dumnezeul lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său l-a trimis” pentru răs­cumpărarea ei. Şi l-a trimis nu numai aşa, ca să vie şi să se ducă, ci cu o misiune mare pentru cer şi pentru pământ.

Şi această misiune s-a împlinit astăzi.

cititi mai mult pe doxologia.ro

Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena

Constantine and Helena. Mosaic in Saint Isaac’s Cathedral, Peterburg, Russia

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine. Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.

Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.

Sfinții Împărați, întocmai cu apostolii, Constantin și mama sa, Elena. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 21 mai - foto: doxologia.ro

Sfinții Împărați, întocmai cu apostolii, Constantin și mama sa, Elena - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Epoca timpurie

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme. Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naștere la nu mai puțin de 6 copii, printre care și Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Dioclețian și Maximian se decid să abdice împreună, Constantius Chlorus succedându-i lui Maximian în poziția de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deși fiecare dintre noii auguști aveau fii legitimi capabili de a fi numiți în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxențiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsați la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia. În aceste condiții, Constantin părăsește Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediții militare împotriva Picților în Caledonia, și moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puțină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuși, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puțin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziția de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin cel Mare  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Epoca Imperiului de Apus

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staționată pe de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situație de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, orașele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 și 316, își stabilește reședința principală în orașul Trier.

Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona și campania începută de Constantius în Britania și se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor. Va întreprinde o altă expediție victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-și consolideze prezența în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreață permanentă pe malul drept al fluviului. O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilității imperiului, iar pentru a-și îndeplini această dorință, va întreprinde dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-și potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului. Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniștită în perioada sa.

 

Constantin – împărat creștin

Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa.

Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul Bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”).

Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum.

Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta instinctu divinitatis („prin inspirație divină”).

Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.

Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraș trac Bizanț, numit Constantinopolis – “orașul lui Constantin”) în 330 etc.

Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu). Îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve. Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.

Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin.

Împăratul și familia sa au ajutat moral și material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.

Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul). Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bisericești. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reușit sa afle Sf. Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) - foto preluat de pe doxologia.ro

Înălțarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro

Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopol (grec. Constantinopolis, „orașul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sf. Apostoli – oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit “Roma cea nouă“, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.

Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creștinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat și proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinți sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: “Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.” Era un mare moment din istoria Bisericii și a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos își afirma unitatea.

I s-a reproșat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morții și că a păstrat titlul de “pontifex maximus”. În primele veacuri ale creștinismului însă, mulți catehumeni (cei care doreau să se boteze și erau în stadiul de învățare a normelor credinței creștine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunțat la titlul mai sus numit își ridica un rival puternic și păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creștin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voință, un înțelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuții care au tulburat-o, de la Nero până la Dioclețian.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele și serviciile aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, sfânta Elena, și numindu-l isapostolos – “cel întocmai cu Apostolii“, atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Constantin cel Mare si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Elena Împărăteasa

Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face în 21 mai, odată cu fiul ei.

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 - cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cel mai probabil, Sfânta Elena s-a născut în Drepanum (numit după aceea Helenopolis) din Golful Nicomidia și se presupune că era fiica unui hangiu. O legendă ulterioară, menționată de Geoffrey of Monmouth, pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani și Roma. Monmouth declară apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea frați care să moștenească tronul Britaniei.

Constantius Chlorus a divorțat de ea (circa 292) pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman și, ca urmare a ascensiunii lui, mama sa a devenit o prezență importantă la curtea imperială.

Ea a fost canonizată de Biserică deoarece era foarte pioasă. Eusebiu de Cezareea menționează detaliile pelerinajului ei în Palestina și în provinciile răsăritene. Ea este creditată, în mod tradițional, cu găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și cu găsirea rămășițelor celor trei magi care, în prezent, se găsesc în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Koln.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Elena Împărăteasa  si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
cititi mai mult despre  Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena si pe doxologia.ro

Izvorul Tămăduirii

Maica Domnului – Izvorul Tămăduirii

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Izvorul Tămăduirii sau Vinerea Izvorului Tămăduirii este un praznic al Maicii Domnului așezat de Biserica Ortodoxă în Vinerea din Săptămâna luminată, amintind de una din minunile Maicii Domnului. Sărbătoarea datează din a doua jumătate a primului mileniu creștin și este dependentă de data Paștilor. O prăznuire distinctă a icoanei Maicii Domnului-Izvorul Tămăduirii se face pe 4 aprilie.

Sărbătoarea face referire la o vindecare minunată a unui orb ce și-a recăpătat vederea după ce și-a udat fața cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită pe locul unde se găsea acel izvor din porunca împăratului a primit numele de “Izvorul Tămăduirii” și multe minuni au continuat să se petreacă acolo de-a lungul timpului.

În biserici și mănăstiri, după Sfânta Liturghie, în această zi se săvârșește sfințirea mică a apei la fântâni și izvoare, iar în unele părți preoții fac și botezarea generală a caselor credincioșilor, cu agheasma mică.

Izvorul tămăduitor al Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din Istanbul -foto preluat de pe  ro.orthodoxwiki.org

Izvorul tămăduitor al Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din Istanbul -foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

În tradiția românească

În această zi, în lăcașurile de cult după Liturghie, se face sfințirea aghesmei mici. În unele locuri există credința ca cei care beau aceasta sunt protejați de boli și duhuri rele pentru un an și se înzdrăvenesc. De asemeni uneori se mai păstrează obiceiul preoților de a merge în aceasta zi la izvoarele de apă pentru a le sfinți și, a le proteja de secare sau de adăpostirea duhurilor rele în preajma lor. De asemeni în unele zone prelații merg și fac stropirea caselor enoriașilor cu agheasma mică.

În tradiția populară, Izvorului Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică din an, deoarece apele sunt zbuciumate și zgomotoase, fiind mai ușor de găsit.

 

Descoperirea Izvorului Tămăduitor

Există două relatări privind descoperirea izvorului tămăduitor de lângă orașul Constantinopol. În orice caz, este probabil ca izvorul, așezat într-un mic crâng și închinat Maicii Domnului, să fi existat și să fi fost cunoscut încă mai de timpuriu decât este indicat în relatări, însă ca el să fi fost înăbușit sau acoperit odată cu creșterea pădurii.

 

Nichifor Calist

Relatarea cea mai cunoscută îi aparține lui Nichifor Calist Xanthopoulos, ultimul istoric bisericesc de tradiție greacă, care a scris în anii 1320. Potrivit acestei relatări, tradiția izvorului tămăduitor începe cu o minune care s-a petrecut cu un soldat numit Leon Marcellus, viitorul împărat Leon I (457-474). Pe când Leon era pe drumul spre Constantinopol, se întâlnește în apropiere de Poarta de Aur a orașului cu un orb care îi cere de băut, fiindu-i sete. Leon s-a dus să caute apă, dar nu a găsit. Atunci s-a auzit un glas de femeie care i-a spus că avea să găsească apă în apropiere. Privind în jur, el nu a văzut pe nimeni, și nu a găsit nici apa. Glasul i-a cerut din nou să caute apă în adâncul pădurii și să-i aducă orbului în pumni din apa tulbure pe care avea s-o găsească, apoi să ungă ochii acestuia cu pământul care îi rămânea în mâini. Glasul i-a mai vestit că acela era locul pe care-l alesese pentru a-l încununa într-o bună zi ca împărat. Leon a urmat porunca acelui glas, iar orbul și-a recăpătat imediat vederea, iar Leon a înțeles că cea care îi vorbise era Născătoarea de Dumnezeu. După urcarea sa pe tron, a înălțat pe acel loc o mare biserică, iar apa acelui izvor s-a dovedit și mai departe tămăduitoare, săvârșind multe vindecări minunate. De aceea a fost numit „Izvorul Tămăduirii”.

Procesiune la praznicul de Izvorul Tămăduirii 1959 în Arcadia, Grecia - foto preluat de pe  ro.orthodoxwiki.org

Procesiune la praznicul de Izvorul Tămăduirii 1959 în Arcadia, Grecia – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Procopiu

O relatare mai timpurie se regăsește și la marele istoric bizantin Procopiu din Cezareea (cca. 500-565). Potrivit versiunii lui Procopiu, pe când împăratul Iustinian era plecat la vânătoare, a ajuns într-o frumoasă pădure în care a aflat o capelă înconjurată de o mare mulțime de oameni, având împreună cu ei un preot, în fața unui izvor. Întrebând despre cele ce se petreceau acolo, i s-a spus că acesta era un „izvor minunat”. Atunci împăratul a poruncit ca pe acel loc să fie înălțată o splendidă biserică, folosind materialele rămase de la înălțarea bisericii Sfânta Sofia. Biserica ar fi fost înălțată în ultimii ani ai domniei marelui împărat, cca. 559-560, în apropierea izvorului tămăduitor. După înălțarea acestui sanctuar, poarta orașului situată în afara zidurilor lui Teodosie a început să fie numită Poarta Izvorului.

 

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

Buna Vestire (25 martie)

Buna Vestire (“Annunciation” – Leonardo da Vinci, 1475-1480) una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98×217 cm

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Buna Vestire este o sărbătoare creștină celebrată în data de 25 martie a fiecărui an în amintirea momentului anunțării Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel că va concepe și va deveni mama lui Iisus din Nazaret.

Cei mai mulți creștini țin această sărbătoare a Bunei Vestiri pe data de 25 martie, nouă luni înainte de Crăciun, când este sărbătorită nașterea lui Iisus (Crăciunul, din latină incarnatione). Conform evangheliei după Luca 1:26, Buna Vestire a avut loc „în a șasea lună” a sarcinii Elizabetei, mama lui Ioan Botezătorul.

Atât tradiția catolică cât și cea ortodoxă suțin că Buna Vestire a avut loc în Nazaret, dar locațiile exacte diferă. În tradiția catolică locul este marcat de Bazilica Bunei Vestiri , iar în tradiția ortodoxă de biserica ortodoxă grecească a Bunei Vestiri.

Buna Vestire reprezintă o temă fundamentală în arta creștină în general, mai ales în arta marianică a bisericii catolice, în mod special în timpul Evului Mediu și al Renașterii.

 

Istoric

O sărbătoare a „Vestirii Nașterii Domnului” se ținea în Răsărit încă din anul 550, la 25 martie. La Roma s-a introdus în sec. al VII-lea.

 

Conținut

Data de 25 martie este la 9 luni înainte de Crăciun (sărbătoarea Nașterii Domnului) și amintește de ziua în care Arhanghelul Gabriel îi vestește Fecioarei Maria că a fost aleasă să devină mama lui Iisus Hristos.

Angel Gabriel's Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Semnificație

Buna Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduințelor și pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviințând, a devenit Născătoare de Dumnezeu.

Uimindu-se de cele petrecute cu Maria, Sfântul Augustin își imaginează că se adresează îngerului, întrebând: „Spune-mi, îngere, de ce s-a petrecut aceasta cu Maria?”. Îngerul îi arată că răspunsul este cuprins chiar în cuvintele salutului: „Bucură-te, cea plină de har!” (cf. Sermo 291, 6). Origen observă că niciodată un asemenea titlu nu a fost dat unei ființe omenești și nu mai apare în niciun alt loc din Sfânta Scriptură (cf. In Lucam 6, 7).

Maria primește cu disponibilitate „valul de iubire” a lui Dumnezeu care se revarsă în ea. Și prin aceasta este o ucenică desăvârșită a Fiului ei, care, în ascultare față de Tatăl, își împlinește libertatea și tocmai astfel își exercită libertatea, ascultând.

 

Prăznuirea Buneivestiri

De obicei, sărbătoarea Bunei Vestiri cade în Postul mare, dar, cu toate acestea, este o zi de bucurie. Astfel, postul este mai puțin aspru în această zi, fiind admis consumul de pește.

Dacă sărbătoarea este într-o zi obișnuită a postului, Sfânta Liturghie poate fi făcută seara, împreună cu Vecernia. Când se întâmplă acest lucru, sunt respectate regulile de post ale Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite. Sfânta Liturghie a Bunei Vestiri este singura slujire a Liturghiei Euharistice a Sfântului Ioan Gură de Aur permisă într-o zi de peste săptămână în Postul Mare.

Dacă Buna Vestire cade în aceeași zi cu cea de Paști, sărbătoarea rezultată se numește Kyriopascha și este sărbătorită după o rânduială aparte. Această suprapunere nu mai apare în bisericile care urmează calendarul iulian revizuit.

Buna Vestire (25 martie) - foto preluat de pe basilica.ro

Buna Vestire (25 martie) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Tradiția greacă

Multe persoane aleg această zi ca zi de pelerinaj în insula Tinos în cinstea Maicii Domnului. Mii de pelerini asaltează docurile și străzile orașului ca să viziteze Biserica din Evangelistria (Tinos, Grecia) care adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Descoperită într-o viziune, a fost găsită îngropată într-un câmp în 1823, iar biserica a fost construită ca să o adăpostească. Pelerinii aduc daruri și bijuterii pe care le donează bisericii. În 15 august (Adormirea Maicii Domnului) și în 25 martie, icoana este purtată prin oraș într-o procesiune măreață.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Buna Vestire si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia (9 martie)

Sfinții. 40 de mucenici din Sevastia, icoană din Creta (Philotheos Scoufos, cca. 1665)

foto preluat de pe inpip.gr
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; crestinortodox.ro

 

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia au fost un grup de patruzeci de ostași romani care au pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin zdrobirea oaselor și apoi arderea trupurilor, în anul 320. Pomenirea celor 40 de Sfinți Mucenici în Biserica Ortodoxă se face la 9 martie

 

Martiriul

Sevastia (în greacă Σεβάστεια, cunoscut și ca Sebaste) era o veche localitate din Armenia antică (astăzi Sivas, în Turcia). Aici se afla în acel timp Legiunea a XII-a Fulminata („Legio duodecima Fulminata”), a cărei garnizoană se afla la Melitene, în Asia Mică.

Cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei erau soldați creștini, aflați în slujba împăratului roman păgân Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor. Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri. În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei. Unul din cei patruzeci a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un alt soldat. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele. Trupurile lor au fost arse, iar cenușa și oasele aruncate în lac.

Dupa trei zile, Sfinții Mucenici s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creștinii au scos rămășițele și le-au îngropat cu mare cinste.

Numele celor patruzeci de Sfinți Mucenici, așa cum s-au păstrat în scrierile creștine timpurii, sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

cititi mai mult despre Viaţa sfinților 40 de Mucenici din Sevastia pe doxologia.ro

 

Moaște

Moaștele celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei sunt răspândite la diverse mănăstiri și biserici din spațiul ortodox.

Osemintele celor 40 de mucenici din Sevastia, câte au mai rămas în urma arderii, au fost găsite în prima jumătate a secolului al V-lea de Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa, fiica împăratului Arcadie și sora împăratului Teodosie al II-lea, într-o capelă subterană aflată în afara zidurilor Constantinopolului, acolo unde fusese odinioară casa și grădina unei diaconițe numite Eusebia și deasupra căreia se construise o biserică mai nouă și mai mare.

Părticele din sfintele moaște ale celor patruzeci de mucenici se găsesc și la Mănăstirea Antim din București.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Pentru durerile pe care sfinții le-au pătimit pentru Tine, milostiv fii, Doamne, și Te rugăm, vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni.

Alt tropar, glasul 1:

Purtătorilor de chinuri, cinstiți patruzeci de ostași ai lui Hristos, prin foc și apă ați trecut și v-ați arătat împreună-locuitori cu îngerii. Cu care rugați-vă lui Hristos, pentru cei ce vă laudă pe voi cu credință. Slavă Celui ce v-a dat vouă tărie; slavă Celui ce v-a încununat pe voi; slavă Celui ce a dăruit prin voi tuturor tămăduiri.

 

Condac, glasul al 6-lea:

Toată oștirea lumii părăsind-o, de Stăpânul cel din ceruri v-ați lipit, purtătorilor de biruință ai Domnului, sfinților patruzeci. Că prin foc și apă trecând, fericiților, după vrednicie ați primit mărire din ceruri și mulțime de cununi.

 

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia – Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Tradiții

Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia, suprapunându-se peste începerea anului agricol tradițional, a generat o sărbătoare tradițională românească: Mucenicii sau Măcinicii. În această zi, se trece la curățenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura din casă și afară. În credința populară în ziua mucenicilor se încheie „zilele babelor”, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc „zilelor moșilor”, zile calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, rămase din timpurile păgâne, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura și să intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

În ziua mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți „mucenici” sau „sfințișori”. În Moldova, aceștia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă. În Muntenia și în Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică a cifrei 8, dar mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici.

Amintirea Sfinților 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morții, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinței, și condimente, mai ales scorțișoară – simbol al suferințelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinișoare scufundate într-o compoziție de aspectul apei înghețate, amintind lacul în care au murit ostașii credincioși, ele se consumă în familie și se împart la vecini. Înțelesul adânc și mișcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinței profunde a strămoșilor noștri și a puterii lor de creație artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morții și bucuria învierii cu Cristos, între suferința trecătoare și coroana biruinței ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit.

Mai există și obiceiul (discutabil) ca bărbații să bea 40 de pahare de vin în cinstea celor 40 de Sfinți Mucenici.

 

Reteta pentru mucenici

foto: adevarul.ro

foto: adevarul.ro

Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi. In Moldova, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca. In Dobrogea si Muntenia, mucenicii sunt mai mici si sunt fierti in apa cu zahar, cu scortisoara si nuca, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici. Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame faina; 120 ml apa calda si sare.

Este indicat ca in seara de 8 martie sa se faca o coca din care se modeleaza mucenicii. Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi. Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina. Peste mucenici se presara de asemenea faina.

In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar.

Mucenicii se pun in apa, numai dupa ce aceasta a dat in clocot. E important sa punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coaja de lamaie si atunci cand mucenicii incep sa fiarba se adauga zaharul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierti, atunci cand acestia se ridica la suprafata.

Se servesc cu miez de nuca si cu praf de scortisoara.

 

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgcrestinortodox.ro
cititi despre Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia si pe: basilica.ro; en.wikipedia.org