Articole

Regulamentul organic (1831 – 1832)

articol (în curs de editare) preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Regulamentul organic

Regulamentul organic (în rusă Органический регламент, transliterat: Organiceski reglament) a fost prima lege organică cvasiconstituţională în Principatele Dunărene, deci în Ţara Românească şi Moldova.

A fost promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale ruseşti şi a rămas valabilă până în anul 1856. Conservator în esenţă, documentul a iniţiat totuşi o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societăţii locale.

Regulamentul a confirmat parţial guvernarea tradiţională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: ro preluat de pe rowikipedia.org


 

Situaţia existentă

Cele două state, aflate sub suzeranitate otomană din secolul al XV-lea, au fost subiectul mai multor intervenţii ruse începând cu războiul ruso-turc (1710 – 1711), când o armată rusească a pătruns în Moldova.

Armata condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Ţara Românească.

Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiu ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poarta Otomană).

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774 între otomani şi ruşi, dădea Rusiei dreptul de a interveni în cazul unor subiecte ţinând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancţiona intervenţiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate.

Astfel, Rusia intenţiona să sprijine păstrarea domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porţii în contextul războaielor napoleoniene (casus belli din războiului ruso-turc 1806 – 1812).

Rusia dorea astfel şi să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a contracara influenţa Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după anexarea Basarabiei din 1812.

Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor Moldova şi Ţara Românească.

În ciuda afluxului de greci, sosiţi în principate ca o nouă birocraţie favorizată de conducătorii locali, conducerea tradiţională (Divanul) a rămas mai departe controlată de câteva familii boiereşti, care se opuneau încercărilor de reformă, menţinându-şi privilegiile prin defăimarea competitorilor lor atât la Istanbul cât şi la Sankt Petersburg.

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, creşterea statutului strategic a regiunii s-a observat şi prin deschiderea a tot mai multe consulate reprezentînd puterile europene direct interesate în observarea evoluţiei situaţiei locale (Rusia, Imperiul Austriac şi Franţa; ulterior, britanicii şi prusacii). În plus consulii au acordat privilegii speciale mai multor persoane, cunoscute drept sudiţi (“subiecţi”, în limbajul timpului).

O serie de evenimente importante au avut loc începând cu 1821, când ridicarea naţionalismului grec în Balcani, în aceeaşi perioadă cu războiul grec de independenţă au dus la preluarea controlului asupra celor două state de către Filiki Eteria, o societate secretă greacă care a solicitat, şi obţinut în faza iniţială, sprijinul rusesc. Spre deosebire de Moldova, eteriştii au găsit o situaţie mai complexă în Ţara Românească, unde o regenţă boierească au solicitat acestora să obţină alungarea instituţiilor fanariote.

S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune).

Rusia, însă, şi-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi a unor boieri locali. Otomanii au invadat regiunea şi au zdrobit Eteria.

După înfrângerea revoluţiei lui Vladimirescu şi a Eteriei, susţinută de boierii străini (greci, sârbi, albanezi), boierii fanarioţi revendicau în continuare conducerea ţării pentru ei, făceau abuzuri şi erau încă favorizaţi de legislaţie[4].

Din acest motiv, în primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi a fost trimisă o solie de 13 boieri munteni şi moldoveni pentru a cere Porţii otomane domni pământeni şi limitarea drepturilor care îi favorizau pe boierii străini.

Printre cei trimişi se aflau logofătul Ioniţă Sturdza, vornicul Gheorge Cuza, vornicul Iordache Râşcanu, banul Grigore Ghica, banul Brâncoveanu şi vornicul Neculai Golescu.

Această acţiune a adus în Principate după lunga perioadă fanariotă, din nou domni pământeni şi a limitat drepturile boierilor străini. Ioniţă Sturdza a fost numit domn în Moldova iar Grigore Ghica în Muntenia.

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) - foto: istoria.md

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman,Austriac şi Rus (1775-1812) – foto preluat de pe istoria.md


 

Convenţia de la Cetatea Albă şi Tratatul de la Adrianopol

Primele domnii sub Ioniţă Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei şi Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Ţării Româneşti – au fost de scurtă durată: deşi relaţia de clientelism dintre domnitorii fanarioţi şi conducători externi nu a mai existat, Sturdza şi Ghica au fost detronaţi în urma intervenţiei militare din timpul războiului ruso-turc, din 1828-1829.

Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acut între boierii care formau pătura medie şi familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privinţa politicii.

Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenţia Rusiei în războiul grec de independenţă, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetăţii Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor:

Convenţia de la Akkerman a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de şapte ani pentru principii aleşi de Divane şi, totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua, în mod liber, comerţ internaţional (spre deosebire de tradiţia limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorităţi în privinţa comerţului cu grâu).

Prezenţa militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârşitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie).

Campania, prelungită în cursul anului următor şi coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică şi holeră (care, împreună, au ucis aproximativ 1,6% din populaţia celor două ţări), a devenit repede o povară pentru economiile locale:

potrivit unor observatori britanici, Ţara Românească a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaştri, pentru a face faţă cerinţelor armatei ruse.

Acuzaţii de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830;

Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor şi că ofiţerii ruşi au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugaţi la care în locul acestora; această acuzaţie a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.

El a amintit şi despre insatisfacţia crescândă faţă de noua stăpânire şi că ţăranii erau în mod special supăraţi din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră. În ciuda confiscărilor, statisticile vremii arată că ritmul de creştere a şeptelului a rămas constant (o creştere de 50% pare să fi avut loc între anii 1831 şi 1837).

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă), amendate în parte, pentru a reflecta ascendenţa politică a Rusiei în regiune.

Mai mult, sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinând astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.

Libertatea comerţului (care consta în principal în exporturi de cereale) şi libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permiţând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum şi un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei şi stipulate pentru prima dată la Akkerman (odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci şi piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Ţara Românească în 1830).

Ocupaţia rusă asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, (precum şi asupra oraşului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparaţiilor de război de către otomani.

Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen⁠ ca guvernator al celor două ţări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „preşedinţi plenipotenţiari ai Divanelor din Moldova şi Ţara Românească”, şi supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”.

Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova şi Barbu Dimitrie Ştirbei în Ţara Românească şi-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii şi au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin⁠ în februarie 1829.

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) pe unitischimbam.ro

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto: ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol - foto preluat de pe  ro.wikipedia.org


 

Adoptarea

Situaţia de după Adrianopol a fost percepută în Ţara Românească şi Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii, iar Jeltuhin îşi folosise poziţia pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri şi redusese la tăcere toată opoziţia exilând toţi boierii anti-ruşi din principate (incluzând chiar şi pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului al Ţării Româneşti care a combătut metodele sale de guvernare). Istoricul Ghica consemna: „Generalul Jeltuhin şi subordonaţii săi au apărat toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti.

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie) - foto preluat de pe istoria.md

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie) – foto preluat de pe istoria.md

Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă şi a face reclamantul să se retragă de teamă să nu păţească ceva şi mai rău decât ceea ce păţise iniţial”.

Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situaţie mai complexă: „Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine [...] spuneau că este o persoană cinstită, onestă şi corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulţi dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfăţişa starea deplorabilă în care se aflau principatele”.

Regulamentele moldoveneşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regulamentele moldoveneşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pavel Kiseleff

Al treilea şi ultimul guvernator rus, Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829 şi s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă şi holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina şi importând grâu din Odessa.

Administraţia sa a durat până la 1 aprilie 1834 şi a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.

Regulamentul organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferenţele erau legate doar de buget şi restricţiile privind forţele militare) în mai 1831 (cu intrare în vigoare la 1 iulie 1831) în Ţara Românească şi în octombrie 1831 (cu intrare în vigoare la 1 ianuarie 1832) în Moldova.

Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a mai fost aşteptată de către Kiseleff, care cunoşatea tactica tergiversărilor folosită de otomani, acesta procedând la aplicarea lor imediată.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov (1), portret de Franz Krüger, 1851 – foto preluat de pe  ro.wikipedia.org


 

Conjunctura economică

Oraşe şi localităţi

Începând cu administraţia reformistă a lui Kiseleff, cele două state au intrat într-o serie de schimbări profunde de ordin social, politic şi cultural.

În ciuda sub-reprezentării pe plan politic, clasa de mijloc a profitat de pe urma dezvoltării comerţului. Sub o continuă competiţie din partea sudiţilor, asocierile tradiţionale (bresle sau isnafuri) au decăzut, ducând la un mediu mai competitiv, mai apropiat de capitalism.

Deşi competiţia tradiţională venită din partea grecilor faţă de comercianţii şi fabricanţii români a scăzut, ei s-au confruntat în continuare cu o concurenţă austro-ungară de diverse naţionalităţi, apărând şi o mai crescută imigrare a evreilor.

Evreii veneau în principal din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei, respectiv Rusia, de obicei ei devenind proprietari de hanuri, birturi şi taverne, iar ulterior bancheri şi proprietari de terenuri (vezi Istoria evreilor în România).

În acest context a început să se dezvolte un sentiment anticatolic, bazat, conform lui Keith Hitchins, pe presupunerea că influenţa austriacă şi catolicismul erau strâns legate între ele şi pe preferinţa tot mai răspândită pentru secularism.

Clasa de mijloc românească forma baza a ceea ce va deveni mai apoi electoratul liberal şi provoca discursul xenofob al Partidul Naţional Liberal în perioada de la 1875 până la primul război mondial).

Dezvoltarea urbană a avut loc foarte repede: per total populaţia urbană s-a dublat până în 1850. Unele estimări pentru Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, arată o creştere a populaţiei de la 70.000 în 1831 la aprox. 120.000 în 1859, în timp ce alte surse arată o descreştere, în 1851, la 60.000 locuitori.

Pentru Iaşi, capitala Moldovei, estimările arată o creştere de la 60.000 locuitori, în 1831, la 70.000 locuitori, în 1851, în timp ce altele arată apoi o descreştere la aprox. 65.000 locuitori, în 1859.

Brăila şi Giurgiu, porturi dunărene revenite sub stăpânirea Ţării Româneşti (de la otomani), ca şi portul moldovean Galaţi, s-au dezvoltat din comerţul cu grâu, devenind oraşe tot mai prospere.

Kisellef, care îşi centralizase aparatul administrativ la Bucureşti, a acordat o mare atenţie dezvoltării oraşului, îmbunătăţindu-i infrastructura şi serviciile şi creându-i, la fel şi altor oraşe, o administraţie locală.

Sfatul boieresc ("Obşteasca Adunare") al Valahiei (Munteniei) în 1837 - foto: ro.wikipedia.org

Sfatul boieresc (“Obşteasca Adunare”) al Valahiei (Munteniei) în 1837 – foto prekuat de pe ro.wikipedia.org

 

Mediul rural

Succesul comerţului cu grâne a fost asigurat de o abordare conservatoare a proprietăţii private, care a restricţionat drepturile ţăranilor de a exploata în folos propriu loturile de pământ închiriate pe moşiile boiereşti (Regulamentul le permitea să consume aproximativ 70% din recolta totală, iar boierii aveau dreptul să îşi folosească o treime din proprietate în orice mod doreau);, în timp ce micile proprietăţi, create după ce Constantin Mavrocordat abolise iobăgia în anii 1740 s-au dovedit a fi mai puţin productive în faţa competiţiei marilor proprietari de pământuri; boierii au profitat de pe urma situaţiei, întrucât tot mai mulţi ţărani proprietari de pământ au fost obligaţi să recurgă la arendarea pământului, ei datorând în continuare zile de muncă stăpânilor lor.

Reglată de Regulament ca fiind de până la 12 zile pe an, prestarea de muncă în folosul boierilor era totuşi mai redusă ca importanţă faţă de alte regiuni ale Europei; însă cum ţăranii se bazau pe vite pentru a-şi suplimenta veniturile şi a avea o resursă de alimente în plus, iar păşunile rămâneau proprietatea exclusivă a boierilor, ei erau obligaţi să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului respectiv, pentru dreptul de a folosi păşunile (ajungând astfel la nivelul Europei Centrale din acest punct de vedere, fără a fi însă reglementate de lege).

Mai multe legi din acea perioadă reflectă o preocupare pentru limitarea dreptului ţăranilor de a evita prestarea zilelor de muncă în folosul boierilor prin achitarea unei sume de bani în schimb, lucru ce a oferit boierilor o forţă de muncă pentru a face faţă cererii tot mai mari pentru cereale pe pieţele străine.

Din punct de vedere al accesului la păşuni, Regulamentul împărţea ţăranii în trei categorii, în funcţie de avere: fruntaşii, care, prin definiţie, aveau 4 animale mari şi una sau mai multe vaci (puteau folosi aproximativ 4 hectare de păşune); mijlocaşii — două animale mari şi o vacă (aproximativ 2 hectare) şi codaşii — oameni ce nu aveau avere, şi nu puteau folosi păşunile.

În acelaşi timp, importantele schimbări demografice şi-au pus amprenta asupra situaţiei de la ţară. Pentru prima oară proviziile alimentare nu mai erau abundente în faţa unei creşteri a populaţiei cauzată, între altele, de măsurile luate împotriva epidemiilor; migraţia din mediul rural spre cel urban a devenit un fenomen de amploare, după cum a devenit relativa creştere a urbanizării zonelor rurale tradiţionale, cu o explozie a aşezărilor în jurul târgurilor existente.

Aceste procese au dus la o industrializare minimă (deşi manufacturile au fost pentru prima oară construite în perioada fanariotă): cea mai mare parte a veniturilor proveneau de la o agricultură foarte productivă bazată pe munca ţăranilor, iar ele erau apoi reinvestite tot în producţia agricolă.

În paralel, s-au intensificat conflictele între cei care lucrau pământul şi proprietari: după o creştere în numărul de procese implicând arendaşii şi o scădere a calităţii lucrărilor efectuate ca zile de muncă obligatorii, rezistenţa, inspirată de exemplele lui Tudor Vladimirescu şi a altor diferiţi haiduci, s-a transformat în sabotaj şi uneori în violenţă.

Un incident mai important a avut loc în 1831, când aproximativ 60.000 de ţărani au protestat împotriva criteriilor de recrutare planificate; trupele ruseşti trimise pentru a potoli revolta au ucis aproximativ 300 de oameni.


 

Evoluţii politice şi culturale

Cea mai importantă dezvoltare culturală din perioada Regulamentului a fost naţionalismul romantic românesc, în strânsă legătură cu francofilia. Modernizarea instituţională a dus la o renaştere a mişcării intelligentia.

În plus, conceptul de “naţiune” a fost extins pentru prima oară dincolo de clasă, şi mai mulţi membri ai claselor privilegiate au început să se preocupe de rezolvarea problemelor ţărănimii, interes împărtăşit de multe figuri politice ale anilor 1840.

Temele naţionaliste includeau acum şi preocuparea pentru originile latine ale românilor şi referirea tot mai deasă la provincia romană Dacia (găsită începând cu Dacia Literară a lui Mihail Kogălniceanu).

Educaţia, accesibilă încă doar persoanelor cu o stare materială ridicată, a fost mai întâi eliberată de dominaţia limbii greceşti, după eliminarea fanarioţilor; încercările lui Gheorghe Lazăr (la Colegiul Sfântul Sava) şi Gheorghe Asachi de a iniţia o tranziţie către predarea în limba română au avut succese slabe, dar Ţara Românească a devenit scena unei astfel de mişcări după ce Ion Heliade Rădulescu şi-a început cariera de profesor şi a apărut Curierul Românesc.

Moldova a urmat la scurt tip, după ce Asachi a început tipărirea revistei sale Albina Românească.

Regulamentul a dus la crearea de şcoli noi, dominate de figuri ale românilor transilvăneni exilaţi după ce îşi exprimaseră dezacordul legat de condiţiile din Imperiul Austriac; aceşti profesori, care nu agreau modelele culturale franceze adoptate de societate (considerându-le nenaturale), s-au alăturat lui Ioan Maiorescu şi August Treboniu Laurian.

Naţionalismul a fost impulsionat şi de crearea unor mici armate, supervizate de Rusia (denumite ocazional şi “miliţii”; vezi forţele militare moldoveneşti şi forţele militare muntene).

Prima astfel de trupă muntenească a început să existe din toamna anului 1831, fiind condusă de Kiseleff însuşi.

Conform lui Ion Ghica, prestigiul carierelor militare avea deja o tradiţie locală: “Doar sosirea moscoviţilor în 1828 a pus capăt stilului de viaţă uşuratic al tinerilor copii de boieri, ei devenind de multe ori comisionari (mehmendari) în serviciul generalilor ruşi, pentru a asigura aprovizionarea trupelor. În 1831 majoritatea lor s-au înrolat în miliţiile naţionale.”

Occidentalizarea societăţii româneşti s-a intensificat ducând la crearea unei noi generaţii în societatea românească. Modelul cultural urmat era cel francez, ca urmare a contactelor tot mai intense stabilite între regiune şi Consulatul Francez şi Primul Imperiu Francez (a existat, printre altele şi planul de a petiţiona pe Napoleon Bonaparte, considerat descendent al împăraţilor bizantini, cu o plângere împotriva fanarioţilor).

Acest trend a fost consolidat de către modelul cultural francez adoptat în parte de ruşi, o simpatie reciprocă crescândă între Principate şi Franţa, în special sub Monarhia de Iulie franceză, şi înscrierea tinerilor boieri la începutul anilor 1820 în diverse instituţii educaţionale pariziene (urmată de deschiderea în 1830 a şcolii franceze din Bucureşti).


 

Regulile statutare şi opoziţia naţionalistă

În 1834, în pofida condiţiilor redactate în actele fondatoare, Imperiul Ţarist şi cel Otoman au căzut de acord să numească primii doi hospodari (şi nu să organizeze alegeri, aşa cum se stabilise în prealabil). În felul acesta cele două puteri sperau că viitorii domnitori vor implementa reformele într-un ritm moderat şi că vor câştiga loialitatea acestora împotriva opoziţiei boierilor conservatori.

Cei aleşi au fost Alexandru al II-lea Ghica (fratele vitreg al domnului precedent, Grigore al IV-lea) ca domnitor al Ţării Româneşti şi Mihail Sturdza (văr îndepărtat al lui Ioniţă Sandu Sturdza) ca domnitor al Moldovei.

Cele două domnii (numite în general domnii regulamentare), supravegheate atent de consulul rus şi de o seamă de consilieri pe probleme tehnice, s-au confruntat foarte curând cu o opoziţie unită şi foarte activă în cadrul Adunărilor Naţionale din cele două principate.

Imediat după confirmarea Regulamentului, Rusia a început să reclame celor doua Adunări aprobarea câte unui nou articol care să stipuleze că textul Regulamentului nu poate fi modificat fără acordul comun al curţilor de la Istanbul şi Sankt Petersburg.

În Ţara Românească, datorită presiunii crescânde a ruşilor pe acest subiect, în 1834 a izbucnit un scandal care a dus ulterior la o îngheţare a negocierilor pentru următorii patru ani.

Un grup naţionalist din corpul legislativ începe în această perioadă de stagnare să lucreze la un proiect propriu de constituţie, proclamând sfârşitul protectoratului rus şi al suzeranităţii otomane, cu garanţii ale auto-determinării din partea puterilor europene ale vremii.

Conducătorul radical al acestei mişcări, Ioan Câmpineanu, întreţinea legături puternice cu gruparea poloneză Związek Jedności Narodowej (Asociaţia Uniunii Naţionale) condusă de aristocratul Adam Jerzy Czartoryski şi cu alte grupări naţionaliste romantice din Europa;.

După votarea în sfârşit a articolului adiţional, pe fondul protestele boierilor datorită intervenţiei lui Ghica, Câmpineanu a fost forţat să-şi abandoneze funcţia şi să se refugieze în Europa Centrală (până când a fost arestat şi trimis înapoi în ţară de austrieci pentru a fi întemniţat la Bucureşti).

Începând din acest moment, opoziţia s-a organizat după modelul francmasoneriei, având ca nucleu de bază nume ca Mitică Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Ion Ghica, Christian Tell, Dimitrie Macedonski şi Cezar Bolliac (cu toţii împărtăşeau idealurile lui Câmpineanu) — în 1840, Filipescu şi mulţi alţii din grupul său au fost arestaţi şi întemniţaţi, după ce încercaseră în zadar să profite de criza din Imperiul Otoman creată de revolta lui Muhammad Ali al Egiptului.

Abuzurile repetate la adresa statului de drept şi ameninţarea constantă a revoltelor le-a făcut pe cele două imperii să-şi retragă susţinerea pentru Ghica în 1842.

Succesorul său, Gheorghe Bibescu, a fost primul şi singurul domnitor votat în vreuna dintre cele două Adunări Naţionale. Situaţia în Moldova era mai puţin tensionată, în principal datorită lui Sturdza, care a reuşit cu abilitate să calmeze şi să manipuleze opoziţia anti-rusească şi să-şi pună reformele în aplicare.

Anul 1848 aduce o nouă consolidare a opoziţiei liberale în contextul efervescenţei revoluţionare din acel an din Europa (Primăvara popoarelor). Tentativa revoluţionară din Moldova de la sfârşitul lui martie a fost ucisă din faşă şi a dus la revenirea trupelor ţariste.

Însă revoluţia din Ţara Românească a avut succes: după Proclamaţia de la Islaz din 21 iunie, în care se schiţa un nou cadru legal şi o reformă funciară care punea capăt tuturor corvezilor (zilelor de muncă obligatorii), conspiratorii au reuşit să-l detroneze pe Bibescu fără prea multă violenţă (între timp acesta dizolvase Adunarea Naţională) şi au constituit un guvern provizoriu la Bucureşti.

Noul executiv, care organizează în septembrie arderea în public a Regulamentului Organic, a încercat să pună în conflict interesele otomane cu cele ruseşti şi încercând să obţină susţinerea Înaltei Porţi.

Succesul iniţial a fost însă anihilat curând după ce diplomaţii ruşi au reuşit să-l convingă pe sultanul Abdu’l-Mijid I să intervină în locul Rusiei (evitând astfel să dea Porţii impresia greşită printr-o prezenţa militară importantă în regiune).

Ruşii ocupă totuşi Ţara Românească alături de otomani (care erau prezenţi încă din 18 septembrie, ambele ocupaţii durând până în aprilie 1851; în 1849, cele doua puteri semnează Tratatul de la Balta Liman, care acorda Porţii dreptul de a numi hospodari pe perioade de şapte ani.


 

Războiul Crimeii (1853 – 1856)

Războiul Crimeii a adus din nou cele două state sub administraţie militară rusească, inaugurată în 1853.

Domnitorii perioadei, Principele Grigore Alexandru Ghica din Moldova şi Principele Barbu Dimitrie Ştirbei din Ţara Românească, şi-au pierdut tronul, iar regiunea a intrat sub guvernarea generalului rus Aleksandr Ivanovici Budberg.

Întrucât Balcanii rămâneau un teatru secundar de luptă, cele două principate au fost preluate sub o administrare neutră austriacă în septembrie 1854 – ca parte a înţelegerii dintre Poartă şi Rusia (austriecii au rămas până în 1857).

Grigore Ghica şi Ştirbei şi-au ocupat tronurile din nou în acelaşi an şi au efectuat ultima parte a reformelor conforme Regulamentului. Cea mai importantă dintre acestea era cea privitoarea la sclavia ţiganilor.

În Moldova, ţiganii au fost eliberaţi, fără o perioadă de tranziţie, pe 22 decembrie, 1855; schimbarea a fost însă mai graduală în Ţara Românească, unde măsuri de scădere a comerţului cu sclavi fuseseră luate în prealabil, iar decizia de a interzice sclavagismul fusese luată de către Ştirbei pe 20 februarie, 1856.

Îngrijorat de o posibilă înrăutăţire a relaţiilor boieri-ţărani, Ştirbei, care guverna fără un Sfat (numind în schimb propriul său Divan), decisese măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia la ţară, în final stabilind ca obligatorie munca pe bază de contract.

În această perioadă începe să se facă tot mai auzită vocea celor ce doreau unirea Principatelor, iar cei doi monarhi au început să accepte ideile grupării unioniste Partida Naţională (create în 1848 de către revoluţionarii întorşi din exil).

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie, 1856), care a plasat statele în continuare sub suzeranitate otomană, dar sub protectoratul tuturor puterilor europene (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Prusia, Austria şi Rusia).

Statele protectoare trebuiau să hotărească o formulă de compromis pentru uniunea proiectată. Otomanii au cerut, însă, şi au obţinut, în contradicţie cu Regulamentul, detronarea ambilor domni şi organizarea de alegeri pentru Divane. Rezultatele au fost disputate până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, care a domnit ca primul Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, baza României moderne.

cititi mai mult despre Războiul Crimeii pe unitischimbam.ro

 

Note:

(1) Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei;

Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
aericole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.

A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate (cititi mai mult pe unitischimbam.ro).

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Duminică, 8 februarie 1859, a avut loc primirea triumfală la Bucureşti a domnitorului Principatului Moldovei, ales de curând domnitor şi al Principatului Valahiei, Alexandru Ioan Cuza. Domnul Unirii a intrat în Bucureşti pe la Băneasa, fiind aşteptat cu pâine şi sare de oficialităţile locale şi de 100.000 de oameni, aproape întreaga populaţie a Capitalei, cu aclamaţii şi urale.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Încă din ajun, pe 7 februarie, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care se afla în Bucureşti în așteptarea domnului, îi scria acestuia: ”Situația este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi orașul e în sărbătoare. Toată lumea a ieșit în stradă. Veți primi o ovație cum n-a mai primit un domn în Principate, ce spun eu, cum n-au mai avut nici suveranii marilor state”. Câteva rânduri mai jos menționează: ”Nu vă puteți închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn”.

Până dincolo de pădurea Băneasa, se înșiraseră de ambele părți ale drumului, zeci de mii de bărbați, femei și copii. Un grup numeros de călăreți cu lente (panglici late din mătase) tricolore și purtând în frunte un frumos stindard, i-a ieșit în cale cu buchete de flori, ”la trei sferturi de poștă”, adică la 15 kilemetri de oraș(poșta= unitate de măsură care avea 20 de km.), tocmai dincolo de Otopeni. Cuza, al cărui drum prin Muntenia, de la Focșani, unde îl așteptase o delegație de notabilități trimisă din București și până în Capitală, a însemnat un adevărat triumf, a văzut ieșindu-i în cale literalmente tot poporul.

Un arc de triumf fusese ridicat la intrarea în oraș iar altele jalonoau parcursul din loc în loc. Podul Mogoșoaiei era înțesat de lume. Toate casele era împodobite cu steaguri și multă verdeață pe la ferestre și balcoane. Oamenii stăteau și pe acoperișuri.

Toate corporațiile de meșteșugari erau de față, iar fiecare staroste (șef de corporație) avea steagul în mână și era încins cu eșarfa tricoloră. Cele 130 de biserici din București își sunau clopotele în timp ce alaiul lui Vodă trecea spre Mitropolie, petrecut de uralele necontenite ale mulțimii. Avusese dreptate Kogălniceanu: niciodată nu fusese primit vreun domn român atât de frumos, cu atâta căldură, cum a fost primit Cuza în vechiul oraș al lui Bucur, în acea neuitată după-amiază de 8 februarie 1859.

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) l-a întîmpinat pe Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mâna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedite al Adunării Deputaţilor, a rostit un discurs în carea spus printre altele :

„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Presa vremii relata despre eveniment:

Ziarul „Naţionalul” scria: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.

Ziarul ”Dâmbovița” arăta că ”populația Capitalei eșise mai toată în calea domnului. Din toate părțile ploua cu valuri de flori”. Cu acest prilej ”cu ocazia intrări(i) în București a Mării Sale Prințului Alecsandru Ioan I, Alesul tuturor Românilor”, cum se spune în titlu, s-a alcătuit și tipărit ”Hora lui Cuza Vodă” pentru voce și ”piano”, cu versuri de Dimitrie Bolintineanu și muzică de D.D. Florescu. Tot acum au fost compuse și ”Marșu ceremonialu”, ”Marșul Unirei” și ”Marșul lui Cuza Vodă din 1859”.

La rândul său, marele pictor român Nicolae Grigorescu (muntean), îi scria scriitorului moldovean Alexandru Vlahuţă:

Ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg.
Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri, atmosfera prilejuita de sosirea domnitorului Cuza la București era descrisă astfel:

Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”

Aveau să mai treacă doi ani până când, la Conferința internațională, deschisă la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept.1861, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur sceptru. Imperiile austriac și otoman inițial nemulțumite, au acceptat până la urmă şi ele voinţa poporului român.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate. O rezervă asupra noului statut a venit tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului Cuza.

După aceste evenimente, evoluţia ţării noastre pe calea independenţei şi modernizarii instituţiilor sale a urmat un curs accelerat. În anul 1880, tot într-o zi de 8 februarie, marile puteri europene Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut independenţa de stat a României, cucerită pe câmpul de luptă în 1877.

Unirea Principatelor Române (24 Ianuarie 1859)

Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decizivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) au fost un stat român format prin unirea dintre Moldova și Țara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord. Unirea politică din 1859–1866 dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Procesul a început în 1848 odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceeace a creat un context favorabil realizării unirii.

Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evenimente anterioare

La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piața Unirii, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Gheorghe Bibescu (n. 26 aprilie 1804, Craiova - d. 1 iunie 1873, Paris), domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 - 13/25 iunie 1848 - in imagine, Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Bibescu (n. 26 aprilie 1804, Craiova – d. 1 iunie 1873, Paris), domn în Țara Românească în perioada 1 ianuarie 1843 – 13/25 iunie 1848 – in imagine, Gheorghe Bibescu, portret de Paulus Petrovitz – foto: ro.wikipedia.org

Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873), primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea  foto:  ro.wikipedia.org

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873), primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea
foto: ro.wikipedia.org

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană;

- afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853);

- afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic;

- constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”;

- sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).

Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881 - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate:

- constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856);

- editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București);

- venirea în patrie a unor revoluționari pașoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 - d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie 1853 și din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. S-a născut la 1807 și a murit la 1857 și este fiul lui Alexandru G. Ghica - foto: ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. S-a născut la 1807 și a murit la 1857 și este fiul lui Alexandru G. Ghica – foto: ro.wikipedia.org

 

Divanurile ad-hoc

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.

Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii - foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii, cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857) litografie de Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat dupa 1861.

Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Comitetul unionist din Iasi 1) Dimitrie Ralet, 2) Constantin Negri, 3) Anastasie Panu, 4) MihailKogâlniceanu, 5) Arhimandritul Neofit Scriban, 6) Manolachi Costache-Iepureanu, 7) Dimitrie Kracti, 8) Petru Mavrogheni, 9) Dimitrie Cozadini, 10) Constantin Hurmuzachi, 11) Dimitrie A. Sturdza – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857).

În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanților celor care nu împărtășeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan.

În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc.

Nicolae Vogoride sau Vogoridis sau Bogoridi, (n. 1820, Iași, Principatul Moldovei - d. 12 aprilie 1863, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești), caimacam (locțiitor, regent) la conducerea Moldovei între 1857 - 1858. A fost fiul lui Ștefan Vogoride. Soția sa provenea din familia Conachi - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Vogoride sau Vogoridis sau Bogoridi, (n. 1820, Iași, Principatul Moldovei – d. 12 aprilie 1863, București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești), caimacam (locțiitor, regent) la conducerea Moldovei între 1857 – 1858. A fost fiul lui Ștefan Vogoride. Soția sa provenea din familia Conachi – foto: ro.wikipedia.org

Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist “L’Etoile d’Orient“, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalți supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia și Regatul Sardiniei) au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei - d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate.

În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituțiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, Comisia Centrală de la Focșani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate și armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane - foto: ro.wikipedia.org

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

- Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;

- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;

- Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;

- Neutralitatea pământului Principatelor;

- Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

- Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

- Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

- Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

- Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

- Dreptul de vot ramânea cenzitar.

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

 

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei.

Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Steagul Principatelor (1862) - foto - stiri.tvr.ro

Steagul Principatelor (1862) – foto – stiri.tvr.ro

Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili).

Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă.

S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica - foto: ro.wikipedia.org

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul.

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate - in imagine, Vasile Boerescu, portret în Enciclopedia României - foto: ro.wikipedia.org

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate – in imagine, Vasile Boerescu, portret în Enciclopedia României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

La 25 ianuarie/6 februarie 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit ca primul prim-ministru al Ţării Româneşti pe Ioan Alexandru Filipescu.

Astfel, printr-o telegramă expediată din Iaşi în acea zi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza invita pe preşedintele Adunării Elective din Ţara Românească să aducă la cunoştinţa membrilor acesteia că a însărcinat pe ”dumnealui logofătul Ioan Al. Filipescu şi pe dumnealui logofătul Nicolae Golescu a primi frânele guvernului din mâinile căimăcămiei”.

De asemenea, menţiona că i-a numit pe Ioan Al. Filipescu – preşedinte al Consiliului şi ministru de justiţie, iar pe Nicolae Golescu – ministru de interne şi că i-a autorizat, în acelaşi timp, ”a compune un Minister provizoriu”, minister care s-a şi constituit imediat. Telegrama era contrasemnată de Vasile Alecsandri, ministru de Externe, se arată în volumul ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” al istoricului Constantin C. Giurescu în (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Tot la 25 ianuarie/6 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a trimis o notă diplomatică puterilor garante, în care prezenta alegerea sa ca domn şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, ca o expresie a voinţei politice a românilor pentru înfăptuirea unirii complete a Principatelor, declarând, în acelaşi timp, că împărtăşeşte dorinţa ţării de unire sub un prinţ străin, fiind gata să se retragă, dacă se găseşte o soluţie convenabilă ţării şi agreată de Marile Puteri.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Recunoașterea internațională a Unirii

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească.

Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic.

La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris.

Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică.

În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

Ioan Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea — d. 10 mai 1893, Paris) a fost un general și om politic român (între altele, prim-ministru al României în două guverne provizorii, pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891) - foto: ro.wikipedia.org

Ioan Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea — d. 10 mai 1893, Paris) a fost un general și om politic român (între altele, prim-ministru al României în două guverne provizorii, pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite.

Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli.

Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

 

cititi si:

24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, primul pas spre România modernă

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DIN 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza recunoscută la Paris

 

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878)*

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; legislatie.just.ro

 

Convenția de la Paris (7/19 august 1858)

Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei din 7 sv/19 sn august 1858, cunoscută mai mult sub numele de Convenția de la Paris, a fost actul care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris din 1856.

.

Contextul general

Datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din Principatele Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat ideile și principiile constituționale stipulate în programele lor. Tările Române au fost nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în considerare voința poporului român manifestată prin revoluțiile

Divanurilor ad-hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpunea pentru prima dată în practica noastră constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală.

Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 [...] este și rămâne legea fundamentală a României
— Alexandru Ioan Cuza, în preambulul Statutului Desvoltător Convențiunii de la Paris

După unii autori, este considerată prima constituție a României.

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Picture of the Territory affected by the Congress. The light green area to the left is the area of Danubian principalities (Wallachia and Moldavia). The light green line shows the border of the territory of southern Bessarabia, which was transferred from Russia to Moldavia, between the Danube River and Moldavia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Statutul Principatelor stabilit prin Convenţia de la Paris (1858)

Primind cele două rezoluţii ale Divanurilor ad-hoc din 1857, comisarii marilor puteri europene au redactat raportul lor în care analizau aceste rezoluţii şi, pe baza lor, dar şi ţinând seamă de situaţia din Principate, au făcut o serie de propuneri privind viitoarea organizare a acestora, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966).

Raportul comisarilor cu privire la analiza rezoluţiilor celor două Divanuri ad-hoc a fost încheiat şi înaintat Conferinţei de la Paris la 1/13 aprilie 1858.

Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris privind organizarea Principatelor Române s-a desfăşurat între 10/22 mai -7/19 august 1858 şi s-a încheiat cu semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), prin care a fost stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor.

Textul Convenţiei era, de fapt, o consecinţă a acordului stabilit la Osborne şi constituia un compromis faţă de dorinţa şi voinţa de unire a românilor, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu. În vara anului 1857, Franţa, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei deciseseră ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta Otomană, care refuza să anuleze alegerile pentru adunarea ad-hoc din Moldova falsificate.

Criza se rezolvase prin întrevederea de la Castelul Osborne, de pe insula Wight (25 iulie/6 august – 28 iulie/9 august 1857), dintre împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii, în cadrul căreia se ajunsese la o soluţie de compromis. Astfel, Marea Britanie acceptase atunci anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa s-a mulţumit cu o unire parţială, renunţând la proiectul privind unirea Principatelor sub un principe străin.

Prin Convenţia de la Paris din 1858, urma ca aceste două ţări să poarte numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă (şi nu străin, aşa cum se ceruse), guvern şi adunare legiuitoare proprie. Era înfiinţată Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun, precum şi Curtea de Casaţie comune pentru ambele Principate, avându-şi sediul la Focşani. Armata urma să aibă un şef unic.

Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti şi erau reglementate prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Se instituia responsabilitatea ministerială. Se stabilea, totodată, modalitatea alegerii membrilor Adunării Elective pe baza unui cens foarte ridicat.(“Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

S-a hotărât ca fiecare dintre cele două armate să aibă câte un drapel, purtând ca semn al unităţii o banderolă albastră. Cele două armate erau puse sub comanda unui singur şef, numit alternativ de cei doi domnitori.

Fiecare ţară urma să aibă domnul ei, ales dintre cetăţeni care să îndeplinească anumite condiţii: vârsta minimum 35 de ani; venit anual de minimum 3.000 de ducaţi sau galbeni; să fi ocupat funcţii publice timp de zece ani sau să fi făcut parte din Adunare. Legea cenzitară pentru alegerea membrilor adunărilor elective prevedea trei colegii. În primul colegiu intrau ”alegătorii primari” din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o sută de galbeni.

Aceştia alegeau câte trei delegaţi în fiecare plasă, delegaţi care, la rândul lor, alegeau un deputat. Din colegiul al doilea făceau parte alegătorii din judeţe care puteau dovedi un venit funciar anual de minimum o mie de galbeni. Aceştia erau ”alegători direcţi”, care alegeau direct, nu prin delegaţi, câte doi deputaţi de judeţ sau ţinut.

Al treilea colegiu, al alegătorilor din oraşe, îi cuprindea pe aceia care puteau dovedi un capital funciar, industrial sau comercial – personal sau dotal – de minimum 6.000 de galbeni. Alegătorii trebuia să aibă 25 de ani împliniţi, iar aleşii 30 de ani şi un venit minimum anual de 400 de galbeni. Pe lângă deputaţii aleşi, adunările mai cuprindeau, în fiecare principat, şi deputaţi de drept, anume pe mitropolit şi pe episcopii cu eparhie. (Constantin C. Giurescu, ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”).

Principatele Române rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene.

Deşi a facilitat doar unirea parţială a celor două Principate, Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte, afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a muntenilor şi moldovenilor, a necesităţii unirii lor. Recunoscând, prin articolul 2, tradiţiile de viaţă statală de sute de ani, exprimate, între altele, şi prin tratatele încheiate de domnitorii români cu sultanii turci, Convenţia înlătura pretenţiile Rusiei ţariste şi ale Austriei de a-şi impune stăpânirea lor asupra ţărilor române”, se arată în revista ”Magazin istoric” nr. 10/octombrie 1975, în care este publicat textul integral al Convenţiei de la Paris.

Convenţia de la Paris din 1858 a devenit legea fundamentală a Principatelor, Regulamentele Organice încetându-şi, pe plan juridic, valabilitatea. Convenţia de la Paris a rămas în vigoare până în 1864.

 

Prevederile principale

- Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.

- Articolul 2 garanta autonomia Principatelor.

- Articolul 3 prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.

- Articolele 4, 5 și 6 explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

- Articolul 8 stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.

- Articolele 10 – 14 stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

- Articolul 27 stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.

- Articolul 38 stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.

- Articolele 42 – 44 stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

 

CONVENŢIE din 7 august 1858

convenţiune pentru organisarea definitivă a Principateloru-Unite-Române

Majestatile loru Imparatul Ottomaniloru, Imparatul Austriei, Imparatul Francediloru, Regina Rigatului-Unitu a marei Britanii şi Irlandei, Regele Prusiei, Imparatul tutulor Rusiiloru şi Regele Sardiniei, voindu, conform cu stipulaţiile tractatului încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, a consfinti printr’o convenţie, a lor din urma înţelegere asupra organizaţiei definitive a Principateloru Maldaviei şi Valahiei, a nummit drept Plenipotenti ai lor, pentru a negotia şi a subscrie disa convenţie, însă:

Majestatea Sa Imparatul Ottamaniloru, pe Mohamed Fuad Pasa, musir şi vizir al Imperiului, decorat cu ordinile Imperiale Medjidie şi al meritului personal intiia clasa, al ordinului militar, scl. scl. scl. Ministrulu sau actual al trebiloru din Afară.

Majestatea Sa Imparatul Austriei, pe D. Iosif Alecsandru Baron de Hiubner, Cavaler mare cruce, a ordinilor Imperiale Leopold şi Corona de fer, scl. scl. scl. Consilierul seu intim actualu, şi ambasadorulu seu estraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea sa Imparatul Francediloru pe D. Alecsandru Conte Colona Valevski, senator al Imperiului, cavaler mare Cruce, a ordinului Imparatescu Legiona de onore scl. scl. scl. Ministrul şi Secretarulu sau de Stat la Departamentul trebilor din afară.

Majestatea Sa Regina Rigatului-Unit al Marii Britanii şi Irlandei pe prea-onorabilul Enri Ricard Carol, Conte Covlei, viconte Dangan, Baron Covlei, Pair al Rigatului-unit, Membru al consiliului privat al Majestatii Sale Britanice, Cavaler mare-Cruce al prea-onorabilului Ordin Baia, Ambasadorul ecstraordinar şi plenipotent al disei Majestati lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Prusiei, pe D. Macsimilian-Frederik-Carol-Frant, Conte de Hatfeld-Vildemburg-Soenstein, cavaler al ordinului Rigal Vulturul-Roşu de intiia clasa, cu frunze de stejar, scl. scl. scl. Consilieru sau actual privat actualu şi trimisulu sau ecstraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francedilor.

Majestatea Sa Imparatul tutulor Rusiiloru pe D. Conte Pavel Chiselef, cavaler al ordinilor Rusiei, decorat cu indoitul portret în briliante al Imparatilor Nicolai şi Alecsandru II, scl. scl. scl. Adionantul general al său, Generalu de Infanterie, Membru al Consiliului imparatiei, Ambasadorul sau ecstraordinar şi plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Majestatea Sa Regele Sardiniei, pe D. Salvator Marchid de Vilamarina, Cavaler mare-Cruce, al ordinului sau rigalu St. Maurice şi St. Lazar, scl. scl. scl. trimisul sau estraordinar şi Ministru plenipotent lîngă Majestatea Sa Imparatul Francediloru.

Carii s’au adunat în conferinţa la Paris, avînd depline-împuterniciri, care au fostu reconoscute în buna şi cuvenită forma, şi au hotărît cele urmatore:

Articolul 1

Principatele Moldaviei şi Valahiei constituiete d’acum înainte sub numirea de “Principatele-Unite Moldavia şi Valahia,” raminu puse sub suzeranitatea M.S. Sulatnului.

Articolul 2

În temeiulu capitulatiiloru date de Sultanii Baiazetu l-iu, Mohametu II, Selim I şi Soliman II, carii constitue a loru autonomie, regulindu raporturile loru cu Sublima Porta, şi pe care mai multe Hati-serifuri, şi mai cu sema acela din anul 1834 le au consfintitu conformu asemenea şi cu articolile 22 şi 23 ale tractatului încheiată la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele voru urma a se bucura sub chezasuirea colectivă a Puteriloru contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sînt în posesie.

Prin urmare Principatele se voru administra în libertate şi afară de ori-ce amestecu alu Sublimei-Porţi, în ţărmurile stipulate prin înţelegerea Puteriloru chezase cu Curtea Suzerana.

Articolul 3

Puterile publice voru fin încredinţate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevadute de aceasta convenţie cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate.

Articolul 4

Puterea esecutiva va fi esersata de Hospodaru.

Articolul 5

Puterea legiuitore va fi esersata împreună de Hospodaru, de Adunare şi de Comisia centrala.

Articolul 6

Legiuirile de interesu specialu fie-căruia Principatu voru fi pregătite de Hospodaru şi votate de Adunare.

Legiuirile de interesu comunu amîndurora Principateloru voru fi pregătite de Comisia Centrala şi votate de Adunări, la care voru fi supuse de către Hospodaru.

Articolul 7

Puterea judecatoresca, esersata în numele Hospodariloru, va fi încredinţată magistratiloru numiţi de dinsulu, fără ca nimeni sa pota fi lipsitu de firestii săi judecători.

O lege va hotati condiţiile de priimire innaintare în magistratura, luindu dreptu bada aplicarea progresiva a principiului inamovibilitatei.

Articolul 8

Principatele voru da Curtei Suzerane unu tributu anualu a căruia suma remane hoterita la tifra de unu milionu cinci sute de mii lei pentru Moldavia şi al tifra de doue milioane cinci sute de mii lei pentru Valachia.

Investitura va fi data Hospodariloru, ca şi în trecutu de M.S. Sultanulu.

Curtea Suzerana va combina cu Principatele măsurile de apărare a pamentului loru, în cadu de atacu din afară; şi va putea provoca prin înţelegere cu Curţile garante măsurile trebuincioase, pentru restatornicirea ordinului, la întîmplare de a de compromite.

Ca şi în trecutu, tractatele internaţionale care se voru încheia de Curtea Suzerana cu Puterile străine, voru fi aplicabile Principateloru în totu ceia ce nu va atinge ale loru imunităţi.

Articolul 9

În cadu de calcare a imunităţilor Principateloru, Hospodarii voru innainta unu recursu către puterea Suzerana, şi dacă nu se va face dreptate la a loru reclamaţie, o voru putea indrepta prin agenţii loru către representantii Puteriloru garante la Constantinopole. Hospodarii voru fi represantati lîngă Curtea Suzerana prin agenţi (Capu-Chehaia) născuţi Moldoveni sau Români, nesupusi la nici o protecţie străină, şi priimiti de Porta.

Articolul 10

Hospodarulu va fi alesu pe viaţa de Adunare.

Articolul 11

În cadu de vacantie, şi pane la instalarea noului Hospodaru, administraţia va fi încredinţată Consiliului Ministriloru, care va intra d’a dreptulu în lucrare.

Atribitiile sale, curatu administrative, se voru margini la expedierea lucratoriloru, fără sa pota departa pe funcţionari alt-feliu, de catu pentru vina constatată judecătoreşte.

În acestu casu nu va putea rândui pe altulu în locu de catu vremelniceste.

Articolul 12

La ivire de vacantie, dacă Adunarea va fi strinsa, ea va fi datore a proceda în optu dile, la alegerea Hospodarului.

Dacă nu va fi strinsa, sa va chema îndată şi se va aduna în termenu de dece dile. În cele optu dile ce voru urma după stringerea ei, va trebui sa fi procedatu la alegeera Hospodariloru.

Aflarea de faţa a trei părţi din numeralu membriloru înscrişi va fi neaparata, spre a putea proceda la alegere. În cadu candu în cel optu dile nu se va fi facuta alegerea a noua di la amiadi. Adunarea va proceda la alegere ori care aru fi numeralu membriloru de faţa.

Investitura va fi cerută ca şi în trecutu; ea va fi data în termenu de o luna celu multu.

Articolul 13

Va fi în dreptu de a fi alesu la Hospodoratu ori cine va fi în vîrsta de 35 ani, şi fiu din tata născut Moldavu seu Romanu, şi va putea arata unu venitu în pamentu de 3,000 galbeni, numai sa fi implinitu funcţii publice în timpul de dece ani, seu sa fi facutu parte din Adunări.

Articolul 14

Hospodarulu guverna cu ajutorulu ministriloru numiţi de densulu. Intareste şi promulga legile poate refuda întărirea sa. Are dreptu de ertare, şi acela d’a micşora pedepsele în pricini criminale, fără a putea interveni alt-felu în administraţia dreptatei.

Elu pregăteşte legile de interesu specialu Principatului, şi mai cu sema budgetele şi le supune la deliberările Adunarei.

Elu numeşte în tote funcţiile de administraţie publică şi face regulamentele trebuincioase pentru esecutarea legiloru.

Lista civilă a fie-căruia Hospodaru va fi votată de Adunare, odată pentru tot-d’auna la suirea sa pe scaunu.

Articolul 15

Ori ce actu sloboditu de Hospodaru, trebuie să fie contrasemnatu de către miniştrii competenţi.

Miniştrii voru fi respundatori de violarea legiloru şi mai alesu de ori ce risipa baniloru publici.

Ei voru fi supuşi judecatei Înaltei Curţi judecătoreşti şi de Casaţie. Actia va putea fi procovata de Hospodaru sau de Adunare.

Punerea sub acudatie a ministriloru nu se va putea pronunţa de catu cu majoritatea de duoa părţi din trei a membriloru de faţa.

Articolul 16

Adunarea alegatore, în fie-care Principatu va fi alesa pe septe ani, conformu dispoditiiloru electorale anecsate pe lîngă apredenta convenţie.

Articolul 17

Adunarea va fi convocată de Hospodaru şi va trebui să se adune în fie-care anu, în cea d’inteiu duminica a lui Decembrie.

Ţinerea fie-caria sesii ordinare va fi de trei luni.

Hospodarulu va putea de va fi trebuinta, a prelungi sesia. El poate să cheme adunarea afară din vremea obicnuita, sau sa o desfiintede. În acelu din urma cadu este datoru a convoca o noua adunare, care trebuie să fie strinsa în termenu de trei luni.

Articolul 18

Mitropolitulu şi Episcopii eparhioti vora face după dreptu, parte din adunare.

Presidenta Adunarei va fi a Mitropolitului. Vice-predidentulu şi secretarii voru fi aleşi de Adunare.

Articolul 19

Presidentulu hotarasteconditiile de primirea publicului în şedinţe, afară de cadurile de esceptie care voru fi prevadute de regulamentulu din nauntru.

Se va face prin îngrijirea presidentului, unu proces-verbalu. Somaru alu fie-caria şedinţe care va fi publicată în gradată Oficială .

Articolul 20

Adunarea va desbate şi va vota proiectele de legiurire ce’i voru fi înfăţişate de Hospodaru. Ea va putea să facă amendamenturi; însă sub reserva stipulată în art. 36. în ceia ce priveşte legile de interes comunu.

Articolul 21

Dacă Miniştrii nu voru fi din membrii Adunariloru, ei totu îşi voru avea intrarea şi voru putea lua parte la desbaterea legiuirilor fără a lua însă parte la votare.

Articolul 22

Budgetulu venitoriloru şi acela alu chltueliloru, pregatita anualu pentru fie-care Principatu, prin îngrijirea Hospodarului respectivu, şi supusu Adunarei, care va putea face amendamente, nu voru fi definitive de catu după ce voru fi votate de densa.

Dacă budgetulu nu ar fi votatu în timpulu priinciosu, puterea esecutiva va indestula serviciului publicu după budgetulu anului precedentu.

Articolul 23

Osebite fonduri isvorite pane acuma din speciale casse, şi de care Guvernului dispune sub diverse titluri, voru fi trecute în budgetulu generalu alu venitoriloru.

Articolul 24

Încheierea definitivă a socoteliloru, va fi presentata Adunarei, celu ami tardiu în termenu de duoi ani, socotitu de la închiderea fie-căruia esercitiu.

Articolul 25

Nici o dajdie nu va putea fi înfiinţată sau adunata dacă nu se va priimi de Adunare.

Articolul 26

Precumu tote legiuirile de interesu comunu seu specialu şi regulamentele administrarei publice, legiuirile financiale voru fi publicate în gadeta Oficială .

Articolul 27

Comisia centrala va avea şedinţa ei la Focşani.

Ea va fi compusa de sese-spre-dece membrii, optu Moldoveni şi optu Români. Patru voru fi aleşi de fie-care Hospodaru dintre membrii Adunarei, seu dintre persoanele ce voru fi implinitu funcţii înainte în tera, şi patru de fie-care Adunare din sinul ei.

Articolul 28

Membrii Comisiei centrale îşi pastreda dreptulu d’a lua parte la alegerea Hospodariloru n Adunarea din care făcut parte.

Articolul 29

Comisia centrala este permanenta. Ea va putea însă, cînd voru erta-o lucrările ei, a s’amana pentru unu timpul care nici într’unu casu nu va putea trece peste patru luni.

Funcţiile membriloru săi pentru fie-care Principatu, fie numiţi de Hospodari seu aleşi de Adunări, voru fi marginite la vremea catu va tinea legislatura.

Cu tote acestea funcţiile membriloru ce esu nu voru inceta de catu la instalarea nuoiloru membri.

În casu candu mandatulu ambeloru Adunări, va espira de odată, Comisia centrala va fi reînnoită în totalitate pentru amândouă Principatele, la deschiderea nouilor Adunări.

În casu de desfiinţare a uneia din Adunări, nu se voru fi din Principatulu a căruia adunare va fi alesa din nou.

Membrii ce esu potu fi aleşi din nou.

Articolul 30

Funcţiile de membru alu Comisie centrale voru fi retribuite.

Articolul 31

Comisia centrala va numi pe presidentulu. În cadu cindu voturile se voru împărţi de o potriva între doi candidaţi, se va hotărî prin sorţi.

Funcţiile de presidentu voru inceta cu mandatulu sau de membru alu Comisiunei centrale; ele însă voru putea fi reînnoite.

În cadu de împărţire de o potriva a voturiloru în desbateri, votulu Presidentului va fi hotaritoru.

Comisia centrala îşi va face regulamentulu sau interioru. Cheltuelile ei de ori ce natura voru fi puse pe jumătate în sarcina ambeloru Principate.

Articolul 32

Dispoditiile constitutive nuoei organidatii a Principateloru părea de trebuinta a stirpi, şi a insemna îmbunătăţirile ce aru fi de trebuinta a se introduce în osebitele ramuri ale administraţiei.

Articolul 33

Hospodarii voru putea trimite Comisie centrale tote propunerile ce lise voru părea de folosu a preface în proiectele de legi comune amîndurora Principateloru.

Comisia centrala va pregati legile d’unu interesu generalu comunu ambeloru Principate, şi va supune aceste legi, prin mijlocirea Hospodariloru la desbaterile Adunariloru.

Articolul 34

Sînt privite ca legi de interesu generalu tote acelea carea au de obiectul unitatea legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vamiloru, a postiiloru, telegrafului, fiscarea preţului monetaru şi deosebitele materii de folosu publicu comune ambeloru Principate.

Articolul 35

Odată înfiinţată, Comisia centrala va trebui să se ocupe specialu a codifia legile în fiinta, punandule în armonie cu actulu constitutivu alu nuoei organidatii.

Ea va reviduiregulamentele organice precum şi condicile Civile, Criminale, de Comertu şi de procedura, astfelu incatu, afară de legile curatu de interesu localu, se numai fie în viitoru de citu unulu şi acelasu trupu de legislaţie, care să se esecute în ambele Principate, după ce va fi votată de către respectivele Adunări, intaritu şi promulgatu de fie-care Hospodaru.

Articolul 36

Dacă Adunările introducu amendamente în proiestele legiloru de interesu comunu, proectulu amendamentu va fi trimisu Comisiei centrale, care va hotărî unu proiectu definitivu, pe care Adunările nu voru mai putea de citu sa’lu adopte sau sa-lu lepede în întregul său.

Comisia centrala va trebui sa primească amendamenturile ce voru fi votate de amindoa Adunările.

Articolul 37

Legile de unu interesu specialu pentru fie-care Principatu nu voru fi întărite de Hospodaru de citu după ce vor fi comunicate de dinsul Comisiei centrale, care va avea a preţui de sînt potrivite cu dispoditiile constitutive de unoei organidatii.

Articolul 38

Se va înfiinţa o Curte-înaltă judecatoresca şi de Casaţie, comuna ambeloru Principate. Ea va redida la Focşani. Se va face întocmirea ei printr’o lege.
Membrii săi voru fi inamovibili.

Articolul 39

Hotărîrile date de Curţi şi judecatile pronunţate de Tribunaluri în ambele Principate, voru fi apelate esclusivu la acesta Curte de casaţie.

Articolul 40

Ea va esersa unu dreptu de censura şi de disciplina asupra Curtiloru apelative şi tribunaluriloru.

Ea va avea dreptu de juridictie exclusivă asupra însuşi membriloru ei în pricini penale.

Articolul 41

Ca înaltă curte Judecătorească, ea va cerceta pirile provocate în contra ministriloru de către Hospodaru sau de către Adunare şi va judeca fără apelu.

Articolul 42

Ostirile regulate aflate acumu în fiinta în ambele Principate voru priimi o organidatie identică spre a putea la trebuinta să se unească şi sa formede o singura armie.

Se va face pentru acesta o lege comuna.

Afară de acesta se va face pe totu anul inspecţia ostirilor ambeloru Principate de către inspectorii generali numiţi în toţi anii, cindu de unu Hospodaru cindu de cel-l-altu. Aceşti inspectori voru fi însărcinaţi a veghia asupra întregii esecutari a dispoditiilor menite de a păstra ostiriloru tote caracterurile de doua corpuri ale acelesi armii.

Tifra ostiriloru regulate hotarita de regulamentulu organicu, nu se va putea mari mai multu de catu de o a treia parte fără o mai inteiu înţelegerecu Curtea Suzerana.

Articolul 43

Ostirile trebuie să se adune de câte ori siguranţa din întru sau acea a hotareloru va fi ameninţată. Unirea loru va putea fi provocată de unulu seu de cel-l-altu Hospodaru, dar nu se va face de catu în urma unei înţelegeri comunae între dinsi facendu-se cunoscutu şi Curţii Suzerane.

După propunerea inspectoriloru, Hospodarii voru putea asemenea sa impreune în totalu sau în parte ostirile în cimpu de manevre sau spre a le face revista.

Articolul 44

Comandantulu de căpetenie va fi numitu cînd de unu Hospodaru candu e cel-l-altu, cînd va fi a se reuni ostirile. Elu trebuie să fie Moldoveanu seu Romanu de naştere. Va putea fi revocat de Hospodarulu care l’a numitu. În acestu casu noul Comnadantu de căpetenie va fi orinduitu de cel-altu Hospodaru.

Articolul 45

Ostirile ambeloru teri voru păstra stegurile loru actuale, dar aceste steguri voru purta în viitoru o banderola de colore albastra, conformă modelului alaturatu la presenta convenţie.

Articolul 46

Moldovenii şi Românii voru fi toţi de o potriva înaintea legii, înaintea contribuţii şi priimiti de o potriva în funcţiile publice, în unulu şi cel-l-altu Principatu.

Libertatea loru individuală ca fi chezasuita.

Nimeni nu va putea fi opritu, arestuitu sau datu în judecata de citu conformu legiuirei.

Nimeni nu va putea fi ecspropriatu de citu legalu, pentru pricina de interesu publicu şi prin despăgubire.

Moldovenii şi Românii de ori-ce ritu crestinu, se voru bucura d’o potriva de drepturile politice. Esersarea acestoru drepturi se va putea întinde şi la cel-lalte culturi prin dispoditii legislative.

Tote privilegiurile, scutirile sau monopoluri, de care se bucura încă unele clase, voru fi desfiinţate; şi se va proceda fără intirdiere la revidia legiuirei care reguleda raporturile proprietariloru pămîntului cu cultivatorii, avîndu în vedere îmbunătăţirea starei teranilor.

Instituţiile municipale atitu cele orăşeneşti citu şi cele cimpenesti, voru dobîndi tota dezvoltarea ce le potu da stipularile acestei convenţii.

Articolul 47

Pînă cindu se va fi procedatu în revidia prevaduta prin art. 37. legislaţia acumu în putere în Principate este menţinută în cea ce priveşte dispoditiile care nu suntu în potriva stipulatiiloru acestei Convenţii.

Articolul 48

Spre îndeplinirea art. 25, din tractatulu de la 30 Martie 1856, unu Hati-serifu conformu tecstualu cu stipularile presentei convenţii, va promulga dispoditiile de mai susu într’unu termenu de cinci-spre-dece dile celu mai tirdiu de la schimbarea pratificatiiloru.

Articolul 49

În momentulu publicarei disului Hati-serifu, administraţia va fi data de către caimacamii în fiinta, în fie-care Principatu, unei comisii vremelnice (Caimacamie), instituata potrivitu dispositiiloru regulamentului organicu. Prin urmare, aceste comisii voru fi alcătuite de Presidentulu din Întru, carii a fostu în funcţie sub Hospodarii din urma înaintea instalaţii în 1856, a administratoriloru providorii.

Disele comisii se voru ocupa îndată cu alcătuirea listeloru electorale care trebuescu săvîrşite şi afişate în termenul de cinci septamani.

Alegerile se voru face trei săptămâni după publicarea listeloru. A decea di va urma, deputaţii trebuescu a fi adunaţi în fie-care Principatu, spre a proceda în termenile hotărîte mai susu, la alegerea Hospodariloru.

Articolul 50

Presenta Convenţie va fi ratificată, şi ratificatiile ei voru fi schimbate la Paris, în termenu de cinci septamini, sau mai curandu de se va putea.

Pentru care plenipotentii respectivu au subscris’o, punându şi pecetea armeloru loru.

Facuta la Paris, în 7/19 August, 1858.
(Semnati): Fuad.
” Hiubner.
” Valevski.
” Covlei.
” Hatfeld.
” Chiselef.
” Vilimarina.
————–

 

* Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza.  Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală.  La început, a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord.  Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza și apoi Carol I.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) – Gravură contemporană legată de tratatul Küçük Kaynarca

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)

Sub ţarina Ecaterina a II- a, Imperiul Rus a mai făcut un pas mare spre hotarele Moldovei. Armatele Ecaterinei a II- au trecură prin Polonia, ţară care pe atunci era cu totul supusă influenţei ruseşti şi năvăliră în Moldova. Războiul ruso-turc din 1768 (1) a început când Goliţin a trecut Nistrul şi a ocupat Hotinul şi Iaşii, dar în curând însă a fost silit să treacă Nistrul îndărăt. Goliţin a predat comandamentul lui Rumeanţev, care ii bătu pe turci lângă Kameneţ.

Ecaterina a II-a (de asemenea cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare, n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) - Oil on canvas portrait of Empress Catherine the Great by Russian painter Fyodor Rokotov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ecaterina a II-a (de asemenea cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare, n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) – Oil on canvas portrait of Empress Catherine the Great by Russian painter Fyodor Rokotov - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie,  fu prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia. Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pârvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul, unde domnul Gheorghe Ghica se lăsă prins. Imediat după ocuparea celor două principate, porniră la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor. Delegaţia boierilor din Muntenia ceruse alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie: ţara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub guvernator rus, iar veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus.

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 - 29 iunie 1743; aprilie 1748 - 31 august 1749 și 29 iunie 1769 - 23 noiembrie 1769 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca tara să devină pur şi simplu un judeţ (oblasti) a Imperiului Rus. Ruşii însă nu s-au putut bucura de izbânzile lor, căci sub ameninţarea unui război cu Imperiul Austriac, care nu putea să vadă principatele româneşti ale în componenţa Imperiului Rus, ei fuseseră siliţi să încheie pace cu Turcia, renunţând la cuceririle făcute.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Schimbǎri teritoriale (în favoarea Imperiului Rus) în urma Tratatului Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbǎri teritoriale (în favoarea Imperiului Rus) în urma Tratatului Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

In iulie 1770 armatele rusesti (care aveau in componenta si voluntari romani) sunt victorioase in fata turcilor, la Larga si la Cahul.

Septembrie 1769 – iulie 1774: Ocupaţie şi administrație militară rusă în Moldova şi Ţara Românească

Intre iulie 1772 si martie 1773, la Focsani si la Bucuresti, au loc negocieri pentru incheierea pacii. Pacea se incheie pe 10/21 iulie 1774, prin tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi (localitate in Bulgaria de azi). Principatele au fost scutite de plata haraciului pe timp de doi ani. Intre 27 septembrie 1769 si pana in septembrie 1774. Moldova s-a gasit sub ocupatia trupelor rusesti, la fel Tara Romaneasca, intre noiembrie 1769 și iulie 1774.

Mustafa al III-lea (n. 28 ianuarie 1717; d. 21 ianuarie 1774) a fost între 1757 - 1774, sultan al Imperiului Otoman. El a fost fiul lui Ahmed al III-lea. Mustafa a fost un monarh energic care a căutat să modernizeze armata otomană. Această politică provoacă nemulțumirea ienicerilor și imamilor. În timpul lui a luat ființă academia de matematică, navigație și științe naturale. Mustafa fiind conștient de slăbirea puterii trupelor otomane, caută evitarea războaielor. Însă după anexarea de către Ecaterina cea Mare a peninsulei Crimeea, declară război Rusiei, urmarea fiind Războiul Ruso-Turc din 1768–1774 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mustafa al III-lea (n. 28 ianuarie 1717; d. 21 ianuarie 1774) a fost între 1757 – 1774, sultan al Imperiului Otoman. El a fost fiul lui Ahmed al III-lea. Mustafa a fost un monarh energic care a căutat să modernizeze armata otomană. Această politică provoacă nemulțumirea ienicerilor și imamilor. În timpul lui a luat ființă academia de matematică, navigație și științe naturale. Mustafa fiind conștient de slăbirea puterii trupelor otomane, caută evitarea războaielor. Însă după anexarea de către Ecaterina cea Mare a peninsulei Crimeea, declară război Rusiei, urmarea fiind Războiul Ruso-Turc din 1768–1774 – cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (var. Kuciuk-Kainardji, în limba turcă Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (reprezentat de feldmareșalul Piotr Rumianțev) și Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774.

Piotr Rumianțev-Zadunaiski (n. 4 ianuarie 1725, Moscova - d. 8 decembrie 1796) a fost un feldmareșal rus, care a luptat în războaiele ruso-otomane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piotr Rumianțev-Zadunaiski (n. 4 ianuarie 1725, Moscova – d. 8 decembrie 1796) a fost un feldmareșal rus, care a luptat în războaiele ruso-otomane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de odinioară puternicul Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru și Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Herson și oferea Rusiei pentru prima oară ieșire la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci și Enikale din Crimeea, precum și regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz. Otomanii au pierdut și Hanatul Crimeii, căruia au fost forțați să îi recunoască independența. Hanatul, deși oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a și anexat în 1783.

Tratatul a acordat Rusiei și alte beneficii. A eliminat restricțiile privind accesul Rusiei la Marea Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei teritoriu la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote.) Rusia primea și o serie de drepturi economice și politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiu și a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova și Țara Românească), intervenind în timpul ultimei domnii fanariote și după Războiul Grec de Independență.

Pe lângă toate acestea Austriei i se cedează Bucovina.

Ahmed Resmî Efendi (1700 - 1783), chief Ottoman negotiator of the Treaty of Küçük Kaynarca - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ahmed Resmî Efendi (1700 – 1783), chief Ottoman negotiator of the Treaty of Küçük Kaynarca – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoștea autoritatea califului otoman în afara granițelor imperiului său.

Prin Tratatul de pace de la Kuciuc- Kainargi Moldova şi Muntenia, rămâneau sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoaştea dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în Principatele Române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus va exercita un control şi un amestec continuu, în toate afacerile ţărilor române. Cu toată dorinţa Imperiului Rus de a anexa ambele Principate Dunărene, scopul urmarit nu a putut fi realizat, din cauza că la 1772 în loc de aceste două ţări, acesta a capătat o bucată din Polonia. Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, a ocupat atunci nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina, si a anexat-o ca provincie in anul 1777. Asa se face ca două Imperii vecine crestine, au intervenit direct in dauna intereselor naţiunii creştine române, care în curgerea secolelor, ţinuse piept aproape singură cu vitejie, lumii musulmane, in mersul acesteia spre inima Europei.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)   - Focuri de artificii pe câmpul Khodynka din apropierea Moscovei, o gravură din 1775 de către Yemelyan Alekseevich Fedoseev în Muzeul Național din Varșovia, care comemorează sărbătorile și distracțiile cu ocazia semnării tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)
- Focuri de artificii pe câmpul Khodynka din apropierea Moscovei, o gravură din 1775 de către Yemelyan Alekseevich Fedoseev în Muzeul Național din Varșovia, care comemorează sărbătorile și distracțiile cu ocazia semnării tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) Războiul Ruso-Turc din 1768–1774, numit și al V-lea Război Ruso-Turc, a izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul țarinei Ecaterina cea Mare. Acest amestec în Polonia a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei. Pretextul războiului a fost alăturarea unui regiment de cazaci trupelor ruse care au intrat în Polonia. Turcii au învinuit cazacii de masacrul făcut în rândul populației din Balta, Ucraina de astăzi. Sultanul otoman Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei. Turcii contau pe o alianță a Confedrației poloneze de la Bar. Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărțirii Poloniei.

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Confederația poloneză este înfrântă de generalul rus Alexandr Suvorov, care se întoarce apoi în ajutorul feldmareșalului Piotr Rumianțev-Sadunaiski care suferea pierderi mari împotriva trupelor otomane. Situația pe frontul ruso-otoman se schimbă în favoarea rușilor, în urma intrării în luptă a trupelor aliate ruso-prusace sub comnda prințului Alexei Orlov. Înfrângerea trupelor otomane a urmat în Ucraina, Siria, Egipt și la bătălia navală de la Çeșme (1770). La data de 21 iulie 1774 otomanii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria). În urma acordului de pace, Hanatul Crimeii devine independent, nu mai este vasal porții otomane. Rusia primește o despăgubire de război de 4,5 milioane de ruble, și două porturi importante la Marea Neagră.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) si pe en.wikipedia.org

Convenția de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849)

Barbu Ştirbei, domn al Valahiei în urma Convenţiei de la Balta-Liman 1849

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

 

Convenția (Tratatul) de la Balta-Liman din (19 aprilie 1849, sv/1 mai 1849, sn) a fost o înțelegere semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, prin care se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene. Semnarea convenției a fost urmare a înăbușirii revoluțiilor pașoptiste.

Moldova (care se afla sub regimul ocupației militare rusești din primăvara anului 1848 ca urmare a revoluției de la 1848 din Moldova) și Muntenia (unde guvernul provizoriu liberal își asumase pentru scurtă vreme puterea, mai înainte de a fi înlăturat de la putere de intervenția comună ruso-otomană) erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832). Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui tratat. Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.

Convenţia prevedea:

- domni numiţi de sultan pentru un termen de şapte ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate astfel principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnitorului de către ţară;

- desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri legislative (Divanuri ad-hoc), cu un număr restrîns de boieri numiţi de domn;

- înfiinţarea de Comisii de revizuire a Regulamentelor Organice, mai ales în domeniul relaţiilor agrare;

- numirea de comisari extraordinari turci şi ruşi pentru consilierea domnilor (de facto pentru supravegherea lor);
pentru asigurarea ordinii interne se stipula restructurarea oştirii pămîntene;

- staţionarea trupelor de ocupaţie ruso-otomane în Principatele Moldovei şi Valahiei pentru a reprima orice mişcare de insurecţionare (25 000 soldaţi de fiecare parte, ulterior reduşi la 10 000 de fiecare parte).

Semnarea documentului a dus la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Munteniei și a lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor al Moldovei.

Prezenţa militară comună ruso-otomană a fost menţinută pînă în 1851. Convenţia de la Balta-Liman a fost lovită de nulitate odată cu izbucnirea războiului Crimeii, în timpul căruia Principatele Moldovei şi Valahiei au căzut sub ocupaţa militară austriacă. Statutul Principatelor a fost modificat în 1856 prin Tratatul de la Paris.

Art. I. Date fiind circumstanțele excepționale provocate de ultimele evenimente cele două curți imperiale au convenit că, în loc să urmărească modul stabilit prin regulamentul din 1831 de alegere a hospodarilor Moldovei și Valahiei, acești înalți funcționari vor fi numiți de Maiestatea Sa Sultanul, de data aceasta după un mod special, asupra căruia cele două curți au căzut de acord, cu scopul de a încredința administrarea acestor provincii celor mai demni candidați care se bucură de cel mai bun renume în fața compatrioților lor.

Tot numai de date aceasta, cei doi hospodari vor fi numiți decât pentru șapte ani, cele două curți rezervându-și dreptul, cu un an înainte de expirarea termenului fixat prin prezenta tranzacție, să ia în considerație starea internă a Principatelor și serviciilor pe care le vor fi adus cei doi hospodari pentru a se pronunța de comun acord asupra hotărârilor ulterioare.

Art. II. Regulamentul organic acordat Principatelor în 1831 va rămâne în vigoare în afara schimbărilor și modificărilor pe care experiența le-a dovedit necesare, îndeosebi în ceea ce privește adunările ordinare și extraordinare ale boierilor, în modul de alegere și alcătuire urmat până acum; întrucât aceste adunări au dat naștere, și nu o dată, la conflicte jalnice și chiar la acte de nesupunere vădită, convocarea lor va rămâne în suspensie; iar cele două curți își rezervă dreptul să se înțeleagă asupra restabilirii lor pe baze combinate cu toată maturitatea cerută în momentul în care ele vor socoti că aceasta poate fi accentuat fără nici un inconvenient pentru menținerea liniștii publice în Principate.

Funcțiile lor deliberative vor fi încredințate, în mod provizoriu, unor sfaturi sau divane ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili și cei mai demni de încredere, ca și din câțiva membri ai clerului superior. Principalele atribuții ale acestor sfaturi vor fi așezarea impozitelor și examinarea bugetului anual în cele două provincii.

 

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova - d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 - 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Știrbei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856. Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Știrbei a bătut monede fără învoirea Turciei, dar a fost silit de sultan să le retragă din circulație.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 - d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie 1853 și din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica. În prima domnie a fost numit din mai 1849, dar a ocupat tronul în octombrie. A fost numit domnitor al Moldovei la propunerea marelui vizir Mustafa Reșid Pașa, un om politic turc cu concepții liberale, cunoscut reformator al Imperiului otoman. Deși a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 contra rudei sale Mihail Sturdza, a fost numit ca domnitor în urma Convenției de la Balta-Liman⁠, în același timp cu numirea lui Barbu Știrbei în Muntenia. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătățiri în ceea ce privește bunăstarea țării: lucrări publice, școala de ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor și a importurilor prin coborârea vămii de la 12% la 5%. În timpul domniei sale s-a construit o cazarmă la Copou, Iași, precum și un nou sistem pentru exploatarea salinelor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro