Articole

Proclamarea independenței de stat a României (9/21 mai 1877)

Proclamarea Independenței de stat a României

foto preluat de pe agerpres.ro
articole preluate de pe: www.agerpres.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

În fiecare an, la 9 mai este aniversată proclamarea Independenţei de Stat a României.

În contextul prefigurării conflictului din Balcani, între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, România a semnat, la 4 aprilie 1877, Convenţia cu statul rus. Din momentul în care Imperiul Otoman începe bombardarea localităţilor româneşti de pe malul Dunării, România se află, de fapt, într-un conflict deschis cu acesta. Problema majoră pentru România era implicarea directă în război, ca parte cobeligerantă, o alianţă militară cu Rusia oferind astfel ţării noastre un statut superior la încheierea ostilităţilor. România trebuia să avanseze cât mai rapid la o stare deschisă, declarată oficial, de război, situaţie care implica proclamarea independenţei, dar în alianţă militară cu Rusia. Guvernul, la rândul său, în paralel cu acţiunea diplomatică pentru justificarea fiecărui pas făcut de ţară spre a-şi apăra interesele, dar şi pentru a convinge diplomaţia rusă să coopereze, în cobeligeranţă contra Turciei, a proclamat independenţa României.

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) -  foto preluat de pe wikimedia.org

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) – foto preluat de pe wikimedia.org

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor proclamă Independenţa de Stat a României. Romania si-a proclamat independenta fata de Turcia. Hotararea a fost adoptata in sesiunea extraordinara a Adunarii Deputatilor, iar in urmatoarea zi, 10 (sv)/22 mai (sn), senatul a votat „Legea independentei”. Aceasta a fost promulgata imediat de catre regele Carol I.  Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tururor cetățenilor care se distingeu pe timp de pace sau război.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. O contributie importanta la evenimentul istoric au avut-o politicienii vremii, indeosebi ministrul de externe Mihail Kogalniceanu. care a rostit celebrul discurs din care redam:

În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mai înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului. Dobandirea independentei s-a produs efectiv in urma razboiului ruso-romano-turc. Atat independenta Romaniei, ca si cea a Serbiei si a Muntenegrului, precum si unirea Dobrogei cu Romania, au fost recunoscute, in Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, din 3 martie 1878 si a fost consfintita prin Tratatul de la Berlin, incheiat in 13 iulie 1878.

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 3 martie 1878 - foto preluat de pe istoria.md

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 3 martie 1878 – foto preluat de pe istoria.md

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului. Cele 7 puteri europene participante au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia, iar cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărârilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878)  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți participanții să ia în considerare aportul României pe plan militar, la câștigarea Războiului de Independență al României din 1877-1878 care consfințea independența României. Deși se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, Rusia a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparținuseră României: Județul Cahul, Județul Ismail și Județul Bolgrad astăzi parte componentă a Ucrainei din anul 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice.

România - Principatele Unite (1859-1878) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România – Principatele Unite (1859-1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: www.agerpres.rocersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org
cititi si:
- Războiul de Independență al României (1877 – 1878) Parte a Războiului Ruso-Turc;
- Războiul Ruso-Turc (1877–1878);
- Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) Parte a Războiului Ruso-Turc

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu

foto si articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.

Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.

În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.

România - Principatele Unite (1859-1878) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România – Principatele Unite (1859-1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul politic


 

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan al discuțiilor a așa-numitei „Chestiuni Orientale”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani. În iulie 1875 a izbucnit Răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începtul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de neevitat.

În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.

Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.

Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.

Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor – aproximativ 33.000.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Organizarea apărării strategice

Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Dispozitivul de acoperire a Dunării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Dispozitivul de acoperire a Dunării – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Proclamarea independenței


Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

Proclamarea Independenței de stat a României - foto preluat de pe agerpres.ro

Proclamarea Independenței de stat a României – foto preluat de pe agerpres.ro

Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs memorabil.

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), Senatul a votat proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

 

Luptele


 

Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române

Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri, iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede –Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele. Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Trecerea Dunării de către Armata Română

Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”

Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.

În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Plevnei și bătălia de la Rahova

Fortificațiile de la Plevna ocupau o poziție strategică extrem de importantă. Aici se încrucișau mai multe căi de comunicație importante care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Plovdiv. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în condiții extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice, serviciile de contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în teren a redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița 1 de către români.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Harta asediului Plevnei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Harta asediului Plevnei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Consiliul de război din 1 septembrie a tras învățămintele necesare din eșecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, țarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război și o serie de generali ruși. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se întărească încercuirea fortificațiilor otomane și împiedicarea aprovizionării celor asediați. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificațiile de la Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obținută cu participarea exclusivă a militarilor români.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Faza finală a bătăliei de la Plevna - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Faza finală a bătăliei de la Plevna – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situația trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 – 28 noimebrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari și civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Grivița 2. După acest moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman Pasa a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un mare număr de arme de infanterie.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Vidinului

Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor otomane din nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru continuarea acțiunilor la sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse, care staționau în Nicopol și Rahova, au fost înlocuite cu unități române. Pentru nimicirea grupării turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost ales Corpul de vest sub comandamentul lui Nicolae Haralambie. Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit ordin să se concentreze în Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat, și să intervină cu artileria în sprijinul marilor unități care urmau să atace Vidinul; ele aveau, totodată, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercări otomane de forțare a fluviului în această zonă.

Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții foarte grele, pe un ger de până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova și Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală exterioară de apărare a Vidinului. Astfel organizată pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa, cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și muniții; pozițiile inaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare. Comandamentul român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului. În perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. În sprijinul atacului trupelor terestre de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni. Vidinul era apărat de peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și artileriști cu 84 de tunuri.

După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - (Romanian troops returning to Bucharest after the war, 8 October 1878) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – (Romanian troops returning to Bucharest after the war, 8 October 1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Participarea românilor timoceni

În 1875 în Bosnia și Herțegovina a izbucnit o revoltă a bosniacilor și a vlahilor/românilor îndreptată împotriva otomanilor. În acelasi timp s-au răsculat și bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876 dar revolta a fost înăbușită de otomani.

După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat și românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei: episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între Vidin și Timoc răscoala a cuprins 14 sate românești și 4 bulgărești. După ce armata sârbă s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci. România a trimis la Cladova mai mulți medici și farmaciști care să ajute victimele represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000 de locuitori din zona Timocului s-au refugiat în Serbia și România.

În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae din Cobișnița, precum și din zona orașului asediat sub comanda lui Vancea Predoi din Bregova. În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri, între care 37 de fete, care distribuiau oștenilor români hrană, muniție și ajutau pe cei din serviciul sanitar. Marița, o fetiță de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn apă pentru militarii armatei române. Prima dintre fetele care au căzut răpuse de gloanțele inamicului a fost Marița. În 1905, românii de la sud de Dunăre au ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc eroii căzuți la datorie. Statuia o înfățișează pe Marița privind spre est (către liniile armatei turcești) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată. Monumentul a fost distrus în 1913 sau 1917 și refăcut la Calafat în 2001.

Mariţa (eroina de la Smârdan) a fost o fată româncă în vârstă de 15 ani din zona Timocului, împuşcată de soldaţii Imperiului Otoman la 9 ianuarie 1878, în timp ce ducea apă militarilor români din zona Smârdanului (astăzi Inovo) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mariţa (eroina de la Smârdan) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări


Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei, României. României i se impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul Europei”), a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol (controlul strâmtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană.

Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani, anume expansiunea Imperiului Rus în Caucaz, Asia și încercarea de a ajunge la Oceanul Indian („warm water port”) prin cucerirea teritoriilor care în prezent sunt Iranul și Afganistanul.

Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de acest tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută prin Tratatul de la Berlin (1878).

Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La Conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.

Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (14 noiembrie 1878) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (14 noiembrie 1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Costuri


Pe lângă costurile umane, Românii au suportat un important cost fianciar, respectiv un total de 100 milioane lei aur. La scurtă vreme după căderea Plevnei, Carol I al României îi scrie tatălui său, Karl Anton : « … mai puțin favorabilă este situația noastră financiară, căci războiul ne-a costat deja 25 de milioane, … ». Cu un buget al Ministerului de Război insuficient, 13 milioane lei, România a acoperit deficitul printr-o emisiune de bancnote/bilete ipotecare, în sumă de 26.260.000 lei, garantate cu moșiile statului. Această inflație a masei monetare, nefiind acoperită în aur, a dus în urmatorii ani la o creștere generalizată a prețurilor, în fapt o taxă ascunsă.

Contribuțiile voluntare ale cetățenilor, în bani, au însumat 9.247.000 lei aur, de asemenea au fost donate cantități mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje, medicamente etc. stiindu-se numai numărul (ex. 8000 capete vite) sau cantitatea, necuantificate financiar fiind serviciile (ex. medicale, transport) oferite gratuit de indivizi către Armata Română. Din păcate, statul Român a recurs și la „rechiziții de război”, anume 59.000 vite și peste 30.000 tone alimente, unele plătite după încetarea ostilităților.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Războiul de Independență al României (1877 – 1878)  si pe en.wikipedia.org
cititi si:
Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei
Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Războiul de Independență de la 1877

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol realizat de A, Savin, publicat in Revista Moldova Noastra, Chisinau, preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Doi beţivani mergeau pe un pod. În întîmpinarea lor venea un alai de nuntă. Unul dintre beţivani zise: „Haide şi le-om da la moacă”, la care al doilea răspunse în replică: „Dar dacă ei ne vor da nouă?”. Primul, se uită la el nedumerit şi rosti indignat: „Bine, dar nouă pentru ce?”

 

Rusia, în urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei. Răşluindu-le teritoriile (cazul României), ea, ulterior, se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora. O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută treizeci de ani ne dovedeşte cu lux de amănunte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii Rudolph Kellen menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor. Unele dintre ele (mai ales atunci cînd este vorba de marile imperii) nu vor să înţeleagă că şi lor li se poate răspunde cu aceeaşi monedă (vezi bancul de mai sus). Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

Principatul Romania, 1872-1881 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Unul dintre argumentele înaintate de către adepţii teoriei „trădării – ca trăsătură specifică a caracterului naţional al românilor” este aderarea Regatului Român la Tripla Alianţă în anul 1883. Aceasta numai la cinci ani după ce „ingrata” Românie a căpătat independenţa de stat din mîinile ruşilor! Mai mult decît atît: „graţie” Sankt-Petersburgului, România a căpătat ieşire la Marea Neagră şi (culmea!) gurile Dunării. În legătură cu această „trădare” este invocată celebra frază a contelui Andrassy (ministrul de externe al Imperiului Habsburgic) rostită cu ocazia poziţiei ţării sale în timpul războiului Crimeei: „Lumea încă se va cutremura de nerecunoştinţa noastră!”.

Smârdan 1877 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Smârdan 1877 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Istoricii şi politicienii ruşi suferă de un fel de amnezie care poartă un caracter absolut selectiv şi care se manifestă numai atunci cînd este convenabil „pacientului”. Din cele de mai jos vom demonstra că nu România, ci tocmai Rusia şi-a încălcat obligaţiile de aliat şi anume ea a răspuns cu cea mai neagră ingratitudine la ajutorul acordat de români în timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.

 

CADRUL INTERNAŢIONAL

În anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană.

Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane.

Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti.

Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei.

Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă.

În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci).

Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi.SUA încă nu ieşise pe arena mondială în calitate de actor al relaţiilor internaţionale (lucru care va avea loc abia la sfîrşitul secolului XIX). Washingtonul încă nu „valorificase” pe deplin fieful latino-american pe care şi l-a atribuit cu de la sine putere conform „Doctrinei Monroe”.

Aceasta proclama-se lozinca: „America – pentru americani!” (citeşte: „America – pentru yankei!”).
Cu atît mai mult, cu cît în statele sudice se manifestau tot mai intens tendinţe secesioniste care au răbufnit într-un sîngeros război civil (anii 1861-1865).

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia.

Ea era condusă de către unul dintre cei mai geniali oameni politici ai tuturor timpurilor şi popoarelor (după părerea mea): Otto von Bismarck.

Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte.

Sabia lui Ahmed Paşa capturată de români la Plevna - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Sabia lui Ahmed Paşa capturată de români la Plevna – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei.

După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich [3] (prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei).

Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917).

Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei.

Gurile Dunării şi Insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman [3], deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse.

Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei.

Din acest moment, „omul bolnav al Europei”{Turcia} [4] a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali.Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat.

Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”.

Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat.

Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă” [5].

O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală [6].

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) -  foto preluat de pe wikimedia.org

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) - foto preluat de pe wikimedia.org

Înfrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti.

Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească.

Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima – în 1862) [7].

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”) – fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapăt, conducătorii reali ai noului principat unit, – A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat.

Începînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII).

La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

Primirea Prinţului Carol al României in Bulgaria - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Primirea Prinţului Carol al României in Bulgaria – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

[1] În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

[2] Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

[3] Delta Dunării şi insula Şerpilor fuseseră anexate de Rusia conform prevederilor Păcii de la Adrianopol din anul 1829.

[4] Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

[5] Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

[6] Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

[7] În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

 

DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Statele mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă independentă. Cu atît mai mult aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul Stat Român făcea parte dintr-o asemenea categorie.

La est – imperiul ţarist, la asfinţit – cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre – Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi.

Într-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri.

Este normal că românii trebuiau să bată la mai multe uşi pentru a putea alege cea mai bună soluţie. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este absolut naiv.

Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”.

Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare.

Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă) în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit şi după tratatul de la Adrianopol din anul 1829 a devenit o simplă formalitate.

Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea partea şi cel otoman).

De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care i-au mai rămas.

În secolul XIX cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă (azi acest rol îl joacă şi mai pregnant SUA), dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism.

Chiar şi titlul oficial de „principe” pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881 înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulară[1] decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai României (vom folosi şi noi de acum înainte această denumire în locul celei oficiale „Principatele Unite”) au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German.

Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României – Austria.
Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă era vizată Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi – Austria şi Prusia – nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune.

Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici”[2] („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu[3].

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică (se are în vedere Războiul de Independenţă din anii 1877-1878) au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes.

Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorgintă religioasă sau civilizaţională (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

 

PLANURILE REVANŞARDE ALE RUSIEI

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului.

El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus.

Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei.

Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici.

Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari.

Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.
Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse.

La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea.

De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei.

Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova[4], aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german.

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte.

Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei.

După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi – Constantinopolul.

De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei.
La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă.

Visand la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia[5].

Lupta de la podul Skit in Bulgaria -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Lupta de la podul Skit in Bulgaria – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic.

După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!”
Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului.

Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).
De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor.

Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania.

Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate.
Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau la desfiinţarea monarhiei austro-ungare).

Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică.

Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită.
Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor[6].

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina – o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie[7] dorea să şi-o alipească. Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini.

În anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. În ciuda concursului din partea miilor de voluntari[8] trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă.

Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei!

Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică.

Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism.

De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil.

Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

[1] Dupa părerea mai multor cercetători, orînduirea feudală a luat sfîrşit cu adevărat abia în urma Primului Război Mondial cînd au dispărut de pe harta lumii majoritatea monarhiilor care îşi aveau începutul încă în Evul Mediu.
Dinastiile ereditare aflate la conducerea statelor europene au fost înlocuite cu preşedinţi aleşi ai unor republici de tip modern bazate pe dreptul la vot universal şi separarea puterilor.

[2] Bismarck nu a dorit să includă Imperiul Habsburgic în proiectul său al unei Germanii unificate, deoarece se temea de diluarea elementului etnic german, or, în Austria doar 10% din populaţia imperiului o alcătuiau etnicii germani şi o asimilare a alolingvilor era, practice, imposibilă.

[3] Să nu uităm şi faptul că Marea Britanie niciodată nu a acţionat din sentimente pur altruiste, or, imperialismul englez era vestit prin mercantilismul său. Dacă o situaţie oarecare nu promitea nici un fel de dividende serioase imediate sau de perspectivă, Londra prefera să rămînă într-o parte sau să lupte cu mîini străine.

[4] Sadova: un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică.
După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

[5] Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

[6] În urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari).
Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

[7] Capitala Muntenegrului pînă în anul 1914.

[8] Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari.
Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa ruseasca.

 

CONVENŢIA SECRETĂ RUSO-ROMÂNĂ DIN ANUL 1877

Razboiul de Independenta 1877-1878 -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de Independenta 1877-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris.

Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se referă, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri.

Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor – să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”).

Este destul să ne amintim că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin … „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.

Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către congresul de la Paris în anul 1856 nu a fost nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”.

Să nu uităm că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!).

Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”).

Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor.

Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici.

De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă[1] (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear).

Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume – SUA.
Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia?

Răspunsul este categoric: – Nu! După cum am mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853.

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă.

În plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros.
Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”[2].

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.
Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării.

La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc[3].

Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile![4]
Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”[5].

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”[6]. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”[7].

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

Razboiul de Independenta 1877-1878 -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de Independenta 1877-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Încă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă.
Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi – naufragiul!”.

Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.
Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt)[8], trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi).

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Batalia de la Plevna 1877 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Batalia de la Plevna 1877 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Spuneam mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar de nimic, aşa precum a fost în secolul XVIII. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), ruşilor – în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele[9] au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă.

Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1682.

Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară[10].

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa, pictură de Henryk Dembitzky (1830-1906) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa, pictură de Henryk Dembitzky (1830-1906) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. În locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă.

S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.
Reformele însă au purtat un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe.

Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire.

De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă[11].

[1] Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

[2] În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene. Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota – literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa. Dupa catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

[3] În această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt.

[4] Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

[5] Memoriile regelui Carol Ial României de un martor ocular, Bucureşti, Edit. Tipografiei ziarului „Universul”, 1911, vol. IX, p. 16.

[6] Istoria Diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potiomkin. Traducere din limba rusă. Bucureşti, Edit. „Cartea rusă”, 1947, vol. III, p. 49.

[7] „Monitorul Oficial, nr. 74, luni, 4 aprilie 1877, p. 2279, col. 1

[8] Istoria Diplomaţiei…, vol. III, p. 49

[9] Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice.

[10] Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului. Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk). Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe.

[11] În anul 1881, Alexandru II „Eliberatorul” a fost omorît într-un atentat cu bombe de către teroriştii nihilişti din gruparea revoluţionară „Narodnaia Volea” („Voinţa Poporului”).
Ceea ce este interesant că marile puteri preîntîmpinau România cu privire la o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud.
Acest lucru l-a făcut chiar Andrassy, la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României).

În această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană[2].

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke aşa şi nu a putut fi reeditat în Balcani[3].

Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars).

Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei[4].

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente:

– Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă.
Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru[5].

– Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin[6].

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război. Vom menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial[7], mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

 

MAURUL ŞI-A ÎNDEPLINIT SARCINA, MAURUL – POATE SĂ PLECE !

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul). Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante. Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali! De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă.
Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Motivaţia rusească a fost absolut inconsistentă din următoarele considerente:

1) Italia nu a fost vasală a Austriei, după cum nu au fost nici principatele germane aliate ale Prusiei. Să nu uităm că Italia a ştiut să le aducă aminte „binefăcătorilor” pentru ofensa din 1866 prin intrarea sa în război de partea Antantei în Primul Război Mondial.

2) Armatele italiene, spre deosebire de cele româneşti, au fost bătute măr de austrieci la Custozza, iar flota ei înecată la Lissa şi austriecii într-adevăr ar fi fost înjosiţi dacă ar fi fost forţaţi să negocieze cu acei pe care i-au învins într-o manieră atît de categorică pe cîmpul de luptă.
Or, în confruntările cu armata otomană la Plevna, Griviţa, Smîrdan şi Vidin, armata română a ieşit victorioasă. Însuşi Osman-Paşa (care i-a bătut în repetate rînduri pe ruşi) nu a considerat mai prejos de demnitatea sa să-şi predea sabia colonelului român Cerchez.

3) La Congresul de pace de la Westfalia din anul 1648 (care a pus bazele sistemului internaţional modern şi ale diplomaţiei, în genere), vasalii au stat la aceeaşi masă de tratative cu foştii seniori, tratînd cu ei de la egal la egal şi nimeni nu a resimţit careva inconvenienţe legate de „cinste şi onoare”.

România nu a obţinut nimic, deoarece trupele sale se aflau la sud de Dunăre, iar pe teritoriul ei staţionau cele ruseşti. Coraportul de forţe era net în defavoarea românilor.
Marile puteri europene erau prea îngrijorate de iminenţa ieşirii Rusiei la Mediterană pentru ca să mai ia în considerare pretenţiile îndreptăţite ale micuţelor ţări balcanice.

A ceda în chestiuni minore, pentru a cîştiga în cele majore (care ţineau de propriile lor interese, bineînţeles!) – iată tactica aplicată de către „granzii” Europei în sinuoasa problemă balcanică. Rusiei i s-a permis să se complacă în postura de tutelară al Serbiei, Muntenegrului şi României, silind-o să cedeze în principalul: influenţa reală în regiune.

[1] În acest număr erau incluşi: 59.000 – armata operaţională, 30.000 – batalioanele de miliţii, 16.000 – gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

[2] Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2000, pp. 90-92.

[3] Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, autor al teoriei „războiului-fulger” care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari concentrate pe direcţiile principale.

[4] Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului.

[5] Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

[6] A fost destulă această prezenţă rusească nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

[7] Spre deosebire de unele lupte cu caracter local din cadrul Primului Război Mondial (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz) importanţa cărora a fost umflată artificial pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice.

 

SAN-STEFANO

Semnarea Tratatului de pace de la San Stefano, Turcia, 1878, gravură preluată de pe historic.ru

Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.
La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

– Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.
Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].
Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

cititi despre Tratatul de pace de la San Stefano si pe www.unitischimbam.ro

 

CONGRESUL DE LA BERLIN

Anton von Werner, Congress of Berlin (1881) Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav.
Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană.
Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei. Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească. În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sîrbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

cititi despre Tratatul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) si pe www.unitischimbam.ro

[1] „Monitorul Oficial”, nr. 220, miercuri, 4 octombrie1878, p. 5614, col. 2.

[2] Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui M. Kogălniceanu relative la resboiul independenţei României 1877-1878 publicate de V. M. Kogălniceanu. Bucuresci. Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1893-1894, vol. I, p. 143.

[3] Ibidem, p. 174.

[4] În anul 1895, folosindu-se de slăbiciunea Imperiului Otoman aflat într-o profundă criză internă, Bulgaria a procedat la alipirea paşnică a Rumeliei de Sud şi proclamarea independenţei de stat. În anul 1912 (Primul Război Balcanic), Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru i-au alungat pe turci din Balcani (cu excepţia unei înguste fîşii de pămînt de-a lungul Strîmtorilor).
Bulgaria a cîştigat o bună parte din Macedonia, Tracia egeică pînă la Kavalla şi regiunea Adrianopolului. Disensiunile din jurul Macedoniei au făcut ca Bulgaria să declanşeze cel de-al Doilea Război Balcanic în care a avut de luptat cu o coaliţie compusă din foştii săi aliaţi la care s-au mai adăugat Turcia şi România.

[5] În urma pierderii celui de-al II Război Balcanic, Bulgaria cedează Serbiei valea Vardarului, Greciei – regiunea Kavalla, Turciei – Adrianopolul şi României – Cadrilaterul.
După Primul război Mondial, Grecia a cîştigat toată Tracia egeică, iar linia hotarelor cu Serbia (Iugoslavia) a fost uşor rectificată în favoarea ultimei.
În anul 1940, în urma acordului de la Craiova, Bulgaria obţine de la români Cadrilaterul pe care-l stăpîneşte pînă în ziua de astăzi.

 

VICTORIA LUI PYRRUS

Anume aşa poate fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Cîştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală.

Pierderile, însă, au fost enorme şi „image”-ul Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromis definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului.
Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Prestigiul Rusiei a scăzut atît de simţitor, încît stătuleţe balcanice care au apărut graţie eforturilor sale, ulterior nici măcar nu vor mai găsi de cuviinţă să anunţe Rusia despre intenţiile şi acţiunile lor pe plan extern.

În aşa mod a procedat Bulgaria în anul 1895 (alipirea Rumeliei de Sud) şi coaliţia anti-otomană în anul 1912 (declararea războiului Turciei). Mai mult decît atît: în ultimul caz s-a procedat chiar împotriva voinţei Sankt-Petersburgului!

 

REEDITAREA CONGRESULUI DE LA BERLIN

După cel de-al II Război Mondial, Occidentul a retrăit răstimp de o jumătate de secol (1944-1989) coşmarul unei iminente ieşiri a Rusiei (în ipostaza sa comunistă – URSS) la Mediterană.

„Diavolul galben” (puterea banilor) în final a triumfat, totuşi. Reacţia Apusului a fost fulgerătoare: în anul 1989 se prăbuşeşte Pactul de la Varşovia şi regimurile comuniste din regiune, iar în anul 1991 – Uniunea Sovietică, urmată de fosta Iugoslavie.

Ati citit articolul:”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA RUSIEI”,publicat in Revista Moldova Noastra,Chisinau
Autor: A. SAVIN

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi si:
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878) – Parte a Războiului de Independență al României

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Lupta de la Smârdan s-a desfășurat în ziua de 12/24 ianuarie 1878 în satul Smârdan, sangeacul Vidin, vilaietul Dunării, Imperiul Otoman. Satul aparține astăzi de localitatea Inovo din regiunea Vidin, Bulgaria. Conflictul militar a reprezentat o luptă dintre trupele armatei române și cele otomane din timpul Asediului de la Vidin. Lupta de la Smârdan a avut un rol decisiv în operațiunea militară care s-a înfăptuit în zilele de 12-14/24-26 ianuarie 1878 și care avea ca scop principal, cucerirea de către Armata Română a liniei fortificate exterioare a Cetății Vidin și izolarea garnizoanei otomane de liniile de comunicații terestre exterioare.

Lupta în sine, a fost parte a unei acțiuni desfășurate de trupele Diviziilor 1, 2 și 4 și ale Brigăzii de Roșiori românești, pentru a ocupa și a păstra principalele poziții fortificate de la Novoselo, Smârdan și Inovo. În plus, acțiunile prevedeau și cucerirea a altor puncte de rezistență înaintată din jurul Vidinului – Tatargik, Rupcea, Rainovcea și Capitonovcea.

Rezultatul luptei a fost favorabil trupelor atacatoare române, care au ocupat în prima zi, principalele amplasamente disputate – Smârdanul și Inova, precum și Tatargik, Rupcea și Rainovcea. Ulterior ele s-au consolidat pe poziții, au reușit să reziste contraatacului otoman de a doua zi și au extins, fiind în urmărirea inamicului, în a treia zi, aria punctelor de rezistență înaintată cucerite cu Capitonovcea, Kerimberg, Ceiselo și Kutova, aflate între Inova și Dunăre.

Din cauza ceții foarte dense, atacul asupra punctului fortificat Novoselo a fost împiedicat.

Acțiunile desfășurate în zilele de 12-14 ianuarie, au finalizat împresurarea Cetății Vidin și au permis ulterior un amplasament favorabil artileriei române, astfel încât aceasta să poată executa în mod eficient trageri asupra fortificațiilor orașului asediat. Din cauza vremii nefavorabile, asaltul general asupra cetății a trebuit însă să fie amânat.

Amintirea evenimentului a fost păstrată prin monumente comemorative și lucrări de artă. Dintre acestea, se distinge tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat „Atacul de la Smârdan”, care a intrat ca model-reper iconografic cu valoare de simbol în conștiința populară și a devenit imaginea emblematică a întregului efort militar de obținere a independenței naționale.

 

Context

Militar strategic și politic extern

După capitularea Plevnei, continuarea operațiilor militare de către Armata Română la sud de Dunăre a avut ca obiectiv ocuparea militară a câtorva puncte aflate la sudul fluviului, în apropierea acestuia. Aceasta urma să servească atât înlăturării pericolului de violare a teritoriului național, cât și să sprijine obiectivul politic al Guvernului Român de a participa la negocierile de pace.

Unul dintre aceste puncte se afla la Vidin în vestul Bulgariei. De aici, gruparea de trupe otomane putea pe de o parte să pună în pericol flancul drept al Armatei Imperiale Ruse aflate în ofensivă spre Balcani, iar pe de altă parte avea oportunitatea de a declanșa o acțiune ofensivă asupra teritoriului Regatului României. În acest context, două mari unități incluse prin noua ordine de bătaie a Corpului de Vest - Diviziile 1 și 4, au fost îndreptate în marș spre Vidin pentru a fixa efectivele inamice din vestul Bulgariei.

 

Geografic și tactic

Cetatea Vidinului prezenta o importanță strategică semnificativă. Aceasta acoperea una dintre liniile de comunicații principale de la nord la sud spre interiorul Peninsulei Balcanice, care ocolea centrul Munților Balcani. De asemenea, ea amenința flancul drept al oricărei acțiuni militare îndreptate spre centrul Bulgariei și, dată fiind apropierea de frontiera cu Serbia, descuraja orice acțiune inamică a cărei bază de plecare ar fi fost teritoriul Serbiei.

Căile de comunicații în nordul Peninsulei Balcanice în secolul XIX (1885) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Căile de comunicații în nordul Peninsulei Balcanice în secolul XIX (1885) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Amenajarea defensivă a Vidinului, făcea ca spre est cetatea să fie apărată de un zid de aproape 3 km, dotat la intervale regulate cu forturi. Zona terestră dinspre vest dispunea de două incinte fortificate, una sub forma unui semicerc cu raza de 600 m care dispunea de șanțuri inundabile și una lungă de peste 6 km aflată a 1-2 km de prima, întărită de 10 forturi dotate cu artilerie. Cea de-a doua incintă era separată printr-o câmpie mlăștinoasă de o linie fortificată exterioară, ocupată de trupe. Datorită mlaștinilor, accesul spre Vidin nu se putea face decât prin intermediul liniilor de comunicații care legau cetatea de satele din hinterlandul său, sate care fuseseră incluse în această linie fortificată exterioară.

Ansamblul fortificat otoman de la Vidin și dispunerea pe teren a trupelor, în timpul Asediului de la Vidin - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ansamblul fortificat otoman de la Vidin și dispunerea pe teren a trupelor, în timpul Asediului de la Vidin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Apropierea de Vidin se făcea pe trei căi terestre de comunicații: dinspre sud pe ruta Belogradcik – Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidbol (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidin, dinspre vest pe ruta Belarada (astăzi Bela Rada) – Novoselo (astăzi Novo Selo) – Vidin și dinspre nord pe ruta Florentin – Capitonovcea (astăzi Kapitanovți) – Vidin. Aceste căi de comunicații erau apărate de astfel de puncte întărite aflate: spre sud – la Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți), spre vest – la Novoselo și Belarada, iar spre nord – la Smârdan, Inova (astăzi reunite în localitatea Inovo) și Capitonovcea. Alte puncte înaintate de rezistență se aflau la Tatargik, (astăzi Slana Bara), Rupcea (astăzi Rupți) și Rainovcea (astăzi Akațievo). Punctele înaintate de rezistență opuse unei ofensive terestre spre Vidin, erau Nazâr-Mahala, Novoselo, Smârdan și Inovo, iar dintre acestea cele mai importante erau cele de la nord-vest, Smârdan și Inova, amenajate cu artilerie Krupp și aflate la circa 5 km nord-vest de Vidin.

Garnizoana cetății, avea un efectiv de 12.000 de oameni, aflați sub comanda lui Mehmed Izzet Pașa. La declanșarea războiului, aici se aflau 55 de batalioane de infanterie, 6 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.

 

Preludiul

Efectivelor otomane, le-au fost opuse forțe atacatoare românești cu un efectiv de 15.460 de infanteriști, 2.000 de cavaleriști (respectiv 15.435 de infanteriști și 2149 de cavaleriști după o altă sursă)

 

Acțiuni de luptă prealabile

În acțiunea de blocare a Vidinului, primul punct ocupat a fost Nazâr-Mahala, cucerit la 29 decembrie 1877 după o scurtă rezistență, iar la 2 ianuarie un contraatac otoman destinat să împiedice organizarea blocadei, a fost respins de focul artileriei, la Novoselo.

Un consiliu de război ținut la date de 9 ianuarie 1878, a aprobat planul de a fi restrâns „cercul de investire” din jurul Vidinului. Până la 10 ianuarie 1878 împresurarea întregului ansamblu fortificat fusese terminată și Marele Cartier General român a decis cucerirea punctelor înaintate de rezistență pentru izolarea definitivă a cetății: în sectorul 1 Sud a Tatargikului, în sectorul 2 Vest a localităților Novoselo, Rupcea și Rainovcea, iar în sectorul 3 Nord a Smârdanului, precum și a satelor Inova și Kapitanovcea.

La data de 11 ianuarie, comandamentul Diviziei a 2-a a întreprins o acțiune de cercetare și, ca urmare a rezultatelor obținute un nou consiliu de război a luat hotărârea de a se declanșa a doua zi – pe 12 ianuarie, atacul simultan asupra pozițiilor otomane de la Novoselo, Smârdan și Inova.

 

Dispozitivul trupelor române

După cucerirea localității Nazâr-Mahala, terenul a fost împărțit în trei sectoare destinate unor structuri de comandament precise, fiecare axat pe câte o cale de comunicație cu Vidinul. Aceste sectoare au format un dispozitiv semicircular cu flancurile pe Dunăre și au fost:

- 1 Sud – axat pe drumul Vidin – Nazâr-Mahala, ocupat de Divizia a 4-a și aflat între Dunăre și pârâul Belarada, în dreptul satului Tatargik

- 2 Vest – axat pe drumul Vidin – Belarada, ocupat de Divizia 1 până la pârâul Topolovița și care avea în față poziția otomană de la Novoselo

- 3 Nord – situat în fața întăririlor de la Smârda, Inova și Capitonovcea. Acestui sector care se întindea până la pârâul Delena, i-a fost destinată Brigada 2 din Divizia 2, întărită cu Regimentul 9 Dorobanți din Divizia 1.

- un sector nenumerotat aflat la stânga sectorului 3 Nord până la Dunăre, unde operau câte 3 escadroane din Regimentele 2 și 8 Călărași din Divizia 1, precum și 2 ecadroane din Regimentul 5 Călărași din Divizia 2, alături de Regimentele 1 și 2 Roșiori din Brigada de Roșiori, aflată în rezerva Marelui Cartier General.

Intrarea trupelor în respectivul dispozitiv s-a finalizat pe 9/21 ianuarie. În consiliul de război de la 11 ianuarie, pentru atacul celor 2 poziții de la Smârdan și Inova au fost destinate trupele Diviziei 2, sprijinite la stânga de către Brigada de Roșiori și de către Regimentele 2 și 8 Călărași, iar la dreapta de către Regimentul 3 Dorobanți din Divizia 1. Acțiunea principală a Diviziei 1 urma să fie reprezentată de ocuparea satului Novoselo și de executarea de trageri de artilerie asupra pozițiilor de la Smârdan. Divizia 4 urma să ocupe satul Tatargik și ulterior trebuia să concentreze focul spre rezervele inamice care urmau să fie aruncate în luptă spre Novoselo, executând trageri de artilerie asupra Vidinului.

Călărașul - de Sava Henția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Călărașul – de Sava Henția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pozițiile otomane de la Smârdan și Inova

Cele două poziții fortificate se aflau pe o înălțime care, odată cucerită, ar fi permis ulterior o amplasare favorabilă a artileriei române, astfel încât aceasta să poată executa trageri eficiente asupra cetății. Ele erau sprijinite de trei amplasamente de artilerie, fiecare ocupate de câte două tunuri Krupp și de câte un batalion de infanterie. Batalioanele erau dispuse, unul la stânga satului Smârdan, unul între Smârdan și Inova și unul între Ionova și Capitonovca. Cele 3 redute comunicau între ele prin șanțuri, iar în satul Smârdan, fiecare casă fusese transformată într-un punct de rezistență.

 

Pozițiile otomane de la Novoselo

Avantajele defensive ale fortificațiilor de la Novoselo erau reprezentate atât de apropierea acestora de Vidin – în raport cu alte puncte de rezistență înaintată, precum și de faptul că se aflau în bătaia tunurilor de la Smârdan și Inova. Localitatea se afla pe o colină, iar datorită mlaștinilor, apropierea de Novoselo nu se putea face decât pe șosea.

 

Lupta

În dimineața zilei de 12 ianuarie 1878, o ceață groasă care avea să împiedice mult acțiunea trupelor române, acoperea totă zona Vidinului.

Era un frig ce te pătrundea până la oase, și o negură grozavă, de nu zăreai înainte la câțiva pași; parcă era un giulgiu ce învăluia cerul și pământul. Pâcla, aci se îngroșa mai tare, aci parcă se mai subția nițel, după cum o răscolea mai tare sau mai furtunos vântul înghețat ce venea dinspre Dunăre
—Locotenent colonel Căplescu

Începând cu ora 7 dimineața, 136 de tunuri ale artileriei române a Corpului de Vest comandate de colonelul Iuliu Dunca, incluzând bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat ale Diviziei 5, au început să execute foc susținut asupra Vidinului. Tragerile au durat jumătate de oră, iar după încetarea acestora, a urmat atacul infanteriei.

Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Şieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoşani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române şi prefect al judeţului Constanţa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Şieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoşani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române şi prefect al judeţului Constanţa - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Sectoarele 1 Sud și 2 Vest

În sectorul Diviziei 4, un detașament de atac format din Regimentele VIII de Linie și 2 Dorobanți, alături de Batalionul 3 Vânători și un pluton din Compania 3 Săpători-mineri, a atacat cu susținere de artilerie și a ocupat rapid (într-o jumătate de oră) satul Tatargik din Sectorul 1 Sud, fără a întâmpina rezistență.

Destinat să ocupe satul Novoselo din Sectorul 2 Vest, Regimentul I de Linie a greșit drumul din cauza ceții și a ajuns tot la Tatargik, atacul asupra punctului fortificat de la Novoselo nemaputând fi lansat de acesta din cauza negurii foarte dese. Aflat sub protecția tunurilor de la Smârdan și Inova, Novoselo a fost spre prânz atacat de un regiment de dorobanți, într-un context în care atacul asupra pozițiilor de la Smârdan a fost întârziat din cauza ceții și intenția atacului a fost numai de a ține ocupată apărarea la Novoselo, în timp ce urma să aibă loc atacul principal, la Smârdan. Apărarea otomană, pentru a opri accesul trupelor române pe șosea, s-a concentrat asupra unui pod, ajungându-se la luptă la baionetă. Sub presiunea atacatorilor, trupele turcești au început să se retragă la un moment dat lent, pe șosea.

În sectorul Diviziei 1, o coloană formată din subunități ale Regimentelor 4 și 15 Dorobanți a atacat Rupcea, iar Batalionul 1 din Regimentul 3 Dorobanți, Rainovcea. Către prânz, trupele Diviziei 1 au ocupat Rupcea și Rainovcea.

 

Sectorul 3 Nord

Pentru cucerirea localităților întărite Smârdan, Inova și Capitonovcea, s-au dat cele mai puternice lupte. Acestea au fost precedate de o pregătire de artilerie care a durat 2 ore.

La ora 7, desfășurate în tiraliori, câteva companii otomane au pornit o acțiune de cercetare pornind de la Smârdan. Apropiindu-se la 800 de m de liniile românești, au fost întâmpinate de către infanterie cu foc, drept care s-au retras ripostând la baza de plecare, după care bateriile românești au efectuat trageri asupra pozițiilor inamice. Ulterior, trupele române au desfășurat o acțiune de cercetare prin intermediul unei companii de infanterie sprijinită de un escadron de călărași. Acestea au raportat că inamicul ocupă pozițiile din fața Smârdanului, fără a ocupa și satul propriu-zis. Atacul Diviziei 2 însă, în prima fază, a fost întrerupt datorită îngroșării ceții.

 

Prima fază: cucerirea redutei de la Smârdan

Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad — d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român, care a condus trupele române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. În semn de recunoștință pentru tot ce a făcut în Războiul pentru independența Bulgariei, poporul bulgar i-a ridicat un bust în fața Mausoleului Ostașului Român de la Grivița - foto preluat de pe cultural.bzi.ro

Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad — d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român, care a condus trupele române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - foto preluat de pe cultural.bzi.ro

Ca urmare a celor aflate în timpul acțiunii de cercetare, generalul Cerchez a decis atacul asupra pozițiilor otomane. Organizarea liniei de atac și a forțelor de sprijin, a inclus:

- O coloană de atac formată din două eșaloane:

a) un prim eșalon în prima linie. Acesta a fost format din Regimentul IV de Linie cu batalioanele alăturate, având în dreapta Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie – cu o companie de rezervă, însoțită de o secție de artilerie. Comanda eșalonului a fost asigurată de către locotenent-colonelul Ion Cotruț. Acest eșalon a fost împărțit în două detașamente de atac, primul – pus sub comanda locotenent-colonelului Gheorghe Teleman, urmând să atace reduta în centrul și în flancul drept, iar cel de-al doilea – pus sub comanda maiorului Eftimie Ulescu, urmând să atace reduta în flancul stâng, asigurat fiind în dreapta de către Escadronul 1 din Regimentul 8 Călărași.

Gheorghe Teleman (n. 22 octombrie 1838, Iași - d. 4 iulie 1913, Huși) a fost un general și om politic român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Teleman (n. 22 octombrie 1838, Iași – d. 4 iulie 1913, Huși) a fost un general și om politic român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

b) un al doilea eșalon reprezentat de Regimentul 9 Dorobanți, în rezervă.

- asigurarea pe flancuri și sprijinirea atacului principal urma să se facă din pozițiile ocupate de cinci escadroane ale Regimentelor 2 (4 escadroane) și 8 Călărași (Escadronul 1) aflate în stânga, de Escadronul 4 din Regimentul 5 Călărași în dreapta și de un batalion din Regimentul 3 Dorobanți.

- artileria de sprijin urma să fie asigurată de cinci baterii amplasate în apropierea Smârdanului, Bateriile 2 și 4 din Regimentul 3 Artilerie, 1 Călăreață (trei secții ale Brigăzii de Roșiori) și 2 din Regimentul 2 Artilerie.

- siguranța terenului dintre flancul stâng al Diviziei 2 și Dunăre urma să fie asigurată de Brigada de Roșiori Crețeanu.

Roșiorul - de Ștefan Luchian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roșiorul – de Ștefan Luchian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ordinul generalului Cerchez a preconizat înaintarea până la 500 de m de inamic, moment în care trebuia deschis focul. Dacă s-ar fi întâmpinat rezistență, trupele ar fi urmat să se retragă. Impulsul pentru atac a fost dat de colonelul Ștefan Fălcoianu, iar la ora 14,30 (14,20 după o altă sursă) după semnalul dat de trei salve de artilerie, trupele – în fruntea cărora se afla locotenent-colonelul Ion Cotruț, au pornit la asalt.

Trupa mergea în liniște, o ușoară șoaptă a ofițerilor se auzea din când în când, care stimula soldații să meargă în linie. Terenul era acoperit de zăpadă și marșul se făcea cam cu anevoință
—Locotenent colonel Ion Cotruț

Acestea au fost întâmpinate la 600 de m de Smârdan de un violent foc de infanterie și de artilerie. Cotruț a ordonat gorniștilor să sune atacul la primele focuri otomane și – în timp ce ceața mai persista, infanteriștii s-au repezit în strigăte de „Ura !” asupra pozițiilor inamice, dar supuși focului de infanterie și tirului de artilerie, aceștia au fost siliți să se adăpostească în teren. Cu toate acestea mișcarea trupelor române a continuat în flancul stâng al atacului (Detașamentul Ulescu), cu energie, în sprijinul acestui flanc venind ca întărire unul din batalioanele Regimentului 9 Dorobanți (celălalt batalion al său a fost păstrat în continuare ca rezervă, pentru situații de criză).

Două companii din Regimentul VI de Linie, au executat o manevră de învăluire a pozițiilor otomane prin flancul drept, în timp ce Escadronul 1 Suceava al Regimentului 8 Călărași aflat sub comanda căpitanului Gheorghe Tănăsescu, a șarjat pentru a opri un contraatac inamic susținut de 400 de militari turci veniți în ajutorul redutei și destinat a opri manevra de flancare. Pătruns în flancul și în spatele redutei, Detașamentul Teliman a atacat la baionetă. Ajunse la parapetele întăriturilor otomane, 2 companii din Regimentul VI de Linie au început escaladarea acestora pătrunzând în întăritură, avându-l pe maiorul Eftimie Ulescu în frunte, în timp ce o altă companie din Regimentul IV de Linie, amenința inamicul dinspre stânga. Cu inamicii invadându-le poziția, amenințați din flancuri și în pericol de a fi încercuiți, soldații otomani din redută fie s-au predat, fie pentru a evita încercuirea, s-au repliat cu repeziciune spre satul Smârdan sau spre cea de-a doua redută.

Cu două companii ale Regimentului VI de Linie, locotenent-colonelului Cotruț s-a lansat în urmărirea inamicului și ajuns în satul Smârdan, s-a angajat într-o prelungită luptă de stradă, fiecare casă fiind transformată de otomani într-un cuib de rezistență (pentru trupele române lupta de la Smârdan a constituit o premieră, fiind prima luptă de stradă dusă de Armata Română modernă).

În acest timp Companiile 5 și 7 ale Regimentului VI de Linie au rămas sub comanda maiorului Ulescu pe loc, pentru a dezarma și pentru a păzii prizonierii.

 

A doua fază: cucerirea redutei intermediare

În acest timp maiorul Ulescu remarcând prelungirea luptei în sat mai mult decât era de așteptat și văzând că soldații români păreau la un moment dat puși în dificultate de rezistența apărătorilor, din proprie inițiativă a pornit în ajutor cu alte 2 companii ale Regimentului VI de Linie și cu o mare parte a soldaților Regimentului IV de Linie (în total 5 companii).

Atacând Smârdanul dinspre nord, pe drum Detașamentul Ulescu a fost atacat din flanc cu foc, din reduta otomană situată între Smârdan și Inova. Ca urmare, detașamentul a executat o întoarcere de front și a pornit la asaltarea celei de-a doua redute împreună cu o companie din Regimentul IV de Linie venită în sprijin, aflată sub comanda căpitanului Vidulescu.

Sub focul artileriei otomane, soldații au parcurs drumul până la redută și au pătruns în interiorul acesteia cucerind-o, în sprijin venind și Batalionul 1 din Regimentul 9 Dorobanți.

Dorobanțul - de Nicolae Grigorescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dorobanțul – de Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A treia fază: cucerirea redutei de la Inova

Dat fiind că trupele inamice stăpâneau încă reduta de la Inova și satul din spatele acesteia, Regimentul 9 Dorobanți a primit ordin de la generalul Cerchez să continue atacul spre respectiva redută.

Sub un puternic foc inamic, dorobanții au trecut prin apa rece ca gheața a unui pârâu adânc de 1 m. După traversarea acestuia, trupele inamice au început să cedeze s-au retras prin Inova, spre Vidin. La ora 16 și 30 de minute, după aproximativ 2 ore de la pornirea atacului, cele 3 redute și satul Inova fuseseră cucerite.

 

A patra fază: cucerirea satului Smârdan

În satul Smârdan, soldații Regimentului VI de Linie au continuat lupta de stradă. Fumul prafului de pușcă și ceața au creat o atmosferă de infern, în care soldații românii nu-și puteau da seama de unde se trage.

Ocuparea celor 3 redute și a satului Inova, precum și venirea în sprijin a câtorva grupe de infanteriști din Regimentul IV de Linie au făcut să se diminueze rezistența apărătorilor Smârdanului și spre seară satul a fost cucerit, dar din afara satului, otomanii au continuat să tragă dintr-o o casă de piatră cu 2 etaje care era o adevărată fortăreață. Aceasta reprezenta clădirea telegrafului din localitate și în același timp un puternic nod de rezistență, care până la urmă a fost luat cu asalt. Otomanii fiind alungați din sat, în urmărirea acestora a pornit Escadronul „Suceava” din Regimentul 8 Călărași, sub comanda căpitanului Gheorghe Tănăsescu.

Odată cu căderea întunericului, lupta s-a sfârșit.

 

Consolidarea pe poziții

În fortificațiile cucerite au fost dislocate la Smârdan Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie, la Inova Regimentul IV de Linie, precum și Escadroanele 2 și 3 din Regimentul 8 Călărași și 1 și 2 din Regimentul 2 Călărași venite de la Alvagii (astăzi Maior Uzunovo). În timpul nopții – pe un frig intens, trupele române au rămas pe pozițiile cucerite, instalând avanposturi la marginea dinspre Vidin a satelor Smârdan și Inova și trimițând recunoașteri spre Capitonovcea, acolo unde se concentraseră trupele otomane scăpate.

În așteptarea unui previzibil contraatac, artileria a fost retrasă, la Dânkovița (astăzi Dinkovița) în rezervă, iar Brigada de Roșiori a fost desemnată să supravegheze spre Capitonovcea, mișcările inamice. În fața satului Inova a fost instalat pe poziții batalionul de rezervă al Regimentului 9 Dorobanți și Batalionul 2 din Regimentul 3 Dorobanți. Regimentul IV de Linie a fost păstrat în rezerva generală, pentru a supraveghea flancurile pozițiilor amice.

 

Respingerea contraatacului otoman

În ziua de 13/25 ianuarie ora 8 (ora 7,30 după o altă sursă), un contraatac destinat să recucerească Inova a fost declanșat dinspre Capitonovcea de către trupele otomane, un lanț des de tiraliori urmat de șiruri de companii inamice, pornind să avanseze cu sprijin de artilerie către liniile românești. Dinspre Smârdan, 6 batalioane de infanterie și artileria regrupată la Dânkovița, au fost trimise în ajutorul Inovei. La 150 de m de liniile românești, în flancul drept al coloanelor de atac turcești, au șarjat trupele române de roșiori, iar un batalion din Regimentul VI de Linie a început să execute o manevră de învăluire în flancul stâng al trupelor atacatoare, în timp ce Regimentul IV de Linie a continuat să asigure linia frontului. Avântul asaltului inamic a fost astfel frânt și soldații turci aflați în inferioritate, au fost nevoiți să se retragă cu pierderi mari, urmăriți rapid și hărțuiți de trupele române până la marginea satului Capitonovcea.

La 14/26 ianuarie, trupele otomane au avut o ultimă tentativă de a recuceri punctele de rezistență ale perimetrului exterior al apărarii Vidinului. Efortul acestora de luptă a fost îndreptat spre recuperarea satului Tatargik, dar încercare otomană de recucerire a satului a fost respinsă. Aflată în urmărirea coloanei de atac turcești, cavaleria română a ocupat în aceeași zi Capitonovcea, Kerimberg (astăzi Pokraina), Ceiselo (astăzi Antimovo) și Kutova (astăzi Kutovo) – aflate între Inova și Dunăre. Cucerirea acestor localități, a finalizat împresurarea Vidinului.

 

Consecințele

Calităților combatante etalate în foc de către trupele teritoriale (dorobanți și călărași) și de către cele ale armatei regulate, li s-au adăugat măsurile luate de comandamentul român, atât de omogenizare a unităților tactice – cu efecte dintre cele mai pozitive pentru capacitatea de luptă, cât și de organizare compozită a coloanelor de atac. Astfel se întâmplase și la Grivița, dar tot la fel ca acolo, biruința de la Smârdan a fost una obținută cu mari sacrificii.

În timpul luptei de la Smârdan pierderile umane au fost reprezentate de partea română de 96 de morți (din care 4 ofițeri) și 300 de răniți, iar de partea otomană de peste 350 de morți și răniți (peste 400 după o altă sursă) și de 300 de prizonieri. Au fost capturate de asemenea 4 tunuri Krupp de calibrul 87 și o importantă cantitate de muniție, iar din reduta de la Inova, un steag otoman. În zilele de 12-13/24-25 ianuarie totalul pierderilor românești s-a ridicat la 238 de morți (din care 5 ofițeri) și 370 de răniți, iar totalul pierderilor otomane la 700 de morți și răniți și 300 de prizonieri.

Luptele din zilele de 12-13/ 24-25 ianuarie au finalizat împresurarea Cetății Vidin, iar numele satului Smârdan a devenit un simbol pentru victorie. Cu toate acestea, datorită vremii nefavorabile asaltul general asupra cetății a trebuit să fie amânat și s-a decis efectuare prealabilă a unui bombardament de artilerie, atât de către tunurile de la Calafat, cât și de cele din jurul Vidinului.

 

In memoriam

La Smârdan a fost inaugurat un cimitir în care au fost înmormântați în două gropi comune 286 de soldați și ofițerii români care au murit în Războiul de Independență. În perioada Primei Conflagrații Mondiale cimitirul a fost distrus.

Conform unei înțelegeri dintre guvernele român și bulgar, în anul 1897 a fost inaugurat, tot la Smârdan, peste un osuar al militarilor români morți în luptele din regiunea Vidinului, un monument care reprezintă statuia zeiței Victoria, operă a lui Karl Storck Acesta a fost distrus într-o noapte a anului 1913, pe fondul manifestărilor antiromânești de după intrarea Armatei Române în Bulgaria în timpul celui de-Al doilea Război Balcanic și după Pacea de la București, de către naționaliștii bulgari.
cititi mai mult despre Cimitirul militarilor români de la Smârdan (Vidin) pe ro.wikipedia.org

Fostul monumentul comemorativ de la Smârdan. Pe soclu se afla zeița Victoria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fostul monumentul comemorativ de la Smârdan. Pe soclu se afla zeița Victoria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Un monument ronde-bosse din bronz supranumit „Marița”, în cinstea unei fete române în vârstă de 15 ani din zona Timocului, ucisă de soldații Imperiului Otoman la 9 ianuarie 1878 în timp ce ducea apă militarilor români din zona Smârdanului, a fost inaugurat la Smârdan în 1905 de către aromâni, în apropierea Cimitirului militarilor români. Monumentul a fost distrus prin dinamitare de bulgari, în 1917.

Ținând cont de faptul că pictorul Nicolae Grigorescu se aflase printre cei a căror menire a fost să surprindă pe viu scene de luptă în campania de la sud de Dunăre, primăria Bucureștiului din acele vremuri i-a comandat acestuia o pictura intitulată Atacul de la Smârdan, finalizată după 7 ani, în 1885. Tabloul lui Grigorescu a intrat ulterior ca model-reper iconografic cu valoare de simbol direct în conștiința populară, devenind imaginea emblematică a întregului efort militar de obținere a independenței naționale,

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henryk Dembitzky a contribuit în 1880 la Calendarul pentru toți românii cu o litografie colorată cu același subiect, iar George Demetrescu Mirea a realizat și el după mai mulți ani de la terminarea Războiului de Independență (posibil în 1889), o pictură în care a figurat lupta de la Smârdan. De asemenea, Johann Nepomuk Schönberg în litografia Carol I al României în capul Armatei Sale din campania Războiului din 1877-1878, a ilustrat într-una dintre scenele mai mici din jurul scenei centrale, episodul Smârdan. Din tematica subiectului Smârdan există și o schiță atribuită lui Carol Popp de Szathmári, intitulată Soldați români în fața redutei de la Smârdan, iar în România comunistă este menționată apariția lucrării Ecaterinei Zăinescu, Veteranul Mihai Buțureanu explicând atacul de la Smârdan.

Soldaţi români în faţa redutei de la Smârdan - de Carol Popp de Szathmári - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Soldaţi români în faţa redutei de la Smârdan – de Carol Popp de Szathmári – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Poetul George Coșbuc a scris poezia La Smârdan ce a fost publicată în volumul intitulat Cântece de vitejie în anul 1904. Ea a apărut și în anul 1896 în Revista Literatură și artă.

 

La Smârdan

de George Coșbuc

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-nzadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile strâine
Stema libertății smulg.

Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.

Dunăre,-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!

La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

Cântece de vitejie (1904), de George Coșbuc

preluat de pe ro.wikisource.org

 

Ordinea de bătaie și marile unități din dispozitivul de luptă

Corpul de Vest, căruia i-au aparținut marile unități implicate în cucerirea liniei exterioare de fortificații a Vidinului, fost comandat de generalul de brigadă Nicolae Haralambie și a avut ca șef de stat major pe colonelul Alexandru Gramont. Acest corp a fost structurat în 5 mari unități: Diviziile 1, 2, 3, 4 și 5. Dintre acestea:

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român.
A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 2 a lăsat câte 1 batalion drept garnizoană la Rahova și Nicopole, La luptele din 12/24-14/26 ianuarie a intrat în dispozitivul de luptă din cele două brigăzi de infanterie numai Brigada a 2-a, Brigada 1 fiind destinată asedierii Belogradcikului, alături de 2 baterii de artilerie.

- Divizia 3 a fost destinată să escorteze prizonierii de război de la Plevna și apoi să ia poziție pe malul stâng la Dunării, la Călărași și Oltenița.

- De pe malul stâng al Dunării, Divizia a 5-a a asigurat suport de artilerie prin bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat.

Brigada de Roșiori a aparținut rezervei Marelui Cartier General

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org