Articole

Schimbarea la Față a Domnului (6 august)

Schimbarea la față – Giovanni Bellini, c. 1490

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.org

 

Schimbarea la Față a Domnului

Schimbarea la față a lui Iisus Hristos (sau Transfigurarea Domnului) este un eveniment descris de Evangheliile sinoptice, în care Iisus se schimbă la față pe Muntele Tabor, (Matei 17:1-9, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36). Iisus devine strălucitor, vorbește cu Moise și Ilie și este numit Fiul lui Dumnezeu. Este una din minunile lui Iisus menționate în Evanghelii.

Acest miracol este unic față de celelalte care apar în Evanghelii în sensul că efectul miracolului se produce asupra lui Iisus. Toma de Aquino a considerat schimbarea la față cel mai mare miracol în sensul că acest miracol completează botezul și ne arată perfecțiunea vieții în Rai.

Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, și iată glas din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”. Și, auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte. Și Iisus S-a apropiat de ei, și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți. Și, ridicându-și ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți.
— Matei 17:1-

Schimbarea la faţă a lui Iisus Hristos - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la faţă a lui Iisus Hristos – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.

Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.

Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.

Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.

Schimbarea la față - Rafael Sanziol  (1518-1520) - Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbarea la față – Rafael Sanziol (1518-1520) – Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Semnificația teologică

La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi: “Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești. Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești – inclusiv trupul – și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe “veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.

El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 – PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este “lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43).

Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa “vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : “întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară – alături de Domnul – Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și “neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie“. Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un “cort” mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: “Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El“. Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl “vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și “închizând ușa simțurilor lor“, ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.

Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație. De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față. E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august - foto: doxologia.ro

Schimbarea la Față a Mântuitorului - foto: doxologia.ro

 

Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.

Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci. Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.

Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.

Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).

 

Tradiții

În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Schimbarea la Față a Domnului si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Apostol Petru (†67)

Sfântul Apostol Petru (†67)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol Petru (†67)

Simon Petru, sau Shimon Bar-Yona, Kefa (arameică: כיפא), cunoscut ca Sfântul Petru sau Apostolul Petru (în greacă:O Απόστολος Πέτρος), în folclor Sânpetru;  n. 1 î.e.n., Bethsaida, Israel – d. 67 e.n., Roma, Imperiul Roman) a fost un pescar evreu din Betsaida (localitate pe malul nordic al lacului Genesareth, astăzi probabil el-Araj sau et-Tell, Israel), unul din primii discipoli ai lui Isus din Nazaret. Simon Petru este considerat, în mod tradițional, ca unul dintre cei doisprezece apostoli. A fost fratele mai mare al apostolului Andrei. Tradiția catolică îl consideră ca primul Papă la Roma, întemeietorul Papalității.

Saint Peter (c. 1468) by Marco Zoppo depicts Peter as a man holding the Keys of Heaven and a book representing the gospel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint Peter (c. 1468) by Marco Zoppo depicts Peter as a man holding the Keys of Heaven and a book representing the gospel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viața

Conform datelor din Evanghelia lui Ioan, Petru și fratele său, Andrei, ar fi fost originari din Betsaida (Ioan 1:44). În conformitate cu Evanghelia lui Marcu (cea mai timpurie), Petru a locuit în Capernaum, la marginea Lacului Ghenezaret (Ginossar sau Kineret) din Galileea. Petru a fost căsătorit. Acolo avea o casă în care locuia cu soacra sa (în acest sens, vezi Marcu 1:30-31, precum și Luca 4:38).

Calling of Peter and Andrew, 1603/1606, Caravaggio - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Calling of Peter and Andrew, 1603/1606, Caravaggio – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Discipol al lui Isus din Nazaret

Numele său inițial a fost Simon Bar Yona (în ebraică שמעון בר יונה – Șimon, fiul lui Yona). Conform evangheliștilor Marcu, Luca și Ioan, Isus l-a numit “piatră” (în aramaică “Kefa”), nume consemnat sub forma Πετρος în greacă și tradus în latină ca Petrus.

 

După moartea lui Isus pe cruce

Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob, fratele lui Isus și Ioan). A fost de părere că numai evreii pot fi convertiți la creștinism. A avut unele controverse ideologice cu Apostolul Pavel. Pavel a susținut ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la evrei.

După decapitarea Apostolului Iacob cel Bătrân, în anul 44 e.n., de către regele Agrippa I (40-44 d.Hr.), a fost arestat și Petru, după revenirea sa în Ierusalim. Ar fi fost ținut în lanțuri, între alți doi deținuți, dar eliberat, în mod miraculos, de către un înger (Faptele Apostolilor, 12). După ce Iacob cel Tânăr a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Ierusalim, Petru a făcut o călătorie la Antiochia (în Turcia de astăzi), după care i s-a pierdut, pentru o vreme, urma.

Apostle Peter striking the High Priests' servant Malchus with a sword in the Garden of Gethsemane, by Giuseppe Cesari c. 1597 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Apostle Peter striking the High Priests’ servant Malchus with a sword in the Garden of Gethsemane, by Giuseppe Cesari c. 1597 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Ultimii ani și martiriul

Ajuns la Roma în jurul anului 57 e.n., Petru a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Una din legende afirmă că Petru și Pavel ar fi cauzat prăbușirea și moartea lui Simon Magul în timpul unui zbor al acestuia în fața împăratului Nero (54-68 e.n.), ceea ce le-a atras arestarea.

După o altă legendă, Petru și Pavel ar fi fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 e.n. Ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera consta din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 e.n. „Tullianum”). Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” – „Sf. Petru în Carceră”.

Petru ar fi fost condamnat la moarte și executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 e.n., lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți, de lângă șirul de cavouri ale unor cetățeni romani mai bogați.

The Crucifixion of Saint Peter (1601) by Caravaggio - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Crucifixion of Saint Peter (1601) by Caravaggio – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Mormântul lui Petru

Istoricul Eusebiu de Cezareea (260-339) a menționat relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200, care a susținut că ar cunoaște locul unde se găsește mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscripție, pe care stau scrise numele lui Isus și al lui Petru. În jurul anului 160, comunitatea creștină din Roma a înălțat un prim monument pe acel loc.

Pe baza informațiilor lui Eusebiu de Cezareea și a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, după care l-a reașezat în același loc, acoperind, totodată, mormântul cu un monument prevăzut cu o nișă cu marmoră („Tropaion”). Pe „Tropaionul” constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripția prescurtată (în limba greacă):

Petr ene (Petros enestin= Petru se găsește înăuntru). În anul 324, Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului „Agger Vaticano”, rambleierea părților supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropolă (ce depășeau nivelul zero al terenului) și construcția unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul „Tropaion” ca axă a altarului.

 

Cercetările din anii 1940

Papa Pius XII a dispus, în anul 1939, efectuarea unor săpături arheologice sub Bazilica San Pietro din Roma, spre a se constata dacă mormântul și osemintele aparțin într-adevăr lui Petru. Cercetările au avut loc între anii 1940-1949. Analiza antropologică a scheletului a indicat lipsa oaselor de la genunchi în jos, ceea ce, după unii, ar putea fi un indiciu că scheletul ar aparține lui Petru, în ipoteza că ar fi fost crucificat cu picioarele în sus, iar la coborârea de pe cruce picioarele ar fi fost retezate de la genunchi. Împotriva acestei ipoteze stau două argumente:

- nu s-au găsit urme de străpungere ale mâinilor cu piroane

- reconstituirea nu arată că ar fi vorba de un bătrân de 60-70 ani, cu o statură impunătoare (cum se spune că ar fi fost Petru)

Craniul lui Petru, împreună cu presupusul craniu a lui Pavel, au fost duse și păstrate (până în ziua de azi) în cutia-osuar de sub ciboriumul-altar din bazilica „San Giovanni in Laterano” din Roma.

 

Petru la Roma

Scaunul papal este, conform tradiției catolice, fondat de către Petru și Pavel, care l-au investit cu autoritate apostolică. Noul Testament nu spune nimic despre faptul că Petru s-ar fi aflat la Roma, dar tradiția catolică primară susține o astfel de prezență.

Nu există dovezi clare biblice sau științifice care să ateste sau să facă dovadă ca apostolul Petru a stat prea mult la Roma. În general, așa stau lucrurile cu aproape toate mărturiile despre apostoli și sfinți: ele sunt, mai degrabă, fantezii teologice decât realități sau izvoare istorice, lucru pe care îl afirmă însăși o definiție a cuvântului „hagiografie” din Marele dicționar de neologisme.

Hagiografiile, în special cele medievale, sunt folosite drept surse care puteau încorpora istoria instituțională și locală și ca izvoare istorice pentru practici religioase, obiceiuri și tradiții, mai degrabă decât izvoare istorice despre personajele lor principale.

Faptul că Petru a fost episcop al Romei este confirmat de unele dovezi pozitive și, totodată, infirmat de dovezi negative. În consecință, unii istorici au pus la îndoială această viziune tradițională a rolului lui Petru în Biserica Romană primară. Totuși, cei mai mulți cercetători, atât catolici, cât și protestanți, cu deosebire cei catolici, conchid că Petru a fost, într-adevăr, martirizat la Roma, în timpul împăratului Nero.

 

Relicve

În secolul al XVI-lea vechea bazilică Sf. Petru a lui Constantin cel Mare a fost demolată pentru a face loc actualei Bazilici San Pietro. În bazilica “San Pietro in Vincoli” („Sf. Petru în lanțuri”) din Roma se păstrează în tabernaculul de sub altar presupusele lanțuri cu care Petru ar fi fost legat în închisoarea din Ierusalim, precum și lanțurile din „Carcera Mamertinică”. Lanțurile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de către Eudoxia, fiica împăratului Theodosius (379-395), soția co-împăratului Valentianus al II-lea (383-392), în urma unui pelerinaj la Ierusalim. Lanțurile din „Carcera Mamertinică” ar fi fost descoperite la începutul secolului al II-lea de către temnicerul roman Quirinus de Neuss.

 

„Quo vadis?“

Conform Legendei Aurea de Jacobus da Voragine, publicată în secolul XIII, în preajma capelei „Quo vadis, Domine?” din Roma de pe Via Appia, Petru l-ar fi revăzut ultima dată pe Iisus, în momentul în care voia să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. Petru l-ar fi întrebat pe Iisus: Quo vadis, Domine? („Încotro te-ndrepți, Doamne ?”), la care Isus i-ar fi răspuns: “Vado Romam venio iterum crucifigi” (“Am venit la Roma, spre a fi din nou crucificat”). Rușinat de observația lui Isus, Petru s-ar fi reîntors la Roma, primind martiriul.

Domine quo vadis? (1602) by Annibale Carracci - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Domine quo vadis? (1602) by Annibale Carracci – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitate

Petru și-a început activitatea la Ierusalim, apoi a fost primul episcop al Antiohiei (Martirologiul roman, înainte de reforma calendarului, avea o sărbătoare a “Catedrei lui Petru de la Antiohia“). Apoi, a ajuns la Roma, centrul Imperiului, unde a suferit martiriul, încununându-și, astfel, drumul în slujba Evangheliei. De aceea, Roma a fost recunoscută ca sediu al succesorului lui Petru (Papa), iar “catedra” episcopului Romei o reprezintă pe cea a Apostolului desemnat de Christos să pască întreaga lui turmă.

Acest lucru este dovedit de Părinții Bisericii, de pildă, Irineu de Lyon (originar din Asia Mică) descrie Biserica Romei ca “cea mai mare și mai veche, cunoscută de toți; … întemeiată și statornicită la Roma de cei doi apostoli preaslăviți, Petru și Pavel“, adăugând: “Cu această Biserică, datorită înălțimii ei, trebuie să se acorde întreaga Biserică universală, așadar, credincioșii care sunt pretutindeni” (Adversus haereses III, 3, 2-3). De aceea, Catedra Episcopului Romei nu reprezintă numai slujirea creștinilor din Roma, ci misiunea de călăuzire a întregului Popor al lui Dumnezeu.

Sărbătoarea are o semnificație profund spirituală, fiind un semn privilegiat al iubirii lui Dumnezeu, Păstorul cel bun și veșnic, ce-și adună întreaga Biserică și o călăuzește pe calea mântuirii. O mărturie a Sfântului Ieronim face referire explicită la “catedra” lui Petru, ca loc sigur al adevărului și păcii:

Am hotărât să întreb catedra lui Petru, unde se află acea credință pe care buzele unui Apostol au preamărit-o; vin acum să cer hrană pentru sufletul meu aici, unde, într-o vreme, am primit veșmântul lui Christos. Nu urmez alt primat decât pe cel al lui Christos; de aceea, mă unesc cu frumusețea sa, deci cu Catedra lui Petru. Știu că pe această piatră este zidită Biserica” (Epistole, I, 15, 1-2).

St. Peter Preaching the Gospel in the Catacombs by Jan Styka - foto preluat de pe en.wikipedia.org

St. Peter Preaching the Gospel in the Catacombs by Jan Styka – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biserici închinate Sfântului Petru

- Bazilica San Pietro din Roma

- Biserica „San Pietro in Gallicantu” („Sf. Petru la Cântatul cocoșului”) din Ierusalim, pe versantul estic al Dealului Sion, pe unul din prezumtivele locuri de amplasament a casei Marilor Preoți Ana (Anna, Hannas) și Caiafa (Kaiphas). În curtea acestei case, Petru ar fi fost recunoscut – după accentul galilean – de către o femeie de serviciu, negând de 3 ori, așa cum a prezis Iisus, înainte de cântatul cocoșului, că l-ar cunoaște pe El. În pivnița acelei biserici se găsește o carceră săpată în stâncă, în care Iisus ar fi fost ținut închis. Locul nu corespunde însă realului amplasament istoric al casei Marilor Preoți Anna și Caiafa.

- Biserica „Sf. Petru” (sau „Biserica Primatului”) din Tabgha (mică localitate pe malul lacului Genesareth, la câțiva kilometri sud-vest de Capernaum), unde Isus ar fi reapărut apostolilor, făcând remarca lui Petru, interpretată ulterior (ca și cea din Caesarea-Philippi) drept testament succesoral.

- Bazilica San Pietro in Montorio cu monumentul „Tempietto” pe panta estică a „Dealului Gianicolo” din Roma, construită pe cel de al doilea loc presupus de crucificare a lui Petru.

- Biserica Sfântul Petru din Cluj

- Biserica Sf. Petru și Pavel din Sibiu

- Catedrala Episcopală a Hușilor

Statuia Sfântului Petru din fața Bazilicii Sf. Petru, reprezentat cu cheile Raiului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia Sfântului Petru din fața Bazilicii Sf. Petru, reprezentat cu cheile Raiului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Petru si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica)

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul

Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune. Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru rușinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25). Un înger pe nume Gavriil îl anunță pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată și că nevasta sa, Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că și el și nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18). Drept pedeapsă pentru necredința lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârșit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.

Elisabeta era mătușă sau verișoară a Maicii Domnului. Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).

Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui. După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta. Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut și ea de Duhul Sfânt și a binecuvântat-o pe Maica Domnului și pe Prunc (Luca, cap. 1).

În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanții vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de față au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului. Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Din acel moment Zaharia și-a recăpătat darul vorbirii și la rândul său a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).

Când, după nașterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta și pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului. Urmăriți cu insistență de soldați, întrucât se știa despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei. Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod (Matei 23,35).

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul si pe: basilica.ro; doxologia.ro

cititi si:

- Sfântul Proroc Ioan Botezătorul (†36 d.Hr);

- Sânzienele sau Drăgaica (24 iunie)

- Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava

(†) Sfânta Treime

Sfânta Treime

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(†) Sfânta Treime

Învățătura despre Sfânta Treime – termen care nu apare în Sfânta Scriptură – își face simțită prezența în filozofia creștină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:

- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;

- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;

- Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.

Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverși eretici, cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității, precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.

Trinitarianismul este o doctrină religioasă care se bazează pe credința în Sfânta Treime (contrar binitarianismului și unitarianismului bazate pe credința într-un Dumnezeu în două ipostaze și respectiv o ipostază). Această credință este acceptată de multe din mișcările creștine contemporane.

Teofil al Antiohiei este primul autor patristic care folosește termenul de „Treime”.

Primele două concilii ecumenice (Niceea – 325 și Constantinopol – 381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o “adevărată cinstire în toată lumea creștină a Sfintei Treimi.”

Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice” într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.

În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepțiune.

Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții adverse în lumea orientală.

Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un profet foarte important, la fel ca Moise.

Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că “acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinității“.

Sociologi ai religiei, precum protestantul Max Weber, consideră învățătura Sfintei Treimi a fi o formă timpurie și imatură a teologiei creștine, fantasmagorice și iraționale în caracter; pentru că credințele trinitariene apar după iudaism, așa cum se întâmplă în creștinism, Weber le consideră a fi niște regretabile întoarceri la desuete idei primitive (citat din Werner Stark (“The place of Catholicism in Max Weber’s Sociology of Religion”, Sociological Analysis 29 (winter), 1968, pp. 202–10) în Capitolul 24 din “The Blackwell Companion to Eastern Christianity” , redactat de Peter McMylor și Maria Vorojișceva). Printre teologii occidentali antitrinitarieni se numără Isaac Newton și Miguel Servet (ultimul plătind cu viața respingerea acestei învățături, fiind ars pe rug de către protestanți).

Stemă explicând dogma Treimii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stemă explicând dogma Treimii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Doctrina Treimii

Conform religiei creștin-ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.

- Dumnezeu Tatăl este singurul Creator și Atotputernicul.

- Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica păcatele lumii. Cu toții suntem considerați fiii lui Dumnezeu, însă Iisus este “Fiul Omului” trimis spre a ridica “păcatul strămoșesc“.

- Sfântul Duh, ne este precizat în Sfânta Scriptură, că a apărut la botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină: “Taina Sfantului Botez“.

Cei trei formează o singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).

Dogma Sfintei Treimi a fost rezultatul unui proces istoric complex, în care teologii proto-ortodocși au fost treptat forțați să o adopte de propriile lor alegeri, pentru că ei combăteau în egală măsură dogme pe care le priveau drept erezii și care epuizaseră toate posibilitățile logice de a defini natura lui Isus Hristos (simplu om, simplu Dumnezeu care doar părea om, atât om cât și divin, dar două persoane diferite, atât om cât și divin, dar o singură persoană) și relația între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul.

Au fost abandonate modele proto-ortodoxe de înțelegere acestei relații pe care proto-ortodocșii le găsiseră anterior drept progrese teologice în înțelegerea acestei relații, dar care, în urma dezbaterilor teologice ulterioare cu cei înfierați drept eretici, au fost găsite drept lipsite de nuanțarea necesară.

Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.

Conform lui Bart Ehrman, Sfânta Treime este un mister teologic și nu a fost menită să fie înțeleasă rațional: „Dacă îți închipui că o înțelegi, de fapt o înțelegi greșit”. Un articol al BBC confirmă ideea că nu poate fi înțeleasă rational. Cu alte cuvinte, Sfânta Treime este o taină dumnezeiască și nu poate fi înțeleasă de mintea omului.

 

Referințe despre Sfânta Treime în Biblie

Singurele versete biblice care fac referire directă la Sfânta Treime sunt Ioan 5:7-8. Aceste versete sunt numite Comma Johanneum, ele fiind o falsificare a manuscriselor grecești ale Bibliei, falsificare care a apărut (se zice) pentru prima oară într-un manuscris grecesc menit să-l facă pe Erasmus din Rotterdam să includă dogma Treimii în ediția tipărită a Noului Testament în greaca veche.

Unii cercetători sunt de părere că ea nu apare în manuscrise grecești dinaintea lui Erasmus, Erasmus incluzând-o în textul Noului Testament pentru a nu fi trecut la index, deși știa că adăugirea nu face parte din Noul Testament, în timp ce alții afirmă că Erasmus nu și-ar fi dat seama că a fost păcălit.

Mai concret, prima apariție care conține Comma în greacă în text este minusculul 629 (în numerotarea Gregory-Alland), manuscrisul fiind bilingv (greco-latin). El a fost datat paleografic ca fiind scris în secolul al XIV-lea. Există manuscrise anterioare care cuprind Comma (88, 221, 429 și 636), dar nu în text, ci ca nota laterală, notele fiind adăugate în secolele XV-XVI.

Noua Traducere în Limba Română (Biblica, Inc. 2006) nu conține referirea la Sfânta Treime.

Unii teologi creștini cred că pasajul din cartea Facerea, capitolul 18, în care Avraam și soția sa Sarra le oferă ospitalitate celor „trei Oameni”, la stejarul Mamvri, se referă la revelarea Sfintei Treimi:

Domnul i S’a arătat [lui Avraam] la stejarul Mamvri, pe când el ședea în pragul cortului său sub zăduful amiezei. Și ridicându-și el ochii, s’a uitat: și iată, trei Oameni îi stăteau în față; și de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s’a închinat până la pământ. Și a zis: „Doamne, dac’am aflat har în ochii Tăi, nu-l ocoli pe robul Tău! Să se aducă puțină apă! Spălați-Vă picioarele și odihniți-Vă sub acest copac; eu voi aduce pâine și veți mânca, după care Vă veți duce’n calea Voatră, de vreme ce-ați trecut pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: „Fă precum ai zis!””

Pasajul este ilustrat de Icoana Sfintei Treimi a pictorului / iconarului rus Andrei Rubliov.

"Icoana Sfintei Treimi" de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Icoana Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Controverse

Martorii lui Iehova și unitarienii nu recunosc dogma Sfintei Treimi, împreună cu unele mișcări penticostale mai mici.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Sfânta Treime si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.rodoxologia.roen.wikipedia.org

cititi si: Predică la Praznicul Sfintei Treimi – Pr. Ilie Cleopa (1)Predică la Praznicul Sfintei Treimi – Pr. Ilie Cleopa (2)

(†) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Duminica a 8-a după Paști

Icoana Pogorârii Duhului Sfânt *

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgwww.agerpres.ro

 

Rusaliile (din latina vulgară – în napolitană se folosește “Pasca rusata” (Paștele trandafirilor) iar în aromână “Arusaľi” ), cunoscute și drept Pogorârea (coborârea) Sfântului Duh / Sfântului Spirit reprezintă o sărbătoare creștină importantă, prăznuită întotdeauna duminica, la 50 de zile după Paști. De Rusalii este comemorată coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Potrivit scrierilor Noului Testament (Faptele Apostolilor 2, 1-11) acest eveniment a avut loc în ziua rusaliilor evreiești (Șavuot), la 50 de zile de la învierea lui Iisus din Nazaret. De aceea sărbătoarea creștină mai poartă denumirea de Cinzecime (în latină Pentecostes, în franceză La Pentecôte (din greaca veche – πεντηκοστὴ ἡμέρα / pentêkostề hêméra, «a cincizecea zi»), în germană Pfingsten, în maghiară Pünkösd etc.).

 

Semnificație

În Vechiul Testament, Rusaliile sunt, la început, o sărbătoare agricolă de bucurie a evreilor, în care se oferă pârgă din roadele pământului (Ex 23, 16; Num 28, 26; Lv 23, 16), numită și „Sărbătoarea săptămânilor” Șavuot (Ex 34, 22; Lv 23, 15). Mai târziu, ajunge o aniversare a Legământului, care fusese încheiat la 50 de zile de la ieșirea din Egipt (Ex 19, 1-16).

Și Rusaliile creștine au legătură cu Legământul, fiind o sărbătoare a încheierii lăuntrice a Noului Legământ al harului și iubirii, prin coborârea Sfântului Duh. Rusaliile reprezintă și consacrarea solemnă a Bisericii întemeiate de Iisus Hristos. Duhul Sfânt nu este dăruit numai Bisericii în ansamblu, ci și fiecărui creștin în parte, cu darurile sale (cf. Gal 5, 22). Minunea Rusaliilor de la Ierusalim se continuă în Biserică, aducând rod în taina Sfântului Mir. De aceea, Rusaliile sunt și o sărbătoare de mulțumire pentru harul Mirului.

Pogorârea Sfântului Duh, anunţată în Vechiul Testament de profeţii mesianici, este denumită “capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos.

Semnificația Rusaliilor creștine mai poate cuprinde următoarele aspecte:

- revărsarea eshatologică a Duhului Sfânt (cf. Ioel 3, 1-5, citat de Petru în cuvântarea sa din Fapte 2)

- încununarea Paștelui lui Hristos, prin revărsarea Duhului asupra apostolilor

- adunarea comunității mesianice, potrivit profețiilor

- deschiderea Bisericii către toate popoarele

- începutul misiunii

 

Denumire

Cuvântul românesc “rusalii” derivă, probabil, indirect, din lat. Rosalia, prin termenul din gr. medie ρουσάλια și sl. rusalija[1].

“Cincizecime” este un calc după gr. πεντηκοστή, “(ziua) a cincizecea”, denumire care arată că sărbătoarea are loc la 50 de zile după Paști. Numărul cincizeci, de la cele cincizeci de zile de la Înviere, mărturisește despre deplinătatea eternă și cerească, fiind de șapte ori câte șapte plus unu.

Peste această sărbătoare s-a suprapus sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh. Denumirea și sărbătoarea rusaliilor a fost împrumutată și de către romani. Când Imperiul Roman a devenit creștin în marea majoritate, această sărbătoare (împreună cu multe altele) au fost creștinate în sensul că au primit o semnificație creștină, suprapusă vechii sărbători, în timp semnificația și motivele inițiale fiind date uitării.

 

Istoricul sărbătorii

Deja Apostolul Pavel acorda importanță acestei sărbători (cf. Fapte 20, 16). Pentru comunitățile creștine care aveau vii înaintea ochilor roadele și mărturiile acestei zile de întemeiere a Bisericii, împreună cu minunile Duhului Sfânt, sărbătorirea anuală a coborârii Duhului Sfânt era de la sine înțeles.

Potrivit informațiilor din Peregrinatio Etheriae, spre sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim, sărbătoarea începea cu o celebrare nocturnă. Dimineața, prima slujbă se ținea pe Golgota, iar a doua pe Sion, locul coborârii Duhului Sfânt. După-amiaza, pe Muntele Măslinilor se ținea o celebrare în amintirea Înălțării Mântuitorului.

La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paști, a doua sărbătoare rezervată botezurilor. De aceea, vigilia și săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei și săptămânii Paștelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic, s-a înlăturat octava, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal.

 

Varia

Întemeierea Bisericii Creștine

Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ție!”. Așa glăsuiește troparul acestui mare praznic al Bisericii Ortodoxe. Conform Bisericii Ortodoxe, acest important eveniment al rusaliilor reprezintă ziua de naștere a Bisericii creștine, întrucât în această zi a luat ființă în chip văzut această instituție divino-umană, întemeiată în chip nevăzut, odată cu jertfa Mântuitorului pe cruce.

La Ierusalim, în cea de-a cinzecea zi de la Învierea Lui Hristos, când Duhul Sfânt a venit în lume şi S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, s-a întemeiat Biserica lui Hristos.

Venirea pe pământ a celei de a treia persoane a Preasfintei Treimi a făcut-o cunoscută însuşi Mântuitorul Iisus Hristos în seara Cinei de Taină: “Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi“. (Ioan 16, 7)

Despre puterea Sfântului Duh, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: “Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că păcatul nu mai poate vătăma sufletul cel acum întărit“.

Iar omul, care cu puţin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat şi mai strălucit decât soarele.

Aceasta învaţă Sfântul Apostol Pavel, când scrie: “Nu vă înşelaţi, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni” (I Corint. VI, 9, 10), arată marele teolog şi Părinte al Bisericii Ioan Gură de Aur.

Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, duminică dimineaţa, în ziua Cincizecimii, în chip de limbi de foc, nu în chip de porumbel ca la Botezul Domnului, spune arhimandritul Ilie Cleopa.

 

Apostolii au grăit în limbile neamurilor

Duminica de astăzi mai este numită și „Duminica Cincizecimii”, întrucât pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli, în Ierusalim, a avut loc în cea de-a cincizecea zi de la Înviere. Sfântul Evanghelist Luca, în „Faptele Apostolilor” (cap. 2), istorisește momentul în care Duhul Sfânt, sub chipul unor limbi de foc, a umplut de darurile sale pe Apostoli, pentru început aceștia căpătând marea putere de a grăi în limbi străine, necunoscute de ei până atunci. Spre mirarea multor oameni aflați în Ierusalim, cei doisprezece au început să facă cunoscută învățătura Mântuitorului către neamuri, în diferite limbi, deși acești ucenici erau știuți de mulți dintre cei prezenți ca fiind evrei simpli, în nici un caz preocupați de învățarea limbilor străine.

 

Ziua Pogorârii Duhului Sfânt

La cincizeci de zile după Învierea Domnului, la sărbătoarea evreiască numită Cincizecimea (cincizeci de zile de la sărbătoarea Ieșirii), în timp ce Apostolii și alți ucenici ai Domnului Iisus Hristos erau adunați împreună în rugăciune în “foișorul cel de sus“, Duhul Sfânt a coborât peste ei sub forma unor „limbi de foc despicate” făcând zgomotul unui vânt puternic și ei au început să vorbească în limbi pe care nu le cunoșteau. În acea vreme, în Ierusalim erau mulți pelerini din diaspora evreiască veniți la sărbătoare care au fost foarte uimiți să îi audă pe acești pescari neinstruiți rostind rugăciuni către Domnul în limbile țărilor lor de departe. Acest eveniment este descris detaliat în Faptele Apostolilor, capitolul 2.

Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (…) Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fapte 2, 1-13).

În Ierusalim se aflau atunci iudei din toate părţile pământului, care trăiau între neamuri: Parţi, mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, romani, aflaţi în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi. Toţi aceşti oameni care vorbeau limba locului din care veneau îi auzeau şi îi înţelegeau pe Sfinţii Apostoli despre faptele minunate ale lui Dumnezeu în limba fiecărui asculător.

Chiar în acel ceas Sfântul Apostol Petru a rostit prima sa predică în faţa mulţimii, mărturisind că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Auzind ei cuvântul lui, au întrebat ce să facă, iar Apostolul Petru le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38).

La cuvântul Apostolului Petru au crezut în Hristos şi s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii de oameni.

Coborârea Sfântului Duh - manuscris din secolul XV - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Coborârea Sfântului Duh – manuscris din secolul XV – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Începerea propovăduirii

Trimiterea Duhului Sfânt peste ucenicii săi o vestise mai demult Mântuitorul: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14.26). Într-adevăr, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, aceștia au devenit „preaînțelepți”, fiind umpluți „de lumina, râvna și toate harurile dumnezeiești” – așa cum prea frumos exprima Patriarhul Justinian. Abia după acest moment, ucenicii Domnului au ieșit în toată lumea, săvârșind minuni, întorcând pe păgâni de la închinarea idolilor, aducând, de la oameni simpli la împărați, pe mulți la dreapta credință. Începutul are loc chiar în această zi a Pogorârii Duhului Sfânt când, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, „ca la trei mii de suflete” au crezut în Hristos, alcătuind prima comunitate a celor care credeau în Hristos.

Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi (dogma despre Treimea dumnezeirii este fundamentală şi are implicaţii asupra întregii învăţături creştine), care a fost dăruit comunităţii apostolice primare, a înzestrat Biserica cu tot ceea ce era necesar organismului creştin: propovăduirea Evangheliei, Sfintele Tainele, harismele, diaconia.

Existenţa istorică şi orice acţiune sacramentală a Bisericii depind acum de invocarea Duhului Sfânt.

După ce Sfinţii Apostoli au primit Duhul Sfânt, trăgând sorţi, s-au dus în toate părţile pământului să vestească Evanghelia mântuirii şi credinţa în Iisus Hristos, începând de la Ierusalim.

Iar prin Sfinţii Apostoli, Duhul Sfânt a fost transmis în lume tuturor celor ce cred în Hristos, prin Sfintele Taine ce se săvârşesc în Biserică de către preoţi şi episcopi.

(†) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) - foto preluat de pe basilica.ro

(†) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt

Biserica Ortodoxă vede Pogorârea Duhului Sfânt ca împlinirea misiunii de propovăduire a Mântuitorului Iisus Hristos și începutul erei mesianice a Împărăției lui Dumnezeu, prezentă în mod mistic în Biserică. În mod tradițional este considerată începutul Bisericii, una Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Pe lângă prăznuirea venirii Duhului Sfânt, se sărbătorește în această zi și revelarea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cântările bisericești slăvesc ultimul act al auto-revelării lui Dumnezeu către lumea creației Sale.

Pentru creștinii ortodocși, sărbătoarea Rusaliilor nu este doar o amintire a unui eveniment istoric. Ea este o sărbătoare a apartenenței credincioșilor la Biserică. Ei au trăit Pogorârea Duhului Sfânt și au primit „pecetea darului Sfântului Duh” prin taina ungerii cu Sfântul Mir.

 

Prăznuirea acestei sărbători

La sărbătoarea Rusaliilor, icoana Sfintei Treimi, cele trei figuri angelice care i-au apărut lui Avraam, este plasată în centrul bisericilor pentru a fi cinstită de credincioși. Această icoană este uneori însoțită de icoana tradițională a Rusaliilor. Bisericile sunt decorate cu flori și frunze verzi care simbolizează că respirația divină a lui Dumnezeu înnoiește toată creația. De asemenea sunt folosite veșminte și acoperăminte verzi.

"Icoana Sfintei Treimi" de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Icoana Sfintei Treimi*” de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În multe parohii, prăznuirea începe în seara de dinaintea sărbătorii cu Vecernia Mare. Utrenia se ține în dimineața sărbătorii, dar nu peste tot, înainte de Sfânta Liturghie.

În ziua de Rusalii se ține Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, dar cu imnuri speciale care înlocuiesc tradiționalele antifoane. Pentru prima dată după Sfintele Paști se cântă imnurile Împărate Ceresc și Am văzut Lumina cea Adevărată, astfel fiind chemat Duhul Sfânt să vină și să rămână (să se sălășluiască) în noi și astfel să fie mărturisit că am primit Duhul cel Ceresc.

Vecernia Mare din seara de Rusalii (Duminica) conține trei rugăciuni lungi la care credincioșii îngenunchează pentru prima dată de la Sfintele Paști. În multe parohii, această slujbă se ține imediat după Liturghie.

 

Sărbătoare legală în România

Începând cu anul 2008, prima și a doua zi de Rusalii au fost declarate zile libere. (cf. Legea nr. 202/2008 – MO 728 din 28.10.2008)

 

Sărbătoare legală în alte țări

Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoare în România, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Țările de Jos, în unele cantoane din Elveția, Madagascar, Norvegia, Senegal, Ungaria, Togo. În Suedia nu mai este zi nelucrătoare din 2006, an în care la 6 iunie (sărbătoare națională suedeză) a devenit zi nelucrătoare.

Nu este zi nelucrătoare în țări cu tradiție catolică: Italia, Brazilia, Irlanda, Spania, Canada, Portugalia, Polonia, Camerun și nici în Bulgaria și Rusia, țări cu tradiție ortodoxă.

 

După Pogorârea Duhului Sfânt

În Biserica Ortodoxă, luni după Pogorârea Duhului Sfânt este Sărbătoarea Sfintei Treimi sau Lunea Duhului Sfânt, iar în prima duminică de după Rusalii este Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Cu toate că începutul anului bisericesc este la 1 septembrie, centrul liturgic al ciclului anual al cultului ortodox este sărbătoarea Sfintelor Paști, precedată de Postul Mare și perioada pregătitoare a postului, urmată de cincizeci de zile de sărbătoare pascală până la sărbătoarea Rusaliilor. Până la începutul următorului Post Mare, duminicile și săptămânile sunt numărate de la Pogorârea Duhului Sfânt. Citirile liturgice și cântările se bazează pe „săptămâni după Rusalii”, așa cum sunt scrise în Octoih, Apostol și în Evangheliar.

 

* Icoana Pogorârii Duhului Sfânt prezintă coborârea Duhului Sfânt peste Biserică. De obicei, este aşezată în centrul bisericilor pentru cinstire, în duminica Rusaliilor.

Compoziţia

Această icoană îi arată pe Apostoli şezând pe scaune, ca pe Muntele Sion, simbolizând astfel prima comunitate a Bisericii, începutul Bisericii Creştine. Ei formează un semicerc care exprimă unitatea Bisericii, Trupul Mistic al Mântuitorului Iisus Hristos. Icoana nu este imaginea unui eveniment istoric, ea simbolizând importanţa acestui eveniment pentru toate timpurile.

La fel ca în multe alte icoane, Apostolii sunt prezentaţi în perspectivă inversă, figurile fiind din ce în ce mai mari cu cât sunt mai în spate. De asemenea, în fundal este desenată clădirea în care ei se află, “încăperea de sus” (foişorul sau tricliniul în care Apostolii se adunaseră).

Teologie

Duhul Sfânt

În partea superioară a icoanei este desenat un alt semicerc din care ies raze. Razele indică spre Apostoli iar “limbi de foc” coboară deasupra fiecăruia, acestea simbolizând Pogorârea Duhului Sfânt.

Iisus Hristos

În mijlocul grupului de Apostoli, este un loc neocupat. Acest loc este al Mântuitorului, capul invizibil al Bisericii. Unele icoane străvechi au în centru un altar, tronul slavei eterne a Mântuitorului, care simbolizează prezenţa Sa invizibilă. În mod categoric, nimeni altcineva nu poate fi pictat aici.

Apostolii

Apostolii stau aşezaţi, spre deosebire de Icoana Înălţării unde ei sunt arătaţi în confuzie. Acesta reprezintă darul Duhului Sfânt, viaţa interioară, a Duhului, darul Lui către Biserică.

Grupul celor Doisprezece Apostoli simbolizează Biserica, nu numai pe cei menţionaţi în cartea Faptele Apostolilor ca fiind împreună cu Apostolii în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. De asemenea, în icoană este reprezentat şi Apostolul Pavel, care ulterior va deveni Apostol al Bisericii şi un mare propovăduitor. La momentul Pogorârii Duhului Sfânt, Apostolul Pavel încă era Saul prigonitorul. Cei patru Evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt pictaţi cu cărţi în mână, cu toate că încă nu îşi scriseseră lucrările. Alţi Apostoli sunt desenaţi cu suluri de pergamente în mână, semnificând autoritatea învăţăturilor date lor de Mântuitorul Iisus Hristos.

Prezenţa Sfântului Pavel şi a celor patru Evanghelişti aminteşte de mulţimea ucenicilor care au fost de faţă la Pogorârea Duhului Sfânt.

Cosmosul (lumea)

În alt semicerc, din partea de jos a icoanei, este reprezentată figura simbolică a unui rege. El este într-un loc întunecat, care reprezintă lumea aceasta învăluită în păcat. Această persoană singură simbolizează lumea întreagă, care înainte de Pogorârea Duhului a fost fără lumina credinţei. El este înclinat în faţă pentru a simboliza bătrâneţea care este consecinţa păcatului lui Adam. Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica aduce lumină lumii întregi prin învăţăturile sale. Uneori, această figură este arătată ieşind în lumină, purtând cu amândouă mâinile o legătură (năframă) cu mai multe pergamente (suluri) care sunt învăţăturile Apostolilor, prin care lumea avea să fie luminată (Dionisie din Furna stabileşte, p. 119, că numărul pergamentelor din năframă este de doisprezece, după numărul Apostolilor, iar în capătul fiecărui sul de pergament se pictează o coroană).

Maica Domnului

Unele reprezentări ale Cincizecimii o includ şi pe Maica Domnului. Interpreţii icoanei Cincizecimii nu sunt de acord asupra validităţii prezenţei Ei în această icoană, întrucât, pe de o parte, Biserica este reprezentată aici de Sfinţii Apostoli, iar pe de altă parte există indicii că Ea ar fi fost totuşi prezentă acolo. Totuşi, ea a fost o vreme inclusă în canonul iconografic al icoanei Cincizecimii, mai ales în Rusia şi Albania.

Monahia Iuliania Socolova consideră că această reprezentare a Maicii Domnului apare în apus, în preajma secolului al X-lea, fiind apoi preluată, târziu (aproximativ sec. XVII) şi în iconografia greacă şi rusă. Dionisie din Furna, în Erminia sa de secol XVIII, nu o menţiona

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgwww.agerpres.ro

cititi mai mult despre Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org

cititi si Predică la Duminica a VIII-a după Paşti – Pogorârea Duhului Sfânt (Cincizecimea sau Rusaliile) – Despre darul vorbirii în limbi – Pr. Ilie Cleopa

(†) Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea (Giotto, Cappella degli Scrovegni)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

 

Înălțarea Domnului este o mare sărbătoare creștină, care comemorează înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, la 40 de zile după Învierea Domnului.

 

Semnificație

Potrivit Faptelor Apostolilor (1, 1-11), Iisus, după Înviere, s-a arătat apostolilor timp de 40 de zile, după care s-a înălțat la cer, de față cu ei.

Semnificația Înălțării nu este legată atât de fenomenul în sine, cât ca expresie a preamăririi cerești a lui Hristos care, ridicat prin Înviere la dreapta lui Dumnezeu, domnește ca Rege. Învingând moartea, Hristos a început un nou mod de viață alături de Dumnezeu, pe care l-a pregătit și aleșilor săi. La izbânda lui ia partea întreaga natură umană (cf. Ef 2, 4-6).

Spiritualitatea Înălțării se întemeiază pe speranță. Creștinii privesc la casa cerească ce-i așteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii noi în care domnește Hristos.

 

Istoric

Înălțarea lui Iisus este amintită în Simbolul Apostolilor și în Crezul niceeano-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era comemorat la Rusalii.

În unele țări din Europa occidentală, dacă Înălțarea nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

 

Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan)

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 - foto preluat de pe  en.wikipedia.org

Christi Himmelfahrt by Gebhard Fugel, c. 1893 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Referințe scripturale

Prima menționare a Înălțării în Sfânta Scriptură se găsește în Evanghelia după Marcu (16:14-19). Descrierea este sumară. Iisus și cei unsprezece ucenici rămași sunt așezați la masă, probabil într-o încăpere din sau pe lângă Ierusalim. Iisus le cere apostolilor Săi să propovăduiască Evanghelia și le spune că cei credincioși vor fi neatinși de otravă, îi vor vindeca pe bolnavi și altele asemenea. După aceste cuvinte finale, Iisus este primit în Rai să stea de-a dreapta Tatălui. Nu este nimic precizat despre perioada de după Înălțare; Marcu, pur și simplu descrie ceea ce s-a întâmplat.

Evanghelia după Luca este și mai succintă în descriere (24:50-51). Iisus îi duce pe cei unsprezece în Betania, nu departe de Ierusalim. În timp ce îi binecuvintează, Iisus se ridică la Cer.

A treia, și cea mai citită, descriere a Înălțării se găsește în Faptele Apostolilor (1:9-12). Timp de patruzeci de zile după Înviere, Iisus continuă să propovăduiască Evanghelia. Iisus și cei unsprezece sunt adunați lângă Muntele Măslinilor), în nord-estul Betaniei. Iisus le spune ucenicilor săi că vor primi puterea Duhului Sfânt și că ei trebuie să ducă mesajul Său în lumea întreagă. Iisus este luat și ridicat de un nor. Unele tradiții spun că a fost luat într-un car de foc, asemănător cu Proorocul Ilie. Doi oameni îmbrăcați în alb le-au apărut ucenicilor și le-au spus că Iisus se va reîntoarce în același mod ca la Înălțare. Ei au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). După acestea, ucenicii s-au reîntors în Ierusalim bucurându-se și rămânând în continuare în Templu.

Evanghelia după Matei se termină la un munte din Galileea, cu Iisus trimițându-i pe ucenici să propovăduiască Evanghelia. Nu se face nici o menționare a Înălțării.

 

Importanță

Înălțarea Domnului prezintă ultimul stadiu al planului lui Dumnezeu privitor la lumea întreagă: unirea deplină cu El Însuși după plecarea fiecăruia dintre noi din lumea aceasta. Conform părintelui George Florovsky, „În Înălțare se găsește scopul și deplinătatea Învierii lui Hristos… și împreună cu Hristos se înalță și firea umană.”

 

Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor)

Înălțarea la Cer a Domnului. Înălțarea Domnului Iisus Hristos este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, prăznuită la patruzeci de zile după Sfintele Paști (și de aceea cade mereu într-o zi de joi). La patruzeci de zile după Înviere, în timp ce îi binecuvânta pe ucenicii Săi (Evanghelia după Luca 24:50-51), Hristos s-a înălțat la Cer, luându-și locul de-a dreapta Tatălui (Evanghelia după Luca 16:19 și Crezului niceo-constantinopolitan) - foto: doxologia.ro

Înălțarea la Cer a Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro

Pe când Mântuitorul se afla împreună cu Ucenicii, mai înainte de Pătimirile Sale, le-a făgăduit venirea Preasfântului Duh, zicând: Este de folos să Mă duc Eu;  că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni (Ioan 16, 7). Şi iarăşi: Când va veni Acela, vă va învăţa pe voi tot adevărul (Ioan 16, 3).

De aceea, după Învierea din morţi, arătându-Se lor timp de patruzeci de zile, nu necontenit, ci din când în când, gustând mâncare înaintea lor şi înfăţişându-le şi mai lămurit Învierea, în cea din urmă zi, făgăduindu-le multe despre cele privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, le-a poruncit lor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să rămână acolo, aşteptând venirea Preasfântului Duh.

Deci le-a poruncit lor să rămână în Ierusalim, ca acolo să se întărească mai întâi propovăduirea Evangheliei, ca nu cumva depărtându-se în locuri străine să poată fi cu uşurinţă defăimaţi; şi pentru că trebuia să se pregătească acolo ca nişte ostaşi, cu armele Duhului, şi aşa să pornească la luptă, pentru propovăduirea Evangheliei.

Iar când a sosit vremea Înălţării, împlinind cuvintele Prorocilor (Cf. Zaharia 14, 4) Mântuitorul i-a dus cu Sine pe Muntele Măslinilor (numit în greceşte Eleon) şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginea lumii, precum şi despre viitoarea Lui Împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că şi ei vor să-L întrebe despre cele ce trebuiau să facă.

Şi de faţă fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate înălţarea la cer. Şi, pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus.

Şi astfel, înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului şi a veşmintelor Lui (cf. Isaia 63, 1-6), S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, îndumnezeind vrajba cea de demult, am fost împăcaţi cu Dumnezeu.

Iar nişte îngeri, în chip de bărbaţi, au stat înaintea Apostolilor, zicând: Bărbaţi galileeni, de ce staţi în mirare, uitându-vă spre cer? Acest Iisus Dumnezeu, pe Care Îl vedeţi cu trup, aşa va vei iarăşi, cu trup adică, dar nu ca mai înainte, în sărăcie şi tăcere, cin înconjurat de îngeri, cu slavă mare, precum Îl vedeţi acum.

Atunci Apostolii, încetând de a mai privi, s-au întors de pe Muntele Măslinilor. Acest munte este foarte aproape de Ierusalim, cam la 2.400 de paşi, adică un drum de sâmbătă, întrucât Moise orânduise în Lege ca numai atâţia paşi să se facă sâmbăta; de altfel, chiar Cortul Mărturiei era departe de tabăra iudeilor, în pustie, numai cu atâţia paşi. De aceea li se îngăduia să meargă sâmbăta acolo, spre a se închina; dar o călătorie mai lungă nu le era îngăduită.

Apostolii, întorcându-se în Ierusalim, s-au urcat în foişorul cel de sus, în care se adunau ei împreună cu femeile mironosiţe şi cu Maica Domnului, stăruind în post şi rugăciune, aşteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinţei, care avea să se împlinească în ziua Cincizecimii.

Cel ce Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Înălțarea Domnului si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org
cititi si Predică la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) – Pr. Ilie Cleopa

Izvorul Tămăduirii

Maica Domnului – Izvorul Tămăduirii

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Izvorul Tămăduirii sau Vinerea Izvorului Tămăduirii este un praznic al Maicii Domnului așezat de Biserica Ortodoxă în Vinerea din Săptămâna luminată, amintind de una din minunile Maicii Domnului. Sărbătoarea datează din a doua jumătate a primului mileniu creștin și este dependentă de data Paștilor. O prăznuire distinctă a icoanei Maicii Domnului-Izvorul Tămăduirii se face pe 4 aprilie.

Sărbătoarea face referire la o vindecare minunată a unui orb ce și-a recăpătat vederea după ce și-a udat fața cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită pe locul unde se găsea acel izvor din porunca împăratului a primit numele de “Izvorul Tămăduirii” și multe minuni au continuat să se petreacă acolo de-a lungul timpului.

În biserici și mănăstiri, după Sfânta Liturghie, în această zi se săvârșește sfințirea mică a apei la fântâni și izvoare, iar în unele părți preoții fac și botezarea generală a caselor credincioșilor, cu agheasma mică.

Izvorul tămăduitor al Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din Istanbul -foto preluat de pe  ro.orthodoxwiki.org

Izvorul tămăduitor al Bisericii „Izvorul Tămăduirii” din Istanbul -foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

În tradiția românească

În această zi, în lăcașurile de cult după Liturghie, se face sfințirea aghesmei mici. În unele locuri există credința ca cei care beau aceasta sunt protejați de boli și duhuri rele pentru un an și se înzdrăvenesc. De asemeni uneori se mai păstrează obiceiul preoților de a merge în aceasta zi la izvoarele de apă pentru a le sfinți și, a le proteja de secare sau de adăpostirea duhurilor rele în preajma lor. De asemeni în unele zone prelații merg și fac stropirea caselor enoriașilor cu agheasma mică.

În tradiția populară, Izvorului Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică din an, deoarece apele sunt zbuciumate și zgomotoase, fiind mai ușor de găsit.

 

Descoperirea Izvorului Tămăduitor

Există două relatări privind descoperirea izvorului tămăduitor de lângă orașul Constantinopol. În orice caz, este probabil ca izvorul, așezat într-un mic crâng și închinat Maicii Domnului, să fi existat și să fi fost cunoscut încă mai de timpuriu decât este indicat în relatări, însă ca el să fi fost înăbușit sau acoperit odată cu creșterea pădurii.

Izvorul Tămăduirii sau Vinerea Izvorului Tămăduirii este un praznic al Maicii Domnului așezat de Biserica Ortodoxă în Vinerea din Săptămâna luminată - foto preluat de pe  ro.orthodoxwiki.org

Izvorul Tămăduirii – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Nichifor Calist

Relatarea cea mai cunoscută îi aparține lui Nichifor Calist Xanthopoulos, ultimul istoric bisericesc de tradiție greacă, care a scris în anii 1320. Potrivit acestei relatări, tradiția izvorului tămăduitor începe cu o minune care s-a petrecut cu un soldat numit Leon Marcellus, viitorul împărat Leon I (457-474).

Pe când Leon era pe drumul spre Constantinopol, se întâlnește în apropiere de Poarta de Aur a orașului cu un orb care îi cere de băut, fiindu-i sete. Leon s-a dus să caute apă, dar nu a găsit. Atunci s-a auzit un glas de femeie care i-a spus că avea să găsească apă în apropiere. Privind în jur, el nu a văzut pe nimeni, și nu a găsit nici apa.

Glasul i-a cerut din nou să caute apă în adâncul pădurii și să-i aducă orbului în pumni din apa tulbure pe care avea s-o găsească, apoi să ungă ochii acestuia cu pământul care îi rămânea în mâini. Glasul i-a mai vestit că acela era locul pe care-l alesese pentru a-l încununa într-o bună zi ca împărat.

Leon a urmat porunca acelui glas, iar orbul și-a recăpătat imediat vederea, iar Leon a înțeles că cea care îi vorbise era Născătoarea de Dumnezeu. După urcarea sa pe tron, a înălțat pe acel loc o mare biserică, iar apa acelui izvor s-a dovedit și mai departe tămăduitoare, săvârșind multe vindecări minunate. De aceea a fost numit „Izvorul Tămăduirii”.

Procesiune la praznicul de Izvorul Tămăduirii 1959 în Arcadia, Grecia - foto preluat de pe  ro.orthodoxwiki.org

Procesiune la praznicul de Izvorul Tămăduirii 1959 în Arcadia, Grecia – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Procopiu

O relatare mai timpurie se regăsește și la marele istoric bizantin Procopiu din Cezareea (cca. 500-565). Potrivit versiunii lui Procopiu, pe când împăratul Iustinian era plecat la vânătoare, a ajuns într-o frumoasă pădure în care a aflat o capelă înconjurată de o mare mulțime de oameni, având împreună cu ei un preot, în fața unui izvor.

Întrebând despre cele ce se petreceau acolo, i s-a spus că acesta era un „izvor minunat”. Atunci împăratul a poruncit ca pe acel loc să fie înălțată o splendidă biserică, folosind materialele rămase de la înălțarea bisericii Sfânta Sofia. Biserica ar fi fost înălțată în ultimii ani ai domniei marelui împărat, cca. 559-560, în apropierea izvorului tămăduitor. După înălțarea acestui sanctuar, poarta orașului situată în afara zidurilor lui Teodosie a început să fie numită Poarta Izvorului.

 

cititi mai mult despre Izvorul Tămăduirii si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

Buna Vestire (25 martie)

Buna Vestire (“Annunciation” – Leonardo da Vinci, 1475-1480) una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98×217 cm

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Buna Vestire este o sărbătoare creștină celebrată în data de 25 martie a fiecărui an în amintirea momentului anunțării Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel că va concepe și va deveni mama lui Iisus din Nazaret.

Cei mai mulți creștini țin această sărbătoare a Bunei Vestiri pe data de 25 martie, nouă luni înainte de Crăciun, când este sărbătorită nașterea lui Iisus (Crăciunul, din latină incarnatione). Conform evangheliei după Luca 1:26, Buna Vestire a avut loc „în a șasea lună” a sarcinii Elizabetei, mama lui Ioan Botezătorul.

Atât tradiția catolică cât și cea ortodoxă suțin că Buna Vestire a avut loc în Nazaret, dar locațiile exacte diferă. În tradiția catolică locul este marcat de Bazilica Bunei Vestiri, iar în tradiția ortodoxă de biserica ortodoxă grecească a Bunei Vestiri.

Buna Vestire reprezintă o temă fundamentală în arta creștină în general, mai ales în arta marianică a bisericii catolice, în mod special în timpul Evului Mediu și al Renașterii.

 

Istoric

O sărbătoare a „Vestirii Nașterii Domnului” se ținea în Răsărit încă din anul 550, la 25 martie. La Roma s-a introdus în sec. al VII-lea.

 

Conținut

Data de 25 martie este la 9 luni înainte de Crăciun (sărbătoarea Nașterii Domnului) și amintește de ziua în care Arhanghelul Gabriel îi vestește Fecioarei Maria că a fost aleasă să devină mama lui Iisus Hristos.

Angel Gabriel's Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Semnificație

Buna Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduințelor și pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviințând, a devenit Născătoare de Dumnezeu.

Uimindu-se de cele petrecute cu Maria, Sfântul Augustin își imaginează că se adresează îngerului, întrebând: „Spune-mi, îngere, de ce s-a petrecut aceasta cu Maria?”. Îngerul îi arată că răspunsul este cuprins chiar în cuvintele salutului: „Bucură-te, cea plină de har!” (cf. Sermo 291, 6). Origen observă că niciodată un asemenea titlu nu a fost dat unei ființe omenești și nu mai apare în niciun alt loc din Sfânta Scriptură (cf. In Lucam 6, 7).

Maria primește cu disponibilitate „valul de iubire” a lui Dumnezeu care se revarsă în ea. Și prin aceasta este o ucenică desăvârșită a Fiului ei, care, în ascultare față de Tatăl, își împlinește libertatea și tocmai astfel își exercită libertatea, ascultând.

 

Astfel, l-a trimis pe acesta, mai înainte cu nouă luni de Naşterea după trup a Fiului, la Sfânta Fecioară Maria, din Nazaret, curată fiind ea şi vrednică de slujirea aceasta. Şi, venind îngerul în cetatea Nazaret, i-a zis: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!” (Luca 1, 28).

Fiind mai mult nedumerită decât înspăimântată, Fecioara Maria se întrebă în taină ce poate să însemne cereasca salutare.

Arhanghelul a înţeles-o şi a liniştit-o, zicând: ,,Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui – Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său şi, împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” (Luca 1, 30-33).

Iar ea a zis: ,,Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Şi, răspunzând, îngerul i-a zis: ,,Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” (Luca 1, 34-37).

La auzul acestor încredinţări, Fecioara Maria primeşte să răspundă chemării lui Dumnezeu şi suspinelor lumii, zicând: ,,Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38).

Şi, zicând acestea Fecioara, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a zămislit, ca prunc omenesc, prin venirea Duhului Sfânt, în pântecele Preacuratei, iar îngerul s-a făcut nevăzut.

 

Prăznuirea Buneivestiri

De obicei, sărbătoarea Bunei Vestiri cade în Postul mare, dar, cu toate acestea, este o zi de bucurie. Astfel, postul este mai puțin aspru în această zi, fiind admis consumul de pește.

Dacă sărbătoarea este într-o zi obișnuită a postului, Sfânta Liturghie poate fi făcută seara, împreună cu Vecernia. Când se întâmplă acest lucru, sunt respectate regulile de post ale Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite. Sfânta Liturghie a Bunei Vestiri este singura slujire a Liturghiei Euharistice a Sfântului Ioan Gură de Aur permisă într-o zi de peste săptămână în Postul Mare.

Dacă Buna Vestire cade în aceeași zi cu cea de Paști, sărbătoarea rezultată se numește Kyriopascha și este sărbătorită după o rânduială aparte. Această suprapunere nu mai apare în bisericile care urmează calendarul iulian revizuit.

Buna Vestire (25 martie) - foto preluat de pe basilica.ro

Buna Vestire (25 martie) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Tradiția greacă

Multe persoane aleg această zi ca zi de pelerinaj în insula Tinos în cinstea Maicii Domnului. Mii de pelerini asaltează docurile și străzile orașului ca să viziteze Biserica din Evangelistria (Tinos, Grecia) care adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Descoperită într-o viziune, a fost găsită îngropată într-un câmp în 1823, iar biserica a fost construită ca să o adăpostească. Pelerinii aduc daruri și bijuterii pe care le donează bisericii. În 15 august (Adormirea Maicii Domnului) și în 25 martie, icoana este purtată prin oraș într-o procesiune măreață.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro
cititi mai mult despre Buna Vestire si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia (9 martie)

Sfinții. 40 de mucenici din Sevastia, icoană din Creta (Philotheos Scoufos, cca. 1665)

foto preluat de pe inpip.gr
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; crestinortodox.ro

 

Sfinții 40 de mucenici din Sevastia au fost un grup de patruzeci de ostași romani care au pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin zdrobirea oaselor și apoi arderea trupurilor, în anul 320. Prăznuirea celor 40 de Sfinți Mucenici în Biserica Ortodoxă se face la 9 martie.

 

Martiriul

Sevastia (în greacă Σεβάστεια, cunoscut și ca Sebaste) era o veche localitate din Armenia antică (astăzi Sivas, în Turcia). Aici se afla în acel timp Legiunea a XII-a Fulminata („Legio duodecima Fulminata”), a cărei garnizoană se afla la Melitene, în Asia Mică.

Cei patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei erau soldați creștini, aflați în slujba împăratului roman păgân Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor. Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri. În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei. Unul din cei patruzeci a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un alt soldat. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele. Trupurile lor au fost arse, iar cenușa și oasele aruncate în lac.

Dupa trei zile, Sfinții Mucenici s-au arătat episcopului Petre, cerându-i să-i scoată din apă. Creștinii au scos rămășițele și le-au îngropat cu mare cinste.

Numele celor patruzeci de Sfinți Mucenici, așa cum s-au păstrat în scrierile creștine timpurii, sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

 

Moaște

Moaștele celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei sunt răspândite la diverse mănăstiri și biserici din spațiul ortodox.

Osemintele celor 40 de mucenici din Sevastia, câte au mai rămas în urma arderii, au fost găsite în prima jumătate a secolului al V-lea de Sfânta și drept-credincioasa Pulcheria Împărăteasa, fiica împăratului Arcadie și sora împăratului Teodosie al II-lea, într-o capelă subterană aflată în afara zidurilor Constantinopolului, acolo unde fusese odinioară casa și grădina unei diaconițe numite Eusebia și deasupra căreia se construise o biserică mai nouă și mai mare.

Părticele din sfintele moaște ale celor patruzeci de mucenici se găsesc și la Mănăstirea Antim din București.

 

Tradiții

Sărbătoarea creștină a Sfinților 40 de mucenici din Sevastia, suprapunându-se peste începerea anului agricol tradițional, a generat o sărbătoare tradițională românească: Mucenicii sau Măcinicii. În această zi, se trece la curățenia gospodăriei, dându-se foc gunoaielor strânse numai cu foc adus din casă, pentru a aduce căldura din casă și afară. În credința populară în ziua mucenicilor se încheie „zilele babelor”, zilele capricioase ale îngemănării iernii cu primăvara, lăsând loc „zilelor moșilor”, zile calde. De aceea, în această zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, rămase din timpurile păgâne, cum ar fi: lovirea pământului cu bâte sau maiuri, rostind descântece, pentru ca să iasă căldura și să intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

În ziua mucenicilor, în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, iar gospodinele fac, în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți „mucenici” sau „sfințișori”. În Moldova, aceștia au forma cifrei 8, o stilizare a formei umane, și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă. În Muntenia și în Dobrogea, se păstrează aceeași formă antropomorfică a cifrei 8, dar mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici.

Amintirea Sfinților 40 de mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu – bobul de grâu zdrobit este simbolul morții, dulciuri – ele amintesc bucuria biruinței, și condimente, mai ales scorțișoară – simbol al suferințelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinișoare scufundate într-o compoziție de aspectul apei înghețate, amintind lacul în care au murit ostașii credincioși, ele se consumă în familie și se împart la vecini. Înțelesul adânc și mișcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinței profunde a strămoșilor noștri și a puterii lor de creație artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morții și bucuria învierii cu Cristos, între suferința trecătoare și coroana biruinței ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit.

Mai există și obiceiul (discutabil) ca bărbații să bea 40 de pahare de vin în cinstea celor 40 de Sfinți Mucenici.

cititi mai mult despre Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.robasilica.ro; en.wikipedia.org
cititi si:
- Predică la Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia – Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Reteta pentru mucenici

foto: adevarul.ro

foto: adevarul.ro

Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi. In Moldova, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca. In Dobrogea si Muntenia, mucenicii sunt mai mici si sunt fierti in apa cu zahar, cu scortisoara si nuca, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici. Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame faina; 120 ml apa calda si sare.

Este indicat ca in seara de 8 martie sa se faca o coca din care se modeleaza mucenicii. Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi. Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina. Peste mucenici se presara de asemenea faina.

In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar.

Mucenicii se pun in apa, numai dupa ce aceasta a dat in clocot. E important sa punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coaja de lamaie si atunci cand mucenicii incep sa fiarba se adauga zaharul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierti, atunci cand acestia se ridica la suprafata.

Se servesc cu miez de nuca si cu praf de scortisoara.

 

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgcrestinortodox.ro

Sfântul Proroc Ioan Botezătorul (†36 d.Hr)

John the Baptist Preaching in the Wilderness by Anton Raphael Mengs, 1760

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Botezătorul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan, uneori Yoḥanan ben Zaḫariya, Ioan fiul lui Zaharia) este una din figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus; este numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți din femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți (având nu mai puțin de 3 sărbători dedicate lui).

 

Nașterea

Un înger îi vestește lui Zaharia

Evanghelia după Luca relatează că, în zilele lui Irod Antipa, împăratul Iudeii, un înger îl anunță pe dreptul Zaharia, preot din tată-n fiu și înaintat în vârstă, pe când era în Templul Domnului pentru tămâiere, că rugăciunea sa a fost ascultată: Elisabeta, stearpă și înaintată ei în vârstă, descendentă din preoți, va naște un copil al cărui nume trebuia să fie Ioan. Îngerul îl vestește pe Zaharia astfel:

El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.
Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umplea de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale.

El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.
Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.(Lc1.14-17)

Lui Zaharia nu-i vine să creadă iar îngerul- continuă evanghelia- îl pedepsește făcându-l mut până în ziua în care urmau să se adeverească acestea. Peste un timp Elisabeta, nevasta sa rămâne însărcinată și se ține ascunsă cinci luni.

 

Fecioara Maria vine la Elisabeta

Evanghelistul Luca relatează cum îngerul Gavriil o anunță pe fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rudenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună. Maria se scoală chiar în zilele acelea și pleacă în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda unde locuiau Zaharia și Elisabeta. Intră în casa lui Zaharia și urează de bine Elisabetei. Atunci, continuă evanghelistul, pruncul Ioan săltă de bucurie în pântece și Elisabeta se umple de Duh Sfânt, strigând cu glas tare că fecioara Maria și rodul pântecelui ei sunt binecuvântați. Maria stă cu Elisabeta cam trei luni, după care pleacă acasă.

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 ianuarie) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Primirea numelui de Ioan

Evanghelia lui Luca” istorisește cum Elisabeta naște un fiu, iar vecinii și rudele ei care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur, și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut va fi Ioan. Ei îi spun Elizabetei că nimeni din rubedeniile ei nu poartă acest nume și îl întreabă apoi și pe Zaharia iar acesta scrie pe o tăbliță același lucru (numele pe care i-l spusese îngerul). Și toți se minunară căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre nume. În clipa aceea, continuă evanghelia lui Luca, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i -a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii, se vorbea despre toate aceste lucruri. Toți cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?”. Zaharia , tatăl lui, umplându-se de Duh Sfânt, începe să proorocească despre Iisus iar despre Ioan astfel:

Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui,

și să dai poporului Său cunoștința mîntuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; -

datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne -a cercetat Soarele care răsare din înălțime,

ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul și în umbra morții, și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!(Lc1.76-79)

 

Adolescența și tinerețea

John the Baptist (right) with child Jesus, painting by Bartolomé Esteban Perez Murillo – foto: en.wikipedia.org

Copilul creștea și se întărea în duh, continuă Luca, și pleacă în pustie, unde rămâne până în ziua arătării lui către Israel.

 

Maturitatea

Botezul pocăinței

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto: ro.wikipedia.org

Predicile și le începe în deșertul Iudeii, în al 15-lea an de domnie a împăratului roman Tiberiu. La acea dată Ponțiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele lui, era cârmuitor al Ituriei iar arhierei erau Ana și Caiafa. El îi îndemna pe oameni să se pocăiască: ,,Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape“, iar aceștia, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan.

Botezul său era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, relatează evangheliile. Ioan Botezătorul venise să dea poporului cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui grație îndurării lui Dumnezeu, spune evanghelistul Luca.

 

Ioan cere pocăință adevărată

The Preaching of St. John the Baptist by Pieter Bruegel the Elder – foto: en.wikipedia.org

Evanghelistul Matei arată cum, văzând că mulți din farisei și saduchei vin să primească botezul lui, Ioan îi mustră și îi avertizează că pocăința lor trebuie să fie adevărată, sinceră, cu roadă vrednică de aceasta. Dar cînd a văzut pe mulți din Farisei și din Saduchei că vin să primească botezul lui, le -a zis:

Pui de năpîrci, cine v’a învățat să fugiți de mînia viitoare?
Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră.
Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ,Avem ca tată pe Avraam!` Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.
Cît despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decît mine, și eu nu sînt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfînt și cu foc.
Acela Își are lopata în mînă, Își va curăți cu desăvîrșire aria, și Își va strînge grîul în grînar; dar pleava o va arde într’un foc care nu se stinge.(Mat3.7-12)

 

Botezul lui Iisus

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evangheliile relatează cum Ioan Botezătorul îl botează și pe Iisus care vine la el pentru a împlini planul lui Dumnezeu, moment în care Duhul Sfânt se pogoară asupra lui Iisus ca un porumbel, acesta fiind recunoscut ca Fiu bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul îl recunoaște pe Iisus ca fiind mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, care era înaintea lui, pe care l-a făcut cunoscut, și care va boteza cu Duh Sfânt, relatează evanghelia lui Ioan. Acestui moment îi urmează ispitirea lui Iisus.

 

Milă și corectitudine

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Botezătorul - foto preluat de pe basilica.ro

Ioan îndemna noroadele să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare, arată evanghelistul Luca, vameșilor le spunea să nu ceară nimic peste ceea ce le-a fost poruncit să ia iar ostașilor romani să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu lefurile lor.

 

Ioan, neclintit și auster

St. John the Baptist Preaching, c. 1665, by Mattia Preti – foto: en.wikipedia.org

Ioan este tipul auster care a plecat în pustie unde a stat până în ziua arătării lui către Israel, care refuza pâinea și băutura, în aceeași măsură respins de mai-marii poporului ca și Iisus, care mânca pâine și bea vin.

El avea îmbrăcăminte din păr de cămilă (deci foarte aspră), cu cingătoare de piele și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.

În Evanghelia lui Matei, Iisus afirmă că Ioan Botezătorul nu este nici o trestie clătinată de vânt, nici un om îmbrăcat în haine moi, indicând astfel caracterul neclintit și auster al predicatorului.

 

Pregătitor și vestitor al Domnului

Saint Jean Baptiste – foto: icones-grecques.com

Ioan Botezătorul este un prooroc și mai mult decât un prooroc, fiind chemat „prooroc al Celui Prea Înalt”. Astfel el vestește venirea lui Hristos căruia, așa cum mărturisesc evangheliile, nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintelor.

Pe de altă parte el a fost un sol care a pregătit calea Domnului, așa cum ne încredințează evangheliile, întorcând oamenii spre inocență („întorcând inimile părinților spre copii”) și înțelepciune („și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților”).

El este cel mai mare dintre cei născuți dintre femei și totuși inferior oricărui locuitor al împărăției cerurilor, așa cum spune Iisus. De la el încolo împărăția cerurilor se ia cu asalt.

 

Iisus și Ioan, mirele și prietenul mirelui

Înaintea aruncării lui Ioan în temniță, evanghelistul Ioan relatează cum între ucenicii lui Ioan și un iudeu s-a iscat o neînțelegere în privința curățirii, datorat faptului că și Iisus începuse să boteze. Ioan le spune că el este prietenul mirelui (mireasa fiind Biserica) care stă și-l ascultă și se bucură foarte mult când aude glasul acestuia, iar bucuria sa este deplină; că el trebuie să se micșoreze în timp ce Hristos trebuie să crească, că Iisus vine din cer, în timp ce el e pământean, că Iisus grăiește cuvintele Tatălui fiind plin de Duhul Sfânt care nu se dă cu măsură și că cel care crede în Fiul va avea viață veșnică în timp ce cel ce nu ascultă de Fiul va rămâne cu „mânia lui Dumnezeu” peste el.

 

Atitudinea față de Ioan

Evanghelia lui Luca relatează cum pe când învăța Iisus norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii și l-au întrebat cine i-a dat puterea de a face lucrurile pe care le face. Iisus le-a spus că le va spune dacă vor răspunde întâi la întrebarea: „botezul lui Ioan este din cer sau de la oameni?” Ei au început să cugete între ei că dacă vor zice că e din cer vor fi întrebați de ce nu l-au ascultat, iar dacă vor zice că e de la oameni, tot norodul îi va ucide cu pietre, fiind încredințat că Ioan era un prooroc. Și au spus atunci că nu știu. Iisus le-a răspuns atunci- continuă Luca- că nici el nu le va zice de la cine a primit puterea de a face ceea ce face. Apoi le spune o pildă cu un om care avea doi feciori și îi zice primului să se ducă în vie iar acesta îi spune că nu se duce, dar îi pare rău și se duce, iar cel de-al doilea îi zice că se duce dar nu se duce până la urmă. Apoi îi întreabă pe preoți, bătrâni și farisei care este cel care a făcut voia Tatălui. Ei îi răspund că primul iar Iisus le zice că vameșii și curvele merg înaintea lor în împărăția lui Dumnezeu căci ei nu l-au crezut pe Ioan, care a venit la ei umblând în calea neprihănirii, pe când vameșii și curvele au făcut-o. În plus, încheie evanghelistul Matei relatarea- măcar că au văzut lucrul acesta, ei nu s-au căit nici după aceea ca să-l creadă.

 

Irod, mustrat de Ioan

Ioan îl critică virulent pe Irod Antipa, pe care îl învinuiește că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață. Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire să descoperi goliciunea nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui, fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși. De asemenea, Ioan îl mustră pe Irod și pentru toate relele pe care le făcuse, relatează evanghelistul Luca. Irod îl întemnițase pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare, arată evanghelistul Matei, la fel și Irodiada, așa cum ne încredințează evanghelistul Marcu. Irod se temea însă de norod pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc și se temea și de el căci știa că este bărbat drept și sfânt, relatează Marcu. Același evanghelist arată ca uneori Irod îl ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere.

 

Moartea

Totuși, când Irod își prăznuia ziua dând un ospăț boierilor săi, mai-marilor oștii și fruntașilor Galileii, fata Irodiadei a intrat la ospăț, a jucat, și a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Împăratul a zis fetei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da.” Apoi a adăugat cu jurământ: „Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea.” Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe maică-sa ce să ceară iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale, și de ochii celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Ucenicii au ridicat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt.

Scena decapitării lui Ioan Botezătorul este descrisă în “Noul Testament” (Marcu, cap.6, 17-29), constituind tema a numeroase tablouri.

Salome with the Head of John the Baptist by Caravaggio, National Gallery, London, c. 1607–10 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Salome with the Head of John the Baptist by Caravaggio, National Gallery, London, c. 1607–10 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Faima lui Ioan

Faima lui Ioan Botezătorul era așa de mare, relatează evangheliștii Matei și Marcu, încât Irod ajunge să creadă că Iisus este, de fapt, Ioan Botezătorul înviat din morți care face minuni. Credința era răspândită și printre evrei, după cum se vede atunci când Iisus îi întreabă pe ucenici cine zic mulțimile că este el.

 

După moarte

Trupul lui Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susținătorii săi în localitatea Sebastia (azi în Cisiordnia), unde ar fi fost îngropat. Împăratul roman anticreștin Iulian Apostatul (360-363) ar fi ars rămășițele lui Ioan Botezătorul, împrăștiindu-i cenușa. Capul ar fi fost salvat și dus la Alexandria (Egipt), apoi la Constantinopol (Turcia), de unde a fost dus în provincia Poitou (Franța) de către regele francon Pippin al III-lea (715-768). Din trup ar mai fi rămas nearse numai un braț și un deget.

 

Cinstirea Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica creștină îl cinstește pe Sfântul Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana numită Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie: nașterea sa, (sărbătoarea numită Drăgaica sau Sânzienele), 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan ca botezător al Domnului și 29 august- tăierea capului Sf. Ioan- zi de post și rugăciune.

Anual, la data de 24 iunie, se celebrează în lumea creștină nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, o mare excepție făcută acestuia, întrucât sfinții și martirii sunt comemorați în ziua morții lor, ca zi a nașterii lor în Împărăția Cerurilor.

 

Evocarea figurii sale în artele plastice, în muzică și în literatură

ntâlnirea dintre Mântuitorul Isus Cristos si Sfântul Ioan Botezatorul la o vârstă fragedă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intâlnirea dintre Mântuitorul Isus Cristos si Sfântul Ioan Botezatorul la o vârstă fragedă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ultima operă importantă a lui Leonardo da Vinci, pictată cu trei ani înainte de moartea artistului, îl reprezintă pe Ioan Botezătorul. Pentru amănunte vezi: Ioan Botezătorul (tablou de Leonardo da Vinci).

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descoperiri recente

În 2010, în podeaua unei biserici bulgare de pe insula Sf. Ivan (Sveti Ivan) au fost descoperite niște oseminte care, după ce au fost datate cu carbon-14, s-au dovedit că aparțin primului secol d.Hr. Cercetătorii de la Universitatea Oxford au tras concluzia că acestea aparțin lui Ioan Botezătorul deși nu pot dovedi cu certitudine acest lucru.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ioan Botezatorul si pe ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org