Articole

Ioan Botezătorul (7 ianuarie)

John the Baptist Preaching in the Wilderness by Anton Raphael Mengs, 1760

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Botezătorul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan, uneori Yoḥanan ben Zaḫariya, Ioan fiul lui Zaharia) este una din figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus; este numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți din femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți (având nu mai puțin de 3 sărbători dedicate lui).

 

Nașterea

Un înger îi vestește lui Zaharia

Evanghelia după Luca relatează că, în zilele lui Irod Antipa, împăratul Iudeii, un înger îl anunță pe dreptul Zaharia, preot din tată-n fiu și înaintat în vârstă, pe când era în Templul Domnului pentru tămâiere, că rugăciunea sa a fost ascultată: Elisabeta, stearpă și înaintată ei în vârstă, descendentă din preoți, va naște un copil al cărui nume trebuia să fie Ioan. Îngerul îl vestește pe Zaharia astfel:

El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.
Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umplea de Duhul Sfînt încă din pîntecele maicii sale.

El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.
Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii, și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.(Lc1.14-17)

Lui Zaharia nu-i vine să creadă iar îngerul- continuă evanghelia- îl pedepsește făcându-l mut până în ziua în care urmau să se adeverească acestea. Peste un timp Elisabeta, nevasta sa rămâne însărcinată și se ține ascunsă cinci luni.

 

Fecioara Maria vine la Elisabeta

Evanghelistul Luca relatează cum îngerul Gavriil o anunță pe fecioara Maria că îl va naște pe Iisus, dar și că Elisabeta, rudenia ei, va zămisli un fiu căci este însărcinată în a șasea lună. Maria se scoală chiar în zilele acelea și pleacă în grabă spre munți, spre cetatea lui Iuda unde locuiau Zaharia și Elisabeta. Intră în casa lui Zaharia și urează de bine Elisabetei. Atunci, continuă evanghelistul, pruncul Ioan săltă de bucurie în pântece și Elisabeta se umple de Duh Sfânt, strigând cu glas tare că fecioara Maria și rodul pântecelui ei sunt binecuvântați. Maria stă cu Elisabeta cam trei luni, după care pleacă acasă.

 

Primirea numelui de Ioan

Evanghelia lui Luca” istorisește cum Elisabeta naște un fiu, iar vecinii și rudele ei care auziseră că Domnul a arătat mare îndurare față de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur, și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său, dar Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut va fi Ioan. Ei îi spun Elizabetei că nimeni din rubedeniile ei nu poartă acest nume și îl întreabă apoi și pe Zaharia iar acesta scrie pe o tăbliță același lucru (numele pe care i-l spusese îngerul). Și toți se minunară căci nu se înțeleseseră unul cu altul despre nume. În clipa aceea, continuă evanghelia lui Luca, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i -a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii, se vorbea despre toate aceste lucruri. Toți cei ce le auzeau, le păstrau în inima lor, și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?”. Zaharia , tatăl lui, umplându-se de Duh Sfânt, începe să proorocească despre Iisus iar despre Ioan astfel:

Și tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui,

și să dai poporului Său cunoștința mîntuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; -

datorită marei îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne -a cercetat Soarele care răsare din înălțime,

ca să lumineze pe cei ce zac în întunerecul și în umbra morții, și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!(Lc1.76-79)

 

Adolescența și tinerețea

John the Baptist (right) with child Jesus, painting by Bartolomé Esteban Perez Murillo – foto: en.wikipedia.org

Copilul creștea și se întărea în duh, continuă Luca, și pleacă în pustie, unde rămâne până în ziua arătării lui către Israel.

 

Maturitatea

Botezul pocăinței

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto: ro.wikipedia.org

Predicile și le începe în deșertul Iudeii, în al 15-lea an de domnie a împăratului roman Tiberiu. La acea dată Ponțiu Pilat era procurator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele lui, era cârmuitor al Ituriei iar arhierei erau Ana și Caiafa. El îi îndemna pe oameni să se pocăiască: ,,Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape“, iar aceștia, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan.

Botezul său era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor, relatează evangheliile. Ioan Botezătorul venise să dea poporului cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui grație îndurării lui Dumnezeu, spune evanghelistul Luca.

 

Ioan cere pocăință adevărată

The Preaching of St. John the Baptist by Pieter Bruegel the Elder – foto: en.wikipedia.org

Evanghelistul Matei arată cum, văzând că mulți din farisei și saduchei vin să primească botezul lui, Ioan îi mustră și îi avertizează că pocăința lor trebuie să fie adevărată, sinceră, cu roadă vrednică de aceasta. Dar cînd a văzut pe mulți din Farisei și din Saduchei că vin să primească botezul lui, le -a zis:

Pui de năpîrci, cine v’a învățat să fugiți de mînia viitoare?
Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră.
Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ,Avem ca tată pe Avraam!` Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.
Cît despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decît mine, și eu nu sînt vrednic să-I duc încălțămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfînt și cu foc.
Acela Își are lopata în mînă, Își va curăți cu desăvîrșire aria, și Își va strînge grîul în grînar; dar pleava o va arde într’un foc care nu se stinge.(Mat3.7-12)

 

Botezul lui Iisus

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evangheliile relatează cum Ioan Botezătorul îl botează și pe Iisus care vine la el pentru a împlini planul lui Dumnezeu, moment în care Duhul Sfânt se pogoară asupra lui Iisus ca un porumbel, acesta fiind recunoscut ca Fiu bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul îl recunoaște pe Iisus ca fiind mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, care era înaintea lui, pe care l-a făcut cunoscut, și care va boteza cu Duh Sfânt, relatează evanghelia lui Ioan. Acestui moment îi urmează ispitirea lui Iisus.

 

Milă și corectitudine

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Botezătorul - foto preluat de pe basilica.ro

Ioan îndemna noroadele să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare, arată evanghelistul Luca, vameșilor le spunea să nu ceară nimic peste ceea ce le-a fost poruncit să ia iar ostașilor romani să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu lefurile lor.

 

Ioan, neclintit și auster

St. John the Baptist Preaching, c. 1665, by Mattia Preti – foto: en.wikipedia.org

Ioan este tipul auster care a plecat în pustie unde a stat până în ziua arătării lui către Israel, care refuza pâinea și băutura, în aceeași măsură respins de mai-marii poporului ca și Iisus, care mânca pâine și bea vin.

El avea îmbrăcăminte din păr de cămilă (deci foarte aspră), cu cingătoare de piele și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.

În Evanghelia lui Matei, Iisus afirmă că Ioan Botezătorul nu este nici o trestie clătinată de vânt, nici un om îmbrăcat în haine moi, indicând astfel caracterul neclintit și auster al predicatorului.

 

Pregătitor și vestitor al Domnului

Saint Jean Baptiste – foto: icones-grecques.com

Ioan Botezătorul este un prooroc și mai mult decât un prooroc, fiind chemat „prooroc al Celui Prea Înalt”. Astfel el vestește venirea lui Hristos căruia, așa cum mărturisesc evangheliile, nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintelor.

Pe de altă parte el a fost un sol care a pregătit calea Domnului, așa cum ne încredințează evangheliile, întorcând oamenii spre inocență („întorcând inimile părinților spre copii”) și înțelepciune („și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților”).

El este cel mai mare dintre cei născuți dintre femei și totuși inferior oricărui locuitor al împărăției cerurilor, așa cum spune Iisus. De la el încolo împărăția cerurilor se ia cu asalt.

 

Iisus și Ioan, mirele și prietenul mirelui

Înaintea aruncării lui Ioan în temniță, evanghelistul Ioan relatează cum între ucenicii lui Ioan și un iudeu s-a iscat o neînțelegere în privința curățirii, datorat faptului că și Iisus începuse să boteze. Ioan le spune că el este prietenul mirelui (mireasa fiind Biserica) care stă și-l ascultă și se bucură foarte mult când aude glasul acestuia, iar bucuria sa este deplină; că el trebuie să se micșoreze în timp ce Hristos trebuie să crească, că Iisus vine din cer, în timp ce el e pământean, că Iisus grăiește cuvintele Tatălui fiind plin de Duhul Sfânt care nu se dă cu măsură și că cel care crede în Fiul va avea viață veșnică în timp ce cel ce nu ascultă de Fiul va rămâne cu „mânia lui Dumnezeu” peste el.

 

Atitudinea față de Ioan

Evanghelia lui Luca relatează cum pe când învăța Iisus norodul în Templu și propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoții cei mai de seamă și cărturarii, cu bătrânii și l-au întrebat cine i-a dat puterea de a face lucrurile pe care le face. Iisus le-a spus că le va spune dacă vor răspunde întâi la întrebarea: „botezul lui Ioan este din cer sau de la oameni?” Ei au început să cugete între ei că dacă vor zice că e din cer vor fi întrebați de ce nu l-au ascultat, iar dacă vor zice că e de la oameni, tot norodul îi va ucide cu pietre, fiind încredințat că Ioan era un prooroc. Și au spus atunci că nu știu. Iisus le-a răspuns atunci- continuă Luca- că nici el nu le va zice de la cine a primit puterea de a face ceea ce face. Apoi le spune o pildă cu un om care avea doi feciori și îi zice primului să se ducă în vie iar acesta îi spune că nu se duce, dar îi pare rău și se duce, iar cel de-al doilea îi zice că se duce dar nu se duce până la urmă. Apoi îi întreabă pe preoți, bătrâni și farisei care este cel care a făcut voia Tatălui. Ei îi răspund că primul iar Iisus le zice că vameșii și curvele merg înaintea lor în împărăția lui Dumnezeu căci ei nu l-au crezut pe Ioan, care a venit la ei umblând în calea neprihănirii, pe când vameșii și curvele au făcut-o. În plus, încheie evanghelistul Matei relatarea- măcar că au văzut lucrul acesta, ei nu s-au căit nici după aceea ca să-l creadă.

 

Irod, mustrat de Ioan

Ioan îl critică virulent pe Irod Antipa, pe care îl învinuiește că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață. Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire să descoperi goliciunea nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui, fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși. De asemenea, Ioan îl mustră pe Irod și pentru toate relele pe care le făcuse, relatează evanghelistul Luca. Irod îl întemnițase pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare, arată evanghelistul Matei, la fel și Irodiada, așa cum ne încredințează evanghelistul Marcu. Irod se temea însă de norod pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc și se temea și de el căci știa că este bărbat drept și sfânt, relatează Marcu. Același evanghelist arată ca uneori Irod îl ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere.

 

Moartea

Totuși, când Irod își prăznuia ziua dând un ospăț boierilor săi, mai-marilor oștii și fruntașilor Galileii, fata Irodiadei a intrat la ospăț, a jucat, și a plăcut lui Irod și oaspeților lui. Împăratul a zis fetei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da.” Apoi a adăugat cu jurământ: „Ori ce-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea.” Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe maică-sa ce să ceară iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul. Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale, și de ochii celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Ucenicii au ridicat trupul lui Ioan și l-au pus în mormânt.

Scena decapitării lui Ioan Botezătorul este descrisă în “Noul Testament” (Marcu, cap.6, 17-29), constituind tema a numeroase tablouri.

Salome with the Head of John the Baptist by Caravaggio, National Gallery, London, c. 1607–10 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Salome with the Head of John the Baptist by Caravaggio, National Gallery, London, c. 1607–10 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Faima lui Ioan

Faima lui Ioan Botezătorul era așa de mare, relatează evangheliștii Matei și Marcu, încât Irod ajunge să creadă că Iisus este, de fapt, Ioan Botezătorul înviat din morți care face minuni. Credința era răspândită și printre evrei, după cum se vede atunci când Iisus îi întreabă pe ucenici cine zic mulțimile că este el.

 

După moarte

Trupul lui Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susținătorii săi în localitatea Sebastia (azi în Cisiordnia), unde ar fi fost îngropat. Împăratul roman anticreștin Iulian Apostatul (360-363) ar fi ars rămășițele lui Ioan Botezătorul, împrăștiindu-i cenușa. Capul ar fi fost salvat și dus la Alexandria (Egipt), apoi la Constantinopol (Turcia), de unde a fost dus în provincia Poitou (Franța) de către regele francon Pippin al III-lea (715-768). Din trup ar mai fi rămas nearse numai un braț și un deget.

 

Cinstirea Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica creștină îl cinstește pe Sfântul Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana numită Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor. În calendarul ortodox are mai multe zile de pomenire: 24 iunie: nașterea sa, (sărbătoarea numită Drăgaica sau Sânzienele), 7 ianuarie, ziua Sfântului Ioan ca botezător al Domnului și 29 august- tăierea capului Sf. Ioan- zi de post și rugăciune.

Anual, la data de 24 iunie, se celebrează în lumea creștină nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, o mare excepție făcută acestuia, întrucât sfinții și martirii sunt comemorați în ziua morții lor, ca zi a nașterii lor în Împărăția Cerurilor.

 

Evocarea figurii sale în artele plastice, în muzică și în literatură

ntâlnirea dintre Mântuitorul Isus Cristos si Sfântul Ioan Botezatorul la o vârstă fragedă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intâlnirea dintre Mântuitorul Isus Cristos si Sfântul Ioan Botezatorul la o vârstă fragedă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ultima operă importantă a lui Leonardo da Vinci, pictată cu trei ani înainte de moartea artistului, îl reprezintă pe Ioan Botezătorul. Pentru amănunte vezi: Ioan Botezătorul (tablou de Leonardo da Vinci).

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descoperiri recente

În 2010, în podeaua unei biserici bulgare de pe insula Sf. Ivan (Sveti Ivan) au fost descoperite niște oseminte care, după ce au fost datate cu carbon-14, s-au dovedit că aparțin primului secol d.Hr. Cercetătorii de la Universitatea Oxford au tras concluzia că acestea aparțin lui Ioan Botezătorul deși nu pot dovedi cu certitudine acest lucru.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ioan Botezatorul si pe ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

(†) Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare) (6 ianuarie)

Ioan botezându-l pe Iisus în Iordan, pictură de Piero della Francesca, 1449

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Boboteaza sau Epifania este sărbătorită la 6 ianuarie de către Biserica ortodoxă și catolică. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului. În grecește, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin “Arătarea Domnului“, adică a Sfintei Treimi.

Creștinii occidentali comemorează în primul rând (dar nu numai) vizita magilor la nașterea Pruncului Iisus și astfel manifestarea fizică a lui Iisus către Neamuri. Ortodocșii comemorează botezul lui Iisus în râul Iordan, văzută ca o manifestare către lume a Fiului lui Dumnezeu (Arătarea Domnului).

Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Tradiția

Biblia îl menționează pe Ioan Botezătorul, considerat de creștini ca înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care ar fi propovăduit venirea acestuia, îndemnând pe iudei la pocăință. Îmbrăcămintea pustnicului Ioan era foarte simplă, făcută din blană de cămilă; el purta o cingătoare de piele împrejurul mijlocului și se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică. Icoanele au păstrat de-a lungul timpului această imagine, înfățișându-ni-l pe Botezător cu părul și barba lungi. Considerându-l proroc, locuitorii din Ierusalim și din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele și mai ales pentru a fi botezați de el în râul Iordan.

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Botezătorul, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan le cerea, înainte de a-i boteza, să-și spovedească păcatele și să se pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în tradiția creștină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Despre „cel ce va veni după el”, Ioan spunea că acela este mult mai mare și mai puternic decât el.

Evanghelia relatează că și Iisus a venit din Galileea, pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-l, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce spăla păcatul lumii”. Conform acestei relatări, ieșind din apa Iordanului, Iisus ar fi spus „cerurile s-au deschis și duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel și venind peste el. Și glas din ceruri zicând : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Matei, 3: 16-17).

Boboteaza este deci una dintre cele mai importante sărbători ale anului pentru creștini. De obicei, în această perioadă este foarte frig în România, de aceea este des folosită expresia „gerul Bobotezei”.

 

În tradiția românească

În localitățile așezate pe malul unui râu, pe malul Dunării sau pe țărmul mării, se obișnuiește că preotul, cu ocazia slujbei care se face acum, să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar înghețată, după care sar câțiva flacăi curajoși pentru a o aduce înapoi. În toate bisericile ortodoxe, preoții fac agheasmă (apă sfințită), cu care “botează” apele, oamenii, animalele și casele. Înainte de regimul comunist, această datină exista și la București, Patriarhul coborând Calea Victoriei de la Palatul regal până la Dâmbovița, unde pocăiții, îmbrăcați în halaturi albe, se aruncau în apa înghețată pentru a o ridica.

Această tradiție face parte din multe altele în legatură cu Boboteaza, încărcate de practici magice și obiceiuri agrare preluate în creștinism din tradițiile anterioare, precum fertilitatea, purificarea, cinstirea apei și a focului. Boboteaza este astfel și o sărbătoare dedicată purificării naturii, și mai ales a apelor, de forțele răului. Acum se colindă, se prevestește cum va fi vremea în noul an, sau cum va fi recolta. Se crede că în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobișnuite. Peste obiceiurile creștine ortodoxe de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote. Toate acestea au în general un rol de curățire și de îndepărtare a răului. Tradiția ortodoxă cere ca acum să se mănânce piftie și grâu fiert și să se bea vin roșu.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Botezul Domnului si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.roen.wikipedia.org

Vasile cel Mare (329/330 – 379)

Vasile cel Mare (329/330 – 379)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.

 

Viața și activitatea

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz („Teologul”). Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi) - (Icon of St. Basil the Great from the St. Sophia Cathedral of Kiev) foto preluat de pe en.wikipedia.org

Icon of St. Basil the Great from the
St. Sophia Cathedral of Kiev – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp, Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto“, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Vasile cel Mare (329/330 – 379) si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.robasilica.roen.wikipedia.org

Sfântul Ştefan (27 decembrie)

Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Ştefan (greacă: Στέφανος, Stephanos ; latină: Stephanus, însemnând Coroană de flori sau Încununat, de multe ori dat ca un titlu mai degrabă decât ca un nume) (n. 1 – d. 34/35) după Noul Testament a fost Arhidiacon iudeu (evreu) din Ierusalim care a fost primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim. Potrivit Noului Testament, Sfântul Ştefan a fost unul dintre cei şapte bărbaţi ”plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, aleşi de către apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi. Ştefan a fost unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau pretutindeni şi care au asistat direct la faptele sale. Fiind ales să îi conducă pe diaconi, Sfântul Ştefan a fost numit Arhidiacon.

Întrucât, în Biserica primară, rolul diaconului era unul mult mai important decât în zilele noastre, Sfântul Ştefan a intrat rapid în atenţia fariseilor, care erau nemulţumiţi de faptul că el predica public învăţăturile lui Iisus. La scurtă vreme după începerea misiunii sale de diacon, el a fost adus în faţa Sinedriului, pentru a fi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Întrebat de acelaşi Caiafa care îl judecase pe Iisus cum răspunde acuzării, Sfântul Ştefan a ţinut o lungă cuvântare, acuzându-i, la rândul său, pe cei ce îi doreau pieirea: “Cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Sfântul Ştefan a fost găsit vinovat de blasfemie şi condamnat la moarte prin lapidare. După pronunţarea sentinţei, conform Noului Testament, el a avut o teofanie, spunând: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu“. El a fost dus înafara cetăţii, unde a fost ucis cu pietre, devenind primul martir – primul ucis pentru că mărturisise credinţa în Iisus. Urmând exemplul acestuia, în clipa morţii el cere iertare pentru cei ce îl ucid. Conform Noului Testament şi tradiţiei creştine, printre cei ce l-au judecat şi care au asistat la uciderea lui s-a aflat şi Saul, convertit ulterior la creştinism, cel ce avea să devină Sfântul Pavel.

Mormântul Sfântului Ştefan a fost descoperit în anul 415. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius (d. 258) în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma.

 

Sărbători

Sfântul Ştefan diaconul este sărbătorit de creştinii romano-catolici, anglicani, reformaţi, evanghelici şi unitarieni pe 26 decembrie, iar de cei ortodocşi şi greco-catolici pe 27 decembrie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan si pe: ro.orthodoxwiki.orgen.wikipedia.org; doxologia.ro

(†) Nașterea Domnului (Crăciunul) (25 decembrie)

“Adorarea Magilor”, pictură de Gerard van Honthorst (1622)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Nașterea Domnului, Nașterea lui Iisus sau denumită pe scurt Nașterea se referă la descrierea nașterii lui Iisus Hristos așa cum apare în Evanghelia după Luca și cea după Matei și uneori la descrierea din unele texte apocrife.

Angel Gabriel's Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 - foto: en.wikipedia.org

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto: en.wikipedia.org

Evanghelia canonică a lui Luca cât și cea a lui Matei descriu pe Iisus ca fiind născut în Betleem, Iudeea din mamă fecioară. În relatarea din Evanghelia după Luca, Iosif și Maria călătoresc de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, iar Iisus este născut acolo și pus într-o iesle. Îngeri apar și declară că Iisus este un salvator al întregii omeniri și păstorii vin ca să-l adore. În relatarea lui Matei, magii urmează o stea până la Betleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Regele Irod ordonă masacrul tuturor băieților din Betleem care au mai puțin de doi ani, dar familia lui Iisus fuge în Egipt, iar mai târziu se restabilește în Nazaret.

Nașterea Domnului sau popular Crăciunul este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale bisericilor de rit bizantin, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. Totuși nu există nici o dovada biblică că Iisus s-ar fi născut pe data de 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian), deoarece Biblia nu menționează data nașterii lui Iisus.

Unele culte cum ar fi cele neoprotestante, nu sărbătoresc Nașterea Domnului sau Crăciunul susținând că nu există nici o dovadă biblică că Iisus s-ar fi născut pe această dată și că, din contra există dovezi care arată că Iisus nu s-a născut pe această dată.

 

Originea obiceiurilor de Crăciun

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 - foto: en.wikipedia.org

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 – foto: en.wikipedia.org

1. Sărbătorirea nașterii lui Isus.Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgân.“ (The World Book Encyclopedia)

2. Ziua de 25 decembrie. Nu există nicio dovadă că Iisus s-a născut în această zi. După cât se pare, conducătorii religioși au ales data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă.

3. Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun. O enciclopedie afirmă: „Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumânări” (The Encyclopedia Americana). Potrivit unei alte enciclopedii, „orice fel de muncă era întreruptă“ în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

4. Luminile de Crăciun. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, ,,europenii își împodobeau locuințele cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde“ pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

5. Vâscul și laurul.Druizii (preoții celților) atribuiau vâscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucât simboliza întoarcerea soarelui.“ (The Encyclopedia Americana)

6. Pomul de Crăciun.Cultul arborelui era larg răspândit în rândul europenilor păgâni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.“ Cultul arborelui s-a păstrat până în zilele noastre prin obiceiul „de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă“ (Encyclopædia Britannica).

 

Semnificație

În teologia creștină, Nașterea lui Iisus se referă la Întruparea lui Isus ca al doilea Adam ca împlinire a voinței divine a lui Dumnezeu, dezlegarea daunelor cauzate de căderea primului om, Adam. Reprezentarea artistică a Nașterii Domnului a fost un subiect major pentru artiștii creștini din secolul al IV-lea. Începând cu secolul al XIII-lea, Scena Nașterii a subliniat umilința lui Iisus și a promovat o imagine diferită de simbolistica timpurie ca “Domnul și Stăpân“, afectând abordările de bază ale evanghelizării pastorale creștine

 

Data nașterii

Medieval miniature painting of the Nativity by the Master of Vyšší Brod, c. 1350 - foto: en.wikipedia.org

Medieval miniature painting of the Nativity by the Master of Vyšší Brod, c. 1350 – foto: en.wikipedia.org

Iată ce se spune într-o enciclopedie: „Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ține la 25 decembrie este destul de obscur, dar în general se crede că această zi a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se țineau în preajma solstițiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a se celebra “renașterea soarelui”. Saturnaliile romane (o sărbătoare dedicată lui Saturn, zeul agriculturii, și forței reînnoite a soarelui) se țineau tot în acea perioadă și se consideră că unele obiceiuri de Crăciun își au rădăcinile în această sărbătoare păgână antică“. — The Encyclopedia Americana (1977), vol. VI, p. 666.

O altă lucrare declară: „Data nașterii lui Cristos nu se cunoaște. Evangheliile nu indică nici ziua, nici luna acesteia. Potrivit ipotezei lui H. Usener, care este acceptată în prezent de cei mai mulți erudiți, data nașterii lui Cristos a fost fixată la solstițiul de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian, 6 ianuarie în cel egiptean), pentru că în această zi, în care soarele își începe drumul înapoi spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua nașterii soarelui invincibil). La 25 decembrie 274, Aurelian a proclamat zeul-soare drept principalul zeu protector al imperiului și i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat ființă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor la Roma“. — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. III, p. 656.

Cercetători moderni, cum ar fi E. P. Sanders, Geza Vermes și Marcus Borg consideră narațiunile privind nașterea lui Isus ca fiind non-istorice, argumentând că există contradicții între ele. Pe de altă parte, cercetătorul biblic Mark D. Roberts încearcă să găsească o relatare armonizată a nașterii lui Iisus, susținând că orice contradicție poate fi reconciliată. Mulți cercetători biblici consideră discuția privind istoricitatea ca fiind secundară, având în vedere că evangheliile au fost scrise în primul rând ca documente teologice și nu ca relatări istorice.

 

Nu s-a născut iarna

Turmele de oi. Păstorii trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lângă turmele lor (Luca 2:8). O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începând cu săptămâna dinaintea Paștelui [sfârșitul lunii martie] până la jumătatea lunii noiembrie. Apoi adaugă: Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într-o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe câmp (Daily Life in the Time of Jesus).

 

Nașterea lui Iisus, Hristosul

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun - foto: doxologia.ro

Naşterea Domnului – foto: doxologia.ro

La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) și S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.

Conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, Iisus, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peșteră săracă. Dreptul Iosif și Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoțită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peșteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).

Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit și „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-și turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut și a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri.

De ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4–500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).

De ce S-a născut Hristos într-o peșteră? Peștera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină și în temnița iadului dar și în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli și al păcatului.

Hristos S-a născut noaptea și în peșteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului.

S-a născut în miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Deși tradiția vorbește despre trei magi care au venit și s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Nașterii Sale (sau, în Tradiția Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbește despre mai mulți înțelepți care au venit și I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor și nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii sau înțelepții au adus Pruncului daruri: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.

"Adorația magilor" (Sandro Botticelli, 1475) - foto: ro.wikipedia.org

“Adorația magilor” (Sandro Botticelli, 1475) – foto: ro.wikipedia.org

Deși sărbătorim Nașterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulți teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Nașterii Domnului și că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstițiului. Însă nu este întâmplătoare așezarea sărbătorii Nașterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până și păgânii intuiau importanța și greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua crește și noaptea scade. Și la fel de semnificativ este faptul că, după unii Părinți, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica!

Sfânta Scriptură vorbește despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morți (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinții Săi ucenici și Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Nașterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.

 

Sărbătorirea Praznicului

Nativity of Jesus, by Botticelli - foto: en.wikipedia.org

Nativity of Jesus, by Botticelli – foto: en.wikipedia.org

Postul Crăciunului

Pregătirea începe cu un post de patruzeci de zile ce precede praznicul. Acest post se numește al Crăciunului, sau Advent sau Așteptare, după cum era numit în vechime și până în prezent în unele comunități. Pentru credincioși este un timp al curățirii sufletești și trupești pentru intrarea și părtășia în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Iisus Hristos, similar pregătirii prin post pentru Învierea Domnului.

Începutul postului pe 15 noiembrie nu e marcat liturgic de nici un imn special, însă șase zile mai târziu, de Intrarea Maicii Domnului în biserică, auzim prima anunțare din irmoasele Canonului Crăciunului „Hristos Se naște! Slăviți-L!”

Perioada aceasta mai include alte zile pregătitoare ce anunță apropierea Crăciunului: Sf. Andrei pe 30 noiembrie; Sf. Nicolae pe 6 decembrie; Sf. Spiridon pe 12 decembrie; Duminica Sfinților Strămoși, penultima dinaintea Crăciunului; și Duminica Strămoșilor după Trup de dinaintea Crăciunului.

Din 20 decembrie începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului. Există aici asemănări liturgice cu Săptămâna Patimilor de dinaintea Paștilor. Biserica Ortodoxă privește nașterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om și a sa mântuire.

 

Ajunul Crăciunului

În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărătești și se săvârșește Vesperoliturghia Sf. Vasile cel Mare (Liturghia de seară). La toate aceste slujbe sunt citite profeții din Vechiul Testament despre Nașterea Domnului.

 

Slujba de Priveghere

Privegherea de seară a Nașterii Domnului începe cu Pavecernița Mare, deoarece Vecernia s-a slujit deja cu Liturghia Sf. Vasile. La Pavecerniță se cântă troparul și condacul praznical precum și imnuri speciale de slăvire a nașterii Mântuitorului. La aceasta se adaugă rugăciuni speciale de cereri stăruitoare și de binecuvântare a celor cinci pâini, a grâului, vinului și untdelemnului. Credincioșii consumă apoi pâinea binecuvântată și înmuiată în vin, și sunt unși cu acest untdelemn. Partea aceasta a privegherii, săvârșită la toate praznicele mari, se numește Litia (cuvânt de origine slavonă) sau artoklasia, care în limba greacă înseamnă frângerea pâinii.

Rânduiala Utreniei este cea a unui praznic mare. Aici, pentru prima dată, se cântă în întregime Canonul Nașterii Domnului, iar credincioșii cinstesc Icoana Nașterii Domnului.

 

Liturghia de Crăciun

În încheierea prăznuirii stă Liturghia din ziua Nașterii Domnului. Aceasta începe cu stihuri speciale din psalmi aleși (109/110, 110/111 și 111/112) care înlocuiesc cele trei antifoane obișnuite. Troparul și Condacul praznical marchează vohodul (intrarea) cu Evanghelia. Stihul baptismal „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Galateni 3,27) înlocuiește încă o dată imnul Trisaghion, „Sfinte Dumnezeule”. Pericopa apostolică e cea de la Galateni 4,4-7, iar cea evanghelică e relatarea cunoscută a Nașterii Domnului de la Matei 2,1-12. Liturghia continuă apoi obișnuit, singura excepție fiind înlocuirea Axionului („Cuvine-se cu adevărat”) cu irmosul de la cântarea a 9-a a Canonului Nașterii „Taină minunată și neobișnuită văd”.

 

Douăsprezece zile de Crăciun

A doua zi de sărbătoare marchează începutul a două două zile de prăznuire închinate Maicii Domnului. Prima, pe 26 decembrie, este a Soborului Născătoarei de Dumnezeu. Îmbinând imnuri ale Nașterii cu cele ale Maicii lui Dumnezeu, Biserica arată către Fecioara Maria ca înlesnitoarea care a îngăduit Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi pe 27 decembrie, pomenim și pe Sf. Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan.

În Duminica de după Nașterea Domnului pomenim pe Sf. Apostol Iacov, ruda Domnului, pe regele David și pe Dreptul Iosif.

Într-a opta zi a Nașterii e Tăierea Împrejur a Domnului.

Perioada de bucurie a Crăciunului se întinde până la Arătarea Domnului, perioadă în care postul și îngenuncherea în biserică sunt oprite, cu excepția unei singure zi, Ajunul Bobotezei. De la Crăciun și până la Bobotează, creștinii ortodocși din unele părți se salută cu cuvintele: „Hristos Se naște!” iar răspunsul este: „Slăviți-L!

 

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă Ție !”
(Troparul Nașterii Domnului — glas 4)

Condac (Glasul al 3-lea)

„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slăvesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”

 

Crăciunul în tradiția românească

Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

 

Credință și legende

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

 

Colindele de Crăciun

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii — câte trei, ca cei trei magi — merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

 

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.

 

Etimologie

Pentru lingviști, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din „creatio”/ „creationem”, care înseamnă „creațiune, naștere”. Alții susțin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.

Dicționarul etimolog român al lui Alexandru Ciorănescu (Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966) aduce clarificări și argumente importante pentru a susține că numele de „Crăciun” vine de la etimonul latin creātiōnem luat cu semnificația de „copil”.

„Crăciún (crăciúnuri), s. n. — Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvânt ca nume de botez și de familie, iar mai târziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.”
(Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimolog român, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958–1966)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

(†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalimde Giotto

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (în latină Praesentatio Beatae Mariae Virginis) este o sărbătoare închinată Fecioarei Maria, celebrată în Biserica Catolică și în Bisericile Ortodoxe la data de 21 noiembrie.

 

Tradiții precreștine

Ovidenia, obrejania sau vovidenia (termen ce provine din slavonă, în care „văvedenie” înseamnă intrare) este vechea denumire a sărbătorii din calendarul ortodox, corespunzătoare cu Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, prăznuită pe 21 noiembrie, în săptămâna de după începutul postului Crăciunului.[1]

Sărbătoarea Ovideniei s-a suprapus pe ritualurile precreștine deschizătoare de iarnă, marcate de puterea luminii, a focului, a vederii și a viziunii. În folclor se îmbină numeroase tradiții păgâne, precum cele care susțin că în noaptea respectivă comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, iar fetele „văd” chipul ursitului în fântână, la lumina albă a unei lumânări. Oamenii de la țară petreceau noaptea cu lumină, lumânări și focuri aprinse și făceau previziuni asupra vremii și rodului noului an. Exista superstiția conform căreia în această noapte vrăjitoarele ar „vedea cel mai bine”, motiv pentru care fac farmece, descântă, ghicesc viitorul. De Ovidenie femeile dădeau de pomană „lumină de veci”, pe motiv că lumânarea din această zi, dată de sufletul morților, mai ales pentru cei morți fără lumânare, dar și pentru cei vii, nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.

Sărbătoarea de Ovidenie marca împreună cu Filipii de toamnă, Noaptea strigoilor, Sântandrei (Sfântul Andrei) și Sânnicoară (Moș Nicolae, Sfântul Nicolae) perioada de sfârșit de noiembrie și început de decembrie, un scenariu ritual de înnoire a timpului.

 

Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie - foto preluat de pe basilica.ro

Intrarea Maicii Domnului în Biserică – foto preluat de pe basilica.ro

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie.

În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.

Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea. Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu.

 

Istoric

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții și drepții Ioachim și Ana sunt părinții Maicii Domnului, bunicii lui Iisus Hristos. Prăznuirea lor are loc în 9 septembrie, a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, iar adormirea Sfintei Ana se prăznuiește în 25 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro

Încă din cele mai vechi timpuri Biserica a sărbătorit praznicul Aducerii Maicii Domnului la Templu, după cum arată tradiția creștină din Palestina, care spune că împărăteasa Elena (prăznuită la 21 mai) a zidit o biserică închinată acestei sărbători a Maicii Domnului chiar în templul din Ierusalim.

Sfântul Grigorie al Nissei, în secolul al IV-lea, menționează această sărbătoare.

Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendarul universal al Bisericii în secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian I (527-565), o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”. Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident.

Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.

Odovania praznicului se face pe 25 noiembrie.

 

Sărbătorirea zilei

În seara de dinaintea sărbătorii, la Vecernie se citesc trei texte profetice din Vechiul Testament care sunt considerate a trimite la Maica Domnului, pentru că ea va deveni templul viu al lui Dumnezeu. La fiecare citire se spune „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic.” (Ieșirea 40,1-5, 9-10, 16, 34-35; III Regi 7,51; 8,1, 3-4, 6-7, 9-11; și Iezechiel 43,27-44).

În dimineața sărbătorii se slujește utrenia, la care se citește de la Luca 1,39-49, 56 – pericopa vizitei pe care Maica Domnului o face lui Elisabeta după Bunavestire. Această evanghelia este citită la toate sărbătorile Maicii Domnului și include Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Începând cu această zi se cântă, la canoanele de la utrenie, catavasiile Nașterii Domnului, semnificând pentru cei credincioși încă o etapă în apropierea și înainte-prăznuirea Crăciunului.

În ziua sărbătorii se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Citirea Apostolului este din Evrei 9,1-7, și vorbește despre tabernacolul Vechiului Legământ. Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite una după alta; această citire este aceeași pentru toate sărbătorile Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: „Binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl urmează!

 

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie - foto preluat de pe doxologia.ro

Intrarea Maicii Domnului în Biserică – foto preluat de pe doxologia.ro

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvântul. Chemând toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfânta Ana, era de neam arhieresc; şi aducând şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Despre aceasta mărturisesc Sfinţii Părinţi cei de demult. Astfel, Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: “Chemaţi fiice evreice curate, să ia făclii aprinse“. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: “Făgăduinţele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, şi am chemat preoţi, şi pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucuraţi-vă împreună cu mine toţi, că m-am arătat astăzi şi maică şi înainte povăţuitoare, dând pe fiica mea, nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc“.

Iar pentru podoabă cea împărătească a dumnezeieştii prunce, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăieşte aşa: “Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare“. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstită şi slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.

Ajungând în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducând într-însa pe “Biserica” lui Dumnezeu cea însufleţită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumânări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfântului Tarasie, Arhiepiscopul cetăţii lui Constantin, care povesteşte că Sfânta Ana ar fi grăit aşa: “Purtaţi, fecioare, făclii şi călătoriţi înaintea mea şi înaintea dumnezeieştii copile“. Iar sfinţii ei născători, luând de mâini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blândeţe şi cu cinste o duceau între dânşii.

Toată mulţimea rudeniilor, vecinilor şi cunoscuţilor urma cu veselie, ţinând făclii în mâini şi înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfântul Teofilact scrie aşa: “A uitat fiica casa părinţilor săi şi se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumuseţea ei, şi se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă“. Apoi toţi lăudau ieşirea ei, toate rudeniile, vecinii şi câţi erau în legătura dragostei, urmau părinţilor ei. Părinţii se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maică, iar copilele şi fecioarele mergeau înaintea dumnezeieştii copile, purtând făclii, şi erau ca un şir de stele care strălucesc împreună cu luna.
cititi continuarea pe doxologia.ro

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org si ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro
cititi despre Intrarea în biserică a Maicii Domnului si pe basilica.ro
cititi si
Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)

Postul Crăciunului (15 noiembrie – 24 decembrie)

“Adoration of the Shepherds” by Gerard van Honthorst, 1622

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Postul Crăciunului sau Postul Nașterii Domnului, numit și Postul Sfântului Martin ori Postul Ignatului sau Advent este o perioadă precedentă Crăciunului. Această variază de la patru la șase săptămâni aproximativ, în funcție de rit și loc.

Conform tradiției stabilite cu timpul în Biserică, Postului Crăciunului este de asprime mijlocie, fiind un post al bucuriei. De aceea, pe lângă abținerea de la mâncărurile „de dulce” și alte renunțări, Biserica propune un program liturgic în care un loc special îl ocupă colindele tradiționale.

Una din cele mai importante sărbători din perioada Postului Crăciunului este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Sfinţii trei tineri în cuptorul de foc - celebrată în timpul Postului Naşterii Domnului - în semn de recunoaştere a darurilor dobândite prin post. Icoană din sec. al XV-lea secol, Şcoala de la Novgorod - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii trei tineri în cuptorul de foc – celebrată în timpul Postului Naşterii Domnului – în semn de recunoaştere a darurilor dobândite prin post. Icoană din sec. al XV-lea secol, Şcoala de la Novgorod – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Postul Crăciunului 

Postul Crăciunului sau Postul Nașterii Domnului  a fost rânduit de Biserică pentru a-i pregăti pe credincioși spre cuviincioasa întâmpinare și serbare a marelui praznic al nașterii cu trup a Mântuitorului Iisus Hristos. El aduce aminte creștinilor de patriarhii și drepții din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post și rugăciune, în așteptarea și cu nădejdea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Acest post începe în 15 noiembrie și se încheie în ajunul praznicului, pe 24 decembrie.

 

Istoric

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun - foto: doxologia.ro

Crăciunul sau Naşterea Domnului* – foto: doxologia.ro

Ca vechime, cele dintâi mențiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit “postul din luna a zecea“. Dar la început, creștinii nu posteau toți în același fel și același număr de zile. Așa, de exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Sinodul local din Constantinopol, ținut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Hrisoverghi) a uniformizat durata postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie (pomenirea Sf. Apostol Filip și a sfântului ierarh Grigorie Palama); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie, inclusiv.

 

Sensul Postului Crăciunului

Nativity of Jesus, by Botticelli – foto: en.wikipedia.org

După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot așa și creștinii, postind 40 de zile, își curățesc sufletele și trupurile și se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat și născut din Sfânta Fecioară. După alți tâlcuitori ai cultului, postul Nașterii mai simbolizează și noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.

 

Felul de postire

Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto: en.wikipedia.org

Ca fel de postire de bucate, postul Nașterii Domnului este de asprime mijlocie – ca și al Postul Sfinților Apostoli -, mai puțin riguros decât Postul Mare, având multe dezlegări la pește, ulei și vin.

După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX (circa 3-4 P.M.), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (afară de răstimpul dintre 20-25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marțea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, în acest caz, se dezleagă la untdelemn și vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Dacă se întâmplă miercuri și vineri un sfânt cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin. Dezlegare la pește se dă de asemenea la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi ar cădea.

Zilele de prăznuire a unor sfinți cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă, în care este dezlegare la pește sunt:

- 16 noiembrie – Sf. Apostol și Evanghelist Matei

- 20 noiembrie – Sf. Grigorie Decapolitul

- 21 noiembrie – Intrarea Maicii Domnului în Biserică

- 25 noiembrie – Sf. Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria

- 30 noiembrie – Sf. Apostol Andrei (cel Întâi chemat)

- 4 decembrie – Sf. muceniță Varvara

- 5 decembrie – Sf. Cuvios Sava cel Sfințit

- 6 decembrie – Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor

- 7 decembrie – Sf. Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș

- 9 decembrie – Zămislirea Maicii Domnului

- 12 decembrie – Sf. Spiridon al Trimitundei

- 13 decembrie – Sf. Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei

- 18 decembrie – Sf. Cuvios Daniil Sihastrul

- 20 decembrie – Sf. Ignatie Teoforul

Ultima zi a postului Nașterii (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până la Ceasul IX (cca. orele 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului lui Daniel și al celor trei tineri în Babilon (Daniel I, 5, 8-16). În unele părți se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nașterea Domnului. Această ajunare amintește totodată postul ținut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creștin și apoi prima împărtășire, la liturghia săvârșită atunci în acest scop (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care în prezent se săvârșește dimineața).

 

Rânduieli liturgice specifice

Nativity at Night, by Geertgen tot Sint Jans, c. 1490 – foto: en.wikipedia.org

În timpul Postului Crăciunului începând cu data de 21 noiembrie se introduc în cadrul slujbei Utreniei Catavasiile Nașterii Domnului, care se cântă până în data de 30 decembrie inclusiv. În această perioadă a Postului Crăciunului la Ceasuri și Pavecerniță nu se cântă stihirile și nici troparele, ci toate sunt rostite. Dacă Ajunul Crăciunului cade sâmbăta sau duminica, slujba Ceasurilor Împărătești se mută în vinerea dinainte, această zi devenind aliturgică. De asemenea, dacă Ajunul Crăciunului cade în zilele de luni până vineri se va oficia în această zi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare urmând ca în ziua praznicului să se săvârșească Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, pe când dacă ajunul va fi sâmbăta sau duminica, în ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua Crăciunului, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia.

 

Crăciunul sau Naşterea Domnului este sărbătoarea creştină a naşterii după trup a Domnului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (sau praznice împărăteşti) a Bisericilor Ortodoxe, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul este de asemenea sărbătoare legală şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi despre Postul Crăciunului si pe en.wikipedia.org

†) Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri (8 noiembrie)

Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi al tuturor cereştilor puteri

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Arhanghelii sunt numiți marii purtători de vești bune, ei fiind cei care au vestit-o lumii pe cea mai mare și mai slăvită dintre acestea. Slujirea lor (după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul) constă în descoperirile făcute profeților, cunoașterea și înțelegerea voii lui Dumnezeu pe care o primesc de la îngerii celor mai înalte Cete și pe care le vestesc celor mai mici, anume Îngerii, iar prin aceștia, oamenilor. Sfântul Grigorie Dialogul spune că arhanghelii îi întăresc pe oameni în credință, luminându-le mințile cu lumina înțelegerii Evangheliei și descoperindu-le adâncile taine ale credinței.

 

Cine sunt ei?

După cum se arată în toată cartea Sfântului Prooroc Iezechiel (se poate face o comparație și cu Cartea Apocalipsei), cei dintâi patru arhangheli (Mihail, Gavriil, Rafail și Uriil) sunt cei ce stau în cele patru colțuri ale Marelui Tron al lui Dumnezeu (Ma’aseh Merkabah). Împreună cu ele stau cele patru făpturi cu șase aripi (Ayyot), cei patru Heruvimi – cei cu ochi mulți, cu patru aripi, patru brațe și patru fețe, precum și cele patru Roți (Ophannim) cele cu ochi mulți sau Vânturile (Duhurile) de furtună (Galgallim), pe care creștinii, (după exemplul marelui Pavel apostolul și al ilustrului său ucenic, sfântul Dionisie Areopagitul) le numesc Tronuri. Acești patru arhangheli sunt cei care au păzit cele patru armate ale poporului lui Israel în sălbăticie: la Nord, la Sud, la Răsărit și la Apus. Ei sunt îngerii celor patru vânturi, după cuvântul Scripturii care zice : “[Tu ești] Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Psalm 103, 5).

Rabinii din vechime au legat întotdeauna pe cei șapte arhangheli cu cele șapte planete cunoscute (Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus și Saturn; iar Sfinţii Părinţi au gândit și învățat întotdeauna că Dumnezeu guvernează Universul cu ajutorul Oștilor Cerești. Există trei liste cu numele celor șapte arhangheli (ireductibile una la cealaltă). Prima vine din Cartea lui Enoh (acceptată drept carte canonică de Biserica Ortodoxă Etiopiană, aceasta fiind ea însăși reprezentativă pentru poziția Comuniunii Bisericilor Orientale). A doua listă provine din Tradiţia Bisericii Ortodoxe (calcedoniană) și coincide, din motive necunoscute, cu cea recunoscută de gnostici, o străveche erezie). În sfârșit, cea de a treia ne vine de la mari Părinți ai Bisericii precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie Teologul. În toate aceste liste, numele primilor patru arhangheli sunt aceleași: Mihail, Gavriil, Rafail și Uriil. Următoarele trei nume sunt, în funcție de lista folosită, astfel:

1. După Cartea lui Enoh (tradiția iudaică și cea orientală ortodoxă): Raguil; Sarachiil sau Saraqail; (Je)Re(h)miil sau (Je)Ra(h)miil;

2. După tradiția ortodoxă răsăriteană: Varahiil; Salatiil; (Je)Gudiil sau (Je)Hudiil;

3. După tradiția occidentală: (H)Anail sau (H)Aniil; Jophiil sau Cassiil; Zedekiil sau Sachiil.

Explicația și traducerea tuturor numelor se găsește mai jos. Însă tradiția orientală și ea răsăriteană ortodoxă au în comun numele încă unui arhanghel, anume cel de-al șaselea, numit Selafiil (Salatiil sau Sarachiil). De asemenea, este important de remarcat că ultimii trei arhangheli din tradiția răsăriteană reprezintă cele trei forme sau tipuri de rugăciune: de laudă, de cerere și de mulțumire. De asemeni, Zadkiel sau (S/)Zedekiel este unul din purtătorii de stindard (împreună cu Zophiel/Jophiel) care îl urmează îndeaproape pe Arhanghelul Mihail atunci când acesta intră în luptă, în fruntea oștilor cerești.

 

Înţelesurile numelor arhanghelilor

- Mihail: “Acela care este ca Dumnezeu” sau “Cine este cel care e ca Dumnezeu?” (Daniel 10,13; 12,1; Epistola Sfântului Apostol Iuda v. 9; Apocalipsa 12,7-8).

- Gavriil: “Omul (puternic al) lui Dumnezeu” sau “Dumnezeu este puternic”(“Puterea lui Dumnezeu”) ( Daniel 8,16; 9,21; Luca 1,19-26). Este numit și Djibril sau Jibril.

- Rafail:Dumnezeu vindecă” (“Vindecare de la Dumnezeu”) (Tobit3,17; 12,15). Numit și Israfel.

- Uriil:Lumina sau Focul lui Dumnezeu” (III Ezdra 4,1?). Numit și Sariil, Suriil sau Muriil.

- Selafiil:Porunca, Vestitorul sau Rugăciunea lui Dumnezeu“, întrucât porunca și rugăciunea sunt cele două moduri de comunicare: una descendentă, cealaltă ascendentă. Mai este numit și Salatiil, Selatiil, Serafiil, Sarachiil, Saraqail, Zarachiil, Zerachiil, sau Zahariil.

- Iehudiil:Mărirea, Lauda sau Slăvirea lui Dumnezeu.” Mai este numit și Gudiil sau Iegudiil.

- Varahiil:Binecuvântare sau Binecuvântări de la Dumnezeu“. Numit și Barahiel sau Varahiel.

- Raguil:Prieten al lui Dumnezeu” Numit și Raziil, care înseamnă “Secretele/tainele lui Dumnezeu. Nu este același cu Rafail.

- Ieremiil:Îndurarea, Înălțarea sau Milostivirea lui Dumnezeu” (cf. III Ezdra 4,36 ? ). Numit și Ieramiil, Ieremiel, Ramiel sau Remiel.

- Anail: “Harul sau Bucuria lui Dumnezeu“. Numit și Aniel, Hanael sau Haniel.

- Iofiil:Frumusețea lui Dumnezeu“. Numit și Orifiel, Iufiel, Zufiel, Zofiil, Zofchiel, Zafiel, Zafchiel, Cafziel, Cassiel sau Kepharel.

- Zedechiel: “Dreptatea, Îndreptarea sau Judecata lui Dumnezeu“. Numit și Saxhiel, Tsadkiel, Zadakiel, Zadkiel, Zedekul.

 

Îngerul căzut

Lucifer/Satan: “Purtătorul de Lumină” sau “Steaua dimineții”, după Isaia 14,12; “Dușmanul” (Iuda 1,9, Apocalipsa 12,9). Alte nume date acestui arhanghel căzut (sau celor care l-au urmat) sunt: Azael, Azazel, Azrael, Izrael, Izreel sau Uzziel; Camael, Camiel, Camniel, Cancel, Chamuel, Kemuel, Samael, Shemuel, Simiel, or Zamael; Samiaza; Satanael.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată Sfinţii Arhangheli, atunci când sunt reprezentaţi împreună, se zugrăvesc cu chip de oameni, tineri, „cu capul gol, cu părul strâns cu o panglică albă legată la ceafă”, în veşminte militare, purtând brâie de aur şi eventual şi mantii (militare), ţin în mâini arcuri, lăncii sau halebarde. [1] Pentru reprezentarea şi atributele individuale ale Sf. Arhangheli, a se vedea articolele dedicate fiecăruia.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă se face la data de 8 noiembrie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil - foto preluat de pe doxologia.ro

8 noiembrie este sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în jurul cărora Biserica adună și serbează toată obștea, tot “soborul” Sfinților Îngeri laolaltă. Ca sărbătoare a îngerilor, ziua de 8 noiembrie a început a se serba de prin veacul al V-lea și ea s-a răspândit repede în tot Răsăritul creștin.

Despre îngeri se spune că sunt “duhuri slujitoare” (Evrei, 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai oamenilor. Așadar, dacă îngerii se arată sub forme văzute, aceasta nu este firea lor adevărată; forma văzută este un chip de împrumut, ei fiind “lumea nevăzută”, “cerul”.

După Sfânta Scriptură și după mărturisirile Sfinților, îngerii iubesc pe Dumnezeu, Îl preamăresc și împlinesc voia Lui în conducerea lumilor, împărățiilor, a popoarele, a oamenilor. Ca slujitori, îngerii uneori împlinesc și pedepse date de Dumnezeu, precum focul din Sodoma sau pedepsele din Egipt. Dar, în mod statornic, îngerii ajută la apărarea și călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile la Dumnezeu, ocrotesc pe cei drepți: pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. De asemenea, îngerii vestesc faptele mari ale mântuirii: Nașterea Domnului, suferința din Ghetsimani, Învierea Domnului, a doua Lui venire. Îngerii păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conștiinței: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mișcare bună a inimii, rugăciunea, pocăința, faptele bune, toate acestea se nasc în noi și se înfăptuiesc din îndemnul îngerului păzitor.

La început, toți îngerii au fost făcuți de Dumnezeu buni, strălucind de frumusețe, de înțelepciune și de tot felul de daruri. Dar, Stăpânul Cerului și al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, dispunând de voie liberă, să-și dovedească ascultarea. În această încercare, ce s-a petrecut înainte de facerea lumii, o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, cel mai frumos și cel mai înzestrat dintre ei, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, zicând: “Pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi asemenea cu Cel Preaînalt”. Amețit de mândrie, n-a vrut să mai asculte de Dumnezeu.

Despre căderea lui Lucifer și a îngerilor lui, Scriptura ne vorbește așa: “Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă Satana, diavolul cel ce înșela pe toată lumea, pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el“. Astfel a căzut Lucifer din cinstea de arhanghel: “Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer“.

În momentul în care Satana a căzut împreună cu cei care l-au urmat în răzvrătirea lui, Sfântul Arhanghel Mihail ar fi spus: „Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiţi şi cum se împărtăşeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mândria lor şi din înălţime au fost aruncaţi jos, în adînc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineaţa şi s-a sfărâmat pe pământ“ (Vieţile Sfinţilor pe luna Noiembrie).

Astfel s-a întocmit soborul, adică adunarea și unirea tuturor îngerilor credincioși lui Dumnezeu, iar Mihail Arhanghelul a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni și de bine făcător al mântuirii oamenilor și, luând chip văzut, s-a arătat multora, atât în Legea veche cât și în Legea nouă.

Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail este serbat și Arhanghelul Gavril, care, luând chip văzut, multe faceri de bine a dăruit neamului omenesc, arătate în cele două Testamente.

 

Sărbători

- în calendarul ortodox: 8 noiembrie
- în calendarul romano-catolic: 29 septembrie
- în calendarul greco-catolic: 8 noiembrie
- în calendarul luteran: 29 septembrie
- în calendarul anglican: 29 septembrie

 

Arhanghelul Mihail

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Arhanghel Mihail, icoană de Simon Ușakov, secolul al XVII-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhanghelul Mihail este un arhanghel în învățăturile iudaice, creștine și islamice.

În ebraică, semnificația numelui Mihail este interpretată în mod tradițional ca o întrebare retorică: „Cine este ca Dumnezeu?” (la care se așteaptă un răspuns negativ), pentru a sugera faptul că nimeni nu este ca Dumnezeu. În acest fel, Mihail este reinterpretat ca un simbol de umilință în fața lui Dumnezeu.

În Biblia ebraică Mihail este menționat de trei ori în Cartea lui Daniel, o dată ca un „prinț mare, care se ridică pentru copiii poporului tău”. Ideea că Mihail a fost avocat al evreilor a devenit atât de răspândită că, în ciuda interdicției rabinice împotriva apelului la îngeri ca intermediari între Dumnezeu și poporul său, Mihail a ajuns să ocupe un anumit loc în liturgia evreiască.

În Noul Testament, Mihail conduce armatele lui Dumnezeu împotriva forțelor lui Satana în Cartea Apocalipsei, unde în timpul războiului din cer îl învinge pe Satana. În Epistola lui Iuda se face referire la Mihail în mod special ca „arhanghel”.

Sanctuare creștine pentru Mihail au apărut în secolul al IV-lea, când a fost văzut pentru prima oara drept înger vindecător, iar apoi de-a lungul timpului ca un protector și lider al armatei lui Dumnezeu împotriva forțelor răului. Prin secolul al VI-lea, devoțiuni pentru Arhanghelul Mihail au fost răspândite, atât în Bisericile de Est cât și în Bisericile de Vest. În timp, învățăturile lui Mihail au început să varieze între confesiunile creștine.

După creștinarea Imperiului Roman, Arhanghelul Mihail a fost considerat patron al Sfântului Imperiu Roman, iar apoi patron al Germaniei.

 

Introducere

Termenul arhanghel este format din arche (gr. conducător, cel mai mare, comandant) și anghelos (gr. mesager, sol, înger) și se traduce prin „Comandantul îngerilor”, „Cel mai mare Mesager”. Cuvântul apare doar de două ori în întreaga Biblie, o dată fiind legat de „Mihail”, iar altă dată de „Domnul Hristos”. Contrar credinței populare, Biblia nu acordă lui Gabriel sau altcuiva acest titlu de Arhanghel. Arhanghelul Mihail

În Biblie există cinci referințe care dezvăluie o identitate enigmatică: Mihail, Arhanghel, Marele Voievod:

- „Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor.”

- „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.”

- „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău.”

- „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”)

- „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului… pentru trupul lui Moise.”

Sfântul Arhanghel Mihail este denumit în cântările Bisericii Ortodoxe "Mare Voievod" sau "Arhistrateg al puterilor cereşti", fiind considerat căpetenia cetelor îngereşti. El este înfăţişat în iconografia bisericească în chip de oştean purtând o sabie vâlvâietoare de foc, semn că el vesteşte dreptatea Lui Dumnezeu şi apără pe credincioşi. Pe 6 septembrie, Biserica face pomenirea minunii înfăptuite de Sfântul Arhanghel în oraşul Colose  foto (Arhanghelul Mihail, pictură, Santa Maria della Concezione, Roma): ro.wikipedia.org

Arhanghelul Mihail, pictură, Santa Maria della Concezione, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Opțiunea identificării lui Mihail cu Mesia / Hristos

Patru perechi de pasaje paralele:

- Glasul care învie morții: 1 Tesaloniceni 4,16: „Însuși Domnul cu un strigăt (de luptă), cu glasul de arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer; și întâi vor învia cei morți în Hristos.” Aici, în momentul învierii morților, Domnul apare vorbind cu glasul de arhanghel. E știut că îngerii n-au putere să învie morții, ci doar Dumnezeu. Glasul de arhanghel este glasul dătătorului vieții, care are puterea să restaureze viața. (Expresia greacă ἐν φωνῇ ἀρχαγγέλου se traduce: „cu glas de arhanghel”, adică glasul care poruncește îngerilor.) Ioan 5,25-29: „ …vine ceasul… când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și… vor învia… Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele…”. Ioan descrie cu alte cuvinte același moment culminant. Biblia spune că este un singur glas care învie morții, al Singurului care este Învierea și viața (Ioan 11,25); al Fiului – Singurul căruia Tatăl I-a dat puterea să învie pe morți (Ioan 5,21).

- Persoana care învie morții: Iuda 9: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: ’Domnul să te mustre!’”. Versetul face referire la lupta Arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, în momentul învierii lui Moise și luării lui la ceruri (de unde Moise va coborî împreună cu Ilie pe Muntele schimbării la față, ca să-L încurajeze pe Hristos înaintea răstignirii – Matei 17,3). 1 Tesaloniceni 4,16,: „Însuși Domnul cu un strigăt (κελεύσμα = strigăt de luptă, ordin militar), cu glas de Arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, va coborî din cer; și… vor învia cei morți în Hristos.”. În ambele texte, aceeași ”Persoană” care învie morții. Sunt singurele locuri biblice în care apare titlul de Arhanghel.

- Eroul aceluiași eveniment: Ioan 5,28.29: „ … toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” Daniel 12, 1-2: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău… Mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică.” În ambele pasaje este descrisă aceeași scenă a învierii. În ambele este un singur Erou, același care declanșează evenimentul. Celebrul comentator biblic din secolele XVIII-XIX, Matthew Henry, scria: „Mihail înseamnă ’Cine este ca Dumnezeu’. Numele acesta, împreună cu cel de ’Marele Voievod (Prinț)’, se referă la Mântuitorul divin. Hristos este singurul care stă în favoarea copiilor poporului nostru, prin jertfa pe care a adus-o și care-i conferă dreptul să fie Ocrotitorul lor…

- O identificare-cheie: Isaia 9,6: „Căci un Copil (Mesia) ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ’Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părinte al veșniciilor, Domn al păcii”. Termenul românesc „Domn” este folosit de traducător pentru cuvântul ebraic „Sar”. Daniel 12,1: „În vremea aceea Se va scula Marele Voievod Mihail...” Termenul românesc „Voievod” este folosit pentru traducerea aceluiași cuvânt ebraic, și anume tot „Sar”. Teofania lui Iosua: Biblia relatează cum Iosua se întâlnește cu un personaj misterios (Iosua 5,14.15), care se identifică drept „Căpetenia oștirii Domnului” și îi cere lui Iosua să-și scoată încălțămintea înaintea Sa, exact cum îi ceruse Dumnezeu lui Moise, când cu rugul (Exod 3,5.6). Această „Căpetenie” nu este un înger, căci Biblia arată clar că îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare (Apocalipsa 19,10; 22,8.9), ci numai lui Dumnezeu. Termenul ebraic pentru cuvântul tradus aici prin „Căpetenie” este același „Sar”.

Iustin Martirul, Origene, Cyprian, Eusebius, Theodoret, etc., au identificat pe Căpetenia Oștirii Domnului din Iosua 5, fie cu „Îngerul/Solul Domnului”, care este Iisus, fie cu Arhanghelul Mihail din Daniel 10 și 12. Mihail Arhanghelul a fost identificat cu „Îngerul (Solul) Domnului”, pe temeiul descrierilor din capitolele: Geneza 16; 21; 22; 31; Exodul 3; 14; Numeri 22; Judecători 2; 5; 6; 13; 1 Samuel 29; 2 Samuel 14; 19; 24; 1 Împărați 19; 2 Împărați 1; 19; 1 Cronici 21; Isaia 37; Zaharia 3.

De asemenea, a fost identificat și cu „Îngerul (Solul) Feței (Prezenței) Domnului” (Isaia 63), cu Solul Legământului. Întrucât acest personaj ceresc este descris în teofaniile biblice ca fiind un trimis al lui Dumnezeu, dar în același timp poartă numele lui Dumnezeu, precum și atribute divine și dreptul de a fi adorat, s-a impus concluzia că nu poate fi altul decât Hristos, preexistent și apoi întrupat și glorificat.

Puține confesiuni și-au însușit această identificare nepopulară. Unul din motive este acela că statutul de „înger” ar sugera, mai degrabă, o creatură, ceea ce unele confesiuni antitrinitare chiar afirmă (e.g. Martorii lui Iehova). Dar nu orice teologie care îl identifică pe Arhanghelul Mihail cu Hristos îl consideră pe Hristos un înger. În limbile biblice, termenii care au fost traduși cu „înger” nu se referă la natura ființei, ci la rol / funcție / misiune (מלאך mal’akh = sol, trimis, delegat, ambasador, reprezentant; ἄγγελος ánghelos = sol, vestitor, etc.). De aceea, milioane de creștini (în special Adventiștii de Ziua a Șaptea) acceptă această identificare a lui Mihail cu Iisus, păstrând în același timp credința în dumnezeirea deplină a Mântuitorului.

Desigur, există obiecții aduse acestei opinii teologice.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Arhanghelul Gabriel

Arhanghelul Gabriel - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhanghelul Gabriel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Numele „Gabriel” (Gavril sau Gavriil) semnifică în limba ebraică Dumnezeu este puterea mea (latină: Sanctus Gabriel; italiană: San Gabriello; arabă: Jibril).

Numele său este menționat de patru ori în Biblie, niciodată însă ca „arhanghel”: de două ori în Daniel (8.16 și 9.21) și de două ori în Luca (1.19 și 1.26). După evanghelistul Luca, Gabriel ar fi anunțat atât nașterea lui Ioan Botezătorul, cât și a lui Iisus.

De fiecare dată apare ca un mesager care aduce vești importante. Mai întâi, el l-a anunțat pe Daniel despre întoarcerea evreilor din captivitatea babiloneană, după care i-a revelat (printr-o viziune spirituală) viitorul națiunilor. În tradiția ebraică Gabriel a fost și îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra așezărilor Sodoma și Gomora.

Tot el i-a spus lui Zaharia (la o vârstă înaintată) că soția sa (Elisabeta) îi va naște un copil (Ioan Botezătorul), și în cele din urmă i-a spus Mariei că ea este cea aleasă dintre femei. Arhanghelul Gabriel (Gavril-Gavriil) este, alături de Arhanghelul Mihail, unul dintre cei mai importanți îngeri în cadrul tradiției iudeo-creștine și a celei islamice. Este cel de-al doilea în rang printre Arhangheli.

Profetul Mahomed afirmă că Gabriel (Djibril), cel cu 140 de perechi de aripi, i-ar fi dictat Coranul, vers cu vers. În tradiția islamică, Gabriel este considerat a fi spiritul divin al adevărului.

 

Noul Testament

Prima mențiune a lui Gabriel în ceea ce îl privește pe Ioan Botezătorul este despre un înger care apăru în fața celui care va deveni tatăl său, Zaharia, a cărui soție nerodnică, Elisabeta, era una dintre fiicele lui Aaron.

Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură și-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ți fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soția ta, îți va naște un fiu și-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, și de nașterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului…Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, și pe mulți dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor…» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaște acest lucru? Căci eu sunt bătrân și soția mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în fața lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut și nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»“.

Sfântul Arhanghel Gavriil (sau Gabriel) a fost numit voievod (conducător) al oștirilor cerești; numele lui este asociat cu multe întâmplări din Sfânta Scriptură, și mai ales cu vestirea către Maica Domnului a zămislirii Domnului Iisus Hristos. Astfel, rolul său cel mai important a fost considerat cel de vestitor al mântuirii oamenilor. Biserica ține Soborul Sf. Arhanghel Gavriil pe 26 martie, în ziua următoare Bunei Vestiri, și iarăși pe 13 iulie; de asemeni, este sărbătorit împreună cu ceilalți Arhangheli pe 8 noiembrie  foto (Buna Vestire de Anton Raphael Mengs — Arhanghelul Gabriel apărând înaintea Preacuratei Fecioare Maria): ro.wikipedia.org

Buna Vestire de Anton Raphael Mengs — Arhanghelul Gabriel apărând înaintea Preacuratei Fecioare Maria – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Luca1: 10 În ceasul tămâierii, toată mulțimea norodului se ruga afară.Lev 16.17; Apoc 8.3-4;

11 Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia și a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere.Ex 30.1;

12 Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; și l-a apucat frica.Jud 6.22; Jud 13.22; Dan 10.8; Luca 1.29; Luca 2.9; Fapt 10.4; Apoc 1.17;

13 Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.Luca 1.60-63;

14 El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.Luca 1.58;

15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.Num 6.3; Jud 13.4; Luca 7.33; Ier 1.5; Gal 1.15;

16 El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.Mal 4.5-6;

17 Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”Mal 4.5; Mat 11.14; Marc 9.12;

18 Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, și nevasta mea este înaintată în vârstă.”Gen 17.17;

19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună.Dan 8.16; Dan 9.21-23; Mat 18.10; Evr 1.14;

20 Iată că vei fi mut și nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.”

Când se sfârșiseră zilele serviciului său, se întoarce acasă. După câtva timp, Elisabeta, soția lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din fața oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii și rudele ei auziseră că Domnul a copleșit-o cu milostivirea sa și se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului și voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum Se va chema Ioan » Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliță și scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan…» În aceeași clipă, i se deschise gura și vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu…

După încheierea săptămânii de slujire, Zaharia s-a întors acasa, in Hebron iar nevasta lui a născut. După încheierea celor “cinci luni” (Luca 1:21-25) de sarcină, Gabriel este mențional din nou:

Luca1:26 În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,

27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.Mat 1.18; Luca 2.4-5;

28 Îngerul a intrat la ea și a zis: „Plecăciune, ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!” Dan 9.23; Dan 10.19; Jud 6.12;

29 Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.Luca 1.12;

30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

31 Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.Isa 7.14; Mat 1.21; Luca 2.21;

32 El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.Marc 5.7; 2Sam 7.11-12; Ps 132.11; Isa 9.6-7; Isa 16.5; Ier 23.5; Apoc 3.7;

33 Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.”Dan 2.44; Dan 7.14-27; Mic 4.7; Ioan 12.34; Evr 1.8;

34 Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?

35 Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.Mat 1.20; Mat 14.33; Mat 26.63-64; Marc 1.1; Ioan 1.34; Ioan 20.31; Fapt 8.37; Rom 1.4;

36 Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună.

37 Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.Gen 18.14; Ier 32.17; Zah 8.6; Mat 19.26; Marc 10.27; Luca 18.27; Rom 4.21;

38 Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Și îngerul a plecat de la ea.
Cântarea Mariei.

articol prel;uat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Dimitrie (26 octombrie)

Sf. Mare Mucenic Dimitrie, icoană pictată de GheorgheTattarescu

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru, izvorâtorul de Mir (în greacă: Άγιος Δημήτριος της Θεσσαλονίκης, adică Sfântul Dumitru de la Tesalonic / Salonic) a fost un martir creștin, sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața și martiriul

Hagiografia tradițională spune că Sfântul Dumitru a fost diacon la Tessalonic, martirizat cu lancea, în timpul prigoanei anticreștine sub conducerea împăratului Dioclețian, sau poate în timpul împăratului Galerius.

Alte izvoare ne spun că Sfântul Dumitru era un nobil, ofițer, proconsul al Ahaiei. Ca urmare a faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost ucis cu lancea la Tessalonic. Cruciații din Evul Mediu l-au adoptat, ca și pe Sfântul Gheorghe, drept patron al lor.

 

Sărbătoarea

Marele Mucenic Dumitru este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți militari, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică de rit bizantin și cea de rit roman. În bisericile ortodoxe și catolice de rit bizantin, precum și în cea de rit roman, se sărbătorește la data de 26 octombrie. Creștinii ortodocși care urmează calendarul iulian îl sărbătoresc pe Sfântul Dumitru la 8 noiembrie.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Bazilica Sfântul Dumitru din Salonic

Puțin timp după moartea sa, la Salonic, o bazilică a fost ridicată pe mormântul său. Bazilica Sfântul Dumitru din Salonic a devenit mare centru de pelerinaj. După cucerirea otomană (1430), bazilica a fost transformată în moschee. A redevenit biserică după recucerirea orașului de către greci (1912), în timpul Primului Război Balcanic. Edificiul paleocreștin original există și astăzi. Este principalul sanctuar dedicat Sfântului Dumitru.

Moaștele sale sunt așezate în Biserica Sfântul Dumitru din Salonic.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Muzică

În 1962, viața și martiriul Sfântului Dumitru au devenit subiectul unui oratoriu de 90 de minute al compozitorului diasporei de greci Nicolas Astrinidis. Trei părți ale lucrării au avut premiera la Primul Festival Sfântul Dumitru din Salonic, la 26 octombrie 1962. Întregul oratoriu a fost premiat în 1966 și au primit performanțe ulterioare în 1985 (Salonic) și în 1993 (București). Toate performanțele au fost înregistrate.

 

Atentie!

Să nu se facă confuzia între Sf. Dumitru, izvorâtorul de mir și Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov)[, sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la 27 octombrie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Dimitrie si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Înălțarea Sfintei Cruci

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii crucii lui Iisus. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

Saint Helena & Heraclius taking the Holy Cross to Jerusalem, Museo de Zaragoza, óleo sobre tabla (195 x 115 cm.) procedente del retablo de la Santa Cruz de Blesa, Teruel - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Saint Helena & Heraclius taking the Holy Cross to Jerusalem, Museo de Zaragoza, óleo sobre tabla (195 x 115 cm.) procedente del retablo de la Santa Cruz de Blesa, Teruel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Semnificație

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnu lui crucii:

- aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Iisus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 326;

- readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

The Finding of the True Cross, Agnolo Gaddi, Florence, 1380 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Finding of the True Cross, Agnolo Gaddi, Florence, 1380 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Istorie

Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu “Ad Crucem“). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei Sfintei Cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt.Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem și dusă în Bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

"Cruciații descoperă Sfânta Cruce" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Cruciații descoperă Sfânta Cruce” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Imnografia bizantină a sărbătorii

Tropar (glasul 1)

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac (glasul 4)

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale daruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Înălţarea Sfintei Cruci si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.roen.wikipedia.org

cititi si:
Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Nicolae Tănase
Predică la Înălţarea Sfintei Cruci – Pr. Ilie Cleopa