Articole

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848)

Litografie reprezentând lupta pompierilor din București cu Armata Turca a lui Kerim Pașa, in Dealul Spirii, la 13 septembrie 1848

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, pe atunci lângă București) a fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Țării Românești (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu) și un corp de armată otoman.

Pavel Zăgănescu (1815-1897) a fost un căpitan de pompieri român, care a condus Compania de Pompieri români în bătălia din Dealul Spirii de la 13 septembrie 1848 împotriva trupelor otomane. Ziua de 13 septembrie a devenit Ziua pompierilor - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Zăgănescu (1815-1897) a fost un căpitan de pompieri român, care a condus Compania de Pompieri români în bătălia din Dealul Spirii de la 13 septembrie 1848 împotriva trupelor otomane. Ziua de 13 septembrie a devenit Ziua pompierilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Premise

Revoluția de la 1848 în Țara Românească a avut inițial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor și a evreilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale (vezi proclamația de la Islaz). Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea fruntașilor revoluționari și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București.

Radu Golescu (n. 1814, Câmpulung Muscel – d. 1882) a fost unul dintre actorii importanţi ai revoluţiei paşoptiste de la 1848 - (Bustul lui Radu Golescu ca element din Monumentul lui Dinicu Golescu din Bucureşti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Radu Golescu (n. 1814, Câmpulung Muscel – d. 1882) a fost unul dintre actorii importanţi ai revoluţiei paşoptiste de la 1848 – (Bustul lui Radu Golescu ca element din Monumentul lui Dinicu Golescu din Bucureşti) – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea evenimentelor

Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.

Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu. La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri. La trecerea acesteia, Sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc.

Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă cu violență Compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii. După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2 1/2 ore (de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara) trupele române au fost împrăștiate iar militarii turci au pus stăpânire pe București iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită.

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, București) Parte a Revoluției de la 1848 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia din Dealul Spirii (13 septembrie 1848, București) Parte a Revoluției de la 1848 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ecouri în prezent

Chiar dacă Bătălia din Dealul Spirii s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, totuși din punct de vedere istoric, această luptă consfințește dorința națională de autodeterminare, chiar dacă acest lucru presupune însăși jertfa supremă. Pentru comemorarea eroilor pompieri căzuți în luptă, pe Dealul Spirii a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București, monument cu un trecut la fel de zbuciumat ca și evenimentele a căror memorie o reprezintă. Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca fiind Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începând din 1953.

Monumentul Eroilor Pompieri din București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe latura din față a monumentului este fixată o placă de bronz cu inscripția: “Luptătorilor de la 13 septembrie 1848, poporul român recunoscător, MDCCCL (1900)“. Pe latura opusă este fixată o altă placă de bronz, pe care scrie: “În aducerea aminte a luptei susținută în acest loc de pompierii Bucureștilor, comandați de către căpitanul Zăgănescu, și de Batalionul II din Reg. 2 linie sub comanda col. Radu Golescu contra unei divizii de armată turcească comandată de Kerim Pașa“.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia din Dealul Spirii si pe www.agerpres.ro

Începutul revoluției pașoptiste în Muntenia (9 iunie 1848)

Fruntașii Revoluției de la 1848, din Țara Românească

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 9 inie 1848 avut loc Adunarea populara de la Islaz (azi comuna in judetul Teleorman), ocazie cu care s-a citit Proclamatia de la Islaz(programul Revolutiei din Tara Romaneasca) si s-a constituit primul Guvern provizoriu (Ion Heliade Radulescu, maiorul Christian Tell, Stefan Golescu, preotul Radu Sapca si capitanul Nicolae Plesoianu)

Proclamaţia de la Islaz, din 1848, scrisă în limba română, folosind alfabetul chrilic - foto: ro.wikipedia.org

Proclamaţia de la Islaz, din 1848, scrisă în limba română, folosind alfabetul chrilic – foto: ro.wikipedia.org

Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. În ţările Române s-au produs trei revoluţii în anul 1848: revoluţia din Moldova – care a fost înăbuşită de la început, cea din Muntenia, iar a treia în Transilvania.

În Muntenia, revoluţia a avut de la început, mai mult succes decît în Moldova; una din cauze a fost mai buna organizare a ei, o alta, concursul unei părţi din administraţie şi armată. În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată Dreptate-Frăţie. Din ea făceau parte tinerii patrioţi şi progresişti, dintre care mulţi studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Franţei izbucnise revoluţia la începutul anului 1848; conducătorii ei fagaduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul cînd se vor ridica la lupta.

Varianta finală a steagului revoluţionar - foto: ro.wikipedia.org

Varianta finală a steagului revoluţionar – foto: ro.wikipedia.org

Mişcarea a izbucnit la Islaz, în judeţul Romanaţi, ale cărui autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit Proclamaţia de la Islaz, formată din 22 de articole în care se prevedea:

– independenţa administrativă şi legislativă,
– separaţia puterilor,
– egalitatea drepturilor politice,
– alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani,
– reducerea listei civile a domnitorului,
– emanciparea clăcaşilor,
– emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru compatrioţii de altă credinţă,
– dezrobirea ţiganilor,
– instrucţiune egală,
– înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare,
– crearea gărzii naţionale.

La 11 iunie, ştiind că a pierdut sprijinul armatei, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează la Bucureşti proclamaţia de la Islaz, care va deveni noua constituţie. A doua zi, ruşii au protestat prin consulul lor şi au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu a abdicat.

Scurta perioadă de trei luni cît a durat revoluţia în Muntenia a avut totuşi urmări însemnate, producand o zguduire a societăţii, a facilitat pătrunderea ideilor de reformă socială, care-şi vor găsi mai tîrziu expresia în dispoziţiile din 1858 ale Convenţiei de la Paris şi în legile din 1863-1864 de Domnul Cuza şi primul ministru Kogălniceanu: securizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor şi legea învăţământului, contribuind la întărirea şi adîncirea ideii de unitate naţională.

În sfîrşit, prin propaganda facuta în Apus de fruntaşii revolutionari exilaţi, a creat un puternic curent de opinie publică şi guvernamentală în favoarea Principatelor, curent care-şi va dovedi eficacitatea cu prilejul încheierii Tratatului şi apoi a Convenţiei de la Paris (1856, respectiv 1858). Nu este, prin urmare, exagerat a afirma că revoluţia munteana de la 1848 stă la baza constituirii României moderne.

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848)

Proclamaţia de la Islaz, din 1848, scrisă în limba română, folosind alfabetul chrilic

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Fruntașii Revoluției de la 1848, din Țara Românească - foto: ro.wikipedia.org

Fruntașii Revoluției de la 1848, din Țara Românească – foto: ro.wikipedia.org

Proclamația de la Islaz este programul adoptat la 9 iunie 1848 de mișcarea revoluționară din Țara Românească după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu. La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii proclamației și să recunoască guvernul revoluționar provizoriu.

Prima variantă a steagului revoluţionar de la 1848 - foto: ro.wikipedia.org

Prima variantă a steagului revoluţionar de la 1848 – foto: ro.wikipedia.org

 

Citirea Proclamației

Proclamația a fost citită în public de către Ion Heliade Rădulescu la 9 iunie/21 iunie 1848 în localitatea Islaz, județul Romanați (azi județul Teleorman), un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care nu era sub controlul direct al turcilor, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu, sau Calafat.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște - d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă - in imagine, Ion Heliade-Rădulescu (portret de Mișu Popp) - foto: ro.wikipedia.org

Ion Heliade-Rădulescu*
(portret de Mișu Popp) – foto: ro.wikipedia.org

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că atât comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera (căpitan Nicolae Pleșoianu) cât și șeful administrației erau de partea revoluționarilor. Bălcescu justifică alegerea Islazului astfel: „La Islaz, cum nici prin gând nu i-ar trece lui Vodă Bibescu, vornicului Vilar sau agăi Manu, așa ca să nu ne pună piedici”.

Gheorghe Bibescu (n. 26 aprilie 1804, Craiova - d. 1 iunie 1873, Paris), domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 - 13/25 iunie 1848 - in imagine, Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Bibescu**, portret de Paulus Petrovitz – foto: ro.wikipedia.org

Proclamația de la Islaz a fost concepută ca act constituțional suprapunându-se, în bună măsură, Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789

Studenţi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu menţiunile "Dreptate, Frăţie" în 1848. Acuarelă de C. Petrescu - foto: ro.wikipedia.org

Studenţi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu menţiunile “Dreptate, Frăţie” în 1848. Acuarelă de C. Petrescu – foto: ro.wikipedia.org

 

Textul Proclamației

1. Independința administrativă și legislativă a popolului romăn, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuție generală.
4. Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor societății.
5. Domnul responsabil ales pe căte cinci ani și căutat în toate stările societății.
6. Împuținarea listei civile – ardicarea de ori-ce mijloc de corrumpere.
7. Responsabilitatea ministrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.
8. Libertate absolută a tiparului.
9. Ori ce recompensă să vie dela Patrie prin representanții săi, iar nu dela Domn.
10. Dreptul fie-căruia județ de a’și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul #Popolului întreg de a’și alege Domnul.
11. Gvardie națională.
12. Emancipația mănăstirilor închinate.
13. Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea țiganilor prin despăgubire.
15. Representant al țărei la Constantinopol dintre Romăni.
16. Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.
17. Desființarea rangurilor titulare ce nu au foncții.
18. Desfiițarea, pedepsei degrădătoare cu bătaiea.
19. Desființarea, atât în faptă, cât și în vorbă, a pedepsei cu moarte.
20. Așezăminte penitențiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să easă îmbunătățiți.
21. Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru ori-ce compatrioți de altă credință.
22. Convocare în dată a unei adunanțe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face constituția țărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

* Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște – d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă .

** Gheorghe Bibescu (n. 26 aprilie 1804, Craiova – d. 1 iunie 1873, Paris), domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 – 13/25 iunie 1848.

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamația adoptată de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Anexarea Transilvaniei la Ungaria, prin proclamatia adoptata de Dieta de la Cluj reprezentată în majoritate de maghiari (30 mai 1848)

 

În anul 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii şi a unor evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste. Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848). Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării.

În aceiaşi zi, Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic. În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari. Era aşadar vorba despre o unire forţată!

În 2/14 mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească.

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almaşului) a fost un om politic român, istoric, filozof, şi profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”nu era acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian Micaş şi alţii.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, reprezentată de maghiari, votează fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj, pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, ignorând realitatea etnică existentă, faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand l-a sancționat la 10 iunie 1848.

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 a avut loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români înarmaţi.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Au fost înfiinţate 15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească. În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

După ce a început prigoana maghiară împotriva delegaților care au participat la Adunarea de la Blaj, Comitetul Naționl Român, condus de Simion Bărnuțiu a preluat conducerea mișcării naționale, susținând că românii nu vor deveni liber decât printr-un război dus împotriva maghiarilor.

Dar națiunea română, mărturisească istoria, n-a avut cuget rău niciodată în contra națiunii ungurești și în acest an încă s-a purtat cu răbdare, până n-a scos-o din cumpăt fracțiunea teroristică, silind-o a se folosi de dreptul de apărare și de răzbunare. Ei au rupt iazul și au adus asupra-și potopul cerului răzbunător. Cine va fi de vină decă se vor îneca?”, așa suna un îndemn la luptă, elaborat de Comitetul Național Român, sub oblăduirea lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu.

Mai întâi, izbucnește războiul ungaro-austriac, în octombrie 1848, revoluționarii maghiari reușind să elibereze Ungaria de sub ocupația habsburgilor. La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac.

Când armata ungară a pătruns în Transilvania, românii au pus mâna pe arme așa cum o făcuseră, cu câteva luni înainte, sârbii și croații (mai-iunie) și slovacii (septembrie) și au pornit luptele cu trupele maghiare, care se opuneau acordării de drepturi și libertăți. Perioada negocierilor și a politicii pașnice se încheiase, iar episcopul Șaguna părăsea Pesta pentru a se întoarce în țară. Comitetul Național Român, format din revoluționarii August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Nifon Bălășescu, Florian Micaș, Timotei Cipariu, Ioan Bran, îi chema pe români la luptă:

Domnii ungurești nu vor să știe de naționalitatea română, nu vreau să recunoască cum că sunt și alte națiuni afară de cea ungurească, nici nu vreau să știe de constituțiuni ca aceea care dă drept nu numai națiunii ungurești, ci și altor națiuni. Ei nu vreau ca românii să nu aibe judecători și apărători din neamul lor, ci să fie purerea niște prunci fără părinți și să rătăcească ca turmele fără păstori. Alergați, drept aceea, la arme, români tineri, pentru ca să luptați și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțumitori v-ați luptat destul”.

În decembrie 1848 – martie 1849, Ardealul a fost cucerit de armata revoluţionară ungară, cu excepția Munților Apuseni, transformați într-o mică și inexpugnabilă țară românească, de prefecții și tribunii lui Avram Iancu. Se declanşase astfel şi pe teritoriul Transilvaniei războiul civil, în care românii au luptat alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat însă pe deplin politic şi militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor:
dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”.

Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies şi dintr-un „Apel către poporul român”emis la data de 10.10.1848 şi semnat de Kossuth: „Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic. Într-un MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) şi românesc (Munţii Apuseni). În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi a ţăranilor români şi saşi care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar. Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare care depăşeau în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti. Au avut loc, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni. Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny. Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.

Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, a fost înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara.
La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici.

Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata maghiară. Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei muntene, pentru a nu fi arestaţi de turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, condusă de Kossuth Lajos. În acest sens, au fost lansate apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic, însă Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei.

Liderii revoluţiei maghiare nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia atunci când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.

În scrisoarea trimisă lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, Avram Iancu arăta că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti.

Nenorocirile încleştării din anii 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit zeci de mii de oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi au fost spânzuraţi,300 de sate arse şi peste 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice distruse. Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Alţii afirmă că, în numărul menţionat trebuie cuprinşi nu numai români, ci şi maghiari, saşi, armeni, evrei, ţigani şi alţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei, dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre zecile de mii de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.

Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară. Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Revoluția maghiară, atât de elogiată în zilele noastre, ascunde niște adevăruri triste… Ziua națională a maghiarilor, sărbătorită pe data de 15 martie, semnifică lupta națională a ungurilor de eliberare de sub dominația habsburgică, iar istoriografia maghiară, consideră că ideile promovate de intelectualii unguri pot fi considerate liberale pentru acele vremuri. Ceea ce omit mulţi istorici maghiari și o fac în deliberat, este că liderii revoluționari maghiari au militat pentru acordarea de drepturi doar pentru nația lor, iar libertatea pe care o promiteau se baza pe exploatarea celorlalte națiuni care trăiau pe teritoriul așa zise Ungarii milenare, construite sub coroana Sfântului Ștefan. Liderii maghiarilor voiau drepturi și libertăți doar pentru unguri și supunerea celorlalte națiuni care trăiau în Ungaria: români, slovaci, sârbi, croați, ruteni. Libertatea ungurilor se baza pe subjugarea altora.

În însemnările sale despre o călătorie în Transilvania, Andrew Paton, un celebru diplomat orientalist englez care a vizitat Transilvania în toamna anului 1849 deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat:
Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 – 1790). Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie. Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ. Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci. Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră. Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case. Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu.
Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V intitulat “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Faptul că liderii revoluţiei maghiare au văzut posibilă îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, este de neadmis. Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participanţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul lor revoluţionar care fusese formulat la Blaj.Cu toate acestea, Curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu a fost soldatul conştient al ideii naţionale, care a avut curajul să susţină cauza românismului în faţa împăratului austriac Franz Iosef, să refuze demn o decoraţie a acestuia spunându-i : „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai – 5/17 mai 1848)

Stampă din 1848 reprezentând Adunarea de la Blaj, sub drapeluri ale Casei de Habsburg (negru-galben) și tricoloruri româneșt (Muzeul Unirii Alba Iulia)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 a fost una dintre adunările românilor din Transilvania din timpul revoluţiei de la 1848, prin care aceştia şi-au expus revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale, pentru ca naţiunea română din Ardeal să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni care locuiau în această provincie. Punctele votate de Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 sunt cele de mai jos.

Guvernul maghiar al Transilvaniei nu a oprit oficial ţinerea acestei adunări naţionale, aşa cum a fost în cazul precedentei, care a avut loc tot la Blaj, în Duminica Tomii. De data aceasta el a încercat dezbinarea românilor pe criterii religioase, permiţându-le acestora să se adune în cadrul a două întâlniri, una ortodoxă, cealaltă greco-catolică, cu menţiunea ca una să aibă loc la Sibiu, iar alta la Blaj. Episcopii români Şaguna şi Lemeni au ignorat însă aceste ordine ale guvernului şi au organizat o singură adunare românească, la Blaj, care avea să înceapă la 3/15 mai 1848. Pentru aceasta, pe 5 mai (stil vechi) 1848 guvernul maghiar a trimis note de imputare episcopilor români, dar nu a făcut alte încercări oficiale de a opri adunarea, cum a fost în cazul celei din Duminica Tomii. Au fost luate alte măsuri pentru a-i intimida pe români şi a-i descuraja, pentru a nu participa la adunare: Florian Micaş, deţinut politic în temniţa de la Cluj, a fost mutat la cea din Târgu Mureş, în condiţii mizere, pe motiv că Blajul era prea aproape de Cluj şi exista posibilitate ca românii întruniţi acolo să încerce eliberarea acestuia; ţăranii români care participaseră la Adunarea Naţională din Duminica Tomii erau bătuţi crunt de domnii de pământ pentru că participaseră sau chiar şi numai pentru curajul de a vorbi despre ce se întâmplase acolo. Răspunsul românilor a fost o hotărâre şi mai mare de a participa la adunarea din 3/15 mai.

Pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj a avut loc mai ales la Sibiu, unde se adunaseră intelectualii români. Aici venise de peste Carpaţi August Treboniu Laurian, de la Blaj canonicii Cipariu şi Sereni, care împreună cu alţii au discutat planul de acţiune pentru viitoarea adunare. Propunerea lui Simion Bărnuţiu, aprobată de toţi cei prezenţi, a fost ca la Blaj să se realizeze următoarele trei puncte:

- Naţiunea română să se declare pe sine de naţiune liberă şi independentă
- Să se depună jurământ de fidelitate împăratului austriac
- Să protesteze împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria

Cu o săptămână înainte de Marea Adunare a sosit la Sibiu de la Carloviţ episcopul ortodox Andrei Şaguna, fiind primit cu mare pompă de sibieni.

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie. cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Guvernul maghiar a încercat să intervină în desfăşurarea viitoarei Mari Adunări Naţionale şi să o ţină sub controlul său. Astfel, după ce prin funcţionarii săi încercase să determine protopopii români să se declare favorabili unirii Transilvaniei cu Ungaria, la 7 mai (stil nou) 1848 a cerut episcopilor români ca la Marea Adunare să admită numai un număr limitat de români, iar aceştia să se întrunească nu sub cerul liber, ci în biserică, pentru a putea fi uşor ţinuţi sub control. La 8 mai 1848 episcopilor li s-a pus în vedere ca la adunare să fie admişi numai clerici, fiind interzisă prezenţa delegaţilor civili de la sate, iar dacă aceştia se vor prezenta totuşi, să fie trimişi imediat acasă.

Din partea guvernului maghiar au fost numiţi comisari pentru această adunare Banffy Miklos, comite suprem al comitatului Alba Inferioară, şi Szabo Lajos, consilier gubernial. La ordinele celui din urmă s-a pus armata care avea să fie prezentă la adunare şi care avea rolul să menţină ordinea.

Efervescenţa naţională a românilor a crescut mult în zilele dinainte de adunare. Ei erau hotărâţi să îşi expună pretenţiile naţionale, aşa cum făcuseră şi celelalte naţiuni din Imperiul Austriac şi Ungaria.

Cu toate că Marea Adunare Naţională era programată să înceapă luni, 15 mai 1848, românii au început să se adune la Blaj încă de vineri, 12 mai. Sâmbătă, 13 mai, a sosit la Blaj de la Sibiu episcopul ortodox Şaguna, însoţit de intelectualii români din Sibiu şi Braşov. Alaiul său a fost întâmpinat cu mare pompă de români, iar la Mânărade, în apropiere de Blaj, l-a aşteptat o delegaţie a clericilor români greco-catolici, care l-a invitat să locuiască pe durata adunării împreună cu episcopul Lemeni. Iniţial, episcopul Şaguna intenţionase să locuiască într-o baracă de lemn construită în mijlocul pieţei din Blaj. A acceptat invitaţia greco-catolicilor şi s-a aşezat la curtea episcopală din Blaj. Tot sâmbătă, spre seară, au sosit din Ţara Moţilor Avram Iancu şi Ioan Buteanu, iar de pe Câmpie Vasile Macariu Moldovan, însoţiţi de mii de români.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

Duminică dimineaţa, 14 mai, piaţa din Blaj era plină de români, iar tribunii vorbeau cu aceştia şi îi învăţau ce trebuie să facă şi să ştie. Cu toată mulţimea prezentă, nu a avut loc nici un incident neplăcut şi nici o tulburare, fiind menţinută cea mai mare disciplină. Tribunii au continuat să înveţe poporul până la începerea liturghiei, ţinută în biserica din Blaj. După terminarea acesteia, cei doi episcopi români au trecut prin mulţime la braţ, în semn de unire între românii ortodocşi şi cei greco-catolici. Din piaţă, cei doi au plecat la curtea episcopală, iar în biserică au rămas intelectualii români pentru a pregăti programul zilei următoare. Pe lângă românii transilvăneni erau prezente delegaţii din alte părţi locuite de români, cum ar fi Bihorul, Banatul şi provinciile româneşti de peste Carpaţi. La ora 10, după o scurtă vorbire de bun venit a canonicului Vasile Raţiu de Noşlac, Simion Bărnuţiu a ţinut o lungă cuvântare, expunând motivele pentru care românii resping unirea Transilvaniei cu Ungaria, fiind atât de elocvent şi aducând asemenea argumente, încât acei intelectuali români care erau favorabili unirii au amuţit. În finalul discursului, Bărnuţiu a tras concluziile, care erau:

1. Adunarea românilor din 3/15 mai e adunare generală naţională a întregii ginţi române din Transilvania
2. Adunarea generală naţională română are să proclame sărbătoreşte în ziua de mâine libertatea şi independenţa naţiunii române
3. Adunarea are să pretindă ştergerea iobăgiei
4. Adunarea are să protesteze în contra unirii Transilvaniei cu Ungaria

La ora 15 conferinţa pregătitoare s-a încheiat, mulţimea comentând favorabil discursul lui Bărnuţiu. La ora 17 a început o nouă conferinţă, la care au participat şi cei doi episcopi români. În deschiderea acesteia a vorbit Paul Dunca, cunoscut pentru atitudinea favorabilă unirii Transilvaniei cu Ungaria, dar acum a vorbit în spirit naţional românesc. Conferinţa a avut ca scop doar luarea unei atitudini faţă de deţinerea lui Florian Micaş de autorităţile ungureşti. S-a decis trimiterea unei delegaţii la guvern, care să ceară eliberarea imediată a lui Micaş. La solicitarea lui Avram Iancu, a fost trimisă o delegaţie formată din oameni vârstnici, pentru că dacă ar fi fost trimişi tineri, aceştia nu ar fi răbdat până când guvernul le-ar fi satisfăcut cererea, ci ar fi deschis ei înşişi temniţa. O altă delegaţie a fost trimisă la Alba Iulia pentru a-l invita la adunare pe Simion Crainic, cunoscut ca vechi patriot român, dar acesta a refuzat. S-a mai luat decizia ca toţi protopopii şi profesorii destituiţi de episcopul Lemeni în anii anteriori, precum şi teologii demişi din motive naţionale, să fie repuşi în posturi. Conferinţa s-a încheiat târziu în noapte, iar la căderea întunericului Blajul a fost iluminat.

Ziua de 3/15 mai 1848 a fost o zi frumoasă şi senină. Încă de la ora 5 dimineaţa mulţimea de români era în picioare. La ora 6 a început în Catedrala din Blaj serviciul divin, ţinut de episcopul Lemeni, pentru a rămâne suficient timp pentru adunare. La ora opt semnalul de începere al Adunării Naţionale a fost dat cu clopotul cel mare al Catedralei. Intelectualii români s-au adunat pe o estradă amplasată în faţa catedralei, pe care erau aşezate mese şi scaune. La ora nouă şi jumătate cei doi comisari guberniali au fost invitaţi să vorbească românilor adunaţi. Comisarii maghiari au prezentat decretul guvernului prin care se permitea ţinerea adunării, au declarat adunarea deschisă şi au citit decretul şi instrucţiunile guvernului maghiar despre cum să fie condusă adunarea. Instrucţiunile au fost explicate poporului de către episcopul Şaguna. După acest moment, s-a luat decizia ca adunarea să se ţină nu în biserică, ci în câmp liber. Toţi participanţii s-au mutat pe un câmp din apropierea Catedralei, numărul lor fiind apreciat de martorii oculari la cca 40.000. Pe câmp, care în timpul acestei adunări a fost numit “Câmpia Libertăţii”, s-a format un cerc în mijloc, unde s-au amplasat episcopii, preoţii şi intelectualii români. De jur-împrejur s-a aşezat mulţimea de români, în mod ordonat, lăsând printre grupuri, până în centru, căi atât de largi încât putea trece o trăsură. Mai departe de tribuna centrală s-au ridicat alte tribune, de la care tribunii explicau celor mai îndepărtaţi ceea ce se vorbeşte în mijlocul adunării.

Preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj au fost aleşi episcopii Andrei Şaguna (ortodox) şi Ioan Lemeni (greco-catolic). Vicepreşdinţi au fost Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, iar secretari Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Demetriu Boeriu, Iacob Bologa, Paul Dunca, George Anghel, Ioan Bob, Petru Manu şi Ioan Bran.

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj - d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar de la Pesta. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Șaguna a prezidat Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, care l-a desemnat drept președinte al delegației care să prezinte Dietei de la Cluj hotărârile Adunării de la Blaj – foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj - d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi) - foto: ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu (1805 – 1887) – foto: ro.wikipedia.org

După alegerea conducătorilor adunării, episcopul Şaguna a rostit o rugăciune pentru sănătatea împăratului austriac şi pentru libertatea naţională a românilor. Generalul austriac Schurter, comandantul trupelor destinate pentru păstrarea ordinii, a afirmat după acest moment că nicăieri pe unde a umblat în Europa nu a văzut o adunare de popor atât de mare şi atât de disciplinată. După rugăciunea episcopului Şaguna, la cererea poporului, a luat cuvântul Simion Bărnuţiu, care după o scurtă introducere a supus votului mulţimii următoarele puncte, care au fost aprobate în unanimitate:

1. Adunarea aceasta se proclamă de adunare generală naţională a naţiunii române din Transilvania
2. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare naţională română din Transilvania, întru eterna aducere aminte a acestei lucrări glorioase se va numi Câmpul libertăţii pentru totdeauna
3. Naţiunea română declară, că vrea să rămână pururea credincioasă înălţatului împărat al Austriei şi mare principe al Transilvaniei, cum şi augustei case austriace
4. Naţiunea română se declară şi se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale.

Punctele doi şi cinci au fost pronunţate de Bărnuţiu de câte patru ori în diferite direcţii, o dată pentru fiecare punct cardinal.

A urmat momentul depunerii jurământului de credinţă faţă de naţiunea română de către toţi cei prezenţi. Formula de jurământ a fost următoarea, spusă cu glas tare, toţi cei care jurau având o mână pusă pe inimă, iar cealaltă ridicată în sus:

„Eu, N.N jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului sfânt, Dumnezeului celui viu, cumcă voiu fi pururea credincios împăratului Austriei şi marelui principe Ferdinand I şi augustei case austriace. Amicilor Maiestăţii şi ai patriei voiu fi amic, şi inimicilor inimic. Cumcă ca Român voiu susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea cea dreaptă şi legiuită şi o voiu apăra cu toate puterile, în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voiu lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române, ci voiu ţine şi voiu apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea. Pe aceste principii voiu respectat toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare dela ele. Nu voiu încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voiu suferi să ne asuprească nimeni. Voiu conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerciului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui, umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mii dee mântuirea sufletului, Amin.”

Jurământul s-a depus sub steagul imperial şi sub drapele naţionale româneşti.

S-a citit în şedinţă şi s-a votat petiţia de eliberare a lui Florian Micaş, iar aceasta a fost înmânată ulterior comisarilor maghiari, pentru a fi dusă guvernului de la Cluj. Acestea fiind realizate, după ce s-a stabilit ca a doua zi Adunarea Naţională să înceapă la ora opt dimineaţa, şedinţa a fost declarată închisă pentru ziua în curs. Comisarii maghiari au trimis în aceeaşi zi raportul lor la Cluj, în care nu au avut ce să scrie decât despre foarte buna disciplină a zecilor de mii de români adunaţi la Blaj.

La 16 mai 1848 Adunarea Naţională a început cu serviciu divin celebrat la ora şase în Catedrala din Blaj, apoi şedinţa a început la ora opt tot pe Câmpia Libertăţii. În timp ce se deplasa spre locul şedinţei, episcopului Lemeni ţăranii români i-au strigat să nu facă nici o unire cu Ungaria. S-a citit şi s-a aprobat protocolul şedinţei din ziua anterioară, iar apoi Simion Bărnuţiu şi episcopul Şaguna au cerut ţăranilor să îşi respecte îndatoririle faţă de domnii de pământ până la ştergerea oficială a iobăgiei, prin lege, iar vicarul Şuluţiu a propus ca de acum încolo în comunicările oficiale românii să nu mai fie numiţi olah şi valahi, ci români.

A urmat la tribună August Treboniu Laurian, care după ce a rostit un discurs, a prezentat punctele din petiţia naţiunii române adresată împăratului austriac:

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu - d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) - foto: ro.wikipedia.org

August Treboniu Laurian, pe numele real Augustin Trifan, (n. 17 iulie 1810, Fofeldea, scaunul Nocrich, lângă Sibiu – d. 25 februarie 1881, București) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876) – foto: ro.wikipedia.org

Textul petiţiei

Proclamaţia de la Blaj

PETIȚIA NAȚIONALĂ ADOPTATĂ DE ADUNAREA DE LA BLAJ PRIN CARE SUNT EXPRIMATE REVENDICĂRILE ROMÂNILOR TRANSILVANI

Punturile naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj în 15-17 Mai c.n. 1848

1. Națiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.

2. Națiunea română pretinde ca beserica română, fără distințiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).

3. Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.

4. Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță.

5. Națiunea română poftește ca dajdea ce s-a pus de la un timp încoace asupra vitelor – care din pricina strimtorii hotarelor greminale se țin și se pasc în țările vecine cu mari cheltuieli și nespusă greutate și însuși cu periculul vieței – , ca o vederată pedecă a industriei și a comerciului activ, să se șteargă cu totul, și tractatele care s-au încheiat între înalta Casă austriacă, Poarta otomană și Principatele Române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea.

6. Națiunea română cere desființarea dijmei, adică a zeciuielei (Zehend) metalelor create în patria aceasta, care zeciuială e o adevărată pedecă pentru lucrarea minelor. La toți proprietarii de fodine să li se dea același drept în privința măsurei hotarului fodinei.

7. Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.

8. Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.

9. Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.

10. Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români.

11. Națiunea română cere denumirea unei comisiuni mixte compusă din români și alte națiuni transilvane pentru cercetarea causelor de mezuine ale moșiilor și pădurilor, de ocuparea pământului comun și a sesiunilor colonicale și altele câte se țin de categoria aceasta.

12. Națiunea română cere dotarea clerului român întreg din casa statului, întocma cu clerurile celorlalte națiuni.

13. Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere).

14. Națiunea română pretinde purtarea comună a sarcinelor publice după starea și averea fiecăruia și ștergerea privilegiurilor.

15. Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.

16. Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.

Punctele s-au votat în aplauze generale, apoi Treboniu Laurian, Bărnuţiu şi Bariţiu au fost purtaţi pe braţe de mulţimea de români entuziasmată.

Petiţia Naţională emisă cu prilejul acestei adunări naţionale a fost întregită cu o petiţie înaintată guvernului ungar de către reprezentanţii românilor care trăiau în judeţele de margine ale Transilvaniei (Arad şi Bihor) şi Banat, petiţie prin care se cereau anumite drepturi bisericeşti, militare, şcolare şi naţionale pentru românii din aceste regiuni, pe atunci considerate ca făcând parte din Ungaria propriu-zisă.

În aceeaşi şedinţă s-a decis să se aleagă două deputaţii, dintre care una să fie trimisă la Cluj, condusă de episcopul Lemeni, iar cealaltă la împăratul austriac, condusă de episcopul Şaguna, pentru a înmâna autorităţilor petiţia românilor. S-a mai ales un Comitet Permanent cu sediul la Sibiu, condus de episcopul Şaguna, având ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu. Cu aceasta s-a încheiat Adunarea Naţională din această zi.

Ziua de 17 mai a avut ca program doar autentificarea protocolului zilei anterioare, iar şedinţa a fost scurtă. S-a mai propus ca pe Câmpia Libertăţii să se ridice un monument în amintirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj. La ora unu şi jumătate după amiaza comisarii guberniali au declarat adunarea închisă, recunoscând buna purtare a românilor în aceste zile. Cu acestea, românii au plecat către casele lor, rămânând la Blaj numai fruntaşii lor, pentru a se consulta asupra ceea ce urma să fie făcut în continuare.

articol preluat de pe: enciclopediaromaniei.ro

Gheorghe Magheru (1802 – 1880) general și om politic, conducător al armatei revoluționare române din Muntenia, la 1848

Gheorghe Magheru (1802 – 1880)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj – d. 23 martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în Războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic.

Originea şi familia

Gheorghe Magheru s-a născut în familia preotului Ion Magheru. Strămoşii familiei sale proveneau din Transilvania. A fost căsătorit şi a avut mai mulţi copii.

Cariera militară

Haiduc celebru din zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei, când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui aga Bechir, nepotul pașei Regep a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, Gorj. Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare.

Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor.

În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită calităților sale.

S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între anii 1828-1829. În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti, Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit. La 14 septembrie 1828, la Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (25.000), care ocupaseră satul, și ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de1.200 de panduri. După bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.

Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj - d. 23 martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Magheru – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cariera politică

După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de tribunal. În 1846 a devenit prefect de Romanaţi.

A fost membru al Societății secrete masone Frăția, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu.

A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu, și Costache Romanescu.

Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a devenit generalul armatei române.

După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea.

Declarația lui Gheorghe Magheru: Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea. Pe aleea ce duce spre Complexul muzeal Gheorghe Magheru a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: Pe acest loc, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară revoluționară de panduri și voluntari. În memoria acestui eveniment, în anul 1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, s-a ridicat un obelisc și a fost inaugurat muzeul de la Râureni.

Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor Moldova și Țara Românească.

A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. În 1860 a fost ales deputat. În 1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat liberal de Târgu Jiu. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea principatelor române și a sprijinit democratizarea și modernizarea lor.

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Cum a salvat generalul Magheru Oltenia de ocupaţia turcilor. A înfruntat câteva mii de soldaţi cu ajutorul a 300 de panduri

Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj - d. 23 martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic - foto preluat de pe adevarul.ro

Gheorghe Magheru – foto preluat de pe adevarul.ro

articol de Alin Ion (preluat de pe adevarul.ro)

28 mai 2015

În Bătălia de la Şişeşti, de lângă Târgu Jiu, generalul Gheorghe Magheru a reuşit să se opună invaziei şi ocupării Olteniei de către trupele otomane cu doar 300 de panduri.

La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca urmare a contraofensivei otomane în Oltenia. În calitate de comandant de panduri al unei importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei provincii, Gheorghe Magheru s-a trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. De asemenea, de partea pandurilor se afla şi o mică oştire sârbească.

Va fi ajutat de căpitanii Ion Solomon şi Panaiot Fochiano, totalul trupelor române fiind de până în 1000 de soldaţi. Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant, după cum o să vedem. A fost o întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei, deoarece mai există un sat Şişeşti şi în judeţul Mehedinţi.

Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va marca începutul unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia i se va încredinţa comanda «ca unuia mai bâtrân», şi Gheorghe Magheru, cel care se va remarca şi cu acest prilej. Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nici o şansă ca urmare a inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui Gheorghe Magheru de a da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de pe câmpul de luptă l-a pus într-o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi fost răpus cu toată trupa sa dacă nu ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi. Atacul prin surprindere al lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut retrage. Căpitanul sârb i-a mulţumit lui Magheru pentru că i-a salvat viaţa şi a avut o înfruntare cu Ion Solomon, pe care a vrut să îl omoare“, spune istoricul Cornel Şomâcu.

Importanţa luptei de la Şişeşti

Respingerea trupelor otomane în lupta de la Şişeşti a avut o mare importanţă în războiul ruso-turc. Cea mai mare parte a luptelor s-au purtat în Oltenia pentru că armata otomană care se afla în sudul Dunării a trecut fluviul şi a pornit ofensiva. În aceste condiţii, singura rezistenţă era formată din panduri care luptau în armata rusă, alături de alte detaşamente de români, sârbi şi bulgari. Bătălia de la Şişeşti le-a permis ruşilor să pornească o contraofensivă şi să câştige războiul. În cazul în care lupta era pierdută, riscau ca să fie alungaţi din Oltenia şi din Ţara Românească şi să piardă, astfel, războiul.

Prin bătălia de la Şişeşti ca şi cele ulterioare, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce ca un ofiţer destoinic dar a salvat şi oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie otomană cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica. Fără victoria lui Magheru de la Şişeşti, armata rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi putut pierde războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul românilor, faptul că victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de dorinţa de a-şi apăra ţara şi propriile cămine pe care le aveau în zonă”, a precizat istoricul Cornel Şomâcu.

Conflictul dintre Magheru şi Solomon

Între Gheorghe Magheru şi Ion Solomon a izbucnit un conflict care nu s-a terminat decât prin moartea combatanţilor. Solomon a murit în anul 1865.

Deşi eroismul lui Magheru a fost răsplătit de ruşi cu Ordinul „Sf. Ana”, clasa a IV-a, în grad de cavaler şi cu o sabie de onoare, felicitat de autorităţile române, va părăsi rândurile primei armate naţionale din epoca modernă ce număra trei regimente de infanterie şi 6 escadroane de cavalerie. Gheorghe Magheru ar fi trebuit să facă parte din regimentul cu sediul la Craiova condus de Ion Solomon. Magheru a considerat total inacceptabilă situaţia de fi subordonat lui Ion Solomon şi va părăsi armata până la momentul Revoluţiei paşoptiste“, mai arată Cornel Şomâcu.

Conflictul va reizbucni pe timpul Revoluţiei de la 1848. Dacă Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii taberei revoluţionare, Ion Solomon-comandant al polcului III, regimentul, cu sediul în Bucureşti, va fi unul din capii contrarevoluţiei. „Va fi chiar un moment în care cei doi se vor confrunta faţă în faţă. „Complotul contrarevoluţionar din 19 iunie 1848 va fi dejucat atât de intervenţia populaţiei Bucureştilor, dar şi de eroismul lui Gheorghe Magheru. În momentul arestării guvernului revoluţionar, cei prezenţi povestesc că Solomon a acordat o atenţie specială lui Gheorghe Magheru. Nu doar că acesta nu s-a predat, dar s-a baricadat într-o încăpere cu doi dintre soldaţii săi aşteptând atacul. Paul Cernovodeanu aminteşte acest episod în „Pe urmele Magherilor”, citând aici amintirile maiorului Lăcusteanu, unul dintre complotişti, care spune că Solomon „se smucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche rancună”. Complotul a fost dejucat, iar Solomon s-a retras în cazarmă cu soldaţii săi. Solomon a riscat la un moment să fie linşat de populaţia revoltată dar a scăpat cu exilul“, mai scrie istoricul Cornel Şomâcu.

cititi mai mult pe adevarul.ro

 

1848… și IUBIREA: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău – O căsnicie sortită eșecului

Gheorghe Magheru și Maria Caramalău - foto preluat de pe www.historia.ro

Gheorghe Magheru și Maria Caramalău – foto preluat de pe www.historia.ro

articol de Corneliu Senchea (preluat de pe www.historia.ro)

(…)

Nu toate soțiile eroilor pașoptiști și prepașoptiști au dovedit energia, devotamentul și spiritul de sacrificiu al soției lui Câmpineanu. A doua căsătorie a generalului Gheorghe Magheru, „generalul re volu ției”, om trecut atunci de 40 de ani, a fost opera prietenului său, Ion Câmpineanu. Și această afacere matrimonială, începută ca o mare iubire promițătoare de speranțe și împliniri în plan afectiv, s-a înscris între eșecurile personale ale lui Ion Câmpineanu, eșuând în parte și din cauza evenimentelor politice care l-au ținut permanent pe Magheru departe de a doua aleasă a inimii lui.

După moartea rapidă a primei soții, Ancuța Pleșoianu, Gheorghe Magheru și-a concentrat toată atenția creșterii și educării fiicei și fiului lor, Alexandrina și Ghiță, fără a nutri gândul unei a doua căsătorii. Aceasta până când prie tenul său, Ion Câmpineanu, i-a făcut cunoștință cu tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria Caramalău, fiica clucerului Iordache Cârcotă și sora pitarului Alecu Caramalău din București.

Așa cum susțin istoricii Paul Cernovodeanu și Marian Ștefan, într-o monografie dedicată Magherilor, generalul (care nu prea stătea prin București, prins fiind cu atribuțiile sale militar-administrative în părțile Olteniei), ar fi cunoscut-o în timpul peregrinărilor lui prin București, prin intermediul lui Șerban Caramalău, subcârmuitor al plășii Gilortului din județul Dolj. Dar cel care l-a determinat să-și ostoiască văduvia a fost Ion Câmpineanu, iar căsătoria celor doi a avut loc la București, la 2 septembrie 1846 și a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai rămăseseră până la izbucnirea revoluției, proaspătul cuplu fiind răsplătit cu un băiat pe nume Romulus.

Anii care au urmat înregistrează însă, dacă luăm în calcul corespondența dintre cei doi, o răcire a relațiilor. Magheru absorbit cu totul de pregătirile revoluției în Oltenia, absent frecvent din București, prins apoi, după victoria revoluției, în Capitală, de organizarea guvernului provizoriu care funcționa în palatul familiei Golescu de pe Podul Mogoșoaiei (fost Palat Domnesc), a sfârșit prin a o pierde definitiv pe Maria, care nu i-a împărtășit idealurile… spre deosebire de o altă femeie celebră în epocă, Anica Ipătescu.

Aceasta (caracterizată de Gazeta de Transilvania drept „o română ce poartă arma ca orice bărbat”), soția revoluționarului Nicolae Ipătescu, la vestea arestării guvernului provizoriu de către coloneii trădători Odobescu și Solomon, știindu-și soțul în primejdie, s-a înarmat cu pistoale și a antrenat populația bucureșteană într-un iureș care a avut ca efect eliberarea guvernului arestat. Cât despre omul de acțiune care era Gheorghe Magheru, acest eșec sentimental nu l-a copleșit. El și-a găsit consolarea în focul luptei.

Să nu uităm că, urmărit de dorința colonelului Solomon de a-l ucide, în urma unei ranchiuni mai vechi, pe tărâm militar și politic, Magheru, în momentul arestării guvernului, a fost singurul care a înfruntat cu spada în mână baionetele soldaților și atacul personal al lui Solomon, reușind să scape și să se baricadeze într-una din camerele palatului guvernamental, refugiu pe care l-a părăsit, după pierderea partidei de către gruparea contrarevoluționară. În ziua de 12 iulie a anului 1848, generalul părăsea Capitala, îndreptându-se spre Oltenia pentru a lua comanda trupelor neregulate de dorobanți și panduri și a organiza tabăra de la Râureni, ultimul sprijin armat al revoluției. Nu știa atunci că se va întoarce la București abia după nouă ani de exil dureros în străinătate, alături de prietenii săi.

cititi mai mult pe www.historia.ro

Revoluția franceză de la 1848 (22 februarie 1848 – 2 decembrie 1848)

Lamartine in front of the Town Hall of Paris rejects the red flag on 25 February 1848 by Henri Félix Emmanuel Philippoteaux

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revoluția franceză de la 1848 (22 februarie 1848 – 2 decembrie 1848)

Revoluția franceză de la 1848, care a fost prima dintre revoluțiile europene de la 1848, a izbucnit în Franța, la 22 februarie 1848. Era cea de a doua revoluție franceză din secolul al XIX-lea, după cea din iulie 1830.

Această revoluție s-a declanșat în februarie 1848 la Paris, datorită exceselor exercitate de „monarhia din iulie”. La 25 februarie a fost proclamată republica și s-a format un guvern provizoriu, în care intrau printre alți reprezentanți ai revoluției:

- poetul Alphonse de Lamartine

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine, n. 21 octombrie 1790, Mâcon, Franța – d. 28 februarie 1869, Paris, Franța) a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze - Alphonse de Lamartine by François Gérard (1831) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine, n. 21 octombrie 1790, Mâcon, Franța – d. 28 februarie 1869, Paris, Franța) a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze, cititi mai mult pe ro.wukipedia.org si en.wikipedia.org – Alphonse de Lamartine by François Gérard (1831) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

- socialistul Louis Blanc

Louis Jean Joseph Charles Blanc (n. 29 octombrie 1811, Madrid, Spania – d. 6 decembrie 1882, Cannes, Franța) a fost un politician și istoric francez. Având o orientare politică socialistă, el a militat pentru realizarea unor reforme sociale și a solicitat înființarea de cooperative lucrative cu scopul de a garanta ocuparea forței de muncă pentru populația urbană săracă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Louis Jean Joseph Charles Blanc (n. 29 octombrie 1811, Madrid, Spania – d. 6 decembrie 1882, Cannes, Franța) a fost un politician și istoric francez. Având o orientare politică socialistă, el a militat pentru realizarea unor reforme sociale și a solicitat înființarea de cooperative lucrative cu scopul de a garanta ocuparea forței de muncă pentru populația urbană săracă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- muncitorul Albert

Alexandre Martin (27 April 1815 – 28 May 1895), nicknamed Albert l'Ouvrier ("Albert the Worker") - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexandre Martin (27 April 1815 – 28 May 1895), nicknamed Albert l’Ouvrier (“Albert the Worker”) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

A fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă aparținea guvernului provizoriu, iar puterea legislativă, adunării naționale. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu.

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 - d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea - (Portrait by Franz Xaver Winterhalter) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 – d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Portrait by Franz Xaver Winterhalter) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Revoluția franceză de la 1848 pe: www.historia.ro;  en.wikipedia.org

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872) poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

 

Cronologie

- 1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga).

Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.

- 1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

- 1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.

- 1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.

1848 – Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.

Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.

- 1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea - in imagine, Vasile Alecsandri, portret realizat de Constantin Daniel Stahi- foto: ro.wikipedia.org

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea – in imagine, Vasile Alecsandri, portret realizat de Constantin Daniel Stahi- foto: ro.wikipedia.org

- 1855 – 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.
Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:
Elegii; Balade; Florile Bosforului; Epistole; Cântece; Poeme

- 1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

- 1861 – Apare volumul de satire Nemesis.
Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic

- 1863 – Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:
Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân; Viața lui Ștefan Vodă cel Mare; Viața lui Mihai Viteazul
Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.

- 1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).

- 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.

- 1866 – În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d’Orient.
toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice.

- 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (…) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei …“ (Paul Cornea).

- 1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.

- 1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.

- 20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.

 

Biografie

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida. În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul „pricinilor suditești”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă “O fată tânără pe patul morții”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul “O fată tânără pe patul morții” era o imitație după “La jeune captive” (“Tânăra prizonieră”), de André Chénier, și a fost publicat în “Curierul de ambe sexe”.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă. foto - Ion Heliade-Rădulescu (portret de Mișu Popp): ro.wikipedia.org

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.
foto – Ion Heliade-Rădulescu
(portret de Mișu Popp): ro.wikipedia.org

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină”. Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

Ștefan Golescu (n. 1809, Câmpulung Muscel – d. 27 august 1874, Nancy, Franța) a fost prim-ministru al României în perioada 1867-1868 - foto: ro.wikipedia.org

Ștefan Golescu (n. 1809, Câmpulung Muscel – d. 27 august 1874, Nancy, Franța) a fost prim-ministru al României în perioada 1867-1868 – foto: ro.wikipedia.org

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz. Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară. Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise” și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția…

Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris - d. 10 februarie 1874, Hyères) reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice -  foto - ro.wikipedia.org

Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris – d. 10 februarie 1874, Hyères) reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice – foto – ro.wikipedia.org

 

Participant la revoluția pașoptistă

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, “Pruncul român”, Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) “Poporul suveran”. Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social”, pe potriva modelului francez – Le Peuple souverain.

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo), istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848 - foto (Nicolae Bălcescu, pictură de Gheorghe Tattarescu, 1851): ro.wikipedia.org

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo), istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848 – foto (Nicolae Bălcescu, pictură de Gheorghe Tattarescu, 1851): ro.wikipedia.org

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. “Poporul suveran”, dar – căzând revoluția – a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București - d. 25 februarie 1881, București) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român - in imagine: Cezar Bolliac, portret de Th. Aman - foto: ro.wikipedia.org

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București – d. 25 februarie 1881, București) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român – in imagine: Cezar Bolliac, portret de Th. Aman – foto: ro.wikipedia.org

 

Exilul

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei - d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român - foto: cersipamantromanesc.com

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român – foto: cersipamantromanesc.com

 

Boala și moartea

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872 În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu. În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

cititi mai mult despre: Opera poetică; Legendele istorice; Florile Bosforului; Basme; Macedonele; Reverii; Opinia contemporanilor; Încercări literare (Epopei; Dramaturgie; Romane; Satire și fabule; Alte publicații)

Eftimie Murgu (1805 – 1870) jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (Dieta de la Debrețin)

Eftimie Murgu (1805 – 1870)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Eftimie Murgu (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin – d. 30 aprilie 1870, Budapesta) a fost un jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (Dieta de la Debrețin), apoi avocat în Budapesta.

 

Viața

Vine pe lume la 28 decembrie 1805, fiu al lui Samu Murgu – ofițer în armata imperială și Cumbria Murgu (născută Pungilă), în casa cu numărul 84 din Rudăria (Caraș-Severin) acelor vremuri și avându-l naș pe Madru Suta. Doar o parte a copilăriei și-o petrece la Rudăria pentru că în 1815 tatăl său, Samu, este mutat în cadrul regimentului de graniță din Caransebeș.

Cursurile primare le începe la școala din localitatea natală, Rudăria, avându-l ca învățător pe Ion Mazaran; cursurile ținându-se în limba slavonă (slava veche). Studiile le continuă la Caransebeș, după care urmează facultatea de filosofie din Seghedin, pe care o termină în 1827. În 1830 termină facultatea de drept de la Universitatea din Pesta, pentru ca în 1834 să obțină titlul de doctor al Universității din Pesta, specialitatea – drept universal. Toate diplomele obținute în decursul timpului au fost obținute cu titlul de “EMINENCE”. Pe lângă română, vorbea fluent latina, maghiara, germana, greaca și slavona.

Este inițiat în tainele francmasoneriei la Iași în 1834, iar apoi devine Venerabilul unei loji din capitala Moldovei.

Eftimie Murgu a fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluționari democrați pașoptiști români, una din marile personalități pașoptiste “care n-a pregetat a se jertfi pentru obșteasca fericire a poporului și a țării“. El își începe activitatea în 1830 când intră în viața publică odată cu tipărirea lucrării sale “Combaterea dizertației” – (Wiederlegung) – ca răspuns împotriva defăimărilor maghiarului Sava Tököly, care punea la îndoială autenticitatea limbii și istoriei poporului român. La activitatea cărturărească a lui Murgu se adaugă și faptul că a fost unul din deschizătorii de drum ai învățământului filosofic în limba română.

În toată activitatea sa Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismului habsburgic, lucrul dovedit în 1849 în Dieta de la Debrețin unde votează detronarea habsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărora va fi condamnat la moarte; el declarându-se împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbești conduse de Iosif Rajacič, dispută ce avea ca temei și scop obținerea dreptului ca Biserica Ortodoxă din Banat și Transilvania să-și desfășoare activitatea în limba maternă.

În concepția sa revoluționară, Eftimie Murgu era un adept înflăcărat al ideii de republică, un neobosit luptător pentru desființarea relațiilor feudale cât și pentru unitate națională a românilor.

În iarna anului 1848 Eftimie Murgu era la a doua detenție, iar la 6 februarie procesul lui se reia; el cerând să fie dus în fața împăratului. Astfel, datorită manifestațiilor tineretului român din Pesta, Murgu este eliberat la 9 aprilie. După câteva zile i se propune de către Timotei Cipariu să prezideze Adunarea de la Blaj, ofertă pe care o refuză.

La 24 iunie este ales deputat simultan în circumscripțiile electorale Lugoj, Oravița și Făget. Cu ocazia validărilor la ședința Adunării Naționale din 6 iulie 1948 va opta pentru mandatul Lugojului. Obține dreptul de a convoca o adunare populară la Lugoj și la 27 iunie în deschiderea adunării este proclamat președinte al acesteia.

Marea Adunare Națională de la Lugoj din 15 iunie 1848, al cărei președinte a fost propus, a cerut, printre altele, următoarele:

- înființarea unei armate populare române prin înarmarea poporului,
- organizarea Banatului ca un căpitanat general al Banatului,
- numirea lui Eftimie Murgu căpitan general al Banatului,
- recunoașterea limbii române ca limbă oficială în tot Banatul,
- independența Bisericii Române din Banat.

În anul următor revoluției, Eftimie Murgu votează detronarea habsburgilor (la 13 aprilie) cât și noua lege a naționalităților care cuprindea obținerea unor drepturi minimale pentru români, precum și reorganizarea unei legiuni române (28 iulie). Pentru curajul avut de a vota împotriva habsburgilor este arestat la 22 august și condamnat la moarte pentru înaltă trădare față de monarhia habsburgică. Pedeapsa i se comută la patru ani de închisoare pe care-i va executa în închisoarea din Iosefstadt din Boemia. După ce iese din închisoare mai candidează o dată pentru funcția de deputat în Dietă și în 1861 este ales deputat de circumscripția electorală din Moravița, iar în 1865 scrie ultima lucrare intitulată „Despre memorandumul Congresului Sîrbesc”; activitatea fiindu-i îngrădită de faptul că închisorile l-au slăbit foarte mult. Ca atare, în 12 mai 1870 trece în cele veșnice acest „om fantastic cu caracter de bronz” pe care l-a dat Banatul.

 

Cronologie

- 1805 dec. 28 – se naște în comuna Rudăria (azi, Eftimie Murgu, județul Caraș-Severin);

- 1826 – student la facultatea de filosofie din Seghedin;

- 1827 – termină facultatea de filosofie din Pesta. Se înscrie la facultatea de drept din același oraș;

- 1830 – termină facultatea de drept de la universitatea din Pesta. Apare polemica cu Sava Tököly în care apără originea poporului român (Wiederlegung);

- 1834 – obține titlul de doctor al universității din Pesta, specialitatea drept universal. Pleacă pentru a fi profesor la Iași;

- 1834 nov. 20 – deschide cursul de filosofie la Școala vasiliană din Iași;

- 1836 mai 11 – cere eforiei școalelor să-i fixeze examenul cât mai repede spre a pleca din Moldova;

- 1837 dec. 08 – este numit profesor de logică și drept roman la Colegiul Sfântul Sava din București;

- 1839 dec. 19 – domnitorul Alexandru Ghica îi aprobă demisia;

- 1840 nov.14 – este anchetat pentru participarea și rolul lui în mișcarea revoluționară din Țara Românească;

- 1841 – este arestat de tribunalul regimentului grăniceresc din Caransebeș pentru participarea la mișcarea revoluționară din Țara Românească;

- 1841 sept. 21 – este eliberat din închisoare;

- 1845 martie – are loc a doua arestare, în urma denunțului preotului Ioan Blidariu din Găvojdia că ar agita spiritele românești împotriva ungurilor și integrității statului. Este trimis sub escortă la închisoarea ”Neugebaude” din Buda;

- 1845 oct. – are loc audierea lui Murgu de către autoritățile din Buda;

- 1846 apr.27 – începe procesul lui E. Murgu la tribunalul regesc din Pesta, finalizat cu o sentință de 4 ani de închisoare;

- 1848 apr.09 – este eliberat din închisoare;

- 1848 iunie 24 – este ales deputat în circumscripțiile electorale Lugoj, Oravița și Făget;

- 1848 iunie 27 – prezidează adunarea de la Lugoj;

- 1848 iulie 13 – înaintează ministrului de interne maghiar dezideratele adunării de la Lugoj;

- 1849 aprilie 13 – votează în dietă detronarea habsburgilor;

- 1849 iulie 29 – pleacă la Avram Iancu spre a-i înmâna noua lege a naționalităților;

- 1849 septembrie – este arestat din nou și trimis la Arad;

- 1850 – este mutat la închisoarea din Budapesta;

- 1851 octombrie 7 – Consiliul de război îl condamnă la moarte prin ștreang și confiscarea averii. În baza decretului din 25 aug. 1850 i se reduce pedeapsa la 4 ani de închisoare. Este trimis la închisoarea din Iosefstadt din Boemia pentru ispășirea pedepsei.

- 1853 octombrie – este eliberat;

- 1861 aprilie 24 – cade în alegerile pentru parlament, în cercul Lugojului;

- 1864 aprilie 29 – este ales deputat al cercului Stamora-Moravița;

- 1865 – ultima manifestare publică: ”Despre memorandumul congresului sîrbesc”;

1870 aprilie 7 – își face testamentul pe care îl înregistrează la primăria orașului Budapesta sub numărul 10897/1870;

- 1870 mai 12 – moare la Buda, fiind înmormântat în cimitirul Kerepesy din Budapesta;

În 1932 – osemintele au fost aduse în țară și reînhumate în capela cimitirului din Lugoj.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

foto preluat de pe materialedeistorie.wordpress.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

În anul 1848 Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să îşi proclame independenţa. Ungurii din Ardeal, văzând atitudinea Ungariei, doresc să unească Transilvania la aceasta. Ei declară în Dietă că în Ardeal există o singură naţiune, cea maghiară, şi declară uniunea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte naţiuni din Transilvania, românii şi saşii. Era normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională.

Luptele între cele două tabere încep în vara anului 1848 şi vor dura până în vara anului 1849, când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de un deosebit de important ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din Munţii Apuseni.

 

Cronologia revoluţiei române din Transilvania

În Moldova şi Ţara Românească revoluţia de la 1848 va dura foarte puţin, doar câteva zile, fiind repede înăbuşită. Revoluţionarii din aceste provincii vor trece în Ardeal, unde revoluţia română va dura aproape un an şi jumătate. Nicolae Bălcescu şi alţi fruntaşi români pe peste Carpaţi vor ajunge în Munţii Apuseni şi vor cunoaşte îndeaproape evenimentele la care vor participa luptătorii ardeleni, în special moţii conduşi de Avram Iancu. Revoluţia românească din Transilvania a fost singura revoluţie din 1848 din Europa care nu a putut fi înfrântă cu forţa armelor.

Lupta pentru drepturi politice şi sociale ale românilor ardeleni a început în primăvara anului 1848 şi a fost deosebit de dificilă, având ca opoziţie partea maghiară, care dorea unirea Ardealului cu Ungaria şi care datorită programului ei politic nega dreptul la existenţă naţională, la drepturi şi limbă a celorlalte naţionalităţi care locuiau în Transilvania. Maghiarii îşi doreau eliberarea de sub stăpânirea austriacă sub care erau de mai bine de un veac şi jumătate, dar doreau să o facă neţinând cont de doleanţele celor care locuiau alături de ei în Ardeal, românii şi saşii. Aceştia aspirau la rândul lor la drepturile fireşti ale popoarelor care doreau să îşi câştige libertăţile.

În acest context, românii realizează că victoria armelor maghiare ar duce la o asuprire şi mai mare şi chiar la negarea totală a existenţei naţionale a poporului român din Ardeal. Saşii sunt şi ei de aceeaşi părere şi vor lupta şi ei împotriva maghiarilor, consideraţi astfel insurgenţi care s-au ridicat împotriva ordinii austriece. Atât românii, cât şi saşii, se vor alătura cauzei habsburgice, ca fiind garantul supravieţuirii din punct de vedere naţional.

La scurt timp după declararea de către maghiari a unirii Ardealului cu Ungaria, declaraţie făcută fără luarea în considerare a poziţiei românilor ardeleni şi a saşilor, se mobilizează armata regulată maghiară şi miliţiile maghiare din Ardeal şi începe lupta acestora împotriva armatei austriece cu scopul de a pune stăpânire pe Ardeal. Armata austriacă se pregăteşte şi ea de război, iar românii, sub conducerea lui Avram Iancu, se organizează militar prin constituirea de miliţii.

Miliţiile româneşti vor adopta organizarea după modelul armatei romane, cea mai mare unitate fiind legiunea, compusă din tribunate, centurii şi decurii. Organizarea după model roman era făcută şi în ideea de a sublinia rădăcinile latine ale poporului român. Ca baze de operaţii, legiunile româneşti de la 1848 se adunau în tabere, numite în epocă “lagăre” sau “loagăre”, cum le mai spuneau ţăranii. Aici se făcea concentrarea subunităţilor legiunilor, se completa armamentul şi se făcea instrucţia militară a luptătorilor.

Se va face referire în cronologia de faţă la evenimentele care i-au implicat în principal pe români, atât pe cei din gărzile naţionale, cât şi pe cei înrolaţi în regimentele austriece, dar şi la altele, desfăşurate în acelaşi timp, uneori distanţă mai mică sau mai mare, vizând forţele ungare, austriece şi/sau ruse. Sursele maghiare indică faptul că românii au avut un rol foarte important în înfrângerea revoluţiei maghiare, deoarece pe parcursul ostilităţilor jumătate din forţele maghiare au fost ţinute în şah de către români, dând astfel posibilitatea armatelor austriece şi ruse să înfrângă trupele maghiare mai repede şi mai uşor. De asemenea, rolul românilor în apărarea cetăţii Alba Iulia, atât direct cât şi indirect, este indiscutabil de o mare importanţă, această cetate fiind la un moment dat singurul oraş din Ardeal care se mai afla în stăpânirea austriecilor, după căderea în mâinile maghiarilor a Clujului, Sibiului şi Devei, cele mai mari importante centre urbane transilvănene.

 

Anul 1848

Luna martie

- 18 martie – Adunarea populară maghiară de la Timişoara adoptă programul revoluţionar elaborat la Pesta la 15 martie.

- 21 martie – Adunarea maghiară de la Cluj adoptă programul revoluţionar elaborat la Pesta la 15 martie.

- 23 martie – Partida conservatoare maghiară din Cluj, împreună cu cea liberală, cer unirea Transilvaniei cu Ungaria.

- 30 martie – Adunarea maghiară de la Sibiu, care nu a mai avut loc din cauza opoziţiei saşilor din oraş. Adunarea maghiară de la Aiud declară că doreşte unirea Transilvaniei cu Ungaria.

- Se ridică sub arme gărzile naţionale maghiare din Târgu Mureş, Aiud şi Turda.

 

Luna aprilie

- Guberniul maghiar de la Cluj declară starea de asediu în Transilvania.

 

Luna mai

- 3/15 mai – are loc Adunarea Naţională de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, la care participă un mare număr de români, în prezenţa fruntaşilor lor. Voinţa românilor afirmă că: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”.

- 10 mai – Proclamaţia lui Wesselenyi Miklos, care îi îndeamnă pe secui să se ridice împotriva românilor.

- 29 mai – Se deschid lucrările Dietei maghiare de la Cluj.

- 30 mai – Dieta maghiară de la Cluj proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Stema istorică a Transilvaniei din 1659 până în 1867 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Luna iunie

- 6 iunie – Dieta maghiară din Transilvania declară desfiinţarea iobăgiei în această provincie.

- 10 iunie – Împăratul Ferdinand al Austriei sancţionează decizia de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

- 18 iunie – intră în vigoare în Transilvania legea desfiinţării iobăgiei.

 

Luna iulie

- 4 iulie – românii din Munţii Apuseni încep să se înarmeze, sub conducerea lui Avram Iancu.

- 11 iulie – Kossuth cere recrutarea de soldaţi pentru armata ungară, inclusiv din Transilvania, ceea ce provoacă rezistenţa la recrutare din partea românilor.

 

Luna septembrie

29 septembrie – Avram Iancu îşi aşează Cartierul General în tabăra de la Câmpeni.

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth - in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 - foto: ro.wikipedia.org

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth – in imagine, Avram Iancu, pictură de Barbu Iscovescu, primăvara lui 1849 – foto: ro.wikipedia.org

 

Luna octombrie

- 15 octombrie – Marea adunare naţională a secuilor, la Lutiţa, în care aceştia se declară pe deplin de partea revoluţiei maghiare.

- 18 octombrie – baronul general Puchner, comandantul trupelor austriece din Transilvania, îl numeşte pe Avram Iancu prefect al legiunii pe care urma să şi-o înfiinţeze prin recrutarea moţilor. Legiunea va fi botezată de către Avram Iancu „Legiunea II Auraria Gemina” în amintirea rădăcinilor romane ale românilor.

- 19 octombrie – Secuii atacă şi jefuiesc Reghinul.

- Baronul general Puchner solicită lui Avram Iancu să îi elibereze pe militarii austrieci capturaţi de către unguri şi deţinuţi în zona Hunedoara. Avram Iancu îi eliberează pe austrieci cu ajutorul luptătorilor români.

- 21 octombrie – Avram Iancu primeşte ordin de la autorităţile militare austriece să dezarmeze localităţile ungureşti ce se aflau în zona legiunii comandate de către el. Sunt dezarmate în mai puţin de două zile localităţile Abrud şi Roşia Montană în mod paşnic.

- 23 octombrie – Masacrul de la Zlatna. Este dezarmată în urma unei lupte localitatea Zlatna. Cad în luptă circa 4-500 locuitori unguri ai oraşului, iar o parte a oraşului este incendiată.

- 25 octombrie – bătălia de la Ciumbrud. Luptători din legiunea lui Axente Sever opun rezistenţă unui inamic superior numeric, dar sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd doi tribuni şi şaizeci lăncieri.

- Octombrie, nedatat – tabăra de la Măgina este atacată de gărzile naţionale maghiare conduse de comitele Kemeny Farkas, susţinut şi de o companie de trupe regulate maghiare. Românii se retrag.

- Octombrie, nedatat – Kemeny Farkas continuă înaintarea, se întăreşte cu companii de honvezi şi cu cavalerie şi atacă tabăra de la Cricău. Lupta este câştigată de către români, care înving datorită ingeniozităţii unui student ce lupta alături de ei.

- Octombrie, nedatat – Avram Iancu îşi trimite delegaţi în în comitatul Zarandului pentru a preveni eventualele excese ale românilor asupra civililor unguri din zonă.

- 28 octombrie – Insurgenţii unguri înaintează pe valea Mureşului. Românii încearcă să se opună la Gura Văii, dar glotaşii înarmaţi doar cu suliţe sunt înfrânţi, iar tribunul Chendi capturat şi executat la Hălmagiu alături de doi preoţi şi alţi şase români.

- Octombrie, nedatat – Inamicul pradă localităţile Pleşcuţa şi Hălmagiu.

- 31 octombrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş atacă şi distrug trupele ungare ale contelui Lázár.

 

Luna noiembrie

- 5 noiembrie – Luptătorii Legiunii XII Mureş, susţinuţi de detaşamentele tribunilor Bianu şi Nicolae Pop atacă şi distrug în întregime brigada de secui a contelui Lázár, care mai fusese decimată o dată în octombrie, dar se refăcuse între timp.

- 6 noiembrie – Legiunile conduse de către prefecţii Avram Iancu, Ioan Buteanu, Axente Sever, Bălaş şi Popoviciu încep dezarmarea localităţilor ungureşti de pe valea Mureşului spre Cluj.

- 7 noiembrie – Lupta de la Sâncrai, câştigată a doua zi de către insurgenţii unguri, ajutaţi peste noapte de sosirea unor trupe proaspete din Ungaria.

- 8 noiembrie – Lupta de la Târnava (Hunedoara), câştigată de trupele maghiare.

- 9 noiembrie – oraşul Aiud este împresurat de legiunea lui Avram Iancu.

- 10 noiembrie – Vinţu de Sus se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu. Oraşul Aiud se predă legiunii lui Avram Iancu.

- 20 noiembrie – se predă fără luptă legiunii lui Avram Iancu oraşul Turda.

- Noiembrie, nedatat – se predă fără luptă austriecilor şi legiunilor române oraşul Cluj.

- Noiembrie, nedatat – localitatea Ocna Mureşului se predă legiunii lui Axente Sever.

 

Luna decembrie

- 4 decembrie – Avram Iancu demobilizează o mare parte din legiunea sa, iar cu cei 1500 luptători rămaşi ocupă poziţie de apărare în satul Săcuel şi Rogojel. În zilele următoare românii surprind un convoi de aprovizionare ungar, doboară 35 honvezi, pierd şi ei 2 răniţi. Românii ocupă satul Vişag şi pasul Bologa.

Se dă o nouă luptă cu ungurii din satul Sebeş. Românii sunt respinşi şi se retrag la Măgura. Ungurii pierd cca 40-50 morţi şi răniţi, românii au câţiva răniţi. Satele Trainiş şi Vişag sunt capturate de unguri şi incendiate.

- Decembrie, nedatat – O altă legiune românească şi tribunatul condus de tribunul Moga ce susţineau trupele austriece în înaintarea lor spre Huedin sunt obligate să se retragă după o luptă grea. Legiunea se retrage în munţi în ordine, unitatea lui Moga spre Cluj. Tribunul Moga îşi abandonează oamenii, care sunt surprinşi de inamic pe drumul dintre Turn şi Homorod. Trupa pierde 100 morţi şi alţi 200 prizonieri la unguri. Românii care scapă se împrăştie în munţi.

- Decembrie, nedatat – trupele austriece sunt silite să abandoneze Clujul şi Dejul.

 

Anul 1849

Luna ianuarie

- 3 ianuarie – satul Râul Călatei este atacat de 1000 insurgenţi cu 4 tunuri. Li se opun 80 de tineri din sat timp de patru ore. Satul a fost incendiat în urma retragerii locuitorilor săi. Românii pierd doi luptători, insurgenţii mai mulţi morţi.

- 8 ianuarie – Centurionul Ion Spălăceanu cu trupa sa interceptează o coloană inamică pe care o pune pe fguă, capturându-i o căruţă, arme şi soldaţi.

- 9 ianuarie – Lupte în jurul satului Uioara, duse de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.

- 11 ianuarie – Insurgenţii atacă satul Muntele Băişorii şi îl pradă. Prefectul Simion Balint înaintează spre ei cu o mică trupă, dar inamicul se retrage la Iara, unde pierde doi morţi. Balint se întoarce la tabăra de la Ocolişu Mare.

- 14 ianuarie – prefectul Balint atacă inamicul cantonat în satul Iara. Inamicul este scos din sat şi aruncat spre Turda, pierzând 121 morţi şi un număr necunoscut de răniţi. Românii pierd 28 morţi şi 15 răniţi şi se întorc la în tabăra de la Ocolişu Mare.

- 15 ianuarie – Insurgenţii se întorc dinspre Turda şi ocupă satele Surduc, Bicălatu şi Iara, din care se retrag spre seară.

- 17 ianuarie – Acelaşi inamic înaintează din nou şi amplasează 1200 luptători în satele Lita şi Săvădisla.

- 17 ianuarie – Inamicul intră în Aiud cu peste 1.000 infanterişti şi husari, dar este respins.

- 18 ianuarie – prefectul Balint atacă insurgenţii unguri din satul Lita şi după o luptă de două ore îi respinge din sat. Rebelii se regrupează şi sunt întăriţi cu trupe de la Cluj, reiau lupta şi obligă pe prefectul Balint să se retragă la Cacova Ierii, unde rezistă pe poziţie unui atac de cavalerie, revine la contraatac şi pune în derută pe inamic. Ungurii pierd 45 morţi, românii 13.

- 19 ianuarie – Hălmagiul este ocupat după o luptă dintre trupa maiorului ungur Beke Jozsef compusă din 3500 secui cu şase tunuri şi lăncierii şi puşcaşii români consuşi de Ioan Buteanu.

- 20 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ajunge la Baia de Criş.

- 20 ianuarie – Inamicul atacă satul Sălciua şi produc pierderi mari moţilor de sub comanda lui Simion Balint.

- 21 ianuarie – Inamicul se retrage din satul Sălciua din cauza atacului dat de Simion Balint la Trascău.

- 22 ianuarie – 400 honvezi ocupă satul Trascău. Prefectul Balint porneşte împotriva lor, dar aceştia nu primesc lupta şi se retrag.

- 23 ianuarie – Maiorul Beke J. cu trupa sa ocupă oraşul Brad.

 

Luna februarie

- 2 februarie – Bătălia de la Călăţele, câştigată de români.

- 17 februarie – Trupa maiorului ungur Beke J. se retrage din Brad spre Deva. Secuii care îi însoţeau au plecat cu câteva zile mai înainte.

- 20 februarie – Sălciua – o trupă comandată de tribunul Ciurileanu, făcând parte din legiunea lui Balint, este atacată şi bătută la Sălciua. Balint adună rămăşiţele trupei, aduce rezervele şi ia poziţie la Sălciua. Inamicul se retrage pe muntele Trascău, nu înainte de a ucide câţiva civili români neînarmaţi. Balint atacă duşmanul la Fântânele, capturează un tun mic, ucide doi rebeli şi răneşte mai mulţi.

- 20 februarie – Hălmagiu – 2600 soldaţi unguri cu cinci tunuri, comandaţi de maiorul Csutak Kalman ocupă Hălmagiul.

- 21 februarie – Trupele maiorului Csutak Kalman ocupă Baia de Criş şi Brad.

- 26 februarie – 600 honvezi vin de la Gilău la Mărişel. Trupa românească aflată de pază aici li se opune înaintării şi îi respinge după o luptă de şase ore. Ungurii pierd 6 morţi şi un număr necunoscut de răniţi, românii pierd şi ei 6 morţi.

- 27 februarie – Inamicul înaintează de la est de Sângiorgiu spre Baia de Arieş. Prefectul Balint ocupă poziţie între Bedeleu şi Valea Poienii şi după 4 ore îi respinge pe unguri spre Sângiorgiu. Ungurii pierd 15 morţi, rămaşi pe câmpul de luptă.

 

Luna martie

- 1 martie – Cluj – Mai multe unităţi de honvezi înaintează dinspre Cluj şi atacă avanposturile lui Balint de la Cacova Ierii. După o luptă de două ore inamicul este înfrânt, pierzând 5 oameni, printre care şi comandantul lor, Debretzi.

- 1 martie – Zarand – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman părăsesc oraşul Brad şi pleacă spre Deva, unde se dădeau lupte grele.

- 9 martie – Axente Sever primeşte ordin de la comandantul Albei Iulii să îşi aducă trupa în cetate, pentru apărarea acesteia. Axente Sever porneşte însă în ajutorul Sibiului, dar vestea căderii acestuia în mâna ungurilor îl întoarce la Alba Iulia.

- 11 martie – oraşul Sibiu cade în mâna insurgenţilor unguri conduşi de generalul Bem, iar trupele austriece părăsesc Transilvania şi se refugiază în Ţara Românească.

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă  Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) - 1853 - ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Victoria armatelor ungare conduse de gen. Bem împotriva armatelor rusești și austriace (Sibiu, 11 martie 1849) Sursă
Biblioteca Congresului SUA, Schita: cpt. Ed. Scheifele; Litografie: Schaerff & Bro. (71 Market Str., St. Louis, SUA) – 1853 – ffoto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

- 12 martie – 1600 honvezi înaintează spre satul Mărişel. Li se opun toţi locuitorii din sat, atât bărbaţi, cât şi femei. Sătenii îi atacă prin surprindere pe invadatori, care pierd 30 morţi între care erau şi ofiţeri şi subofiţeri şi se retrag. La trecerea peste Someşul Mare honvezii pierd înecaţi din cauza debandadei retragerii alţi circa 100 oameni. Românii au numai trei răniţi.

- 17 martie – Trupele maiorului ungur Csutak Kalman ocupă din nou Baia de Criş şi Brad şi dezlănţuie teroarea asupra populaţiei civile româneşti.

- 20 martie – 60 vânători români înfruntă o companie de honvezi pe care o înfrâng la Geomal. Ungurii pierd 3 morţi.

- 22 martie – 1300 voluntari unguri atacă legiunea prefectului Balint între Dealul Mâşca şi Valea Iarei. Legiunea română se apără până când termină muniţiile, se retrage pentru aprovizionare, revine pe câmpul pe luptă, dar nu mai întâlneşte pe inamic, care se retrăsese între timp. Românii pierd trei morţi şi câţiva răniţi.

- 27 martie – Trupele de asediu ungare încep bombardamentul asupra cetăţii Alba Iulia.

- 28 martie – Bombardament unguresc asupra cetăţii Alba Iulia. Artileria austriacă deschide şi ea focul. Pentru a ajuta cetatea, prefectul Axente Sever face demonstraţii cu trupa sa împotriva ungurilor, cărora le provoacă pierderi.

- 29 martie – Asediatorii unguri trimit o importantă forţă împotriva lui Axente Sever, care însă se retrage deoarece scopul său de a ajuta cetatea Alba Iulia fusese realizat. Cetatea schimbă focuri cu asediatorii.

- 30 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

- 31 martie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

 

Luna aprilie

- 1 aprilie – schimburi de focuri între asediatorii cetăţii Alba Iulia şi asediaţi.

- 1 aprilie – 600 honvezi atacă trupa românească ce apăra satul Cacova Ierii.

- 2 – 11 aprilie – schimb zilnic de focuri de artilerie şi de infanterie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.

- 6 aprilie – lupta de Jercuţa. Ungurii sunt înfrânţi, pierzând 45 morţi.

- 9 aprilie – trupele prefectului Buteanu atacă oraşul Brad, intră în oraş, dar nu se pot menţine din cauza unor informaţii eronate şi se retrag.

- 10 aprilie – bătălia de Vălideşti, câştigată de români după cinci ore de luptă împotriva a trei companii de honvezi. Inamicul pierde 15 morţi, românii un mort.

- 12 aprilie – Asediatorii unguri atacă cetatea Alba Iulia, dar sunt respinşi de infanteria austriacă.

- 13 aprilie – 1500 voluntari unguri pornesc din Cluj şi din Turda spre a ataca trupele prefectului Balint. Insurgenţii porniţi din Turda sunt înfrânţi succesiv la Buru şi la Vidolm şi se retrag în dezordine. Insurgenţii din Cluj sunt bătuţi la Cacova Ierii şi în retragerea lor la Băişoara. În total inamicul pierde peste 40 morţi, românii pierd 9 oameni.

- 15 aprilie – Piatra Tăiată. Trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Tăiată.

- 15 aprilie – Geoagiu. Prefectul Axente Sever atacă Geoagiu cu scopul de captura depozitele de hrană ale inamicului şi pentru a face joncţiunea pe Mureş cu trupele generalului austriac Puchner. Prefectul român capturează o însemnată cantitate de provizii la Geoagiu şi se retrage la timp în munţi cu captura sa, evitând puternicele forţe maghiare trimise pentru a-i lua înapoi prada. O trupă maghiară urmăritoare care înainta dinspre Balşa este înfrântă şi are pierderi foarte mari.

- 16 aprilie – Lupte la Zlatna, purtate de luptători din Legiunea I Blasiana condusă de Axente Sever.

- 18 – 20 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.

- 18 aprilie – Insurgenţii maghiari pornesc din Zlatna spre Abrud, dar este oprit la Valea Dosului de trupa prefectului Axente Sever şi respins înapoi în oraş, de unde nu mai poate fi scos.

- 19 aprilie – continuă atacul lui Axente Sever împotriva insurgenţilor respinşi cu o zi înainte în Zlatna. Inamicul a pierdut în cele două zile de luptă 40 morţi, românii numai 4.

- 19 aprilie – deputatul ungur de origine română Ioan Dragoş din Oradea, trimis al lui Kossuth, scrie din Brad lui Avram Iancu, solicitând depunerea armelor de către români.

- 20 aprilie – soseşte lângă Zlatna însuşi Avram Iancu cu un ajutor de 600 luptători pentru Axente Sever care încă îl ţinea pe inamic blocat în oraş. Ştirea că o unitate militară inamică ameninţă Abrudul face ca românii să se retragă aproape cu toate efectivele încă în ziua în curs.

- 22 – 26 aprilie – foc de artilerie tras de cetatea Alba Iulia asupra asediatorilor.

- 24 aprilie – trupele comandantului ungur Egloffstein sunt înfrânte la Piatra Lungă..

- 25 aprilie – Alba Iulia. Asediatorii unguri trimit trupe împotriva luptătorilor lui Avram Iancu.

- 25 aprilie (după unele surse 22 sau 23 aprilie) – Are loc întâlnirea de la Mihăileni dintre Avram Iancu şi alţi conducători români şi deputatul maghiar Ioan Dragoş, care propune armistiţiu în vederea negocierii depunerii armelor de către luptătorii români.

- 27 aprilie – 1000 luptători moţi veniţi de la Zlatna reuşesc să străpungă linia asediatorilor şi să introducă în cetatea Alba Iulia o cantitate însemnată de provizii.

- 29 aprilie – foc puternic de artilerie tras de garnizoana cetăţii Alba Iulia împotriva asediatorilor.

 

Luna mai

- 3 mai – deputatul maghiar Ioan Dragoş se întoarce în munţi, la Mihăileni, pentru a continua negocierile cu românii, încercând să îi facă pe aceştia să depună armele.

- 5 mai – au loc două adunări naţionale la Abrud, respectiv Câmpeni, unde deputatul maghiar Ioan Dragoş expune poporului român condiţiile predării armelor. Românii resping oferta maghiară şi decid să continue lupta cu orice preţ până la victorie sau moarte.

- 5 mai – trupele maghiare pornite de la Huedin şi Gilău atacă satul Lăpuşeşti, pe care îl distrug. Inamicul atacă apoi Dealul Isarului şi după ce pierd în luptă cam 40 oameni, sunt obligaţi să se retragă. Românii pierd un singur luptător.

- 6 mai – Abrud. Maiorul ungur Hatvani ocupă Abrudul chiar în timpul armistiţiului şi a negocierilor, pe care îl încalcă. Avram Iancu scapă din Abrud cu puţin timp înainte de ocuparea acestuia de către insurgenţi, mai mulţi fruntaşi români cred cuvântul lui Dragoş şi rămân în oraş convinşi că nu li se va întâmpla nimic din partea trupelor maghiare. Majoritatea acestor fruntaşi va fi executată însă mai târziu de către insurgenţi, alături de o parte din populaţia românească din oraş.

- 6 mai – Alba Iulia. Artileria din cetate trage asupra asediatorilor.

- 6 mai – Jurcuţa. Comandantul maghiar Buzgo încearcă să străbată în munţi prin atacarea satului Jurcuţa, dar este respins.

- 7 mai – pregătiri de luptă ale românilor cantonaţi la Câmpeni în vederea atacului asupra Abrudului ocupat de trupele maiorului Hatvani. Deputatul maghiar Ioan Dragoş îi scrie lui Avram Iancu să depună armele.

- 8 mai – are loc atacul moţilor conduşi de Avram Iancu asupra Abrudului ocupat de insurgenţii şi trupele maghiare. Inamicul este împins în oraş şi are pierderi mari.

- 9 mai – Alba Iulia. Foc de infanterie din cetate asupra inamicului.

- 9 mai – Abrud. Continuă atacul românilor asupra insurgenţilor şi trupelor maghiare care ocupau oraşul Abrud.

- 10 mai – la ora 3 dimineaţa maiorul maghiar decide să fugă din Abrud la adăpostul nopţii şi al ceţii. Retragerea lui este observată, începe lupta şi urmărirea trupelor şi insurgenţilor maghiari. Scapă cu viaţă prin fugă doar maiorul Hatvani şi câţiva oameni din preajma lui. În Abrud se dau lupte grele, oraşul este incendiat, deputatul maghiar Ioan Dragoş este ucis de românii înfuriaţi, fiind considerat de către aceştia drept trădător. În timpul luptelor din zilele de 8-10 mai maghiarii pierd circa 2000 oameni morţi. Pierderile româneşti nu se cunosc.

- 11 mai – românii atacă depozitele de hrană din satul Hălmagiu ce aparţineau insurgenţilor. Are loc o luptă, inamicul e pus pe fugă şi românii capturează o cantitate mare de hrană şi de sare.

- 12 mai – luptă de artilerie şi ieşire a cavaleriei din cetate.

- 13 mai – luptă de cavalerie în zona asediată a cetăţii Alba Iulia. Trupele de grăniceri bănăţeni din cetate alungă pe inamic.

- 14, 15, 16 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie şi infanterie între cetatea Alba Iulia şi asediatori.

- 16 mai – Maiorul Hatvani revine şi ocupă oraşul Abrud cu o nouă trupă formată din secui, miliţii maghiare, legionari austrieci, în total 2800 oameni cu 4 tunuri (după surse maghiare numărul invadatorilor unguri ar fi fost de 4000 oameni, plus miliţii, cavalerie şi 4 tunuri). Românii opun rezistenţă în câteva locuri, dar trebuie să se retragă şi nu pot împiedica ocuparea oraşului de către inamic.

- 17 mai – Alba Iulia. 700 luptători români sub conducerea prefectului Axente Sever străpung încercuirea maghiară din jurul cetăţii Alba Iulia şi resping insurgenţii la distanţă. După punerea în debandadă a asediatorilor, românii intră în cetate şi intră în componenţa trupelor de apărare a cetăţii.

- 17 mai – Abrud. Luptătorii români conduşi de Avram Iancu atacă trupele maiorului Hatvani la Abrud. Insurgenţii sunt împinşi în oraş şi blocaţi acolo.

- 18 mai – Continuă luptele la Abrud împotriva trupelor maghiare conduse de maiorul Hatvani.

- 19 mai – Trupele maghiare încep retragerea din Abrud. Sunt ajunse din urmă de către români la Bucium Cerbu şi decimate. Dintre legionarii vienezi scapă doar şase şi sunt luaţi prizonieri. Maghiarii pierd toate tunurile şi cca 3000 morţi în total în cele câteva zile de luptă, scăpând cu fuga numai maiorul Hatvani cu 3-400 oameni. Pierderile româneşti nu se cunosc.

- 20-21 mai – schimburi de focuri de artilerie şi infanterie între asediatori şi cetatea Alba Iulia.

- 23, 24, 25 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 26 mai – prezenţa miliţiilor româneşti conduse de prefectul Axente Sever în cetatea Alba Iulia nu mai este dorită de conducerea militară austriacă. Luptătorii români ies din cetate, străpung prin luptă încercuirea maghiară şi ajung cu bine în munţi după ce au provocat asediatorilor pierderi însemnate. Pierderile românilor sunt mici şi doar o mică parte din miliţiile româneşti nu vor reuşi străpungerea şi se vor refugia înapoi în cetate unde vor rămâne până la finalul ostilităţilor.

- 27-28 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 30 mai – hărţuieli cu focuri de artilerie între asediaţi şi asediatori la cetatea Alba Iulia.

- 31 mai – lupte aprige între miliţiile române şi asediatorii cetăţii Alba Iulia. Spre seară românii sunt respinşi şi nu reuşesc să îşi atingă scopul de a despresura cetatea.

 

Luna iunie

- 2 iunie – Românii organizaţi în coloane de atac pornesc să despresoare cetatea Alba Iulia. În timpul apropierii de cetate intră în contact cu asediatorii maghiari, au loc lupte deosebit de înverşunate şi în final românii sunt obligaţi să se retragă fără a mai ajunge la cetate.

- 3 iunie – luptă grea la Teiuş între miliţiile române şi insurgenţi. Românii sunt forţaţi să se retragă după ce pierd 31 oameni.

- 5 şi 6 iunie – luptă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

- 8 iunie – o forţă maghiară condusă de baronul Kemeny Farkas pleacă din Brad spre Abrud spre a ocupa oraşul. Se confruntă cu românii la Blăjeni, după ce pe drum a fost hărţuit de trupele viceprefectului Groza. Acest viceprefect atacă ulterior în aceeaşi zi transporturile de alimente ale lui Kemeny şi le capturează după lupte cu escorta convoaielor.

- 9 iunie – trupele lui Avram Iancu sunt atacate în poziţia dintre Vulcan şi Ciurileasa de către baronul Kemeny şi obligate să se retragă.

- 9 iunie – Ponorul Remetii, apărat de un mic număr de luptători este atacat de insurgenţi şi apărarea este respinsă.

- 10 iunie – Tribunul Fodor, respins de la Ponorul Remetii revine cu întăriri şi atacă pe insurgenţi, împingându-i înapoi până în satul Remetea.

- 11 iunie – Inamicul respins de tribunul Fodor la Remetea, întărit cu 1000 oameni, atacă pe Fodor la Tarcău şi îl respinge în munţi, deoarece românii rămân fără muniţie. În aceeaşi noapte românii se aprovizionează, revin la contraatac şi resping pe maghiari până spre cîmpie la Teiuş şi Aiud.

- 11 iunie – baronul Kemeny intră în Abrud, lăsat în mod deliberat de către români să intre singur în capcană, la fel ca şi maiorul Hatvani cu o lună mai devreme. Lupta începe imediat ce trupele maghiare intră în localitate şi ţine până noaptea.

- 12 iunie – baronul Kemeny somează pe Avram Iancu să predea armele, însă acesta refuză categoric.

- 13 iunie – lupte grele în jurul Abrudului împotriva trupelor lui Kemeny.

- 13 iunie – 600 insurgenţi atacă spre Baia de Arieş din direcţia Sîngeorgiu. Sunt opriţi şi respinşi în câmpie fără ca măcar să se fi putut apropia de oraş.

- 14 iunie – solicitări de tratative din partea lui Kemeny, a cărui trupe nu mai aveau mâncare de două zile.

- 8-13 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia, în unele zile doar hărţuieli de artilerie.

- 15 iunie – Alba Iulia. Luptă de artilerie cu asediatorii.

- 15 iunie – Abrud. Trupele maghiare din oraş încep atacul asupra românilor care îi înconjuraseră. Scopul lor era de a sparge încercuirea şi de a se retrage din munţi deoarece rămăseseră fără provizii. Atacul maghiar eşuează cu pierderi foarte mari şi insurgenţii sunt obligaţi să se întoarcă în oraş, unde rămân blocaţi de români.

- 16 iunie – Trupele lui Kemeny încep atacul pentru a străbate spre Zlatna şi a se salva. Lupta este deosebit de dură, maghiarii sunt ajunşi din urmă la Valea Cerbului şi decimaţi. Baronul Kemeny scapă cu fuga, după ce a pierdut în 9 zile de luptă cca 500 morţi şi un număr foarte mare de răniţi, pe care a fost însă în stare să îi evacueze din munţi.

- 17 iunie – hărţuieli de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 19-23 iunie – lupte de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 19, 20, 21 iunie – lupte grele conduse de tribunii Ciurileanu şi Raţiu în estul munţilor pentru a opri accesul trupelor maghiare spre centrul Apusenilor.

- 23 iunie – prefectul Balint atacă inamicul la Poşaga şi îl pune pe fugă. Maghiarii pierd 21 morţi, românii trei.

- 24 iunie – bombardament deosebit de violent al asediatorilor maghiari asupra cetăţii Alba Iulia.

- 24 iunie – luptă violentă lângă Zlatna. Bătălia e câştigată de români, maghiarii se retrag în debandadă.

- 25 iunie – Trupele maghiare înaintează spre Baia de Arieş. Sunt bătute succesiv pe drum în zilele de 25, 27 şi 29 iunie şi nu îşi ating obiectivul propus.

- 26-30 iunie – luptă continuă de artilerie la cetatea Alba Iulia.

 

Luna iulie

- 1-2 iulie – schimb de focuri de artilerie la Alba Iulia între asediatori şi asediaţi.

- 2 iulie – trupele maghiare conduse de Vasvari atacă şi distrug satul Mărişel, cu toată apărarea curajoasă a românilor de acolo.

- 3 iulie – trupele maghiare conduse de comandantul Velics avansează împotriva forţelor conduse de tribunii Fodor şi Şerban

- 4 iulie – forţele maghiare conduse de Velics ajung la Tarcău. Apărătorii români se retrag pas cu pas luptând, pentru a atrage inamicul la o straâmtoare, deoarece erau prea slabi pentru a da o luptă în câmp deschis. Ajunşi în defileu, românii contraatacă şi distrug aproape în totalitate trupa inamică. Comandantul Velics scapă cu fuga împreună cu un mic număr din cavaleriştii săi. Capturile luate de români sunt importante şi includ 400 puşti, 2 tunuri de munte de 2 pfunzi şi jumătate, mulţi cai şi o cantitate mare de echipament militar.

- 5 iulie – lupte la Fântânele contra trupei conduse de Vasvari. Tribunul Corcheş soseşte cu întăriri.

- 6 iulie – Vasvari porneşte spre munţi cu o trupă puternică, 3000 oameni, 300 pionieri pentru deschiderea drumurilor în munţi, cu cinci tunuri. Trupa românească numără doar cca 450 combatanţi, dintre care doar 120 au arme de foc, susţinuţi inclusiv de către femeile din zonă, care iau parte activă la apărare. La Fântânele trupa maghiară este surprinsă în ambuscadă de către români. După o scurtă luptă, maghiarii pierd pe însuşi Vasvari, pe majoritatea ofiţerilor şi cca 800 oameni. Mulţi alţii pier în debandada retragerii, înecaţi la trecerea peste Someş. Românii au numai 4 morţi şi capturează 4 tunuri cu tot cu muniţie, steaguri şi o mare cantitate de echipament militar.

- 5-12 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia schimbă focuri de artilerie şi de infanterie cu asediatorii.

- 14 iulie – în cetatea Alba Iulia cad rachete trase de asediatori.

- 15 iulie – schimb de focuri între garnizoana Alba Iulia şi asediatori, duel de artilerie. Garnizoana cetăţii face o ieşire contra asediatorilor şi se întoarce victorioasă.

- 16 iulie – schimb de focuri de infanterie şi artilerie între garnizoana Alba Iulia şi asediatori

- 18 iulie – asediatorii hărţuiesc garnizoana cetăţii Alba Iulia

- 19 iulie – artileria inamică trage asupra cetăţii Alba Iulia

- 20 iulie – garnizoana cetăţii Alba Iulia execută foc de artilerie contra unei unităţi de asediu

- 21 iulie – puternic schimb de focuri la cetatea Alba Iulia

- 22 iulie – trupe maghiare din comitatul Satu Mare încearcă să străpungă apărarea românească condusă de tribunul Fodor, pe direcţia dealul Bedeleu. Are loc o luptă, ungurii sunt bătuţi, pierd 15 morţi şi o toate bagajele, care cad în mâna românilor.

- 23 iulie – duel de artilerie la cetatea Alba Iulia

- 24-25 iulie – Axente Sever dă un atac în direcţia cetăţii Alba Iulia cu scopul de a rupe încercuirea acesteia de către maghiari. Avanposturile maghiare sunt respinse iniţial până în satul Şard, apoi chiar mai departe, după lupte violente. Atacat de forţe superioare maghiare Axente Sever se retrage puţin, apoi primind întăriri revine la contraatac şi inamicul se retrage. Românii capturează depozitele maghiare de alimente de la Teiuş, Bărăbanţ şi Secaş. În timpul luptelor românii au fost susţinuţi de artileria garnizoanei Alba Iulia şi de o ieşire a garnizoanei. Trupele austriece au fost conduse de locotentul Rusz şi de locotenentul major Verindean, români de origine.

- 26 iulie – Axente Sever intră primul în cetatea acum deschisă, Alba Iulia.

- 27 iulie – cetatea Alba Iulia este considerată despresurată şi asediul maghiar este ridicat

 

Luna august

- 2 august – garnizoana cetăţii Alba Iulia efectuează o nouă ieşire, dar se întoarce în cetate fără a reuşi să ia capturi de la inamic

- 12 august – generalul rus Luders intră în cetatea Alba Iulia cu statul său major.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro