Înălţarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro
Semnificație
Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului sfintei cruci:
- aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, de către Sfânta Elena împărăteasa, mama Sf. împărat Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie I al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326;
Sfânta Elena și Heraclie ducând Sfânta Cruce la Ierusalim (326), Muzeul Zaragoza, ulei pe panou (195 x 115 cm.) din altarul Santa Cruz de Blesa, Teruel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- readucerea lemnului sfintei cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclie, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim), după care patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.
Episcopul Macarie arată poporului Sfânta Cruce (14 septembrie 630), Giovanni Domenico Tiepolo, Biserica San Polo, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istorie
Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării Mântuitorului Iisus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem”).
Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.
Găsirea adevăratei cruci (326), Agnolo Gaddi, Florența, 1380 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629.
Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci.
Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.
Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.
Părțile din Sfânta Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când au fost luate de Episcopul de Betleem și duse în Bătălia de la Hattin (4 iulie, 1187).
Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.
Părți din lemnul sfintei Cruci se găsesc astăzi și la Muntele Athos.
Cruciații descoperă Sfânta Cruce (Prima cruciadă 15 August 1096 – 12 August 1099) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Unii autori (precum Holger Klein și Paul Speck) susțin că prețioasa relicvă a fost adusă de împăratul Heraclius la Constantinopol în toamna anului 629 și abia apoi returnată la Ierusalim.
Intinerariul Sfintei Cruci diferă însă de la un autor la altul: Speck susține că perșii au predat relicva după înfrângerea lor, iar aceasta a ajuns la Ierusalim în toamna anului 628 unde a fost venerată de credincioși și abia apoi a fost transportată la Constantinopol, în timp ce Klein afirmă că Heraclius a adus-o mai întâi la Constantinopol pentru a fi venerată de locuitorii capitalei bizantine și a trimis-o mai apoi la Ierusalim, unde a fost prezentată credincioșilor la 21 martie 630.
Breviariumul lui Nikephoros susține că Sfânta Cruce a fost adusă mai întâi la Ierusalim și apoi a fost trimisă la Constantinopol, unde a fost purtată în procesiune până la Vlaherne.
Sfânta Cruce a fost spartă ulterior în mai multe așchii.
Armata sultanului ayyubid Saladin au învins armatele cruciate conduse de regele franc Guy de Lusignan în Bătălia de la Hattin (3-4 iulie 1187) și au capturat relicvele Sfintei Cruci, care fuseseră aduse acolo de episcopul de Betleem.
Ulterior, musulmanii au capturat Ierusalimul.
În iulie 1191 armatele cruciate conduse de Richard Inimă de Leu și de Filip al II-lea al Franței au capturat cetatea Acra, iar tratatul de pace încheiat între creștini și musulmani prevedea, printre altele, returnarea Sfintei Cruci, confiscate în Bătălia de la Hattin.
Cu toate acestea, în urma acestei cruciade, rămășițele din Sfânta Cruce care rămăseseră la Ierusalim au fost pierdute.
Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.
Imnografia Înălțării Cinstitei și de viață Făcătoarei Cruci
Tropar la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
Glasul 1
Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.
(Audio) Troparul Sfintei Cruci în mai multe limbi
Condac la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
Glasulul al 4-lea
Cel Ce Te-ai înălţat…
Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.
La Vecernia mică
Stihirile de la “Doamne, strigat-am”
Înălțându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălțat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălțând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălțime cerem, grăind: Mântuiește, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită și de lumină purtătoare dumnezeiască înălțarea Crucii Tale (de două ori).
Ca psalmistul acum vedem așternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălțând cu dreaptă credință cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălțată, ne rugăm Ţie grăind: pe toți cu dumnezeiască Crucea Ta sfințindu-i, arată-i părtași milostivirii Tale celei negrăite și Darului Tău, Preaînalte.
Ca unei arme nebiruite și paveze de nesurpat, și ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit și dănțuiește Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim și dumnezeiască înălțarea ei săvârșind, cerem curățire.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Tu ești pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărțită; sfințește-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ție și să te slăvesc cu credință și cu dragoste.
La Stihoavnă
Astăzi Crucea lui Hristos se înalță, lemnul cel de viață purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toți spre mântuire chemând.
Stih: Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru și vă închinați așternutului picioarelor Lui, că sfânt este.
Lemnul Crucii înălțat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.
Stih: Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului.
Bucură-te dumnezeiască păzitoare a credincioșilor, zidul cel nebiruit, Crucea Domnului, prin care de pe pământ la cer ne-am înălțat.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Veniți toți cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.
Tropar, glasul 1
Mântuiește Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.
Condac, glasul al 4-lea
Cel ce te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe dreptcredincioșii creștini, dăruindu-le biruință asupra celui potrivnic; având ajutorul Tău, armă de pace nebiruită biruință.
La Utrenie
Icos
Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai și a auzit cuvinte nespuse și dumnezeiești, care nu este cu putință de limbi omenești a fi grăite, scrie către galateni: Ca niște râvnitori ai Scripturilor, ați citit și ați cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci și noi cu osârdie să ținem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruință.
Luminânda
Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioșilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană (de două ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Crucea se înalță astăzi, și lumea se sfințește. Că Cel ce șade împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile și-a întins; și toată lumea ai tras-o la cunoștința Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învrednicește-i de dumnezeiasca Ta slavă.
La Laude
O, preamărită minune! Pomul cel de viață purtător, preasfânta Cruce, la înălțime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; și toți demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuiește sufletele noastre, ca un milostiv (de două ori).
O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.
O, preamărită minune! Lățimea și lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfințește toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraților se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălțând întru cântări pe Hristos Domnul.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
Astăzi înainte merge Crucea Domnului, și credincioșii o primesc pe ea cu dragoste și câștigă tămăduiri sufletului și trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie și cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.
Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Glasul al 2-lea:
Veniți credincioșii, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-și, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiți de vrăjmașul prin dulceață, am fost goniți de la Dumnezeu. Veniți credincioșii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmașilor nevăzuți. Veniți toate moștenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârșită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioșii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creștinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluiește-ne pe noi, ca un bun și iubitor de oameni.
Glasul al 5-lea:
Veniți popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viață acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat și pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.
S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia și al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, și se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curțile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi și cu învierea Ta ne-ai înviat, păzește-ne și ne mântuiește pe noi.
Glasul al 6-lea:
Astăzi pomul vieții din sânurile pământului fiind scos, adeverește învierea lui Hristos, Cel ce a fost pironit pe ea; și înălțat fiind prin mâinile preoților, vestește înălțarea Lui la ceruri, prin care firea omenească din căderea cea de pe pământ înălțându-se, în ceruri viețuiește. Pentru aceasta cu mulțumire grăim: Doamne, Cel ce te-ai înălțat pe cruce și împreună ne-ai înălțat și pe noi, învrednicește de bucuria Ta cea cerească pe cei ce Te laudă pe Tine.
Crucea Ta cea cu patru părți înălțându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfințește; și fruntea credincioșilor creștini împreună se înalță sfărâmând într-însa coarnele vrăjmașului.
Mare ești, Doamne, și minunat întru lucrurile Tale, slavă Ţie.
Crucea lui Hristos, nădejdea creștinilor, îndreptarea celor rătăciți, limanul celor înviforați, în războaie biruință, întărire a lumii, tămăduire a celor neputincioși, învierea morților, miluiește-ne pre noi.
Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morții cel de demult; și fiind înălțată astăzi, înalță glas împreună și făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce ești Însuți întru milă nemăsurată, Stăpâne, curățire fii nouă și mântuiește sufletele noastre.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. și acum si pururea și în vecii vecilor. Amin.
S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veți Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță, și lumea din înșelăciune se slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.
Iconografie
Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (Ed. Sophia, București, 2000, p. 218), Înălțarea Sfintei Cruci se reprezintă astfel: „o Biserică și într-însa [un] amvon; și sus pe amvon stând Sfântul Macarie, patriarhul Ierusalimului, ținând cinstita Cruce a lui Hristos, și lângă dânsul un diacon ținând o cădelniță; lângă amvon sfânta Elena Împărăteasa și cu dânsa mulți boieri și mulțime de popor, uitându-se în sus la cinstita cruce, și avându-și toți mâinile înălțate spre amvon”.
Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie 326; 14 septembrie 630) – foto preluat de pe doxologia.ro
Împărăteasa Elena primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu ea. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne, miluiește!”.
Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor.
Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată.
Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea.
Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție.
Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste.
Iar Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război.
Văzând însă că puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli, spre care nădăjduia.
Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip de biruință asupra prigonitorului.
Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul:
„În acest semn vei învinge”.
Au văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau.
Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii și făcătorii de rele.
Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială.
Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei birui”.
Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și pe zale semnul crucii.
Iar rău-credinciosul Maxențiu, fiind înștiințat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală și-a scos oastea romană și a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale.
Și când s-a început lupta cu Maxențiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea ostașilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit. Și l-a urmărit împăratul Constantin și, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca și faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreți, de cai și de arme.
Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el tot poporul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.
Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a pus temelia cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare.
Și fiind într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste:
„Să mă chemi în ziua necazului tău”.
Apoi, înfricoșându-se, și-a ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte închipuită pe cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei învinge”. Și așa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Bizantion.
Și având el al treilea război cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă și i-a făcut ca și mai înainte biruință.
Și de aici Constantin cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci.
Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri și le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstite moaște ale diferiților sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.
Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului.
Dar lepădându-se ei, că nu știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând:
„Acesta poate să-ți arate ție ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit proroc”.
Și făcându-se multă cercetare, și Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să spună.
Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului.
Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape.
Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea dinspre răsărit și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după aceea au aflat cinstitele piroane.
Dar neștiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.
Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstită cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească, ce era cu dânsa.
Iar alții nu puteau să vadă și să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar ei au strigat: „Doamne miluiește!”. Și de atunci s-a început praznicul „înălțării cinstitei Cruci a Domnului”.
Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi a crezut și s-a botezat și s-a numit din sfântul botez Chiriac.
Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfârșit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita cruce.
Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuință cu îndestulare.
A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului crucii celei de viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos.
Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare și învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul:
„În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.
După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-a cucerit, a treia când a bătut pe goți la râul Dunării.
După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la toți râvna dreptei credințe.
Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar pe cea de-a treia a înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la care loc se făceau multe puteri și semne prin sfânta cruce.
Încă se mărturisea de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, și tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfânta cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer.
Și aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfântul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți din oamenii cei cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această pogorâre a îngerului și auzeau cântarea lui.
Încă se cuvine a pomeni și că cinstitul și de viață făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de Perși (602-610) și iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioșilor; pe vremea împăratului grec Foca, împăratul perșilor, Hosroe II (590-628), biruind Egiptul, Africa și Palestina, a luat Ierusalimul și pe mulți creștini i-a ucis și luând cu de-a sila vistieriile cele bisericești și podoabele, între altele a luat și vistieria cea de mult preț, lemnul crucii Domnului celei de viață făcătoare, și l-a dus în Persia.
Peste puțin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Hosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câștigat-o de la vrăjmașul cel mândru.
Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor să facă rugăciuni, priveghieri și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmașii că mâna lor este înaltă și idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi și cu post îndelungat.
Apoi, adunându-și toți ostașii și în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perșilor și lovindu-se cu Hosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă. Și a fost cu oștile în pământul Persiei șapte ani, luând cetățile, robind satele și biruind multe prigoniri ale lui Hosroe.
Iar mai pe urmă Hosroe, neputând să se împotrivească puterii grecești, a fugit din pământul său și, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa.
De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, și a gândit că și pe tată și pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab.
Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a trimis cu rugăminte și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui și poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.
Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perși făcătorul de viață lemnul Crucii Domnului, cel luat de Hosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perși, și l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.
Iar când a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte.
Însă era îmbrăcat în porfiră cea împărătească, cu aur și cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în ușile acelea, prin care se intra la locul căpățînei, și nu putea să pășească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; și toți se minunau de un lucru ca acesta.
Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulțimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini și ieșind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături și, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le intrarea, și zicând:
„Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceți pe el”.
Aceasta văzând-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat și, întorcându-se spre împăratul, i-a zis:
„Să știi, împărate, că cu neputință îți este ție ca în haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”.
Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfiră și coroana și s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculțe.
Și l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Hosroe al Perșilor.
Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și dănțuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și închinându-se așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte.
Căreia și de la noi să fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor.
Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte.
Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa și aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă.
Alții spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcând în casă bolnavă și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul cel dus la groapă a înviat.
Nașterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.
Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinți în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim și Ana, ca răspuns la rugăciunile lor.
Creștinii ortodocși nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoșesc pe care noi toți îl purtăm ca urmare a descendenței din Adam și Eva, anticipând astfel nașterea lui Hristos cel fără de păcat.
Biserica Ortodoxă mărturisește, bineînțeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire și astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi.
Credința ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri.
Slujba sărbătorii
În seara praznicului, se ține Vecernia care conține trei citiri din Vechiul Testament care au trimiteri la Noul Testament.
Prima este din Cartea Facerii 28,10-17, despre scara lui Iacov care unește cerul cu pământul și care duce cu gândul la unirea omului cu Dumnezeu care se realizează cel mai deplin și mai perfect în Maria, Maica lui Dumnezeu:
“Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Facere 28, 17).
A doua este din Cartea lui Iezechiel 43,27-44,4: viziunea templului cu ușa spre răsărit închisă întotdeauna și plină de slava lui Dumnezeu și care o simbolizează pe Maica Domnului.
Iar a treia este din Cartea Pildelor lui Solomon 9,1-11: și aici Maria este considerată “casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a construit-o sieși.
Uneori se ține Utrenia în dimineața praznicului. Evanghelia Utreniei este din Luca 1;39-49, 56. Această citire este valabilă la toate praznicele Maicii Domnului și include și Cântarea Maicii Domnului:
“Mărește suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”
Citirea Apostolului de la Sfânta Liturghie din ziua praznicului este din Filipeni 2,5-11 și vorbește despre “Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.”
Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28 citite împreună; de asemenea, această citire este prezentă la toate praznicele Maicii Domnului.
În ea, Domnul spune: “binecuvântați sunt aceia care aud Cuvântul Domnului și îl păstrează în inima lor!”
Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru! Și dezlegând blestemul, a dat binecuvântare, și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viața veșnică.
Condacul Nașterii Maicii Domnului
Glasulul al 4-lea
Ioachim și Ana, din defăimarea nenașterii de fii, și Adam și Eva din stricăciunea morții s-au izbăvit, Preacurată, prin sfântă nașterea ta. Aceasta o prăznuiește și poporul tău, de vina greșelilor izbăvindu-se, când strigă către tine: Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.
Imnuri de înainte-prăznuire
Tropar la Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului
Glasul 4-lea
Astăzi, din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David Slujitoarea Domnului, Maria, se naște pentru noi. Pentru aceea se înnoiește și se bucură toată făptura! Cerul și pământul împreună se bucură. Neamuri, lăudați-o, Căci Ioachim se bucură și Ana prăznuiește, strigând: “Cea stearpă dă naștere Născătoarei de Dumnezeu, Hrănitorul vieții noastre!”
Condac la Înainte-prăznuirea Naşterii Maicii Domnului
Glasulul al 3-lea
Astăzi Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu Maria Cămara de nuntă a Mirelui ceresc După voia lui Dumnezeu se naște din femeie stearpă, pregătită fiind ca o caleașcă a lui Dumnezeu-Cuvântul. Ea a fost mai înainte rânduită pentru aceasta, fiind ușă dumnezeiască și adevărata Maică a Vieții.
Arhanghelul Gavriil a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.
Domnul, Cel ce locuiește în Cer, vrând să Se arate pe pământ și să viețuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălășluirea slavei Sale, pe Preacurata Maică Să. Pentru că este obicei la împărați ca mai înainte să-și pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Și, precum palatele împăraților pământești se zidesc de prea înțelepții lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase și mai desfătate decât alte locuințe omenești, a trebuit a se zidi așa și palatul cerescului împărat al slavei.
În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înțeleptul lucrător Hiraam, care era meșter renumit și plin de înțelepciune și de știință, ca să săvârșească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru și chiparos, care se aduceau din Liban, și din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereți, și nenumărate feluri de pomi și de flori. Deci, avea și lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulțimea poporului lui Israel. Și a venit întru ea slava Domnului în foc și în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuiește în biserici făcute de mâini omenești. „Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Și de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înțelepți, adică de însăși înțelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înțelepciunea și-a zidit ei însăși casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înțelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune și desăvârșite. Iar de vreme ce palatul cel însuflețit l-a zidit înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârșita casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată și neîntinată cămară; neprihănitului Mielușel I s-a zidit cea fără de prihană sălășluire, la care lucru Însuși este martor credincios în cer, zicând către dânsa: „Toată ești bună, cea de aproape a Mea, și prihană nu este în tine”. Iar Sfântul Damaschin zice: „Toată ești cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu și noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.
Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatră aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praștie. Și că din niște lemne binemirositoare de cedru și de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul și dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-și trăgea obârșia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta și dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Și era Preacurata Fecioară după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.
O, Doamne, din câte prea scumpe materii și din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însuflețit al Împăratului slavei! Și precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră și de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot așa în nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc și arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăția deplină a sfinților ei părinți, care este mai scumpă decât tot aurul și argintul și mai cinstită decât pietrele cele de mult preț. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăția părinților, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturisește Sfântul Ioan Damaschin, vorbind așa către sfinții și drepții dumnezeiești părinți: „O, fericită însoțire, Ioachime și Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-ați cunoscut!” După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veți cunoaște pe dînșii. Ați rânduit viața voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că viețuind în curăție și cuvioșie ați răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naștere fecioară, cu mintea, cu sufletul și după naștere fecioară și totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul și trupul de-a pururea feciorind.
Visul Sfântului Ioachim (Giotto di Bondone, 1267 – 1337) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăție să se aducă trupește pe sine însăși luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime și Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăție, v-ați învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeiești, pentru că pe Fecioară, dumnezeiasca Maică, voi viețuind cu dreaptă credință și cu cuvioșie, în omenească fire ați născut, ați odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce și pe îngeri acum stăpânește. O, prea frumoasă și prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăția cu preoția s-au îmbogățit!”.
Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinți s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însuflețit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: „Cu adevărat ești Fecioară curată mai presus decât toate”. Însă nu cu înălțimea locului, ci cu a bunătăților și cu a darurilor dumnezeiești, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântată Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numește Nazaret (Despre casa lui Ioachim și Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărți scrie că în Nazaret, și nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită și necinstită și locuitorii ei defăimați. Mai apoi și pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?”. Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte și spre cei smeriți privește”, a binevoit să se nască Preacurata Maică Să, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie până la cer se înălțase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânșii cu vederea și defăimat, aceea la Dânsul este înalt și cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălțimea bunătăților Preacuratei Fecioare. Precum prin nașterea Sa în Betleem, care se tâlcuiește „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâta din cer spre însuflețirea și întărirea lumii, așa și în nașterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuiește „înflorit, sfințit și deosebit de cele pământești, încununat și păzit”.
Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor și sterp și a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveștejită, care înflorește pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfințită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa și a umbrit-o. Și este mai sfântă decât toți sfinții, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toți sfinții. Ea este deosebită de păcătoșii pământești, căci nici un păcat în toată viața sa n-a cunoscut.
Nașterea Sfintei Fecioare Maria de Giotto, în Capela Scrovegni, Padova, Italia (circa 1305) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Toți cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea grăiește: „Fără de nelegiuire am alergat și v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci și pe păcătoși abătându-i de la lucrurile cele rele, așa cum zice Biserica spre dânsa: „Bucură-te, ceea ce curățești lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă și cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminție a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curați și drepți născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire și slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naște pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca și după naștere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înțelepciunea și cu cunoștința cea dumnezeiască i-a covârșit. „Iar slavă, cinste și pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Și cine din pămînteni s-a aflat lucrător de bunătăți mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă și păzită, că vistieria curăției sale feciorești o păzea cu strășnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredințeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui și gândea în ce chip va fi acea închinare?
Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară și cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătățile și dumnezeieștile daruri nu este foarte înăl-țat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deși pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia nașterea lui Ioan, același a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer și numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.
Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu și locaș al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcașul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălțat, născând pe Împăratul Hristos. „O, înălțime, cu anevoie de suit de gândurile omenești!”.
Dar ce fel de frumusețe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe același Ioan Damaschin, care zice așa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca și cu o haină de aur și înfrumusețată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, așa sla-vă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei”. Și iar zice același: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, și în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsuflețite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preț”. O podoabă ca aceasta este înfrumusețarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi și de flori. Dar și în această însuflețită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci vița sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a și întrecut.
“Nașterea Maicii Domnului” de Jusepe Leonardo (1601 – 1656) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Dacă Biserica a obișnuit a-i numi heruvimi pe alți sfinți, cântând: „Ce vă vom numi pe voi, sfinților? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupește Hristos și pe mâinile ei cele preacurate a șezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioară”. A închipuit în sine și asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovnicește, măslin roditor în casa lui Dumnezeu și finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numește mlădița de viață purtătoare, Biserică cântând așa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiță de viață purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumusețele ei cele duhovnicești. Dar, pe lângă acestea, și de cele trupești nu era lipsită, după cum adeveresc mulți dascăli bisericești, că în toată partea cea de sub soare n-a fost și nu va fi fecioară așa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi știut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată fața ei. Un palat ca acesta înainte și-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul și cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă și desfătat: „Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat”. Și au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.
Cea desfătată sălășluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci și nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălășluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiții săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveți loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinți poate să se găsească milostivirea așa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum și păcătosului iarăși nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său și disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca și în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci și vietăților celor necurate se află scăpare.
Întru a ei milostivire toți cei scârbiți, năpăstuiți, flămânzi, învi-forați și bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu știe să fie nemi-lostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulți străjeri înarmați păzesc palatele împăraților pă-mîntești și nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc și îi întreabă de unde și la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însuflețit, deși este înconjurat de heruvimi și de serafimi și de nenumărate cete ale îngerilor și ale tuturor sfinților, la ușa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu oprește pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostașii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, și primește dar spre cererea cea de folos.
Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălășluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, și ție, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de la noi cei din țarină, să fie cinste și slavă în veci”. Amin.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul.
Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.
cititi mai mult despre Sf. Proroc Ioan Botezătorul pe unitischimbam.ro
Sfinții Evangheliști Matei (14, 1-12) și Marcu (6, 14-29) relatează pe larg sfârșitul mucenicesc al Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan, cel care a fost înaintea Domnului nu numai cu nașterea, ci și cu moartea sa.
Așa cum Domnul Hristos a pătimit pentru păcatele oamenilor, tot așa și Înaintemergătorul Său a îndurat moartea mucenicească, pentru fărădelegile lui Irod.
Sfântul Ioan, care se ruga și medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și își trăia viața în curăție, dobândise nu doar darul smereniei, ci și pe cel al proorociei.
Îi mustra pe cei păcătoși, de orice condiție ar fi fost, cu cuvinte aspre.
Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla și Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept și sfânt și asculta sfaturile lui, dar se și temea de el, pentru că era foarte iubit de popor.
Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod.
În anul 31, tetrarhul Irod Antipa al IV-lea, fiul lui Irod cel Mare, s-a dus la Roma la împăratul Tiberiu.
Pe drum, s-a oprit în casa fratelui său Filip. Aici s-a aprins de patimă pentru soția fratelui său, Irodiada, care i-a promis că se va căsători cu el dacă se va despărți de soția sa, adică de fiica lui Areta, împăratul Arabiei cu care era căsătorit de mult timp.
Când s-a întors la Roma, Irod Antipa și-a alungat soția lui legitimă și s-a căsătorit cu Irodiada, împotriva legii.
Astfel, Ioan l-a mustrat pe față pe Irod Antipa, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4)
Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22).
Pentru această nelegiuire, Ioan Botezătorul, păzitorul Legii lui Dumnezeu și propovăduitorul pocăinței, îl mustra pe Irod înaintea tuturor:
„Nu ți se cade să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18).
De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipa și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19).
Irod, nesuferind mustrările proorocului și îndemnat de Irodiada, care, plină de mânie, voia să-l ucidă, dar nu putea, oprind-o chiar Irod însuși.
Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20).
Irod îl și ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).
Temându-se chiar că poporul îl va ucide pe Ioan, la cererea Irodiadei, Irod Antipa l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17).
O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă și să vorbească cu el, acesta primind astfel știri din afară (Matei 11, 2).
Moartea Sf. Ioan Botezătorul
„Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Puvis de Chavannes, c. 1869 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sosind ziua sa de naștere, Irod a poruncit să se facă ospăț mare curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii,
La acest ospăț, fiica Irodiadei, Salomeea, jucând și plăcând lui Irod și celor ce ședeau cu el, acesta i-a făgăduit, amețit de băutură, ca-i va da orice îi va cere.
Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”.
Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”.
Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul.
Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și rușinându-se de invitații săi, a poruncit să i-l dea.
Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou și înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).
Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul de Caravaggio, National Gallery, Londra, c. 1607–10 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fapta lui Irod nu a rămas nepedepsită, deoarece Areta, pentru a se răzbuna de supărarea adusă fiicei lui a cucerit castelul Maherus și o parte din pământul Iudeii.
După ceva timp, Irod s-a dus la Roma ca să obțină titlul de rege de la împăratul Caligula, ca și fratele său, Agripa.
Împăratul însă aflase că se unise cu parții, că uneltea împotriva romanilor și că se pregătea să înarmeze 70.000 de oameni.
Pentru acestea i-a luat stăpânirea tetrarhiei Iudeii, i-a confiscat averea și l-a exilat (în anul 38) împreună cu Irodiada, mai întâi la Lugdun (Lyon) în Galia și apoi la Ilard în Spania.
Astfel, Irod s-a sfârșit acolo în mizerie și boală, după ce mai întâi a văzut groaznica moarte a Salomeei.
Salomei i se dă capul tăiat al lui Ioan Botezătorul, Onorio Marinari, anii 1670 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Rostul morții
Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului și în împărăția morților, mai înainte ca Hristos, prin patima și moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morții și a iadului și să aducă învierea și mântuirea.
După moarte
După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul și l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de știre și lui Iisus. Moaștele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.
Moștenirea lăsată de Sf. Ioan
Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toți creștinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieții duhovnicești.
Viața lui este ea însăși un model pentru toți creștinii: trăitor în nevoință și în rugăciune, grăitor și apărător al dreptății, al fidelității în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei față de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și curățirea de orice păcate.
Întruchipare a smereniei, curăției, iubitor și propovăduitor al pocăinței, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieții monahale.
Tropar la Praznicul tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Botezătorul
Glasul al 2-lea:
Pomenirea dreptului cu laude, iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule. Că te-ai arătat cu adevărat mai cinstit şi decât proorocii. Că te-ai învrednicit a boteza în repejunile Iordanului pe Cel Propovăduit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel Ce S-a arătat în trup: pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.
Condacul Sfântului Ioan Botezătorul
Glasul al 3-lea
Fecioara astăzi…
Ceea ce mai înainte era searpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos, naște, că El este împlinirea a toată proorocia; că Cel pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-și, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu prooroc, propovăduitor, împreună și Înaintemergător.
Condac la Praznicul tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Botezătorul
Glasul al 5-lea:
Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viața cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare și vremelnică.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Ioan Înaintemergătorul se zugrăvește după cum urmează:
Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde.
Se zugrăvește singur, precum și în diferite scene din Evanghelie.
Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul:
„Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”
În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat.
Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, amintind de viața sa îngerească.
Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc diferitele scene și minuni din viața Înaintemergătorului.
Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – foto preluat de pe ziarullumina.ro
cititi mai mult despre Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul si pe doxologia.ro
Miniatură cu „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele”, al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
De această sărbătoare se leagă următoarea legendă: „Sfântul Ioan era un tânăr sărac, cuminte și foarte frumos; și tocmai pentru această frumusețe, o femeie bogată își puse ochii pe dânsul. Într-o zi se întâlnește și-i spune chiar că peste noapte îl va aștepta la dânsa acasă. Să vină dar, că va fi bine de el, – să vină, că de nu va veni, vai și amar va fi de capul lui.
Sfântul Ioan, care știa din ce pricină îl paște acest greu păcat, se întristă adânc și se rugă lui Dumnezeu să-i ia ceea ce îi cășunează atâta scârbă – frumusețea cea ademenitoare – și să-l facă urât. În acest chip socotea el că femeia aceea își va întoarce fața și gândurile cele rele de la dânsul.
Dumnezeu se milostivi de fecior și-l învăță, se zice, ca să scoată cuțitul și să-și taie capul. Sfântul Ioan făcu întocmai în această zi de toamnă și în locul capului său se pomeni cu un cap de oaie.
Astfel a plecat spre casa femeii care îl chemase. Când aceasta l-a văzut, s-a cutremurat de spaimă și cu ocări l-a dat afară. În acest chip Sfântul Ioan a fost scutit de păcat.
Frumosul lui cap a fost aflat tocmai mai târziu, la 25 mai, când biserica poruncește și poporul nostru serbează chiar .”
În această zi nu este bine să se mănânce fructe rotunde care seamănă cu un cap, precum: merele, perele, nucile și nici căpățânile de usturoi. Prin unele părți nu se bea nici vin roșu și nu se mănâncă nici fructe sau legume roșii. Vitele coboară de la munte, în așteptarea frigului.
Tudor Pamfile – Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului. Studiu etnografic (1913)
preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu nașterea, tot așa i se cădea să fie înainte și cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Astfel a propovăduit venirea Domnului și sufletelor care erau ținute în iad ale sfinților strămoși, căci acum S-a arătat în lume Mesia Cel așteptat. Și precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot așa și Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.
Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpânit în Galileea, a luat mai întâi de soție pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, și a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumusețea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soție, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorința acelei desfrânate, a gonit pe femeia sa cea dintâi după lege și a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dânsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sunt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe când trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui și mare rău i-a făcut, făcându-se ca un răpitor desfrânat și amestecător de sânge.
Irod făcând o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfântul Ioan Botezătorul, râvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omenești și propovăduitorul pocăinței; ci mustra pe față pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrânat și răpitor – apucătorul soției fratelui său –, și zicea: Nu ți se cade ție să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniță, legat cu lanțuri. Dar mai ales Irodiada se mânia asupra sfântului și voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuși Irod și păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, știind pe Ioan că este bărbat drept și sfânt, și pe care mai înainte îl asculta cu plăcere și luând aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine și se temea să-l ucidă. El însă nu se temea așa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrând să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un proroc. Ca poporul să nu se scoale asupra lui și să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe prorocul Ioan Botezătorul, cel iubit și cinstit de toți, ci îl chinuia pe dânsul numai prin închisoare, vrând să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.
Sfântul Ioan a stat în temniță multă vreme și se adunau la dânsul ucenicii lui, pe care el, învățându-i mult la viața cea îmbunătățită și după Legea lui Dumnezeu, îi încredința pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume și la Care îi și trimitea pe dânșii, precum se povestește în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-L întrebe pe El: Tu ești Cel ce va să fie, sau să așteptăm pe altul? Nu doar că neștiind de El, a trimis ca să-L întrebe, căci cum nu-L știa pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu știa el pe Sfântul Duh pe Care L-a văzut pogorându-se peste Iisus și a auzit glasul Tatălui mărturisindu-L, și el însuși L-a mărturisit, arătându-L cu degetul și zicând: Iată mielul lui Dumnezeu. Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos și să se încredințeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mântuiască neamul omenesc.
După aceea a sosit ziua în care Irod se obișnuise a săvârși ziua nașterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari și pe toate căpeteniile Galileei, și le-a făcut un ospăț mare. La acest ospăț, fiica Irodiadei, jucând și placând lui Irod și celor ce ședeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după povața maicii sale cea rea – capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câștigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar și jumătate din împărăție. Ticălosul, nevrând să-și calce jurământul, nici să mâhnească pe jucătoare și pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, și, uitând sfințenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sângelui cel nevinovat; și, trimițând îndată pe călău în temniță, a poruncit să-i taie capul lui Ioan și să-l aducă pe tipsie.
Astfel, Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniță, noaptea târziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfântul Evanghelist Marcu povestește că acel ospăț urât s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit până noaptea târziu, și după ce s-au îmbătat și s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de rușine, atunci s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducându-se pe tipsie capul Sfântului Ioan în mijlocul acelui ospăț, picurând încă sângele – precum spun unii –, acel cap a grăit aceleași cuvinte mustrătoare: Nu ți se cade să ai de soție pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de față la ospățul acela, când au văzut capul de om, aducându-se pe tipsie ca o mâncare și, curgând sângele, că mișcă încă buzele și grăiește cuvinte!
Jucătoarea, luându-l în mâini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luându-l, înțepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Și, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze când se va lipi capul de trup, și să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luând în noaptea aceea trupul cel scos din temniță, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns și necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, când se prăznuiește aflarea cinstitului lui cap.
După uciderea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate și mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăiește de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostașii săi, ocărind și batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă și L-a întors la Pilat.
După acestea n-a zăbovit izbândirea lui Dumnezeu asupra ucigașului de proroc și a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sângele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui – precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lângă alte fărădelegi, și batjocora făcută de dânsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.
Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăție și de viață cu Irodiada și cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-și răzbune pentru necinstea și batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste și s-a dus asupra lui Irod. Asemenea și Irod, adunându-și puterea sa, a ieșit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amândouă părțile, ostașii arabilor au biruit pe ai lui Irod, și i-a biruit cu tăiere mare, cazând toată puterea lui Irod, abia scăpând numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpânirea tetrarhiei sale și de toate bogățiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrânata și cu fiica ei, mai întâi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.
Acolo s-a sfârșit în strâmtoare și în rea pătimire, văzând mai întâi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă râul, care se numea Sicoris, pentru o trebuință oarecare și, mergând pe gheață, s-a rupt gheața sub dânsa și s-a afundat până la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheața i-a strâns grumazul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheață. Ea a stat așa spânzurata, până ce gheața cea ascuțită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducând pe sub gheață stârvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod și Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheață. Așa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan.
După aceasta și acel nelegiuit ucigaș Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povestește despre dânșii că i-au înghițit pământul de vii. Sfântul Ioan, precum în viața sa, tot așa și după sfârșit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucând înainte de pogorârea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup și a veselit pe sfinții strămoși, cu care, după stricarea iadului, scoțându-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăție; ca un feciorelnic, ca un viețuitor în pustie, ca un învățător și propovăduitor, ca un proroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător și ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povățuiască și pe noi la calea adevăratei pocăințe și să ne învrednicească Împărăției cerești, Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Sfinte Ioane, preacinstite,
Mergătorule-nainte
Al venirii lui Hristos
Și proroc prealuminos
Al celor două legăminte;
„Cel ce te-ai învrednicit
Să botezi în repejuni
Pe Cel propovăduit”,
Pe Fiul Cel din veci născut
Din Tatăl fără de-nceput,
Pe Hristos Iisus Mesia,
Întrupat pe-acest pământ
De la Duhul cel Preasfânt
Și din Fecioara Maria.
Tu-ndemnai, adânc, smerit,
Pe toți câți te-au auzit,
Să creadă în Cel Ce vine
Că-i mai mare decât tine;
Și le mai spuneai tu, Sfinte,
Celor ce veneau s-asculte
Înțeleptele-ți cuvinte,
Că tu trebuie să scazi,
Iar El trebuie să crească
Și lumea s-o mântuiască
Predicând tu pocăința
Și mustrând pe regele
Cel numit Irod Agripa,
Acesta s-a supărat
Și atunci a ordonat
Să fii prins și-ntemnițat,
Absolut nevinovat.
Că fiind influențat
De reaua Irodiadă,
Care-i era și nepoată,
Concubină și cumnată,
El căzu în greu păcat,
În care s-a tot scăldat.
Și biruit de păcat,
Atunci el a poruncit
Ca-n mărețul său palat
Să fie totuși pregătit
Un ospăț destrăbălat.
După ce s-au îmbuibat,
Mesenii s-au îmbătat,
Salomeea a jucat
Și cu toții s-au distrat,
Pânʼ de ziuă s-a crăpat.
Atunci regele Irod,
Cel tiran, laș și nerod,
Beat fiind, el s-a jurat
Și cuvântul și l-a dat,
Jucătoarei Salomeea,
Să-i ceară în clip-aceea,
Că-i va da oricât vrea ea
Din împărăția sa.
Dar vicleana jucătoare,
Întrebând pe maică-sa,
Ce să mai pretindă oare?
N-a cerut nimic mai mult
Decât capul tău cel sfânt.
Hristos când a auzit,
Foarte tare S-a mâhnit,
Că tu, Sfinte-ai fost închis
Și de cel nelegiuit,
Mișelește-ai fost ucis.
De aceea ne-ntristăm
Și cu toții ne-nchinăm:
Roagă-te pentru noi, Sfinte,
Și pe toți ne întărește
Cu-ale tale rugăciuni,
Să fim pașnici, drepți și buni,
Pe Dumnezeu să-L slăvim
Și ție să-ți mulțumim,
Acum și în veci. Amin.
Adormirea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită pe 15 august.
Această sărbătoare comemorează adormirea și proslăvirea prin ridicarea cu trupul la cer a Maicii Mântuitorului.
Sărbătoarea mărturisește că Maica Domnului „a fost luată” de Dumnezeu în împărăția cerească a lui Hristos, în deplinătatea vieții ei sufletești și trupești.
Tiziano Vecellio: Înălţarea la cer a Fecioarei, 1516-1518 – Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneţia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Despre sărbătoare
Sărbătoarea ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului este foarte apropiată de ceea ce romano-catolicii numesc Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria.
În conformitate cu Sfânta Tradiție, Maica Domnului a murit ca orice ființă omenească, „adormind”, așa cum indică și numele sărbătorii.
Ea a murit așa cum mor toți oamenii, nu în mod „voluntar” ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei umane muritoare care este indisolubil legată de stricăciunea acestei lumi.
Apostolii au fost aduși în mod miraculos la acest eveniment și au fost cu toții prezenți, cu excepția Sfântului Apostol Toma, atunci când Maica Domnului a trecut din această viață.
Apoi, ea a fost înmormântată.
Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu; dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalți să deschidă mormântul Maicii Domnului.
Atunci Apostolii au descoperit că trupul Ei nu mai era în mormânt.
Acest moment este pentru noi pârga (primul rod) al învierii de obște a credincioșilor, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos.
Praznicul poartă numele de Adormirea Maicii Domnului, pomenind trecerea ei din această viață, cuvântul „Adormire” traducând grecescul Koimisis, care înseamnă adormirea întru moarte (de aici vine și cuvântul cimitir).
Biserica Romano-Catolică preferă să numească acest eveniment ridicare la cer (lat. assumptio, literal „primire” [în cer]) întrucât, ținând seama de dispariția trupului Maicii Domnului din mormânt, consideră că Ea a fost înălțată cu trupul la Cer.
La fel ca și în cazul Nașterii Sfintei Fecioare, sau în cazul Intrării în Biserică, nici pentru Adormirea Maicii Domnului nu există referințe istorice sau biblice pentru această sărbătoare.
Biserica Ortodoxă propovăduiește că Maica Domnului este fără de păcat, dar și că Fecioara Maria a avut nevoie cu adevărat să fie mântuită de Hristos – mântuită de încercări, suferințe și moarte din lumea aceasta.
Ea a murit cu adevărat și apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, ca Maică a Vieții, și ia deja parte la viața fără de sfârșit din Împărăția Cerurilor.
Această viață în rai este pregătită și promisă tuturor celor care „ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează” (Luca 11,27-28)
Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Bruegel (1564) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prăznuirea
Postul
Sărbătoarea este precedată de 14 zile de post strict, cu dezlegare la untdelemn și vin sâmbăta și duminica, cu excepția Schimbării la Față (6 august), când este dezlegare la pește, indiferent în ce zi ar cădea.
În zilele de peste săptămână din post, se slujește ori Paraclisul Mare al Maicii Domnului ori Al doilea paraclis al Maicii Domnului.
Dacă ziua praznicului cade miercuri sau vineri, este dezlegare la pește.
Slujbele prăznuirii
În seara sărbătorii se slujește o Vecernie care cuprinde trei citiri din Vechiul Testament care au înțelesul în Noul Testament:
- În Facerea 28,10-17, Scara lui Iacov care unește cerul cu pământul, simbolizează unirea lui Dumnezeu cu omul, unire realizată pe deplin și perfect în Maria Născătoarea (Purtătoarea) de Dumnezeu.
- „Ce minunat este acest loc! Aceasta este casa lui Dumnezeu și poarta raiului!” În Ezechiel 43,27-44,4 este descrisă viziunea cu Templul cu ușa spre Răsărit, întotdeauna închisă și plină de slava lui Dumnezeu, care o simbolizează pe Maica Domnului.
- Pentru textul din Proverbe 9,1-11, Maria este cu “casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a zidit-o sieși.
Atunci când se slujește Utrenia, în dimineața sărbătorii, se citește din Luca 1,39-49, 56.
Acest text este citit la toate sărbătorile Maicii Domnului și conține Spusele Maicii Domnului:
“Şi a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”
În unele bisericii există obiceiul de a se binecuvânta flori în ziua acestei sărbători, dar înainte de Sfânta Liturghie.
La Liturghie, se citește din Apostol de la Filipeni 2,5-11, unde se vorbește despre
“Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-
Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.
Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt.
Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”
Citirea din Sfânta Evanghelie este luată din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite împreună.
Și aceste texte sunt citite întotdeauna la sărbătorile închinate Maicii Domnului.
În acest text, Domnul spune,
“binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl păzesc!”
Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Rubens (1626) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Praznicul Adormirii Maicii Domnului în România
Praznicul Adormirii Maicii Domnului este unul din cele mai îndrăgite sărbători pentru credincioșii ortodocși români, mai ales datorită evlaviei deosebite a românilor față de Născătoarea de Dumnezeu.
Un foarte mare număr de biserici și de mănăstiri poartă acest hram.
În multe locuri, cu această ocazie se organizează pelerinaje la mănăstirile care își sărbătoresc astfel ocrotitoarea.
Sate și comunități întregi vin împreună în aceste pelerinaje.
Credincioșii vin încă din preziua Praznicului, în 14 septembrie și participă la slujbe, care în multe locuri au un fast deosebit.
Astfel, slujba Vecerniei se prelungește cu o Priveghere care în unele locuri durează până foarte târziu în noapte sau chiar toată noaptea.
La slujba de înainteprăznuire se mai cântă în multe biserici și mănăstiri din România și Prohodul Maicii Domnului, o cântare special alcătuită pentru noaptea dinaintea praznicului, construită după modelul Prohodului Domnului și pusă pe linia melodică a celor trei stări ale acestuia.
În pauzele dintre slujbe, credincioșii cântă, în unele locuri, și alte cântări (extra-liturgice) închinate Maicii Domnului, numite în Ardeal pricesne, care exprimă grija Născătoarei de Dumnezeu pentru oameni, precum și afecțiunea profundă a credincioșilor față de Cea pe care o numesc Măicuța Domnului.
Unele dintre acestea sunt de o surprinzătoare familiaritate:
„Am venit, Măicuță, să ne mai vedem / și să-ți spunem dorul pe care-l avem…”
Poate cel mai cunoscut pelerinaj de Adormirea Maicii Domnului este, în România, cel de la Mănăstirea Nicula, păstrătoarea unei cunoscute Icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Aici credincioșii se adună cu sutele de mii.
Foarte mulți, în semn de evlavie față de Maica Domnului, al cărei ajutor îl cer și îl primesc, fac, la vremea praznicului, înconjurul bisericii (o dată sau de trei ori) în genunchi, așteptând apoi cu răbdare ore și chiar zile la rând pentru a ajunge să se închine Icoanei Maicii Domnului.
În afara slujbelor, în ziua praznicului se organizează în multe locuri, pe lângă mănăstiri sau și în orașe, târguri și serbări populare.
Imnografie
Tropar la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasul 1
Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Sculatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre.
Condac la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasulul al 2-lea
Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită și întru folosințe de nădejde neschimbată mormântul și moartea nu au ținut-o. Căci, ca pe Maica Vieții, la viață a mutat-o Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc.
La înainteprăznuire (14 august):
Tropar la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasulul al 4-lea
Popoare, înainte dănțuiți, din mâini plesnind cu credință, și cu dragoste vă adunați astăzi bucurându-vă, și luminat cântând toți cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu urmează să treacă de la cele pământești la cele de sus cu preamărire. Pe aceea cu cântări pururea să o mărim, ca Născătoare de Dumnezeu.
Condac la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasulul al 4-lea
Întru slăvită pomenirea ta, lumea împodobită fiind prin gând cu duh fără materie în veselie strigă către tine, Născătoare de Dumnezeu: “Bucură-te, Fecioară, lauda creștinilor!”
Condacul Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Sihăstria, 15 august 2021 – preluat de pe doxologia.ro
Icoana Adormirii Maicii Domnului face parte din programul iconografic al sărbătorilor închinate Maicii Domnului, corespunzând praznicului Adormirii ei, 15 august.
Sursa reprezentării se găsește în Tradiția Bisericii.
Adormirea Maicii Domnului (15 august) – foto preluat de pe doxologia.ro
Compoziția icoanei
Într-o casă, în centrul icoanei, Maica Domnului este întinsă pe un pat, cu mâinile încrucișate pe piept, fără suflare.
De o parte și de alta a patului sunt două sfeșnice cu lumânări aprinse.
La picioarele Născătoarei de Dumnezeu este reprezentat Sfântul Apostol Petru, tămâind cu cădelnița, iar la capul ei sunt reprezentați Apostolul Pavel și Sfântul Ioan Teologul, îmbrățișând-o.
Mai sunt reprezentați, de jur împrejur, toți apostolii, despre care se știe că au fost prezenți la adormirea Maicii Domnului, precum și unii sfinți ierarhi precum Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei I al Tomisului, care țin în mâini Evanghelii și femei plângând.
Tot în centrul imaginii, cumva deasupra Maicii Domnului este reprezentat Domnul Iisus Hristos, îmbrăcat în haine albe, într-o mandorlă (cearcăn) de lumină, simbol al slavei Lui dumnezeiești.
El ține în brațe sufletul Maicii Domnului, reprezentat ca un prunc înfășat (uneori este redat printr-o reprezentare mai mică a Maicii Domnului). Hristos este înconjurat de o mulțime de îngeri.
Undeva mai „în spate”, sunt reprezentați iarăși Sfinții Apostoli, care sunt aduși, purtați prin văzduh, pentru a fi de față la Adormirea Maicii Domnului, „de la marginile lumii”, după cum spune tradiția.
În dreapta casei este reprezentat Sfântul Ioan Damaschin, purtând în mâini o hârtie în care este scris:
„După vrednicie, ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul”.
Iar în stânga casei apare Sfântul Cosma Melodul care poartă și el în mână o hârtie pe care este scris:
„Femeie muritoare, pe tine, cea mai presus de fire a lui Dumnezeu Maică știindu-te…”.
Frecvent, în această icoană mai este ilustrată o întâmplare reținută de tradiție, conform căreia un iudeu a încercat să răstoarne patul în care zăcea Maica Domnului.
În acel moment un înger a venit și i-a tăiat mâinile cu sabia, pentru a împiedica această profanare.
În icoană, acesta (pe nume Iefonias sau Atonie) este adesea reprezentat, uneori în genunchi, în fața patului în care zace Maica Domnului, cu mâinile tăiate care încă atârnă de pat, iar în fața lui este reprezentat îngerul cu sabia ridicată.
În funcție de preferințele și alegerile făcute de fiecare iconar, de spațiul de care dispune etc., pot fi reprezentate mai multe sau mai puține personaje. Nu pot lipsi, desigur, Maica Domnului, Hristos și un număr de Apostoli.
Continuarea programului iconografic
Icoana prezentată mai sus redă imaginea consacrată a praznicului Adormirii Maicii Domnului.
În cazul reprezentării mai multor scene din viața Maicii Domnului în aceeași icoană sau într-un ciclu de fresce, imaginile consecutive reprezentării sunt cea a îngropării sale și cea a „mutării” sale la Ceruri.
Această din urmă reprezentare, în forma propusă de Dionisie, este cea mai aproape de (dar nu identică cu) imaginea catolică a Înălțării Fecioarei.
Semnificația teologică a icoanei
Trebuie remarcat că, în viziunea iconografică ortodoxă, icoana praznicului Adormirii Maicii Domnului este orientată în jurul caracterului muritor al Născătoarei de Dumnezeu, al umanității ei depline.
Prezența lui Hristos aici atestă atât faptul că Maica Domnului avea și ea nevoie de mântuire, ca și ceilalți oameni, cât și faptul că preaslăvirea Născătoarei de Dumnezeu se face numai prin raportarea la Fiul ei.
Prezența tuturor Apostolilor la adormirea Maicii Domnului arată cinstirea ei deosebită atât de către Domnul, cât și de către întreaga Biserică, reprezentată și prin grupul de femei care apar în icoană.
Cerul și pământul se întâlnesc, o dată în plus, mărturisind preaslăvirea celei care își încredința sufletul în mâinile Fiului ei.
Faptul că icoana și întreg praznicul sunt orientate în jurul Adormirii, iar nu în jurul „mutării” Maicii Domnului cu trupul la Cer arată faptul că, dacă întreaga Biserică a fost de față la moartea ei, momentul mutării ei și cu trupul la Cer rămâne o taină.
Sinaxar la Adormirea Maicii Domnului
Adormirea Maicii Domnului – foto preluat de pe basilica.ro
Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: “Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare”. Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, și cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Și s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, și au dat cinstea și închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca și cum ar fi fost niște slugi însuflețite.
După rugăciune s-a întors acasă și, îndată, s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări și mulțumind lui Dumnezeu și chemând rudeniile și vecinii, și-a grijit toată casa, și-a gătit patul și toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Și a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredințarea celor zise, a arătat și darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire și cu lacrimi și au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a făgăduit că, mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci și pe toată lumea o va cerceta și o va umbri. Și așa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veșminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene și cunoscute și de la dânsa le era hrana.
Bucură-te Maica Vieții!
Și vorbind ea acestea și învățând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, și arătare de mulți nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toți ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau și de Dumnezeu înțelepții ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei.
Aceștia, dacă au aflat pricina venirii lor, așa adunați fiind, au zis aceste cuvine către dânsa: “Noi, o, Stăpână, știindu-te în lume, ca și cu singur Stăpânul nostru și Dascălul ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? Însă de vreme ce cu voia Fiului și Dumnezeului tău te muți spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi și lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Acestea au zis și vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânșii: “Prietenii mei și ucenicii Fiului și Dumnezeului meu, nu faceți bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiți trupul, precum eu îl voi închipui pe pat”.
Când s-au săvârșit cuvintele acestea, iată a sosit și minunatul Pavel, vasul cel ales, care căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat și deschizându-și gura a lăudat-o cu multe cuvinte, zicând: “Bucură-te Maica Vieții, împlinirea și încheierea propovăduirii mele; că deși pe Hristos Fiul tău trupește pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul Îl văd”.
Au vrut să răstoarne patul Preasfintei
După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toți, s-a culcat pe pat și și-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut; și a făcut rugăciune pentru întărirea lumii și pașnica ei petrecere, și i-a umplut și pe dânșii de binecuvântarea ei. Și așa în mâinile Fiului și Dumnezeului său și-a dat sufletul.
Și îndată ochii orbilor s-au luminat și auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat și tot felul de patimă și de boală lesne se tămăduia. După aceea a început Petru cântarea cea de ieșire și ceilalți Apostoli; unii au ridicat patul, alții mergeau înainte cu făclii și cu cântări, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit și îngerii cântând și văzduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omenească.
Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, chemând pe unii din popor, i-au înduplecat să răstoarne patul în care era așezat trupul cel de viață începător. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndrăzneții și obraznicii aceia; le-a făcut pedeapsă tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-înșii, care mai nebunește se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit și de amândouă mâinile, care au rămas spânzurate de pat, tăiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tămăduire, și s-a făcut sănătos ca și mai-nainte. În același chip și cei ce orbiseră, crezând și punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.
Toma întârzie din nou
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au așezat acel de viață începător trup în mormânt, și au stat trei zile lângă dânsul, auzind neîncetat glasuri îngerești.
Și de vreme ce, după dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adică Toma, care nu s-a aflat la preamărita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte și întristat, că nu se învrednicise să vadă și el ca și ceilalți Apostoli trupul; și au deschis cu socoteală mormântul pentru dânsul ca să se închine și el acelui preasfânt și preacurat lăcaș, adică trupului Născătoarei de Dumnezeu.
Și dacă a văzut s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup, și era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor și tuturor credincioșilor, și mărturie nemincinoasa a mutării Născătoarei de Dumnezeu. Că și până astăzi mormântul cel cioplit în piatră așa se vede lipsit de trup și este cinstit cu închinăciune, întru mărirea și cinstea preabinecuvântatei măritei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria.
Datini, traditii si obiceiuri populare romanesti
Icoană pe lemn cu tema „Adormirea Maicii Domnului”, datare prima jumătate a secolului al XIX-lea, Valea Sebeşului, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În fiecare an, între 1 și 14 august, credincioșii țin postul Maicii Domnului iar la 15 august, se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său, Iisus.
Cărțile spun că atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în ceruri, Iisus a trimis un înger care să o pregătească.
Mesagerul lui Dumnezeu a fost Arhanghelul Gavriil, cel care îi dăduse și vestea minunată că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii.
Dacă atunci Gavriil purta în mâini un crin alb, de data aceasta el i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic (semn al biruinței asupra morții).
Când a primit vestea, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer, iar pomii se plecau în fața ei, cinstind-o.
După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă.
A aprins lumânări și tămâie, a dăruit veșminte unor văduve sărace și a pregătit toate ce se cuveneau pentru înmormântarea sa.
Atunci, pe un nor, a venit Apostolul Ioan, urmat de Petru, Pavel, de Iacob și de ceilalți ucenici, aduși la rândul lor, de câte un alt nor.
Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți cei de față, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti.
Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi.
Maica Domnului a fost dusă de către apostoli în mormântul din Grădina Ghetsimani, acolo unde Iisus s-a rugat în Joia Mare, înainte de a fi trădat, judecat și răstignit.
Din rânduiala lui Dumnezeu, Apostolul Toma a venit peste trei zile.
A fost dornic să vadă chipul Maicii Sfinte și mormântul a fost deschis pentru el.
Dar n-a mai fost găsit decât giulgiul.
Maica Domnului, cu tot cu trup, urcase la ceruri purtată de îngeri.
Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 6 august.
Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic.
În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El.
Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.
Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9).
De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.
Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria.
Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu.
Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.
Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.
Semnificația teologică
La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi:
“Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1),
Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage.
Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești.
Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
“Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului.
Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat.
Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești – inclusiv trupul – și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe “veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.
“El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 – PG 96, 564).
Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau.
Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
“Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este “lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele.
Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi.
Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale.
Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43).
“Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276).
Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină.
Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa “vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului :
“întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară – alături de Domnul – Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea).
Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și
“neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie“.
Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un “cort” mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa.
Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul:
“Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El“.
Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl “vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și “închizând ușa simțurilor lor“, ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit.
Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști.
Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.
Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire.
Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești.
Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație.
De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față.
E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
Schimbarea la față – Rafael Sanziol (1518-1520) – Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prăznuirea sărbătorii
În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.
Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.
Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament.
În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci.
Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.
Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă.
Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.
Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).
Schimbarea la față – Giovanni Bellini, c. 1490 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tradiții
În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.
Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.
Condac la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului
Glasul al 7-lea
În munte, Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule, și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta, au înțeles că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima cea de bunăvoie și lumii să propovăduiască, că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.
Dorind să se îndulcească neîncetat de acea slavă a lui Hristos și de vederea sfinților proroci, Petru a luat îndrăzneală și a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie.
Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci și trei al nașterii Sale și în al treilea an și cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mântuirea noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu…, și acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrâni, de la arhierei și de la cărturari, și să fie ucis. Și a văzut pe ucenicii Săi mâhnindu-se pentru aceea, iar mai ales pe Petru, care Îl și oprea pe El, zicându-I: Milă să-Ți fie de Tine, Doamne. Să nu-Ți fie Ție aceasta. Atunci, ridicându-le mâhnirea sufletelor lor, a făgăduit unora dintre dânșii că, după puține zile, are să le arate lor slava Sa, zicând: Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului întru slava Împărăției Lui.
Deci, trecând șase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei și a venit la Muntele Taborului, care este în Galileea, venind după el ucenicii și mult popor. Iar de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, deosebi de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul și pe ucenicii Săi și a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și s-a suit cu dânșii în munte să se roage.
Acolo, depărtându-se puțin de cei trei ucenici la un loc înalt, se ruga; iar cei trei ucenici, fiind osteniți pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta, de lungimea rugăciunii, au adormit, precum zice evanghelistul Luca: Iar Petru și cei ce erau cu dânsul se îngreuiaseră de somn. Deci, dormind ei, Hristos S-a schimbat la față, strălucind cu slava dumnezeirii Sale și, din porunca Lui, I-au stat înainte doi proroci, Moise și Ilie, care grăiau cu Dânsul despre ieșirea Lui care avea să se săvârșească în Ierusalim. Și, deșteptându-se apostolii, au văzut slava Lui cea negrăită, fața cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe strălucind ca zăpada și doi bărbați stând și grăind cu dânsul întru slava aceea, și s-au înspăimîntat. Și îndată au cunoscut – Duhul Sfânt descoperindu-le lor –, pe bărbații aceia că erau Moise și Ilie, și au înțeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie.
Deci stăteau cu cutremur, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeiești, pe care au văzut-o pe cât putea vederea ochilor trupești să îngăduie, pentru că atât le-a arătat lor Domnul, cât firea omenească să nu se lipsească de vederea ochilor și de viață. Căci este cu neputință omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte și nevăzută, precum și de demult lui Moise, care se ruga lui Dumnezeu să-i arate slava feței Sale celei dumnezeiești în vederea ochilor, Dumnezeu i-a răspuns: Nu va vedea omul fața Mea și să fie viu. Apoi, sfârșindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise și Ilie și apostolii cunoscând prin duh plecarea lor, i-a fost jale lui Petru că prorocii au să se ducă de la vederea lor.
Și dorind să se îndulcească neîncetat de acea slavă a lui Hristos și de vederea sfinților proroci, Petru a luat îndrăzneală și a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie. Aceasta grăind-o Petru, norul luminos care a pus înaintea lui Hristos pe amândoi prorocii, și iarăși, prin voia Lui cea dumnezeiască, urma să-i ia pe dânșii și să-i ducă pe fiecare la locul său, acela a umbrit pe apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci apostolii mai mult s-au temut, când, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, și întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați! Un glas ca acesta venind de sus, de spaima aceea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte și au căzut cu fețele la pământ. Și căzând ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor și prorocii au fost duși la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicîndu-le: Sculați-vă și nu vă temeți! Și ridicându-și ochii ucenicii, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus Hristos singur.
Și pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre vedenia aceea, până ce, după primirea patimilor și a morții, va învia a treia zi din mormânt. Deci dânșii au tăcut și întru acele zile nu au spus nimănui nimic din cele ce au văzut.
Simon Petru, sau Shimon Bar-Yona, Kefa (arameică: כיפא), cunoscut ca Sfântul Petru sau Apostolul Petru (în greacă:O Απόστολος Πέτρος), în folclor Sânpetru; n. 1 î.e.n., Bethsaida, Israel – d. 67 e.n., Roma, Imperiul Roman) a fost un pescar evreu din Betsaida (localitate pe malul nordic al lacului Genesareth, astăzi probabil el-Araj sau et-Tell, Israel), unul din primii discipoli ai lui Isus din Nazaret.
PpSimon Petru este considerat, în mod tradițional, ca unul dintre cei doisprezece apostoli. A fost fratele mai mare al apostolului Andrei. Tradiția catolică îl consideră ca primul Papă la Roma, întemeietorul Papalității.
Saint Peter (c. 1468) by Marco Zoppo depicts Peter as a man holding the Keys of Heaven and a book representing the gospel – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Viața
Conform datelor din Evanghelia lui Ioan, Petru și fratele său, Andrei, ar fi fost originari din Betsaida (Ioan 1:44).
În conformitate cu Evanghelia lui Marcu (cea mai timpurie), Petru a locuit în Capernaum, la marginea Lacului Ghenezaret (Ginossar sau Kineret) din Galileea.
Petru a fost căsătorit. Acolo avea o casă în care locuia cu soacra sa (în acest sens, vezi Marcu 1:30-31, precum și Luca 4:38).
Calling of Peter and Andrew, 1603/1606, Caravaggio – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Discipol al lui Isus din Nazaret
Numele său inițial a fost Simon Bar Yona (în ebraică שמעון בר יונה – Șimon, fiul lui Yona). Conform evangheliștilor Marcu, Luca și Ioan, Isus l-a numit “piatră” (în aramaică “Kefa”), nume consemnat sub forma Πετρος în greacă și tradus în latină ca Petrus.
După moartea lui Isus pe cruce
Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob, fratele lui Isus și Ioan).
A fost de părere că numai evreii pot fi convertiți la creștinism.
A avut unele controverse ideologice cu Apostolul Pavel.
Pavel a susținut ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la evrei.
După decapitarea Apostolului Iacob cel Bătrân, în anul 44 e.n., de către regele Agrippa I (40-44 d.Hr.), a fost arestat și Petru, după revenirea sa în Ierusalim.
Ar fi fost ținut în lanțuri, între alți doi deținuți, dar eliberat, în mod miraculos, de către un înger (Faptele Apostolilor, 12).
După ce Iacob cel Tânăr a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Ierusalim,
Petru a făcut o călătorie la Antiochia (în Turcia de astăzi), după care i s-a pierdut, pentru o vreme, urma.
Apostle Peter striking the High Priests’ servant Malchus with a sword in the Garden of Gethsemane, by Giuseppe Cesari c. 1597 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ultimii ani și martiriul
Ajuns la Roma în jurul anului 57 e.n., Petru a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel.
Una din legende afirmă că Petru și Pavel ar fi cauzat prăbușirea și moartea lui Simon Magul în timpul unui zbor al acestuia în fața împăratului Nero (54-68 e.n.), ceea ce le-a atras arestarea.
După o altă legendă, Petru și Pavel ar fi fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 e.n.
Ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu și Forumul Roman.
Carcera consta din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 e.n. „Tullianum”).
Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” – „Sf. Petru în Carceră”.
Petru ar fi fost condamnat la moarte și executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 e.n., lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți, de lângă șirul de cavouri ale unor cetățeni romani mai bogați.
The Crucifixion of Saint Peter (1601) by Caravaggio – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mormântul lui Petru
Istoricul Eusebiu de Cezareea (260-339) a menționat relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200, care a susținut că ar cunoaște locul unde se găsește mormântul lui Petru.
Acolo s-ar găsi o inscripție, pe care stau scrise numele lui Isus și al lui Petru. În jurul anului 160, comunitatea creștină din Roma a înălțat un prim monument pe acel loc.
Pe baza informațiilor lui Eusebiu de Cezareea și a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, după care l-a reașezat în același loc, acoperind, totodată, mormântul cu un monument prevăzut cu o nișă cu marmoră („Tropaion”).
Pe „Tropaionul” constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripția prescurtată (în limba greacă):
Petr ene (Petros enestin= Petru se găsește înăuntru).
În anul 324, Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului „Agger Vaticano”, rambleierea părților supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropolă (ce depășeau nivelul zero al terenului) și construcția unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul „Tropaion” ca axă a altarului.
Cercetările din anii 1940
Papa Pius XII a dispus, în anul 1939, efectuarea unor săpături arheologice sub Bazilica San Pietro din Roma, spre a se constata dacă mormântul și osemintele aparțin într-adevăr lui Petru. Cercetările au avut loc între anii 1940-1949. Analiza antropologică a scheletului a indicat lipsa oaselor de la genunchi în jos, ceea ce, după unii, ar putea fi un indiciu că scheletul ar aparține lui Petru, în ipoteza că ar fi fost crucificat cu picioarele în sus, iar la coborârea de pe cruce picioarele ar fi fost retezate de la genunchi. Împotriva acestei ipoteze stau două argumente:
- nu s-au găsit urme de străpungere ale mâinilor cu piroane
- reconstituirea nu arată că ar fi vorba de un bătrân de 60-70 ani, cu o statură impunătoare (cum se spune că ar fi fost Petru)
Craniul lui Petru, împreună cu presupusul craniu a lui Pavel, au fost duse și păstrate (până în ziua de azi) în cutia-osuar de sub ciboriumul-altar din bazilica „San Giovanni in Laterano” din Roma.
Petru la Roma
Scaunul papal este, conform tradiției catolice, fondat de către Petru și Pavel, care l-au investit cu autoritate apostolică. Noul Testament nu spune nimic despre faptul că Petru s-ar fi aflat la Roma, dar tradiția catolică primară susține o astfel de prezență.
Nu există dovezi clare biblice sau științifice care să ateste sau să facă dovadă ca apostolul Petru a stat prea mult la Roma.
În general, așa stau lucrurile cu aproape toate mărturiile despre apostoli și sfinți: ele sunt, mai degrabă, fantezii teologice decât realități sau izvoare istorice, lucru pe care îl afirmă însăși o definiție a cuvântului „hagiografie” din Marele dicționar de neologisme.
Hagiografiile, în special cele medievale, sunt folosite drept surse care puteau încorpora istoria instituțională și locală și ca izvoare istorice pentru practici religioase, obiceiuri și tradiții, mai degrabă decât izvoare istorice despre personajele lor principale.
Faptul că Petru a fost episcop al Romei este confirmat de unele dovezi pozitive și, totodată, infirmat de dovezi negative.
În consecință, unii istorici au pus la îndoială această viziune tradițională a rolului lui Petru în Biserica Romană primară.
Totuși, cei mai mulți cercetători, atât catolici, cât și protestanți, cu deosebire cei catolici, conchid că Petru a fost, într-adevăr, martirizat la Roma, în timpul împăratului Nero.
Relicve
În secolul al XVI-lea vechea bazilică Sf. Petru a lui Constantin cel Mare a fost demolată pentru a face loc actualei Bazilici San Pietro. În bazilica “San Pietro in Vincoli” („Sf. Petru în lanțuri”) din Roma se păstrează în tabernaculul de sub altar presupusele lanțuri cu care Petru ar fi fost legat în închisoarea din Ierusalim, precum și lanțurile din „Carcera Mamertinică”.
Lanțurile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de către Eudoxia, fiica împăratului Theodosius (379-395), soția co-împăratului Valentianus al II-lea (383-392), în urma unui pelerinaj la Ierusalim. Lanțurile din „Carcera Mamertinică” ar fi fost descoperite la începutul secolului al II-lea de către temnicerul roman Quirinus de Neuss.
„Quo vadis?“
Conform Legendei Aurea de Jacobus da Voragine, publicată în secolul XIII, în preajma capelei „Quo vadis, Domine?” din Roma de pe Via Appia, Petru l-ar fi revăzut ultima dată pe Iisus, în momentul în care voia să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu.
Petru l-ar fi întrebat pe Iisus: Quo vadis, Domine? („Încotro te-ndrepți, Doamne ?”), la care Isus i-ar fi răspuns: “Vado Romam venio iterum crucifigi” (“Am venit la Roma, spre a fi din nou crucificat”). Rușinat de observația lui Isus, Petru s-ar fi reîntors la Roma, primind martiriul.
Domine quo vadis? (1602) by Annibale Carracci – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Activitate
Petru și-a început activitatea la Ierusalim, apoi a fost primul episcop al Antiohiei (Martirologiul roman, înainte de reforma calendarului, avea o sărbătoare a “Catedrei lui Petru de la Antiohia“). Apoi, a ajuns la Roma, centrul Imperiului, unde a suferit martiriul, încununându-și, astfel, drumul în slujba Evangheliei.
De aceea, Roma a fost recunoscută ca sediu al succesorului lui Petru (Papa), iar “catedra” episcopului Romei o reprezintă pe cea a Apostolului desemnat de Christos să pască întreaga lui turmă.
Acest lucru este dovedit de Părinții Bisericii, de pildă, Irineu de Lyon (originar din Asia Mică) descrie Biserica Romei ca “cea mai mare și mai veche, cunoscută de toți; … întemeiată și statornicită la Roma de cei doi apostoli preaslăviți, Petru și Pavel“, adăugând:
“Cu această Biserică, datorită înălțimii ei, trebuie să se acorde întreaga Biserică universală, așadar, credincioșii care sunt pretutindeni” (Adversus haereses III, 3, 2-3).
De aceea, Catedra Episcopului Romei nu reprezintă numai slujirea creștinilor din Roma, ci misiunea de călăuzire a întregului Popor al lui Dumnezeu.
Sărbătoarea are o semnificație profund spirituală, fiind un semn privilegiat al iubirii lui Dumnezeu, Păstorul cel bun și veșnic, ce-și adună întreaga Biserică și o călăuzește pe calea mântuirii. O mărturie a Sfântului Ieronim face referire explicită la “catedra” lui Petru, ca loc sigur al adevărului și păcii:
“Am hotărât să întreb catedra lui Petru, unde se află acea credință pe care buzele unui Apostol au preamărit-o; vin acum să cer hrană pentru sufletul meu aici, unde, într-o vreme, am primit veșmântul lui Christos. Nu urmez alt primat decât pe cel al lui Christos; de aceea, mă unesc cu frumusețea sa, deci cu Catedra lui Petru. Știu că pe această piatră este zidită Biserica” (Epistole, I, 15, 1-2).
St. Peter Preaching the Gospel in the Catacombs by Jan Styka – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Biserici închinate Sfântului Petru
- Bazilica San Pietro din Roma
- Biserica „San Pietro in Gallicantu” („Sf. Petru la Cântatul cocoșului”) din Ierusalim, pe versantul estic al Dealului Sion, pe unul din prezumtivele locuri de amplasament a casei Marilor Preoți Ana (Anna, Hannas) și Caiafa (Kaiphas).
În curtea acestei case, Petru ar fi fost recunoscut – după accentul galilean – de către o femeie de serviciu, negând de 3 ori, așa cum a prezis Iisus, înainte de cântatul cocoșului, că l-ar cunoaște pe El.
În pivnița acelei biserici se găsește o carceră săpată în stâncă, în care Iisus ar fi fost ținut închis. Locul nu corespunde însă realului amplasament istoric al casei Marilor Preoți Anna și Caiafa.
- Biserica „Sf. Petru” (sau „Biserica Primatului”) din Tabgha (mică localitate pe malul lacului Genesareth, la câțiva kilometri sud-vest de Capernaum), unde Isus ar fi reapărut apostolilor, făcând remarca lui Petru, interpretată ulterior (ca și cea din Caesarea-Philippi) drept testament succesoral.
- Bazilica San Pietro in Montorio cu monumentul „Tempietto” pe panta estică a „Dealului Gianicolo” din Roma, construită pe cel de al doilea loc presupus de crucificare a lui Petru.
- Biserica Sfântul Petru din Cluj
- Biserica Sf. Petru și Pavel din Sibiu
- Catedrala Episcopală a Hușilor
Statuia Sfântului Petru din fața Bazilicii Sf. Petru, reprezentat cu cheile Raiului- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cântări
Tropar 29 iunie (Glas 4)
Cei ce sunteți între Apostoli mai întâi pe scaun șezători Și lumii învățători Stăpânului tuturor rugați-vă Pace lumii să dăruiască Și sufletelor noastre mare milă.
Condac 29 iunie (Glas 2)
Pe propovăduitorii cei tari și de Dumnezeu vestitori, căpeteniile ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăților Tale și în odihnă; că chinurile acelora și moartea ai primit, mai vârtos decât toată roada, Unule, Cel ce știi cele din inimă.
Apostolul Petru a fost pescar în Betsaida. Înainte să-l cunoască pe Iisus, purta numele de Simon. Avea un frate, pe Andrei „cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Petru se leapădă de trei ori de Iisus, dar prin căinţă îşi ispăşeşte greşeala şi recapătă, după Învierea Mântuitorului, vrednicia de a fi Apostol.
În această calitate propovăduieşte Evanghelia, ajungănd până la Roma şi întărind în credinţă pe primii creştini. Scrie cele două Epistole care îi poartă numele în Noul Testament. În anul 67, sub Împăratul Nero, este răstignit cu capul în jos şi moare ca un mucenic.
Sânpetru de Vară are pereche pe Sânpetru de Iarnă. Despre Sfântul Petru se ştie că îl însoţeşte des pe Dumnezeu în drumurile sale pe pământ şi că ţine Cheile de la poarta Raiului.
În această zi se fac târguri şi se dă de pomană pentru morţi. Se zice că în ziua de Sânpetru apar licuricii.
De ce se posteşte? Oamenii zic că sfinţii, aflându-se odată pe pământ, au nimerit la o cârciumă. Era chiar de ziua lor. Au dat peste nişte oameni cu chef care jucau de stricau pământul.
Fără să vrea, sfinţii s-au pomenit că intră în horă. Au jucat până au obosit. Nu le-a plăcut. S-au gândit şi au hotărât să-i pedepsească pe oameni pentru că i-au făcut să joace fără voia lor. Au decis ca ziua să le fie legată de un post.
Se zice că Sfinţii Petru şi Pavel stau pe lună, unul de-a dreapta lunii şi unul de-a stânga. Numele lui Petru este pus în legătură cu piatra. Petru fierbe, frământă trei zile piatra ca să nu se strice câmpurile oamenilor.
La judecată, Petru se află mereu alături de Dumnezeu.
Este foarte sever cu beţivii.
Într-o legendă se spune că unul, Cucu, i-a furat caii lui Sânpetru.
Ca să-l ajute Dumnezeu îi dă Sfântului câini voinici cu care să-l prindă pe hoţ.
În pădure e întuneric beznă, Petru nu vede nimic. Se roagă şi Dumnezeu îi trimite pe licurici. Caii tot nu i-a găsit, în schimb l-a blestemat pe cuc.
Apostolul Pavel a fost un om învăţat, rabin.
Se numea Saul şi îi prigonea pe cei care mărturiseau credinţa în Iisus.
În drum spre cetatea Damascului, are o vedenie în urma căreia se converteşte , devenind un zelos propovăduitor al credinţei în Hristos.
Face drumuri lungi şi obositoare, este întemniţat şi bătut.
Din Epistolele sale s-au păstrat paisprezece.
Moare şi el ca mucenic: i se taie capul cu sabia în ziua răstignirii lui Petru.
Sfântul, măritul și mult lăudatul Apostol Pavel (n. cca. 5 AD, Tars, Cilicia — d. cca. 64 sau 67, Roma), deși nu a fost unul din cei Doisprezece Apostoli, este numit „Apostolul Neamurilor” (Romani 11:13, Galateni 2:8, 1 Timotei 2:7), el fiind convertit pe drumul Damascului de Însuși Iisus Hristos.
Este, probabil, cel mai influent misionar creștin timpuriu.
Este cunoscut de asemenea ca “Pavel apostolul”, “Sfântul Pavel” și “Saul din Tars”.
Scrierile atribuite lui de către biserică (epistolele pauline) formează o parte considerabilă a Noului Testament.
Influența asupra gândirii creștine din epistolele atribuite lui a fost semnificativă, în parte datorită faptului că a fost considerat un apostol proeminent al creștinismului în răspândirea Evangheliei prin comunitățile creștine timpurii din Imperiul Roman.
Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Pavel, împreună cu Sfântul Petru, la 29 iunie.
Etimologie și fonologie
Traducere „Paul” vine din latină, numele original pe care acesta-l purta este latinescul „Paulus”, fiind evreu cu cetățenie romană; în timp ce traducerea „Pavel”, vine de pe filieră slavă.
În greaca koine (sau greaca alexandrină), transliterația numelui apostolului este „Paulos” sau „Pavlos”, în funcție de școala de gândire.
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că diftongul αυ, în perioada romană (înainte de sec. IV d.Hr.), era încă pronunțat „au”, și nu „av”.
Din acest motiv pronunția grecească este „Paulos”, și nu „Pavlos”; cum este pronunțat și-n concordanța (un lexicon mai bogat) lui Strong.
Este același motiv pentru care pronunțăm „Saul” (Σαῦλος), și nu „Savel”, iar Paul ( Παῦλος), diferă doar în prima literă, adică „p”, în loc de „s (sigma)” .
Pe de altă parte școala ortodoxă folosește pronunțarea din greaca bizantină, care o succede pe cea koine, și în care diftongul αυ ajunsese deja să fie pronunțat „av”.
Viața
Născut în Tars și numit Saul la naștere, sfântul apostol era din tribul lui Veniamin.
Saul a devenit un fariseu sub Gamaliel, unul din Rabinii șefi ai iudeilor din zilele acelea.
După studiile îndrumate de Marele Rabin, Saul devine unul din capii persecuțiilor împotriva creștinilor.
Prezent la lapidarea Sfântului Apostol Ştefan Întâiul-mucenic (Fapte 7:58), Pavel este orbit de Iisus Hristos Însuși pe drumul Damascului (Fapte 9:1-22).
Aflat de Apostolul Anania, în urma unei vedenii dumnezeiești, Saul își regretă faptele și este botezat de Anania.
Curând după convertire, Saul și-a schimbat numele în Pavel, iar mai târziu a fost inclus în ceata Apostolilor.
Pavel a propovăduit Evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din Arabia până în Spania, atât la evrei cât și la păgâni.
Pavel și-a petrecut viața de creștin în suferință și lucrând pentru Hristos, înființând și organizând Biserici pretutindeni.
A atins o așa stare de îmbunătățire încât spune Bisericii din Galatia: „nu eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20).
Descrierea călătoriilor misionare ale lui Pavel și epistolele lui către Biserici formează o parte importantă a Noului Testament.
Sfântul Pavel a fost martirizat împreună cu Apostolul Petru, în timpul împăratului Nero, prin decapitare.
Cronologie
Elemente de cronologie ale vieții Sf. Ap. Pavel (date aproximative):
- 5-10: Nașterea lui Saul / Pavel la Tars, în Cilicia
- 31-32: Martiriul sf. apostol și arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic, la care Saul participă indirect – „Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.” (FA 7, 58) – și aprobă – „Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui.” (FA 8, 1).
- 31-35: Prima persecuție a creștinilor la Ierusalim ca urmare a martiriului lui Ștefan, persecuție la care Saul participă activ – „Şi s-a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei. Iar bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el. Şi Saul pustiia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă.” (FA 8, 1-3)
- 32-35: Convertirea lui Saul (FA 9). Petrece un timp la Damasc, apoi în Arabia (Galateni 1, 17).
- 36-37: Prima vizită la Ierusalim, unde petrece 15 zile cu Apostolul Petru și cu Apostolul Iacov, ruda Domnului (Galateni 1, 18-19).
- 35-43: Petrece câțiva ani la Tars.
- 43-44: Propovăduiește un an în Antiohia, împreună cu Apostolul Barnaba (Fapte 11, 22-30)
- 44-45: Pavel a doua oară la Ierusalim, împreună cu Apostolul Barnaba, ducând colecta care s-a făcut în Antiohia pentru cei din Ierusalim (Fapte 11, 27-30)
- 45-49: Prima călătorie misionară, împreună cu Apostolul Barnaba și Ioan Marcu (pentru prima parte a călătoriei). Predică în Cipru (Pafos), Pisidia (Antiohia Pisidiei), Licaonia (Iconium), Pamfilia (Fapte 13-14)
- 49-50: Sinodul apostolic de la Ierusalim, la care Sf. Pavel participă împreună cu Apostolul Barnaba.
- 50-52: A doua călătorie misionară, împreună cu Apostolul Sila (Fapte 15-18). Predică în Siria, Cilicia, Frigia, Galatia, Misia, Troa, de unde trec în Macedonia (Filipi, Tesalonic) și în Grecia (Atena, Corint). De la Corint probabil să fi scris cele două Epistole către Tesaloniceni.
- 53-58: A treia călătorie misionară. Predică 3 ani în Efes, la Troa, în Corint, în Filipi, din nou la Troa, la Milet și la Efes (Fapte 18-21). În timpul acestei lungi călătorii scrie epistolele către Filipeni, Corinteni, Galateni și Romani.
- 58-60: Arestarea, prigoana și captivitatea la Ierusalim și Cezareea (Fapte 22-26).
- 60-61: Transferul la Roma cu corabia (Fapte 27-28).
- 61-63: Doi ani captivitate limitată la Roma – era liber să se miște și să predice, dar nu avea voie să părăsească Roma (Fapte 28, 30-31). Scrie epistolele către Coloseni, Efeseni și Filimon.
- 63-64 (?): Ultimele călătorii misionare (Spania și Asia Mică) – după Clement Romanul și alte surse. În această perioadă ar fi scrie epistolele către Timotei și Tit.
- 65-67: A doua captivitate romană și martiriul în timpul lui Nero (54-68), după incendierea Romei (64).
Până la convertire
Din aluziile autobiografice din scrisorile sale și din cartea neotestamentară „Faptele Apostolilor” (considerată în mod tradițional ca fiind scrisă de un ucenic al lui Pavel, Luca; cercetarea modernă consideră că autorul Faptelor este anonim și prost informat despre viața lui Pavel) se cunosc destule episoade din viața acestui apostol.
Deși trebuie luate cu precauție, scrierile apocrife și simpla tradiție transmit și ele elemente care pot ajuta la înțelegerea personajului și la creionarea portretului său.
Până la începutul primei călătorii misionare (Faptele Apostolilor 13:9) Pavel este întotdeauna numit Saul.
Unii istorici au presupus o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai mare parte dintre cercetători – cu și mai multă credibilitate – consideră că cele două nume, semitic (Saul) și roman (Paul; în cultura bizantină și cea slavă Pavel), îi sunt proprii din copilărie.
Într-adevăr, printre evreii din diasporă era comună practica folosirii a două nume, unul ebraic pentru relațiile familiale și statutul religios; celălalt roman (sau, după caz, de altă etnie) – pentru viața publică.
În cazul lui Pavel, s-ar fi chemat Saul, întrucât aparținea tribului lui Beniamin (Veniamin) (cf. Filipeni cap. 3), trib din care se evidențiase primul rege al lui Israel, Saul; și Pavel (lat. Paulus), ca marea gens romana a Paulilor, acesta era destul de indicat pentru un viitor cetățean roman și, de ce nu, pentru părinții săi care se proclamau, astfel, clienți ai acelei celebre familii, cu care se pare că aveau legături deja mult mai vechi.
Practic, nu se știe nimic despre copilăria și adolescența sa.
Din cunoștințele pe care le manifestă în scrierile sale lasă loc presupunerii că el a învățat greaca în forma caracteristică de atunci, denumită koine (comună).
Din frecvența cu care Pavel introduce în scrierile sale, sub forma metaforelor sau pentru alt motiv, referințe la viața civilă, militară și sportivă se poate presupune că era un membru activ al vieții cosmopolite din Tars, pe atunci mare centru comercial și sediul uneia dintre cele mai reputate școli de filosofie și de retorică.
Au fost identificate trei texte care permit să se întrevadă la el cultura clasică: Fap 17,28; 1Cor 15,33; Tit 1,12; cu toate acestea aspectul este încă contrazis și dezbătut.
Cu totul altceva se poate și trebuie spus în ceea ce privește cultura lui religioasă (biblică și rabinică): a fost educat conform celei mai rigide învățături fariseice (cf. Fap 26,5; Gal 1,14).
Formarea sa intelectuală a fost făcută asupra textului Bibliei și în școala rabinică.
Ea a fost desăvârșită la Ierusalim la Școala lui Gamaliel (Fap 22,3), reprezentant de seamă stimat atât de tradiția iudaică cât și de cea creștină.
Convertirea
Pavel nu l-a cunoscut față în față pe Isus din Nazaret („după trup” cf. 2 Cor 5,16).
Curând a intrat în contact cu primii creștini și îndeosebi cu diaconul Ștefan (Fap 6,9; 7,58). Pavel a asistat, conform evanghelistului Luca, participând în formă indirectă, la uciderea lui Ștefan.
Cu temperamentul său clocotitor, a dobândit repede un loc de frunte în persecuția anticreștină (Fap 8,1u; 26,4-12; 1Cor 15,9; Gal 1,13; 1Tim 1,13).
De la Ierusalim (și, în general, din Palestina), voia să extindă persecuția și în diasporă, unde trăiau înfloritoare comunități iudaice. Numit și întărit cu scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim, el se îndrepta spre Damasc, faimos oraș sirian.
Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 e.n.
Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Isus, care-i reproșa blând: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (în unele traduceri: “Saule, Saule, de ce mă cauți” – vezi terminologie)” (Fap 9,3-9), iar Paul/Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moarte, de realitatea acestei viziuni.
De remarcat și faptul că Faptele Apostolilor prezintă de trei ori acest eveniment (și nu fără unele detalii), ceea ce prezintă unele dificultăți de justă interpretare.
Cu toate acestea, inegalabil rămâne faptul că atunci, într-o clipă, Pavel s-a transformat, brusc și misterios, din persecutor în misionar, apostol al lui Christos.
Așadar, după acest tainic eveniment, Saul are primele sale contacte cu lumea creștină nu ca persecutor, ci ca ucenic al lui Christos.
Și-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a primit de la Anania din Damasc (cf. Fap 9,9-19).
Abia restabilit, a încercat, de îndată, o activitate misionară (sau cel puțin apologetică), dar fără succes (Fap 9,19-22).
După această primă tentativă, s-a retras în pustiul Arabiei, la sud de Damasc, unde a petrecut vreo trei ani (cf. Gal 1,17u), într-o reculegere ascetico-religioasă.
Face o a doua încercare apostolică tot la Damasc, însă, de data aceasta, se termină cu o fugă precipitată (conform 2Cor 11,32u și Fap 9,23-25, Saul, încercând să scape de gărzile regelui Areta al IV-lea, a fost pus într-un coș și ajutat să evadeze pe o fereastră din zidul orașului).
Scăpat teafăr din această încercare, Saul s-a îndreptat spre Ierusalim, unde a rămas 15 zile în compania lui Barnaba, care a și garantat pentru el, eliminând, astfel, neîncrederea lui Petru, Iacob („fratele Domnului”) și a altor creștini (cf. Gal 1,18u; Fap 9,26-29).
A urmat o altă perioadă de tăcere și de solitudine petrecută, cel puțin în mare parte, la Tars (Fap 9,30; Gal 1,21).
Prin 45 (cu probabilitate), Barnaba îl caută și-l cheamă într-o misiune în Antiohia Siriei.
Cei doi, ajutați și de alții, au săvârșit o lucrare întrucâtva revoluționară: nu s-au ocupat atât de evrei, cât de păgâni, prozeliți sau nu, pe care-i convertesc la creștinism și aceasta fără nici o trecere prin iudaism.
O secetă care a lovit Iudeea, urmată de foamete, i-a făcut pe acești misionari colectorii unei oferte din partea antiohienilor, colectă pe care, apoi, personal, au dus-o la Ierusalim (Fap 11,25-30).
La scurt timp după acest episod (46, dacă se merge pe probabilitatea deja expusă), au început marile călătorii misionare ale lui Pavel.
Prima călătorie misionară
Prima călătorie misionară a făcut-o cu Barnaba și cu Marcu (sau Ioan Marcu, vezi Evanghelia după Marcu, personajul istoric) – cf. Fap 15,37.
De la Antiohia au trecut în Cipru, unde Saul (Paul/Pavel) l-a convertit pe proconsulul roman Sergiu Paulus (Fap 13,4-12).
Cu privire la acest episod (adică schimbarea numelui din Saul în Paul/Pavel), opiniile istoricilor sunt împărțite: în timp ce unii dintre istorici (mai puțini) presupun și susțin că Paul/Pavel și-ar fi luat numele acesta mai târziu și din oarecare interes pentru „captatio benevolentiam” față de acest proconsul, ceilalți (majoritatea) resping documentat această ipoteză.
Din Cipru, călătoria lor a continuat în Pamfilia (la Perge), apoi în Antiohia Pisidiei și în Licaonia (Iconiu, Listra și Derbe).
Au străbătut foarte mari distanțe, prin munți și prin locuri puțin primitoare.
Efectele au fost considerabile, mai ales printre simplii păgâni din Licaonia.
Pavel, care a supraviețuit prin minune lapidării îndurate la Listra (cf. Fap 14,9u), s-a preocupat să stabilească o ierarhie rudimentară – pare-se, prima (cf. Fap 14,23). Această primă călătorie s-a încheiat cam prin anul 49 e.n. la Antiohia Siriei.
Aici, apostolul a fost nevoit să înfrunte o situație delicată, care are o însemnătate foarte mare pentru istoria creștinismului.
Pavel se opune categoric pretențiilor manifestate de unii creștini proveniți dintre evrei, care voiau să impună păgânilor convertiți circumciziunea și alte rituri și prescrieri mozaice.
Problema a fost prezentată celorlalți apostoli în așa-zisul „conciliu din Ierusalim” (49 e.n.), unde a avut câștig de cauză teza distincției nete între creștinism și iudaism, chiar dacă s-a admis ca ex-evreii să practice prescrierile lor mozaice și s-a recomandat creștinilor veniți dintre păgâni să se abțină de la unele obiceiuri care puteau ofensa sensibilitatea ebraică (cf. Fap 15,1-21).
Pentru o reconstituire cât mai exactă a momentului, trebuie adăugat că această poziție avea, deja, un precedent în atitudinea lui Petru cu ocazia convertirii și botezării casei centurionului Corneliu (cf. Fap ), episod la care Petru însuși va face referință în prezentarea deciziei conciliare.
A doua călătorie misionară
Din Antiohia, probabil în anul 50 e.n., Paul/Pavel s-a îndreptat spre nord, ajungând, prin comunitățile deja evanghelizate, până în Galatia, de unde s-a îndreptat spre Nord-Vest.
A ajuns la Alexandria Troadei (Troada), de unde a trecut în Grecia la Neapolis (actuala Cavala).
Etapele principale au fost: Filipi, Tesalonic, Anfipoli, Bereea, Atena, Corint (cf. Fap 15,30; 18,18).
Pretutindeni, excepție făcând Bereea, apostolul a suferit mult: la Filipi a fost flagelat (biciuit) și întemnițat; la Corint a fost dus în tribunal înaintea proconsulului Galion, pare-se, fratele filosofului Seneca; la Atena, unde a rostit celebrul discurs în Areopag, a fost ironizat și aproape a dat faliment.
Dar nici roadele predicării sale nu erau neînsemnate, dimpotrivă, numărul colaboratorilor adunați în jurul său a crescut, așa încât a putut constitui numeroase și zeloase comunități creștine, mai ales la Filipi, la Tesalonic și la Corint.
Această a doua călătorie misionară s-a încheiat prin 53 e.n. cu o vizită la Ierusalim și la Antiohia.
Din această perioadă (după unii autori, chiar mai repede), Paul/Pavel a a inițiat o nouă metodă de apostolat: predicii directe i-a adăugat scrieri sub formă de scrisori.
Într-adevăr, de la Corint au fost expediate cele două scrisori comunității din Tesalonic, în care apostolul își mărturisește nu doar dragostea ci și străduința de a corija unele abuzuri, îndeosebi acelea cu privire la unele false interpretări privind a doua venire a lui Christos.
La Efes, „grija pentru toate Bisericile” (cum o numește chiar el, cf. 2Cor 11,28) a crescut.
Din această localitate a trimis comunității din Corint prima și a doua Scrisoare.
Preocupările lui nu se mărginesc doar la comunitățile fondate de el, ci se îndreaptă și spre altele; de la Corint a trimis comunității din Roma (unde nu fusese misionar) cea mai importantă scriere a sa.
A treia călătorie misionară
A treia călătorie misionară a fost de 4 ani (circa 54-58 e.c.).
Ea a avut ca obiectiv principal evanghelizarea Asiei.
Pavel, ajutat de diverși colaboratori, pentru aproximativ trei ani s-a fixat în Efes (cf. Fap 22,31).
Vestea cea bună a fost proclamată nu doar în capitală, dar și în numeroase alte localități: Milet (Fap 20,17), Colose, Laodiceea, Ierapoli (cf. Col 1,2; 4,13-16; Fil 2,23).
Convertirile au fost atât de numeroase încât a afectat vizibil vânzările statuetelor Artemidei (zeitatea principal venerată în orașul Artenis).
Negustorii acestor amulete au provocat atunci celebra răzvrătire păgână din Efes, adunând o mare mulțime de popor în marele amfiteatru ca să protesteze contra amenințării cultului Artemidei.
Ajutat de câțiva creștini din localitate, Pavel a reușit să scape de protestatari, care nu l-au găsit (Fap 19,30u).
Fruntașul orașului a reușit să restabilească liniștea, apostolul, însă, la scurt timp, a plecat de acolo în Macedonia (2Cor 7,5; Fap 20,1), iar de acolo în Grecia, făcând un popas de trei luni la Corint (Fap 20,3).
De la Corint – ca să evite intrigile și capcanele pregătite de iudei – pe uscat, a plecat spre Ierusalim, unde a dus substanțiala ofertă, adunată cu atâta trudă și răbdare prin toate comunitățile creștine pe unde a predicat, mai ales printre creștinii din Macedonia (cf. 2Cor 8,1) și Ahaia (cf 1Cor 16,1-3; 8,1; 9,15; Rom 15,26-31).
La Ierusalim se încheie, fructuoasa călătorie misionară și începe, pentru el, o lungă „via crucis”, ultima (?).
Captivitatea
Acuzat pe nedrept că ar fi profanat templul de la Ierusalim în care l-a purtat pe ex-păgânul Trofim (cf. Fap 21,27-30), apostolul a fost asaltat de o mare mulțime gata să-l ucidă cu pietre.
Din mâna acestora a fost salvat de tribunul roman Claudiu Lisias, care, însă, a dat ordin să-l încătușeze și să-l flageleze, această a doua parte a poruncii nu va fi executată întrucât Pavel a revendicat privilegiul său de cetățean roman (cf Fap 22,25).
A doua zi, a fost dus în fața sinedriului, dar n-a putut să se țină nici o judecată din pricina neînțelegerii – provocată de Pavel – între saduchei și farisei (cf. Fap 22,30; 23,10).
După numai o zi, tribunul află de un complot îndreptat împotriva lui Pavel (asasinarea acestuia într-o învălmășeală a mulțimii – cf. Fap 22,35u).
Claudiu decide, prin urmare, să-l trimită pe Pavel, sub escortă sigură, în Cezareea, la proconsulul Felix, care îl va pune sub pază în „pretoriul lui Irod” (cf. Fap 23,12-15).
Cinci zile mai târziu i s-a făcut o judecată sumară, suficientă însă ca Felix să se convingă de nevinovăția sa, dar pentru a face pe plac iudeilor și, poate, cu speranța că va primi ceva bani pentru răscumpărarea lui, l-a ținut, sub pază militară, în captivitate încă doi ani (cf. Fap 24,1-25), până la sosirea noului procurator, Festus Porcius (60 e.n.).
Acesta a încercat să pună capăt situației, dar Pavel, prevăzând o judecată nedreaptă, sub presiunea iudeilor, a făcut apel la tribunalul împăratului (cf. Fap 25,11).
În așteptarea trimiterii sale la Roma, Pavel este chemat să vorbească înaintea regelui Agripa al II-lea și a rău-famatei sale surori, Berenice (cf. Fap 25,13; 26,32).
În sfârșit, întemnițatul este încredințat centurionului Iuliu cu un „elogium” de înmânat tribunalului roman.
Călătoria spre Roma a avut aventuri dramatice: nava în derivă; un scurt acostament în Creta, cu un aprins consiliu de bord, la care a intervenit și Pavel; alte zile apăsătoare, în bătaia valurilor furioase; naufragiu lângă insula Malta, din care au scăpat toți, și, după o ședere de trei luni pe această insulă (Fap 28,11), vor străbate și ultima parte a călătoriei: Siracuza, Reggio Calabria, Pozzuoli – lângă Napoli, Via Appia, Roma – destinația finală, unde au ajuns toți cu bine (cf. Fap 27,1; 28,1).
În primăvara anului 61 e.n., Pavel ajunge în capitala imperiului, unde este bine primit de creștini.
În așteptarea procesului, i se permite să rămână, timp de doi ani, într-o casă sub supraveghere militară (Fap 28,30).
Proba libertății relative se găsește în faptul că el îi poate întâlni pe reprezentanții comunității iudaice (cf. Fap 28,17-27) și i se îngăduie chiar mai mult, așa cum se poate întrezări din scrisorile, numite ale captivității (Efeseni, Coloseni, Filimon și, probabil, Filipeni).
Apostolul, chiar dacă este sub pază și încătușat, apare, în continuare, ca marele misionar care desfășoară o activitate destul de intensă în Biserica din Roma și călăuzește încă – dojenind, îndemnând și învățând – pe convertiții săi din îndepărtata Asie Mică.
Sfârșitul
În 63 e.n., din cauza faptului că din Iudeea nu se prezenta nimeni care să-l acuze de ceva, a fost lăsat în libertate.
Ce s-a mai petrecut după această dată poate numai fi bănuit, nu mai sunt informații cu privire la el.
Pentru exegeți rămâne încă o taină nedescifrată de ce anume cartea Faptele Apostolilor termină atât de brusc istoria celor doi mari protagoniști: Petru (capp. 1–15) și Pavel (capp. 9–29).
Convingerea cea mai plauzibilă este că această „neîncheiere” a cărții lasă să se înțeleagă că istoria abia începută trebuie „scrisă” de fiecare generație de creștini „până la venirea Domnului”.
Tradiția creștină cea mai veche vorbește de o călătorie misionară a apostolului în Spania, pe care o proiectase mai demult (cf. Rom 15,24.28).
Epistolele pastorale 1 și 2 Timotei și Scrisoarea către Tit – oricât de complicat ar părea – presupun o călătorie în Orient. Pavel a fost în Creta (cf. Tit 1,5), în Macedonia (1Tim 1,3), în Alexandria Troadei (cf. 2Tim 4,13), la Efes (1Tim 1,3), la Milet (2Tim 4,20) și își propunea să ajungă în Epir (cf. Tit 3,12). Toate aceste evenimente s-au verificat între 63-66 e.c..
Cu mare probabilitate, în toamna lui 66 e.n., Pavel a fost arestat la Nicopole, în Epir, și apoi dus la Roma.
În prima lui audiere nu s-a decis nimic.
Detenția era, însă, foarte grea (2Tim 1,12; 2,9) și s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în 67 e.c., cum notează Eusebiu din Cezareea.
(Această ultimă parte de reconstituire a vieții apostolului, nu se bucură de unanimitate. Sunt, într-adevăr și cercetători care consideră anul morții lui Pavel ca fiind 60 sau 61; dar nu reușesc nici ei să probeze cu documente ipoteza. S-a preferat această reconstituire și cu precizarea de față pentru a crea un tablou mai complet al problemei).
Cât privește locul martiriului său își dispută și azi onoarea două părți: Tre Fontane și Bazilica Ostiense, unde i se venerează mormântul.
Este sărbătorit la 29 iunie împreună cu celălalt mare apostol: Petru.
“Tăierea capului Sfântului Pavel” – Enrique Simonet,1887 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Opera
Opera apostolului are trei părți:
1 – constituirea de comunități creștine;
2 – crearea unei „școli” creștine (a unui curent teologic creștin) și
3 – scrierile sale.
Constituirea de comunități creștine
Cât privește constituirea de comunități creștine, prin predicarea Evangheliei, acest capitol se poate reconstitui, într-o oarecare măsură, urmărind aspectul privind viața și activitatea apostolului.
Pentru a pricepe cât mai îndeaproape lucrarea acestui gigant al creștinismului ar mai fi de adăugat că este necesar să se urmărească pe o hartă traseul călătoriilor sale misionare .
Un alt aspect, nu lipsit de importanță, este constituit de cele trei vizite la Ierusalim (săvârșite după întâlnirea sa cu Domnul înviat), încheiate cu arestarea și martiriul său: în această prezentare a activității sale misionare mai ales autorul Faptelor Apostolilor pune în evidență (citind în filigran) conformitatea apostolului cu Isus.
La fel ca Isus, și Pavel urcă de trei ori la Ierusalim și a treia oară este arestat…
Școala teologică paulină
Școala teologică paulină este constituită atât de învățătura orală, cât și – mai ales – de scrierile apostolului.
Ucenicii săi colaboratori i-au preluat doctrina și au purtat-o mai departe.
Practic vorbind, trăsăturile acestei școli nu sunt altceva decât ideile fundamentale ale operei pauline, pe care azi le putem găsi în scrisorile sale și, indirect, în Fapte și-n 2Petru.
Care sunt în concret aceste idei teologice de bază?
În centrul teologiei pauline se găsește Evanghelia lui Isus Hristos, expusă cu variație de accente, care, la rândul lor, au relevanță și implicație majoră în credință.
Astfel, în Galateni, Evanghelia este reprezentată de darul înfierii universale (cf. Gal 1,11-12; 3,6-7), în Romani accentul este pe „imparțialitatea divină” universală (cf. Rom 1,16-17), în 1 și 2 Corinteni Evanghelia constă în „înțelepciunea crucii” (cf. 1Cor 1,18).
Așadar, evenimentul unic al morții lui Isus Hristos reprezintă fundamentul eshatologiei (cf. 1 și 2 Tes), al eclesiologiei (cf. Col și Efes), al pneumatologiei și al eticii pauline.
Este evident că viziunea lui Pavel asupra mântuirii este pasajul/ trecerea (Pashca) lui Hristos.
În moartea și învierea Fiului, Tatăl duce la împlinire propriul plan de mântuire, manifestându-și „dreptatea” (cf. Rom 1,17; 3,21) care restabilește omul păcătos în raport cu el. „Omului vechi” (Cf. Rom 6,6; Col 3,9) – a cărei existență fusese făcută ne-autentică, fie din cauza strictei observații la iudei, fie din cauza rătăcirii la toți ceilalți oameni – se substituie „noua creatură” (cf. 2Cor 5,17; Gal 6,15), „omul cel nou”, care, nefiind abandonat total de harul lui Dumnezeu, trăiește într-o credință rodnică și înfăptuitoare întru iubire.
Comunitatea creștină – Biserica – este „trupul lui Hristos” (cf. 1Cor 12,12), identificată într-o anume formă cu Hristos însuși (natura sacramentală a întrupării realizată continuu prin Botez, Euharistie și primirea Duhului Sfânt), dobândește și ea (Biserica) înțeles deplin în lumina Paștilor.
Această viziune a Bisericii are urmările ei firești: creștinii sunt astfel numiți mădulare ale lui Hristos; structural, deși este formată dintr-un mare număr de mădulare, Biserica este un singur trup, cu un singur cap, Hristos.
Pentru Pavel „sfârșitul timpurilor deja a venit” (cf. 1Cor 10,11), este chiar timpul pe care-l trăim noi, este „timpul favorabil”, este „ziua mântuirii” (cf. 2Cor 6,2), timp inaugurat de Hristos “începutul” răscumpărării (cf. 1Cor 15,20.23), Hristos „primul născut dintre morți” (cf. Col 1,18).
Conform viziunii Sf. Ap. Pavel creștinul este, așadar, orientat spre această plinătate, împărtășind, în același timp, tensiunea întregii creații spre „eliberare din sclavia stricăciunii, pentru a intra în libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (cf. Rom 8,21).
Alte teme ale teologiei pauline
Alte teme ale teologiei pauline care pot și merită să fie aprofundate sunt:
- planul de mântuire al lui Dumnezeu, Tatăl, în Christos Isus. Deseori în scrisorile sale, Pavel face apel la această inițiativă gratuită a lui Dumnezeu: „Dumnezeu v-a ales de la-nceput pentru mântuire (…) chemându-vă la aceasta cu evanghelia noastră, ca să luați în stăpânire (lit. posesie) slava Domnului nostru Isus Christos” (2 Tes 2,13-14), sau: „Dumnezeu nu ne-a destinat mâniei, ci posedării mântuirii prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi ca noi să putem trăi cu/în El” (1Tes 5,9-10).
- lucrarea lui Christos Mântuitorul/Răscumpărătorul;
- Mântuirea întru speranță; în credință;
- omul – o făptură nouă în Christos;
- evreii și ne-creștinii;
- ministerul apostolilor, pe care Tatăl i-a constituit în Christos depozitari ai „cuvântului reconcilierii” (cf. 2Cor 5,19) și care exercită ministerul/slujirea lor în calitate de „colaboratori ai lui Dumnezeu” (cf. 2Cor 5,18.6,1).
Scrisorile lui Pavel
Epistole
Biserica a inclus în canonul biblic câteva din epistolele sale către biserici:
Unii savanți din zilele noastre au contestat autenticitatea câtorva astfel de epistole.
În special Epistola către Evrei, al cărei autor a fost disputat încă din vremea bisericii primare, este considerată ca având un alt autor.
Cu toate acestea, rânduiala Bisericii prezintă aceste citiri din epistole ca „din epistola Sfântului Pavel către…”, așa cum lecțiile și comentariile Părinților Bisericii îi edifică pe credincioși privind Mântuirea.
Pavel în iconografie
Atribute ale lui Pavel
Deși Pavel n-a făcut parte din grupul celor 12 apostoli, cât timp Isus a fost în carne cu ei pe pământ, în majoritatea cazurilor, însă, Pavel este reprezentat împreună cu ei și aceasta prin excluderea unuia sau altuia dintre ceilalți apostoli cu scopul de a păstra numărul mistic, și nu doar istoric – 12.
Acest fapt dovedește cât de repede a fost asimilat Pavel în rândul apostolilor; probabil datorită neobositei sale activități de organizare desfășurate în comunitățile creștine primare.
Din Faptele Apostolilor (18,3) reiese că el își câștiga existența confecționând corturi, motiv pentru care sfoara este prezentă printre atributele sale iconografice, așa cum sunt și coșul (amintind de fuga lui din Damasc) și sabia (amintind de moartea sa de martir).
Reformatorii secolului al XVI-lea au văzut în Pavel opozantul lui Petru, venerat de catolici.
Această preferință a avut urmări destul de însemnate în iconografia din perioada Contrareformei. Figura lui Pavel apare destul de rar în țările și-n lăcașurile de cult catolice, în timp ce, în ambientul reformat (mai ales în Germania) iconografia s-a îmbogățit cu noi detalii, dintre care cel mai însemnat este reprezentarea lui Pavel cu două săbii: una a martiriului, cealaltă a „Cuvântului lui Dumnezeu”, nefiind exclusă nici interpretarea conform căreia ar fi opusul celor două chei ale lui Petru.
(Pot fi amintite aici ciclurile de fresce ale lui Peter Vischer din Sf. Sebald la Nüremberg și ciclul lui Tilman Reimenschneider de la Würzburg, secolul al XVI-lea).
Sabia care, în prezent, este atributul cel mai răspândit și în baza căreia Pavel poate fi identificat cu ușurință, apare în arta plastică destul de târziu (prin secolul al XIII-lea); în arta paleocreștină, însă, Pavel este cel mai des reprezentat cu o carte sau un sul de papirus.
Cu o frecvență mult mai mică este întâlnit și șarpele, amintind de vipera care l-a mușcat pe Pavel după naufragiul pe coastele insulei Malta (cf. Fap 28,1-6).
În general, artiștii s-au oprit asupra particularităților vieții apostolului după convertirea sa și ușor de regăsit în scrisorile sale sau în Faptele Apostolilor. Unicul episod păstrat în arta creștină, în care Saul apare ca persecutor al creștinilor este, bineînțeles, scena lapidării protomartirului Ștefan (cf. Fap 7, 58-60).
Teme iconografice asupra lui Pavel
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este – cum, de altfel, e și normal – obiectul a nenumărate reprezentări iconografice, care, însă, pot fi împărțite în două categorii, în funcție de tradiția exegetică urmată:
Prima tradiție, și cea mai veche, îl prezintă pa Saul lovit sau învăluit de un halou de lumină, ceea ce spune că Isus cel înviat i se revelează. Din această serie de reprezentării merită o mențiune aparte o miniatură a lui Hortus Deliciarum din secolul al XII-lea, în care doar Christos apare într-o mare de lumină, de unde îndreaptă spre Saul o sabie cu două tăișuri.
Saul este prosternat la pământ între un lup și un miel. Miniatura evidențiază, astfel, că la întâlnirea cu Domnul (care, după unii, amenință cu judecata ținând sabia îndreptată spre vinovat), lupul s-a transformat în miel; după alții, însă – considerând chipul blând și privirea prietenoasă a Domnului – convertitului tocmai i se încredințează cuvântul pe care trebuie să-l ducă la toate neamurile și să-l predice și celor mici și celor mari și că el – Saul – va fi din dragostea lui pentru Christos ca un miel înaintea lupilor.
Cea de-a doua tradiție prezintă un aspect sau altul al aceluiași eveniment dramatic: Saul tocmai în momentul în care este aruncat jos de pe cal, sau deja căzut la pământ, de remarcat că aceste reprezentări prezintă și calul părtaș activ la acest dramatic eveniment (poate în legătură cu asinul lui Balaam, din Vechiul Testament). Acest tip de reprezentări își are originea prin secolul al XIV-lea, renașterea occidentală.
Izvor de inspirație pentru artiști a constituit și episodul narat în Fap 9,17-19: botezul lui Saul.
În general, este reprezentat nud, cufundat în „izvorul vieții” (apa botezului), în timp ce porumbelul – reprezentarea plastică a Duhului Sfânt – îi vorbește la ureche.
Merită o mențiune fresca Detchani din Serbia (1504): Pavel în picioare, nud în apa botezului, Anania, asistat de un acolit, cu lumânarea aprinsă în mână, citește formula sacramentală a Botezului.
Convertirea lui Pavel în artă
Scena convertirii sale la creștinism, după contactul transcedental cu Isus, în care Pavel cade de pe cal, este prezentată în numeroase tablouri (Michelangelo, Caravaggio, Lucas Cranach cel Tânăr, Parmigianino, Pieter Bruegel cel Bătrân).
Anul Paulin
Pentru a celebra personalitatea Sfântului Apostol Pavel, papa Benedict al XVI-lea a proclamat „Anul Paulin”, la împlinirea a două milenii de la nașterea lui Pavel, chiar dacă această dată este simbolică și aproape sigur arbitrară. „Anul Paulin” s-a desfășurat din data de 28 iunie 2008 până la 29 iunie 2009.
Sărbători și posturi
Viața Sfântului Pavel, epistolele sale în particular, sunt sărbătorite anual prin zile de prăznuire și prin post. Unul din cele patru posturi anuale, postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel este un post de vară care începe la nouă zile după Pogorârea Sfântului Duh și ține până la prăznuirea lor în 29 iunie.
Intermedieri
Sfântul Pavel este patronul și cel care intervine, printre alții, pentru călătorii pe mare și pentru cei care propovăduiesc.
Imnuri
Tropar (Glasul 4)
Primul înscăunat dintre apostoli, dascălul lumii întregi: Imploră-l pe Stăpânul a toate Să dea lumii pacea Sa, și multă milă sufletelor noastre!
Condac (Glasul 2)
Doamne, ai luat spre odihnă veșnică și pentru bucuria binecuvântărilor Tale pe cei doi propovăduitori inspirați de Duhul Sfânt și întâii între Apostoli, pentru că ai bine primit osteneala lor ca și moartea lor ca o ardere bine plăcută Ţie, pentru că numai Tu vezi în inima omului. Condac (Glasul 2)
Astăzi Hristos Piatra primește cu mare slavă Stânca Credinței și întâiul între, Împreună cu Pavel și cu cei Doisprezece, A căror pomenire o facem cu nerăbdarea credinței, Arătându-I slavă celui ce ne-a arătat slava!
Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminția lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinți cinstiți, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetățeni romani, pentru care Pavel după aceea s-a numit și roman. El era rudenie cu Sfântul întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan și a fost dat de părinții săi în Ierusalim la învățătura cărții și a toată legea lui Moise, fiind ucenic al slăvitului dascăl Gamaliei. Și avea prieten și împreună ucenic la învățătură pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos. Și se deprinsese bine la legea părintească, fiind foarte râvnitor după ea, și se lipise de farisei.
Pe vremea aceea, în Ierusalim și în cetățile dimprejur, precum și prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, de către sfinții apostoli. Și ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii și cu toți cărturarii și învățătorii legii evreiești, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urâți și prigoniți. Deci Saul ura și el pe Sfinții Apostoli și nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.
Iar pe când rudenia lui, Sfântul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sângele de un neam cu el care se vărsa fără de vină, ci se învoia la acea ucidere și păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ștefan. Deci, luând putere de la arhierei și de la bătrâni, făcea mult rău Bisericii, intrând în casele credincioșilor, de unde târa pe bărbați și pe femei și îi ducea în temnițe. Și nu. era destul că prigonea pe credincioșii din Ierusalim, dar s-a dus și în Damasc cu scrisoare arhierească, suflând cu izgonire și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului, vrând ca și acolo, de va afla bărbați și femei crezând în Hristos, să-i prindă și să-i ducă legați la Ierusalim. Și aceasta a fost pe vremea împărăției lui Tiberiu.
Deci apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer și, căzând el la pământ, a auzit un glas, zicându-i:Saule, Saule, pentru ce mă prigonești? Iar el, înspăimântându-se, a zis:Cine ești, Doamne? Iar Domnul a zis:Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigonești. Cu greu îți este ție a da cu piciorul împotriva pironului. Iar el, tremurând și înspăimântându-se, a zis:Doamne, ce îmi poruncești să fac? Iar Domnul i-a zis:Scoală-te și intră în cetate și ți se va spune ție ce ți se cade să faci.
Asemenea s-au înspăimântat și ostașii care erau cu Saul, minunându-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar ini vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculându-se de la pământ și deschizându-și ochii săi, nu vedea pe nimeni, pentru că orbise dk ochii cei trupești, începând a i se lumina ochii cei duhovnicești. Deci l-au luat de mână și l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemâncând, nici bând nimic, ci rugându-se neîncetat. Iar în Damasc era Sfântul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie și căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuiește în casa unui om pe nume Iuda; deci să se ducă acolo și să-i lumineze ochii lui cei trupești prin atingere, iar pe cei sufletești prin Sfântul Botez.
Atunci Anania a răspuns:Doamne, am auzit de la mulți despre bărbatul acesta, câte răutăți a făcut sfinților Tăi în Ierusalim, și chiar aici a venit cu putere de la arhierei ca să lege pe toți cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dânsul:Mergi fără de frică, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraților și fiilor lui Israel, pentru că îi voi spune câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Iar Sfântul Anania, mergând după porunca Domnului și găsind pe Saul, și-a pus mâinile peste dânsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi și îndată a văzut. Apoi, sculându-se, s-a botezat și s-a umplut de Duhul Sfânt, care l-a sfințit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toți și ziceau: „Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Au n-a venit aici ca să lege pe unii ca aceia și să-i ducă la arhierei?”. Iar el mai mult se întărea și tulbura pe evreii care petreceau în Damasc, dovedind că Acesta este Iisus Hristos.
Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui și s-au sfătuit să-l omoare. Și străjuiau porțile cetății ziua și noaptea ca să nu poată scăpa de dânșii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând că iudeii vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea și l-au lăsat într-o coșniță peste zidul cetății. Și plecând el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întâi s-a dus în Arabia, precum scrie despre aceasta către Galateni:Nu am primit sfat de la trup și de la sânge, nici nu m-arn suit la Ierusalim, la apostolii cei mai înainte de mine, ci m-am dus în Arabia, și m-am întors iarăși în Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să cunosc pe Petru.
Și venind în Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul Domnului. Iar Sfântul Apostol Varnava, văzându-l pe el și înțelegând întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat și l-a dus la apostoli. Iar Pavel le-a spus lor cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis și cum în Damasc îndrăznea pentru numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinții Apostoli, auzind aceasta, s-au umplut de bucurie și slăveau pe Domnul Hristos. Iar Sfântul Pavel și în Ierusalim se întreba cu iudeii și cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar odată, stând în biserică și rugându-se, a rămas uimit și a văzut pe Domnul, zicându-i:Sârguiește-te și ieși degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii știu că eu puneam în temniță și băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar când se vărsa sângele lui Ștefan, mărturisitorul Tău, stăteam eu însumi acolo, pentru că și eu voiam uciderea lui și păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dânsul:Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!
După vedenia aceasta, Sfântul Pavel, deși voia să mai zăbovească în Ierusalim câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feței și de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba pentru Hristos, se porniseră spre mânie și căutau să-l ucidă. Și înțelegând frații aceasta, l-au dus în Cezareea și l-au lăsat în Tars, unde Sfântul Pavel a petrecut învățând poporul cuvântul lui Dumnezeu, până ce a venit Varnava de l-a luat și l-a dus în Antiohia, unde, învățând în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos și i-a numit pe ei creștini. Iar după împlinirea anului, amândoi Sfinții Apostoli, Varnava și Pavel, s-au întors în Ierusalim și au spus Sfinților Apostoli despre acelea ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia și astfel au veselit foarte pe Biserica lui Hristos din Ierusalim. Apoi au adus și multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru frații cei săraci și scăpătați, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărățind Claudie, era foarte mare foamete, după proo- rocia Sfântului Agav, care era unul din cei șaptezeci de apostoli.
Și plecând ei din Ierusalim, s-au dus iarăși în Antiohia, unde petrecând câtva timp în postiri și rugăciuni, în slujirea dumnezeieștii Liturghii și în bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să-i trimită pe dânșii la popoare spre propovăduire, zicând către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia:Osebiți Mie pe Varnava și pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dânșii. Atunci ei, postind, rugându-se și punându-și mâinile pe dânșii, i-au slobozit, iar Pavel și Varnava, fiind trimiși de Duhul Sfânt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru și, venind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.
După aceea, străbătând insula până la Pafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor și mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înțelept. Acest antipat, chemând la el pe Varnava și pe Pavel, cerca să audă de la dânșii cuvântul lui Dumnezeu și a crezut cele grăite de dânșii. Iar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, căutând să întoarcă pe antipat de la credință. Iar Sfântul Pavel umplându-se de Duhul Sfânt și căutând spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înșelăciunea și de toată răutatea, fiule al diavolului, vrăjmașule a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mâna Domnului peste tine și vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!”. Și îndată a căzut peste dânsul ceață și întuneric și, pipăind, căuta povață. Atunci antipatul, văzând cele ce se făcuseră, a crezut, minunându-se de învățătura Domnului. Împreună cu dânsul a crezut și mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulțea. Și plecând de la Pafa, Sfântul Pavel și cei ce erau cu el au mers în Perga Pamfiliei și de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo propovăduind pe Hristos, după ce mulți au crezut, zavis- tnicii iudei au îndemnat pe mai marii cetății, care erau de păgânătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate și din hotarele lor pe sfinții apostoli. Iar ei, scuturând praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecând multă vreme, au îndrăznit la propovădu- irea cuvântului. Și au adus la credință mulțime multă de iudei și elini, nu numai cu propovăduirea, ci și cu semne și minuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credință și pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Iar iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli și să-i ucidă cu pietre. Iar ei, aflând de aceasta, au fugit în părțile Licaoniei, în Listra și în Derbe și în cele din jurul lor. Și au binevestit și acolo, și au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om șchiop din naștere, care nu umblase niciodată și care îndată a sărit și umbla. Iar poporul, văzând această minune, și-a ridicat glasul, zicând pe licaonește:Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi.
Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducând tauri și împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Iar Varnava și Pavel, rupându-și hainele de pe ei, au venit între popor strigând și zicând: „Oamenilor, de ce faceți aceasta, că și noi suntem oameni pătimași ca și voi”. Apoi au început a le vorbi despre Unul Dumnezeu Care a făcut cerul, pământul, marea și toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rânduiește vremuri roditoare și umple de hrană și de veselie inimile omenești.
Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecând ei în Listra și învățând, au venit din Antiohia și din Iconia niște iudei și au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicându-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Și au răzvrătit încă și mai rău pe acei oameni, încât pe Sfântul Pavel, ca pe un mai mare al cuvântului, l-au bătut cu pietre și l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculându-se, a intrat în cetate și a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind și învățând pe mulți în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia și în Antiohia Pisidiei. Aici,. întărind sufletele ucenicilor, i-au rugat să petreacă în credință și le-au hirotonisit preoți la toate bisericile; apoi, rugându-se cu post, i-au încredințat Domnului în Care crezuseră.
După aceea, trecând Pisidia, au venit în Pamfilia. Și vorbind cuvântul Domnului în Perga, s-au pogorât în Atalia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimiși de la început de Duhul Sfânt să propovăduiască neamurilor cuvântul Domnului.
Deci, ajungând în cetatea Antiohia, au adunat Biserica și au spus tuturor câte a făcut Dumnezeu cu dânșii și câte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. Iar după o vreme, între iudeii și elinii care crezuseră în Antiohia s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur. Unii ziceau că nu este cu putință a se mântui fără tăierea împrejur, iar alții socoteau lucru greu pentru ei acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinții Apostoli Pavel și Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli și la bătrâni ca să-i întrebe de tăierea împrejur și să le vestească că Dumnezeu a deschis păgânilor ușa credinței.
Cu această vestire au bucurat foarte mult pe toți frații Ierusalimului. Și sfătuindu-se sobornicește Sfinții Apostoli și bătrânii în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou și le-au poruncit să se ferească de mâncările jertfite idolilor și de desfrâu, și ca întru nimic să nu facă strâmbătate aproapelui. Și au trimis cei din Ierusalim în Antiohia pe Sfinții Pavel și Varnava, și cu ei pe Iuda și pe Sila. Și ajungând ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărțindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa și s-a dus în Cipru, iar Pavel, luând pe Sila, s-a dus în Siria și în Cilicia și, străbătând cetățile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe și în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cârteau.
De acolo s-a dus în Frigia și în părțile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia și voia să se ducă și în Bitinia, dar Duhul Sfânt n-a voit aceasta. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat lui noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui și-l ruga, zicându-i: „Vino în Macedonia și ne ajută”. Deci Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Și plecând din Troada, s-a dus la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli și de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părți a Macedoniei și colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, învățând-o credința în Hristos și botezând-o, a fost rugat de dânsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.
Iar Pavel, mergând odată la adunarea bisericească spre rugăciune, l-a întâmpinat o fecioară care avea un duh necurat pitonicesc, care făcea multă dobândă stăpânilor săi, vrăjind. Aceea urmând lui Pavel și ucenicilor lui, striga: „Acești oameni sunt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc nouă calea mântuirii”. Aceasta o făcea în multe zile; iar Pavel, supărându-se și întorcându-se spre ea, a certat duhul în numele lui Iisus Hristos și l-a gonit dintr-însa. Și văzând stăpânii ei că le-a pierit nădejdea câștigului lor, au prins pe Pavel și pe Sila și i-au dus la boieri și la voievozi, zicând: „Oamenii aceștia ne tulbură cetatea și, fiind evrei, au niște obiceiuri care nu ni se cade nouă a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.
Iar voievozii, rupându-le lor hainele, au poruncit să-i bată pe ei cu toiege. Deci, dându-le lor multe bătăi, i-au băgat în temniță, unde rugându-se ei la miezul nopții, temnița s-a cutremurat, ușile s-au deschis și legăturile s-au dezlegat. Iar străjerul temniței, văzând acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni și s-a botezat cu toată casa sa. Apoi le-a pus masă înaintea lor, după care apostolii iarăși s-au dus în temniță.
Iar a doua zi, voievozii căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovați, au trimis la temniță, poruncind să-i lase liberi să se ducă unde vor voi. Iar Pavel a zis către dânșii: „După ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovați și de neam roman și, punându-ne în temniță, acum în taină să ne scoată? Dar nu așa, ci să vină ei singuri să ne scoată!”. Și întorcându-se trimișii, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Iar voievozii s-au temut, aflând că cei legați pe care i-au bătut sunt romani, și ducându-se, i-au rugat să iasă din temniță și din cetate.
Deci ieșind ei din temniță, s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduiseră mai înainte, și au mângâiat pe frații ce se adunaseră acolo; apoi sărutându-i, s-au dus în Amfipoli și la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulți au câștigat prin buna vestire. Iar zavistnicii iudei, adunând pe niște oameni răi clevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii și, negăsin- du-i, au prins pe Iason și pe unii din frați, și i-au dus la mai marii cetății, clevetindu-i ca pe niște potrivnici cezarului, care zic că este alt împărat, care se numește Iisus. Deci Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.
Iar sfinții apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieșit noaptea din cetate și au mers în Veria. Dar și acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfântului Pavel, pentru că, înștiințându-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu și în Veria, au mers și acolo, pornind și tulburând popoarele și ridicându-le împotriva lui Pavel. Deci sfântul apostol a fost nevoit să iasă și de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de frați ca să-și ferească viața sa pentru mântuirea a mai multora. Și a fost lăsat de ei să meargă pe lângă mare, iar pe Sila și pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminați, pentru că știa că iudeii caută numai capul lui.
Deci a șezut în corabie și s-a dus la Atena. Și văzând cetatea plină de idoli, se întărâta cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atâtor de multe suflete. Și se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări, iar în târguri cu elinii și cu filosofii lor. Și a fost dus de ei la Areopag, la un loc care se numea așa fiindcă acolo se făceau judecățile cele de moarte, lângă capiștea lui Area. Și l-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dânsul; iar pe de alta – precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecății, muncilor și morții, de vor auzi de la dânsul ceva vrednic de pedeapsă. Iar Sfântul Pavel, luând pricină de la o capiște care avea scris deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neștiut până atunci, zicându-le: „Pe Cel care, neștiindu-L, Îl cinstiți cu bunăcuviință, pe Acesta eu îl propovăduiesc vouă!”. Și le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăință, pentru judecată și pentru învierea morților.
Și auzind ei de învierea morților, unii își băteau joc, alții încă voiau să mai audă despre aceea. Deci Pavel a ieșit din mijlocul lor neosândit, ca un nevinovat, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu era fără de folos și fără de câștigarea sufletelor, căci unii bărbați, lipindu-se de el, au crezut în Hristos și s-au botezat. Iar între aceștia era și Dionisie Areopagitul și o cinstită femeie cu numele Damar și alții mulți cu dânșii.
Iar Pavel, ieșind din Atena, a mers în Corint și a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. Și au venit la dânsul din Macedonia și Sila cu Timotei și slujeau împreună cuvântului. Iar Acvila și femeia sa, Priscila, erau cu meșteșugul făcători de corturi. Și deprinzând Pavel meșteșugul lor, lucra împreună cu ei, câștigându-și hrană lui și celor împreună cu dânsul din osteneala mâinilor sale, precum zice în Epistola către Tesaloniceni:Nu în zadar am mâncat pâine de la cineva, ci lucrând ziua și noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Și iarăși:Trebuinței mele și celor ce au fost cu mine, au slujit mâinile mele acestea. Și se întreba cu iudeii prin adunări în toate sâmbetele, mărturisindu-le că Iisus este Hristos, adevăratul Mesia. Și împotri- vindu-se iudeii și hulind, Pavel și-a scuturat hainele sale, zicând către dânșii:Sângele vostru asupra capetelor voastre, că eu sunt curat; de acum mă voi duce la neamuri.
Și când Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicându-i:Nu te teme, ci propovăduiește cuvântul Meu și nu tăcea, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sunt cu tine și nimeni nu va putea să-ți facă ție rău. Sfântul Pavel a petrecut în Corint un an și șase luni, învățând pe iudei și pe elini Cuvântul lui Dumnezeu. Și mulți, crezând, s-au botezat; asemenea și Crisp, mai marele soborului, crezând cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicând:De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aș fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte și pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Și i-a gonit pe ei afară din divan.
După aceasta, Sfântul Pavel, petrecând acolo încă câteva zile și pe frați sărutându-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dânsul. Și-i urmau lui și Acvila și Priscila. Și au sosit în Efes, unde, propovăduind cuvântul Domnului, multe minuni făcea Sfântul Apostol Pavel, pentru că nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputințele prin atingerea sa, dar și basmalele lui și mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeași putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduiau și goneau din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzând unii dintre iudei rătăciți și fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciți, zicând:Vă jurăm pe voi cu lisus, pe Care Pavel Îl propovăduiește! Iar duhul cel viclean a răspuns, zicând:Pe Iisus îl știu și pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sunteți?
Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit și, întărindu-se împotriva lor, îi bătea și-i rănea, încât abia au scăpat goi din mâinile îndrăcitului. Și a aflat de aceasta tot Efesul, și evrei și elini, și a căzut o frică mare peste toți și se mărea numele Domnului Iisus. Deci mulți au crezut în Hristos, iar vrăjitorii care erau în cetate, primind sfânta credință, și-au adunat cărțile lor cele vrăjitorești și, numărând prețul lor, au aflat cincizeci de mii de arginți, și și-au ars cărțile înaintea tuturor. Astfel creștea și se întărea cuvântul Domnului. Și Pavel dorea să meargă la Ierusalim și zicea: „După ce voi fi în Ierusalim, se cade mie să văd și Roma”.
Deci când slujitorii capiștei Artemisei au ridicat tulburare în Efes, Sfântul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut șapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frângă pâine și a făcut către dânșii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvântul până la miezul nopții, arzând multe lumânări în foișorul acela. Atunci un tânăr, anume Eutihie, șezând la fereastră, s-a îngreuiat tare de somn și a căzut jos din casa de sus, de la catul al treilea, și l-au luat mort.
Și pogorându-se Pavel, s-a plecat peste el și, cuprinzându-l, a zis: „Nu vă tânguiți, că sufletul lui este în el!”. Și iarăși s-a suit Pavel în foișor și au adus pe tânăr viu, mângâindu-se mult. Iar Sfântul Pavel, vorbind până la ziuă și, sărutând pe toți credincioșii, a plecat de acolo. Și venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dânsul preoții Bisericii, pentru că nu voia să se ducă el însuși acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sârguia să fie în Ierusalim.
Și venind la el duhovniceasca rânduială din Efes, apostolul i-a învățat, zicând:Luați aminte de voi și de toată turma voastră, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să pașteți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu sângele Său. Și le-a proorocit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus și scopul călătoriei sale, zicând:Eu, legat fiind cu Duhul voi merge în Ierusalim, neștiind cele ce mi se vor întâmpla în el Și îmi grăiește Duhul Sfânt că mă așteaptă în Ierusalim legături și chinuri, ci mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu pun nici un preț pe sufletul meu. Numai mă silesc să-mi săvârșesc alergarea mea cu bucurie și slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei:Iată eu acum știu aceasta, că voi toți nu veți mai vedea fața mea.
Atunci toți au plâns și, căzând pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mâhnindu-se mai ales pentru cuvântul care le-a zis lor că de acum nu-i vor mai vedea fața lui. Deci au petrecut pe Sfântul Apostol până la corabie. Iar el, dându-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării și trecând prin multe cetăți și țări care erau pe lângă mare și prin insule și pretutindeni cercetând pe credincioși și întărindu-i, a sosit la Ptolemaida și a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfântului Apostol Filip, care era unul din cei șapte diaconi. Atunci a venit la Sfântul Pavel un prooroc, anume Agav și, luând brâul lui, și-a legat mâinile și picioarele sale, zicând:Așa grăiește Duhul Sfânt, că pe bărbatul al căruia este brâul acesta, așa îl vor lega iudeii în Ierusalim și-l vor da în mâinile neamurilor! Auzind frații aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfântul Pavel a răspuns către ei:Ce faceți plângând și zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, ci sunt gata și a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. Iar frații au tăcut, zicând:Voia Domnului să fie!
După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era și Trofim Efeseanul, care se întorsese din elini la creștini; și a fost primit Pavel cu dragoste de Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, și de toate Bisericile credincioșilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel și care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri împotriva lui. Aceia văzând pe Pavel în cetate umblând cu Trofim Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor și bătrânilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur, și propovăduiește pretutindenea pe Iisus cel răstignit. Și se întărâtau toți asupra lui Pavel, dorind să-l prindă. Deci când acei iudei din Asia au văzut pe Sfântul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată clevetind asupra lui, au pornit pe tot poporul și, repezindu-se, au pus mâinile pe el, strigând: „Bărbați israeliteni, ajutați! Acesta este omul care grăiește hule asupra poporului, asupra Legii și asupra acestui loc. Încă și elini a băgat în biserică, spurcând acest loc sfânt”. Căci ei credeau că și pe Trofim l-a băgat Pavel în biserică. Și s-a pornit toată cetatea, făcându-se adunare de norod; și prinzându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din biserică. Și îndată s-au închis ușile și voiau să-l ucidă pe el; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfânt.
În vremea aceea, s-a înștiințat comandantul oștii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Iar acela luând îndată ostași și șutași, au alergat la biserică. Și văzându-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzându-l pe Pavel, a poruncit să-l lege cu două lanțuri de fier și l-a întrebat cine este și ce rău a făcut. Iar poporul striga să-l ucidă pe Pavel.
Și neputând el să înțeleagă de ce este vinovat Pavel din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în tabără. Iar mulțimea poporului urma comandantului și ostașilor, strigând să se ucidă Pavel. Și fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel l-a rugat pe comandant să-l lase să grăiască către popor ceva, și comandantul i-a dat voie. Deci Pavel, întorcându-se spre popor și stând pe trepte, a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbați frați și părinți, ascultați răspunsul meu către voi”. Și a început a le spune de râvna lui de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum l-a luminat o lumină cerească și cum a văzut pe Domnul trimițându-l la neamuri.
Iar poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, și-a ridicat glasul către comandantul oștii: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade lui să trăiască!”. Și strigând acestea, își aruncau hainele și făceau praf în văzduh de mânie, voind ca să fie ucis Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în tabără, vrând să-l cerceteze pe el cu bătăi ca să înțeleagă, pentru care pricină poporul striga împotriva lui. Și, întinzând pe Pavel cu funii ca să-l bată, Pavel a zis către sutașul care era de față: „Oare vă este îngăduit să bateți pe un cetățean roman și nejudecat?”. Iar sutașul apropiindu-se de comandant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!”. Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman ești tu?”. Iar el a zis: „Da”. Și a zis lui: „Eu cu mult preț am câștigat numirea aceasta”. Și îndată l-a scos din lanțuri. Iar a doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii și tot soborul lor, și a pus înaintea lor pe Sfântul Pavel. Iar acesta, căutând spre sobor, a zis: „Bărbați frați, eu cu bun cuget am viețuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi”.
Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stăteau înaintea lui, să-l bată pe el peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrând să mă judeci după Lege, calci legea, poruncind să mă bată fără vină!”.
Și cunoscând Sfântul Pavel că în soborul acela o parte sunt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicând: „Bărbați frați, eu sunt fariseu, fiu de fariseu, și pentru nădejdea și învierea morților primesc judecata”. Zicând el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei și farisei și s-a despărțit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morților, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc că sunt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”, iar saducheii ziceau dimpotrivă și din această pricină se făcuse mare ceartă. Iar comandantul ostașilor temându-se ca Pavel să nu fie omorât de dânșii, a poruncit ostașilor să-l scoată din mijlocul lor și să-l ducă în tabără.
.Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfântului Pavel și i-a zis:Îndrăznește, Pavele, că precum ai mărturisit cele despre Mine în Ierusalim, tot așa se cade să mărturisești și în Roma! Și făcându-se ziuă, unii dintre iudei făcând sfat, s-au jurat între ei să nu mănânce, nici să bea, până ce nu vor omorî pe Pavel. Și erau ei mai mult de patruzeci de bărbați. De acest lucru înștiințându-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulți ostași înarmați în Cezareea la ighemonul Felix. Iar arhiereii cei bătrâni, aflând de aceea, s-au dus și ei în Cezareea și cleveteau pe Pavel la ighemon. Și, întrebându-se cu dânsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ținea pe Pavel în legături.
Iar după trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpânirea ighemoniei și în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Și aceasta o făceau iudeii vrând ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Iar când Festus a întrebat pe Pavel, dacă voiește să meargă în Ierusalim la judecată, acesta i-a răspuns: „Eu stau la judecata Cezarului, la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce clevetesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că cer să fiu judecat de Cezar!
Atunci ighemonul Festus, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!”. Iar după câteva zile, împăratul Agripa venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus și aflând despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Iar când Pavel a fost pus înaintea împăratului Agripa și a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos și pentru adeverirea Sa. Atunci împăratul Agripa a zis către dânsul: „Puțin de nu m-ai convins și pe mine, ca să fiu creștin!”. Iar Pavel a zis: Eu m-aș fi rugat lui Dumnezeu, ca și întru puțin și întru mult, nu numai tu, ci toți cei ce mă aud pe mine astăzi, să fie într-acest chip, precum sunt eu, afară de legăturile acestea!
Și zicând el acestea, împăratul, ighemonul și toți ceilalți s-au sculat și ducându-se, vorbeau unul către altul, zicând:Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte și de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul”. Și așa l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dându-l cu alți legați unui sutaș, anume Iuliu, din oștile sevastienești. Iar acela, luând pe cei legați împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie și au plecat.
Și mergând ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din pricina vânturilor celor potrivnice. Deci, când au ajuns la Creta și au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfântul Pavel, ca cel ce vedea mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămână acolo cu corabia. Dar sutașul asculta mai mult pe cârmaci, decât pe Pavel. Și când erau în mijlocul mării, a suflat un vânt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari; și era atâta ceață, încât paisprezece zile n-au văzut soarele ziua, nici stelele noaptea, neștiind în ce loc sunt. Deci, fiind purtați de valuri și deznădăjduindu-se, n-au mâncat în zilele acelea, așteptând cu toții moartea. Și erau în corabie două sute șaptezeci și șase de suflete.
Iar Pavel, stând în mijlocul lor, îi mângâia, zicându-le: „O, bărbaților, mai bine era să mă fi ascultat pe mine și să nu ieșiți din Creta; însă mă rog să fiți cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decât numai corabia, căci astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicându-mi:Nu te teme, Pavele, că se cade ție să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ți-a dăruit pe toți câți suni cu tine! De aceea îndrăzniți, bărbaților, că eu cred lui Dumnezeu că așa va fi. Și ruga Pavel pe toți ca să primească hrană, zicându-le:Nu vă temeți, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.
Acestea zicându-le și luând pâinea, a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor și, rupând-o, a început a mânca. Apoi, toți făcându-se cu bună nădejde, au primit și ei hrană. Iar după ce s-a făcut ziuă, au văzut pământul, dar nu cunoșteau ce țară este și au îndreptat corabia spre mal. Și fiind aproape de mal, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar partea dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostașii s-au sfătuit între dânșii să omoare pe cei legați, ca nu cumva să scape cineva înotând. Iar sutașul, vrând să ferească pe Sfântul Pavel, a oprit sfatul lor și a poruncit ca aceia care pot să înoate, sărind în apă cei dintâi, să iasă la mal. Iar ceilalți privind la ei, au început și ei a înota, unii pe scânduri, iar alții pe ce apucau din corabie, așa că toți au ajuns sănătoși la pământ, scăpând din mare.
Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii insulei, barbarii, le-au făcut lor multă milă. Deci le-au aprins un foc, din pricina ploii și a frigului ce era atunci, ca cei udați de apă să se încălzească. Iar Sfântul Pavel adunând o mulțime de uscături și punându-le pe foc, o viperă a ieșit de căldură și s-a apucat de mâna lui, stând atârnată. Iar barbarii, dacă au văzut vipera atârnată de mâna Sfântului Pavel, ziceau între dânșii:Cu adevărat, ucigaș este acesta, care izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfântul Pavel, scuturând vipera în foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia așteptau să se aprindă de veninul șarpelui și să cadă mort. Și așteptând ei mult și nevăzând nici un lucru ca acesta, și-au schimbat socoteala, zicând că acela este Dumnezeu.
Deci mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toți câți ieșiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste trei zile. El avea pe tatăl său pătimind de friguri și de idropică, zăcând pe patul durerii. Atunci Pavel, intrând la el, s-a rugat Domnului și punând mâinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcând, veneau la el și ceilalți neputincioși din insula aceea, și se tămăduiau. Iar după ce au trecut trei luni, plecând cu altă corabie, au ajuns la Siracuza și de acolo în Regium, apoi în Puteoli, și după aceasta au ajuns în Roma. Și când frații din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toți au ieșit întru întâmpinarea lui, până la târgul lui Apie și până la cele trei hanuri. Iar Pavel, văzându-i, s-a mângâiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu. Atunci sutașul, care îi adusese din Ierusalim la Roma pe cei legați, i-a dat pe ei voievodului, iar lui Pavel i-a poruncit să petreacă deosebi, păzindu-l pe el un ostaș. Deci Pavel a petrecut în Roma doi ani și primea pe toți care veneau la dânsul, propovăduin- du-le cu îndrăzneală și fără opreală împărăția lui Dumnezeu și învățându-i cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.
Cele spuse până aici despre viața și ostenelile lui Pavel sunt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în Scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel:în osteneli (am fost)mai de multe ori, în bătăi peste măsură, în temniță mai mult și în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori câte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; o dată am fost împroșcat cu pietre, corabia s-a sfărâmat cu mine de trei ori, am făcui o zi și o noapte în adâncul mării; în călătorie am fost de multe ori. Și precum a măsurat lungimea și lărgimea pământului cu umblarea și marea cu înotarea, tot așa a știut și înălțimea cerului, fiind răpit până la al treilea cer. Pentru că Domnul, mângâind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfânt, i-a descoperit bunătățile cerești, pe care ochiul nu le-a văzut; și a auzit acolo cuvinte negrăite, pe care nu este îngăduit omului a le grăi.
Iar cum a săvârșit acest sfânt apostol celelalte nevoințe ale vieții și ale alergării sale, povestește Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul faptelor bisericești. Acesta scrie că după ce Sfântul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat și a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu o vreme în Roma, iar alta, prin alte țări ale Apusului. Iar Sfântul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenin- du-se încă câțiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieșit din Roma și a trecut în Spania, Galia și în toată Italia, luminând neamurile cu lumina credinței și întorcându-le la Hristos de la înșelăciunea diavolească. Iar când era în Spania, o femeie oarecare bogată și de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfântul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Și intrând sfântul apostol în casa lor, femeia a privit la fața lui și a văzut pe fruntea lui aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”.
Văzând femeia ceea ce nimeni altul nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie și cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, și a cerut Sfântul Botez. Deci a primit botezul mai întâi femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov și toată casa lor. Asemenea a primit botezul și Filotei, mai marele cetății, și mulți alții. Apoi, străbătând el prin toate părțile acelea ale Apusului, le-a luminat cu lumina sfintei credințe. Și văzând mai înainte sfârșitul său cel mucenicesc, iarăși s-a întors în Roma și a scris Sfântului Timotei, ucenicul său, zicându-i:Iată eu acum mă jertfesc și vremea ducerii mele a sosit. Eu m-am nevoit cu nevoință bună, alergarea am săvârșit și credința am păzit; deci de acum mi se gătește cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.
Despre vremea pătimirii Sfântului Apostol Pavel, istoricii bisericești nu scriu toți într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, în capitolul 36, scrie că Sfântul Apostol Pavel a pătimit din pricina lui Simon vrăjitorul în același an și în aceeași zi cu Sfântul Apostol Petru, căci a ajutat lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alții spun că după moartea Sfântului Petru, trecând un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie, în 29 de zile, în aceeași zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Iar pricina pătimirii lui Pavel spun că a fost aceasta, că prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare și pe femei la viața cea curată.
Insă nu se pare a fi mare deosebire întru aceea, căci se scrie în viața Sfântului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a pătimit îndată, ci după câțiva ani, din pricina a două țiitoare iubite ale lui Nero, care se întorseseră la Hristos și au învățat să viețuiască în curăție. Iar de vreme ce și Sfântul Pavel a viețuit mulți ani în Roma și în părțile Apusului cele dimprejur, în aceeași vreme când trăia și Sfântul Petru, se putea întâmpla ca amândouă acelea să fie: ca Sfântul Pavel să fi ajutat Sfântului Petru împotriva lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale celei dintâi în Roma și venind a doua oară în Roma, iarăși să fi slujit cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povățuind partea bărbătească și femeiască la viața cea deplin curată. Prin aceasta au pornit spre mânie pe cel necurat și spurcat cu viața, pe împăratul Nero, care, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetățean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Și chiar dacă nu în același an, însă în aceeași zi s-au întâmplat acestea. Iar când s-a tăiat cinstitul cap al Sfântului Apostol Pavel, a curs din răni sânge cu lapte. Iar credincioșii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru.
Astfel s-a sfârșit vasul lui Hristos cel ales, învățătorul neamurilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereștilor înălțimi și al frumuseților Raiului, priveliștea și mirarea îngerilor și a oamenilor, marele nevoitor și pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfântul și marele Apostol Pavel. Și a doua oară, deși fără de trup, s-a înălțat până la al treilea cer și a stat înaintea luminii celei întreite, împreună cu prietenul și ostenitorul său, cu Sfântul mai marele Apostol Petru, trecând de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuiește în glasul bucuriei și al mărturisirii. Iar acum ei slăvesc pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune. Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru rușinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25).
Un înger pe nume Gavriil îl anunță pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată și că nevasta sa, Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan.
Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că și el și nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18).
Drept pedeapsă pentru necredința lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârșit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.
Elisabeta era mătușă sau verișoară a Maicii Domnului.
Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).
Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui. După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta.
Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut și ea de Duhul Sfânt și a binecuvântat-o pe Maica Domnului și pe Prunc (Luca, cap. 1).
În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanții vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan.
Cei de față au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului.
Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului.
Din acel moment Zaharia și-a recăpătat darul vorbirii și la rândul său a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).
Când, după nașterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta și pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului.
Urmăriți cu insistență de soldați, întrucât se știa despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei.
Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod (Matei 23,35).
Imnografie
Troparul la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
Glasul 4
Prorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-a dezlegat la mărita și cinstita nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.
Condacul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul
Glasul 3
Fecioara astăzi…
Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naşte şi el este plinirea a toată proorocia. Că pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-şi, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu, Prooroc Propovăduitor, împreună şi Înaintemergător.
Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul.
În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):
Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Înaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.
Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, și acum plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind și zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrânețile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.
Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Nașterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, așa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.
Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinși cu mare dorință pentru Mesia Cel așteptat, deși nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea nașterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.
Și în ziua a opta au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soție de prooroc și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorociei. Deci ea proorocește a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-și legată limba cu amuțire și nu putea să spună soției sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său și a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povățuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut proorocește și venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu și i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Și îndată s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din amuțire și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
Atunci toți s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica și tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu și cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit și, ce a scris cu mâna, aceea a grăit și cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica și mirarea pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Aaron; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea „cetatea muntelui”, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau „părțile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei – adică în Hebron -, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei.
Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el și Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea și zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?”. Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu era foarte departe, și s-a știut pricina acelei strigări.
Și îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viața lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Și când a văzut de sus pe ostași cercetând cu de-amănuntul și apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său!”. Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela și, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigașii care o căutau. Iar ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.
Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l ucidă și pe el. Deci s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!”. Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.
Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea și acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie și să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Creștinii ortodocși slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh — Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi și învățătura Sfinților Părinți, Biserica Ortodoxă mărturisește că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtășesc aceeași substanță sau natură (grec. ousia).
Această credință poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanțiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeași esență (gr. homoousios) și coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat.
Dumnezeu este dincolo și înainte de timp și totuși lucrează înăuntrul timpului, mișcându-Se și vorbindu-ne în cadrul istoriei. Dumnezeu nu este o substanță impersonală sau doar o mare forță, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, și cu creația, pe de altă parte.
Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credința Ortodoxă este monoteistă și, în același timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creștin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică cel viu, care lucrează în creația Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu sunt Cel ce sunt – Exodul 3, 14).
Sursa și unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naște fără de timp Fiul și din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în același timp, fundamentul unității Sfintei Treimi, cât și al distincției.
A încerca să înțelegi nenașterea (Tatăl), nașterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul[citare / referință critică necesară], și, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulțumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu și să realizeze, în același timp, neputința minții umane de a-L înțelege.
Afirmația principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt.
“Icoana Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voință. Căci poate pe toate câte le voiește.
Creează toate făpturile, văzute și nevăzute, le ține și le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpânește pe toate, le conduce și împărățește peste ele în o împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple și nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ține și îl domină.
Străbate toate ființele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice ființă, pentru că este supraființială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârșire.
Ea delimitează toate începătoriile și toate cetele și stă mai presus de orice începătorie și ceată, este mai presus de ființă, de viață, de cuvânt, de idee.
Este însăși lumina, însăși bunătatea, însăși viața, însăși ființa, pentru că nu are existență sau ceva din cele ce sunt de la altcineva.
El este izvorul existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii, al rațiunii pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza bunătăților. Cunoaște toate înainte de facerea lor.
Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece și despărțite fără să se despartă, lucru care pare și absurd.
Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără de început.
Căci Fiul lui Dumnezeu, strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui, înțelepciunea și puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din veșnicie și fără de început.
Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl și Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată.
Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie.
Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui.
Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume ca nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu.
Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.
De asemenea, credem și în unul Sfântul Duh, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern.
Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al vieții și al sfințeniei.
El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul; nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeiește, dar nu se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu se desăvârșește; împărtășește dar nu se împărtășește; sfințește, dar nu se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui și Fiului; purces din Tatăl și dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zidește prin El însuși, dă ființă universului, sfințește și ține.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărțit și neseparat de Tatăl și Fiul, având toate câte are Tatăl și Fiul afară de nenaștere și naștere.
Tatăl este necauzat și nenăscut, căci nu este din cineva:
El își are existența de la El însuși și nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult,
El este în chip firesc principiul și cauza modului de existență a tuturor.
Fiul este din Tatăl prin naștere. Duhul Sfânt și El este din Tatăl, dar nu prin naștere, ci prin purcedere.
Noi cunoaștem că există deosebire între naștere și purcedere, dar care este felul deosebirii nu știm deloc.
Nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Așadar, toate câte le are Fiul și Duhul, le are de la Tatăl, și însăși existența.
Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul și nici Duhul. Și dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Și din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există și Fiul și Duhul.
Și din cauza Tatălui, și Fiul și Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaștere, de naștere și de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însușiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin ființă, ci se deosebesc fără despărțire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârșită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârșită din trei ipostase nedesăvârșite, ci o singură ființă, în trei ipostase desăvârșite, simplă, mai presus de desăvârșire și mai înainte de desăvârșire.
Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârșite este negreșit compus. Dar din ipostase desăvârșite este cu neputință să avem ceva compus.
Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârșite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârșit din ele.
Piatra, lemnul și fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârșite; dar raportate la clădirea făcută din ele, fiecare este nedesăvârșită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.
Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena
Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (secolul al IV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Constantin cel Mare
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.
Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine.
Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.
Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.
Viața
Epoca timpurie
Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme.
Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naștere la nu mai puțin de 6 copii, printre care și Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).
Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Dioclețian și Maximian se decid să abdice împreună, Constantius Chlorus succedându-i lui Maximian în poziția de Augustus al Imperiului Roman de Apus.
Deși fiecare dintre noii auguști aveau fii legitimi capabili de a fi numiți în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxențiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsați la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia. În aceste condiții, Constantin părăsește Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia.
Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediții militare împotriva Picților în Caledonia, și moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puțină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.
Totuși, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puțin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziția de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305.
De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.
Constantin cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Epoca Imperiului de Apus
Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staționată pe de-a lungul frontierei de pe Rin).
Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situație de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, orașele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 și 316, își stabilește reședința principală în orașul Trier.
Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona și campania începută de Constantius în Britania și se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor.
Va întreprinde o altă expediție victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-și consolideze prezența în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreață permanentă pe malul drept al fluviului.
O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.
Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilității imperiului, iar pentru a-și îndeplini această dorință, va întreprinde dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-și potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului.
Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniștită în perioada sa.
Constantin – împărat creștin
Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa.
Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul Bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”).
Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum.
Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu.
Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta instinctu divinitatis („prin inspirație divină”).
Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).
The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor.
Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.
Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraș trac Bizanț, numit Constantinopolis – “orașul lui Constantin”) în 330 etc.
Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu).
Îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve.
Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.
Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin.
Împăratul și familia sa au ajutat moral și material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.
Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui.
Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul).
Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bisericești.
Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.
Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reușit sa afle Sf. Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.
Înălțarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopol (grec. Constantinopolis, „orașul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sf. Apostoli – oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit “Roma cea nouă“, umbrind Roma antică.
Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.
Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creștinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine.
De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat și proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinți sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: “Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.”
Era un mare moment din istoria Bisericii și a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos își afirma unitatea.
I s-a reproșat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morții și că a păstrat titlul de “pontifex maximus”. În primele veacuri ale creștinismului însă, mulți catehumeni (cei care doreau să se boteze și erau în stadiul de învățare a normelor credinței creștine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunțat la titlul mai sus numit își ridica un rival puternic și păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.
Primul împărat creștin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voință, un înțelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuții care au tulburat-o, de la Nero până la Dioclețian.
Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele și serviciile aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, sfânta Elena, și numindu-l isapostolos – “cel întocmai cu Apostolii“, atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.
Iconografie
Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 164, 174, 205, 214, 218, 236), Sf. Constantin poate fi reprezentat după cum urmează:
- în rândul drepților, este reprezentat, în veșminte împărătești, ca tânăr cu un început de barbă, ținând în mână o Cruce și o Evanghelie;
- împreună cu Sfânta împărăteasă Elena, mama sa (pentru prăznuirea din 21 mai);
- în registrul de jos din naosul bisericii, în dreptul stranei mici, spre stânga, înspre Altar, sunt reprezentați Sf. Constantin și mama sa Elena împreună cu Crucea Domnului.
- la reprezentarea Mântuitorului de la versetul “Toată suflarea să laude pe Domnul…“, conducând ceata împăraților, zicând: “Slava și întărirea împăraților celor drept-credincioși.”
- la reprezentarea Acatistului Buneivestiri, la “De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar“, înaintea cetei Sfinților împărați, zice: “Bucură-te, puterea și coroana împăraților, Fecioară!“;
- la reprezentarea Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), stând pe tron în mijlocul adunării Sfântului Sinod Ecumenic.
- la reprezentarea minunilor Sf. Nicolae, vedenia împăratului: palate, în care dreptul Constantin “doarme sus pe un pat de aur, învelit până la brâu cu o plapumă țesută cu aur; și sfântul (Nicolae) deasupra capului lui îl înfricoșează; și puțintel mai încolo alt pat și Avlavie dormind, pe care de asemenea îl înspăimântă sfântul” (despre această minune, a se vedea, de exemplu Viața Sf. Nicolae).
Cel mai adesea, Sf. Constantin este reprezentat împreună cu mama sa Elena și cu Sfânta Cruce a Domnului.
Onomastică
Conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2013, în România 635.068 bărbați purtau numele Constantin sau diminutive ale acestuia (Costel, Costică, Costin, Costinel, Costi etc.).
Elena Împărăteasa
Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face în 21 mai, odată cu fiul ei.
Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Viaţa
Cel mai probabil, Sfânta Elena s-a născut în Drepanum (numit după aceea Helenopolis) din Golful Nicomidia și se presupune că era fiica unui hangiu. O legendă ulterioară, menționată de Geoffrey of Monmouth, pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani și Roma. Monmouth declară apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea frați care să moștenească tronul Britaniei.
Constantius Chlorus a divorțat de ea (circa 292) pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman și, ca urmare a ascensiunii lui, mama sa a devenit o prezență importantă la curtea imperială.
Ea a fost canonizată de Biserică deoarece era foarte pioasă. Eusebiu de Cezareea menționează detaliile pelerinajului ei în Palestina și în provinciile răsăritene. Ea este creditată, în mod tradițional, cu găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și cu găsirea rămășițelor celor trei magi care, în prezent, se găsesc în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Koln.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.
Condac, glasul al 3-lea:
Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea a arătat, lemnul cel preacinstit, care este rușinea tuturor iudeilor și arma credincioșilor împărați asupra celor potrivnici. Că pentru noi s-a arătat semn mare și în războaie înfricoșător.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că sfânta împărăteasă Elena se zugrăvește în veșminte împărătești și cu coroană pe cap, ținând în mână o cruce. La icoana Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) se zugrăvește alături de Sf. Macarie I al Ierusalimului, în mijlocul nobilimii și poporului de rând adunat, cu mâinile ridicate spre Cinstita Cruce a Mântuitorului. Cel mai adesea ea se zugrăvește împreună cu Sf. Constantin cel Mare, între dânșii fiind zugrăvită Crucea Domnului.
Onomastică
Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în România, la nivelul anului 2013, 1.073.115 femei purtau numele Elena sau diminutive ale acestuia (Ileana, Lenuța, Nuți etc.); alte 78.791 femei poartă numele Constanța sau Constantina.
Constantin, fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea: Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și, înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „Întru acest semn vei birui”.
Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, și a fost tată marelui Constantin, pe care l-a născut din Elena. Consta a avut și alți copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian și pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut numai Constantin cel Mare, care a fost și moștenitor al împărăției tatălui său.
Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească ca ceilalți închinători de idoli; ci se închina și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, și îi era milă de creștinii ce erau munciți și omorâți de ceilalți împărați păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creștinii din părțile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părțile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocle- țian, stăpânea părțile acelea.
La curtea împăratului Consta erau mulți creștini în tot felul de dregătorii și vrând împăratul să știe care dintre bărbați sunt buni, desăvârșiți și statornici în credință, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească și le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, și ne va sluji nouă în boieria sa, învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”.
Acestea zicând împăratul, curtea s-a împărțit în două; pentru că cei ce erau adevărați robi ai lui Hristos s-au dat la o parte, lăsându-și dregătoriile și rangurile lor cele mari, și au început a ieși din palatele împărătești. Iar cei ce iubeau lumea aceasta și slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au apucat să se închine idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevărații creștini, a zis către dânșii: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine!”. Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos și a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți fi credincioși mie?”. Astfel i-a gonit rușinați din fața sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către adevărații creștini. Aflându-se mai apoi în Britania și căzând în boală de moarte, a încredințat împărăția fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toți fiii săi cei născuți din cealaltă femeie; și, în urmă, și-a dat ultima suflare.
Și a luat Constantin stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă ieșită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie și a amăgit câțiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei și a toată oastea. Iar Constantin, înștiințându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dânsul și a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul și al țărilor de sub stăpânirea Romei. Și întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creștini îi gonea, ci și pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiți, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun și viețuind cu necurăție; pentru că răpea femeile și fecioarele senatorilor spre necurăția lui, îndeletnicindu-se foarte cu vrăji și fermecătorii, și făcându-se foarte aspru și urât în toată Roma pentru tirania lui cea cumplită și pentru viața lui cea spurcată.
Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină și să-i scape de acel tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu l-a ascultat și nu s-a îndreptat, ci și mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin și cu totul nevoind să-l aibă împărat împreună cu dânsul. Deci Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat și s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puțină și gândindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruință, deoarece știa că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor și pe mulți si prunci, fecioare și femei însărcinate le junghia și le jertfea diavolilor, facându-și lui milostivi pe zeii cei deșerți, spre care nădăjduia.
Deci văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpânește cerul și pământul, pe Care neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască chip de biruință asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui”. Pe acesta îl vedeau și toți ostașii, peste care era comandant Artemie – care după aceea a fost muncit de Iulian pentru Hristos – și se minunau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tâlharii și făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”.
Și sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înștiințându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, și-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală și a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi, și când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci și mulțimea ostașilor săi au fost tăiați, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Și fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu și s-a afundat ticălosul în râu cu ostașii săi, ca și Faraon cel de demult și s-a umplut râul de călăreți și de cai cu arme. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste, și a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră, și a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.
Al doilea război l-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui”. Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Vizantiei.
Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăși i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare și, ca și mai înainte, a avut biruință. Și, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu și s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.
Iar despre botezul Sfântului Constantin se povestește astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduiește toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Și au fost aduși la el mulți doctori preaînțelepți și vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci și din Persia; însă nici un folos n-a câștigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idolești de la Capitoliu, aceștia i-au zis: „De nu-ți vei face scăldătoare din sânge de copii mici și de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poți să te tămăduiești; iar de vei face așa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta”.
Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Și au fost adunați la Capitoliu o mulțime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Și sosind ziua în care erau să fie junghiați, a mers și împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idolești scăldătoarea cea de sânge. Și iată, s-au adunat atunci o mulțime de femei, care își smulgeau părul de pe cap și cu unghiile își zgâriau fețele, tânguin- du-se și plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor și aflând că sunt mame ale pruncilor adunați pentru junghiere, s-a umilit și, văzând plângerea și tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat și nu este lucru încredințat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Și chiar de aș fi știut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâția prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, și încă și pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire și mâhnire”. Acestea zicând, s-a întors la palat și îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoși, încă și aur din vistieriile împărătești, și astfel le-a eliberat pe ele cu pace.
Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate – și trupească și sufletească –, căci a trimis la dânsul pe Sfinții și Marii Apostoli Petru și Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânșii cine sunt și de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru și Pavel, Apostolii lui Hristos, trimiși de Dânsul la tine să te povățuim la calea mântuirii, să-ți arătăm baia în care vei câștiga sănătatea sufletului și a trupului și să-ți făgăduim viața cea veșnică de la Dumnezeu, pentru viața cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruțat pe dânșii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, și să asculți învățătura aceluia, pentru că el îți va arăta o scăldătoare în care te vei curăți de toate spurcăciunile și din care vei ieși sănătos cu trupul și cu sufletul”. Acestea zicându-le Sfinții Apostoli, s-au dus de la dânsul.
Iar împăratul deșteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuință de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Și l-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru și să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru și adus la împărat, Constantin l-a primit pe el cu mare cinste și dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat prietenește.
Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru și Pavel?”. Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru și Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos și mai pe urmă și-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind uciși de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult și a zis: „Rogu-mă ție, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredințare să știu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile fețelor apostolești, a zis: „Cu adevărat aceștia sunt cei văzuți de mine!”.
Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui și l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curețe de lepra sufletească și trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ție să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără șovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ți s-a arătat ție”, împăratul a răspuns: „De n-aș fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aș fi chemat la mine pe sfinția ta”. Grăit-a lui sfântul: „Se cade ție mai întâi să postești, apoi, cu rugăciuni și lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostivești pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ți porfira și coroana împărătească timp de șapte zile și să te închizi în camerele dinăuntrul palatului și, în sac și în cenușă, să-ți faci pocăința plângând și aruncându-te la pământ. Și poruncește să se închidă capiștile idolești și jertfele lor să înceteze; pe creștinii ce sunt izgoniți slobozește-i și celor ce stau în legături dăruiește-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ție, împlinește toate cererile drepte și dă din averea ta multă milostenie săracilor”.
Și a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-și mâna pe capul lui, s-a rugat și l-a pus în rândul celor chemați la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toți credincioșii, le-a poruncit și lor asemenea să postească și să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli și să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.
Și sosind a șaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat și, învățându-l multe despre tainele sfintei credințe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curățit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca niște solzi de pește, a rămas toată în apă. Și a ieșit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simțit o mână de sus, întinzându-se și atingându-se de mine”.
După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mântuitorului Hristos și a poruncit să se boteze fără opreliște toți cei ce vor voi să fieAcreștini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. în ceasul acela s-a botezat mulțime multă de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.
Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește. Deci, precum voiește cineva, așa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!”.
De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii cei chinuiți pentru Hristos și mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munți și prin pustietăți veneau la locurile lor fără de frică, și astfel pretutindeni a încetat prigonirea și tirania.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povestește – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar a fost oprit, cu dumnezeiască înștiințare, să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voii lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă și încredințând-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici.
în acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credință. Deci a poruncit să se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.
împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.
Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toți iudeii și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu știu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci și cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ceea ce cauți, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, facându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoțându-l din groapă, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiștea idolească, iar zidul și pietrele să fie risipite.
Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul și locul Căpățânii – Golgota iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Și nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că era dus un mort la îngropare.
Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; și toți strigau: „Doamne miluiește!”. De atunci s-a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea și sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda cu mulțime de iudei au crezut în Hristos și s-au botezat. Și s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, iar după aceea a fost patriarh al Ierusalimului și s-a sfârșit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.
Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit și alte optsprezece biserici, și înfrumusețându-le cu toate podoabele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.
Iar marele împărat Constantin viețuind încă zece ani și ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perșilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscând că i s-a apropiat sfârșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și, bolind cu trupul, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat. Și a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăției sale; iar toți anii de la nașterea sa a avut șaizeci și cinci. Iar acum viețuiește în viața cea fară de sfârșit, în veșnica împărăție a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci. Amin.
