preoţi Arhive - Pagina 2 din 2

Articole

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Cuvânt către tinerii teologi pe tema „Creștinismul și cultura” (1978)

17 mai 2019/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/1.137 vizite

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Iertarea (cuvântul 7) – 19 aprilie 1978

Cuvîntul suplimentar către tineri

Această predică trebuia rostită în ziua de 17 mai 1978, în Biserica Radu-Vodă, conform noului program de predici anunţat de părintele Calciu în ziua de 10 mai. Noul ciclu urma să trateze tema „Creştinismul şi cultura”. (N. ed.)

CUVÎNT CĂTRE
TINERII TEOLOGI

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37)

Nu intenţionam să adaug acest cuvînt suplimentar la cele „Şapte cuvinte către tineri” rostite în Postul Mare, tînărul meu frate întru ale Teologiei, dar am fost silit la această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvîntul” de faţă, într-o mai mare măsură decît în cele anterioare, la simţul nostru de dreptate, de onoare şi de curaj.

Din clipa în care m-am hotărît să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dărîmării bisericilor – şi bine am întrebuinţat pluralul! [1] – am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la persecuţie, la teroare, la înscenare de judecată, la şantaj. Şi, în cîteva luni, am trecut prin toate acestea, cu singura deosebire că tot ceea ce s-a întîmplat a fost mai inuman şi mai josnic decît mi-am închipuit. Din clipa aceea, tot ce se leagă – din fiinţa şi din viaţa mea – de activitatea publică a devenit cu adevărat public. Pentru aceasta vă dezvălui parte din cele întîmplate, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi atunci cînd credinţa şi iubirea voastră de oameni vă vor determina să acţionaţi în sensul în care acţionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, căci nu vreau să credeţi că faţa oamenilor este numai hîdă, ci vi le voi spune doar pe cele ce justifică acest „Cuvînt”.

Două reproşuri mi s-au adus – şi total opuse – în legătură cu cele „Şapte cuvinte”. Pe de o parte, mi s-a reproşat – şi cuvîntul este atît de eufemizat încît, faţă de realitate, devine aproape dulceag – că predicile mele ar fi adresate seminariştilor şi că, prin urmare, acuzaţia de ateism şi materialism ar cădea asupra profesorilor Seminarului, în mod exclusiv. Această acuzaţie este atît de flagrant rău intenţionată încît ar fi însemnat o inutilă şi păgubitoare pierdere de vreme să mă fi ocupat de combaterea ei.

Pe de altă parte, unii teologi mi-au reproşat că, acordînd prioritate tineretului laic în predicile mele, i-am neglijat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă dezvinovăţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi sînteţi mai credincioşi, mai drepţi şi mai generoşi decît mine, că prezenţa voastră numeroasă şi asiduă la predicile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de pe treptele ei, atunci cînd biserica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi înşivă vă implicaţi în conţinutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă măsură, voi cei care vă rosteaţi părerile prin gura mea.
În sfîrşit, motivul intern stă în impulsul care mă îndeamnă să critic unele probleme imediate, legate de noi, teologii.

Este vremea, fraţii mei, cînd cuvintele Mîntuitorului – „… dar vine ceasul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2) – se adeveresc şi chiar de vin foarte actuale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun aceste lucruri fiindcă împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva protestului meu contra dărîmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi răspicat în Biserica Radu-Vodă, s-au ridicat învăţătorii voştri cei mari, directorii voştri de conştiinţă şi formatorii viitorilor preoţi ai neamului nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o nobilă mînie”, păzindu-vă cu toată străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cuvinte”! Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrînare şi de alte păcate cu care lumea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să vă oprească să ascultaţi cuvîntul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost – vorba broşurilor de propagandă pentru lupta de clasă – „foarte vigilenţi”… Fiindcă v-au determinat să daţi declaraţii unii împotriva altora, să-i denunţaţi – denunţîndu-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de grava crimă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovnicească, prin care o instituţie teologică e transformată în una de anchetă! Aş dori să-l întreb pe cel ce a desfăşurat ancheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă şi pe atunci cînd era inginer a luat de la muncitorii şi subalternii săi a-semenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor declaraţii delatoare. Dacă a luat şi atunci, înseamnă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu pentru Teologie se află acolo unde se află… Dacă nu, să ne explice: unde şi cînd a învăţat sistemul acesta de anchetă?!

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii”, acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mîntuitorului care constituie motto-ul acestei predici…

Cunosc înfocarea cu care preacucernicia sa luptă împotriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă şi de pietate creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii populare şi de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacralizează lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa simplă extinde sacrul în toate domeniile de manifestare umană.

Noi ştim însă că pe cît de riscant este să combaţi ateismul oficial şi neoficial, pe atît este de comod şi de rentabil să ataci „Oastea Domnului”, chiar dacă ar avea mici nepotriviri, cînd şi aşa este obligată să-şi ţină adunările în semiobscuritate, fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decît o singură soluţie a problemei: aceea de a-i aduna pe toţi membrii „Oastei Domnului” sub acoperişul Bisericii noastre, fiindcă sînt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi. Numai aşa se poate soluţiona o problemă, iar nu cu violenţă. În problemele spirituale, violenţa nu soluţionează, ci complică. Vorbesc de aceşti oameni simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi care vor trebui să fie reprimiţi. Căci sînt oameni care ard pentru credinţă şi-şi apără fiinţa lor religioasă cu o dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.

Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noaptea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte dinainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o biserică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Focşani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea biserică? Ar fi îndrăznit oare acest domn să arunce în aer biserica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să participe la dărîmarea bisericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărîmat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată preoţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bisericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vreme cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au refuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o acţiune barbară şi anticulturală, iar aceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea românească. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contemporane (istorice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate distruge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schiloadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cuvintele Mîntuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37).

În ultimele luni am primit numeroase telefoane de intimidare, de la persoane care îşi ascundeau instinctele teroriste, pornirile de torturatori morali, după anonimatul telefonului. Gama ameninţărilor adresate mie, dar şi familiei mele, se întindea de la distrugerea noastră morală şi pînă la cea fizică şi civică.

Pe măsură ce se va ivi necesitatea, voi face publice aceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de cîtă „cinste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în apărători ai regimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat, chipurile, nu ştiu cum, de… predicile mele! Poate fi o minciună mai mare decît aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători” se străduiau să mă convingă de faptul că regimul pe care îl apărau este un regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă distrugă pe mine fără nici o vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu credeam că regimul din ţara noastră mai are în vedere anumite principii umanitare, care nu-i îngăduie asemenea abuzuri…

Vă spun toate acestea oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze o dată pentru totdeauna acest şantaj şi acest gangsterism moral, care îmi cere sufletul meu drept răscumpărare pentru familia mea ameninţată. Ca ele să devină publice, spre condamnarea unor astfel de atitudini şi spre sporirea demnităţii noastre umane, după cuvîntul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe acoperișurile caselor” (Matei 10, 27).

Căci glasul meu nu ajunge, ci el trebuie multiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevărurile de credinţă şi de omenie să ajungă la urechile tuturor.
Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ierarhilor noştri, fiindcă fără ierarhie Biserica ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămînem în jurul lor şi le amintim că sînt conducătorii spirituali a cel puţin paisprezece milioane de credincioşi români şi că printre aceştia se găsesc oamenii cei mai buni, care ştiu să unească iubirea de patrie cu universalitatea iubirii creştine, ca şi credinţa cu adevărata cultură.

Să aibă ei această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hristos pe pămînt românesc, iar noi – mărunţii lor ucenici. Dacă un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu îngăduie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciumă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, violenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe care au călcat unii dintre voievozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva acestui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele săvîrşite la Focşani şi la Bucureşti, şi vom face publice aceste încălcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a încerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hristos este cu noi? Căci ce preţ are viaţa noastră în afara lui Hristos, de vreme ce El Însuşi ne asigură că „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35)? Sau: „Voi sînteţi sarea pămîntului. […] Voi sînteţi lumina lumii” (Matei 5, 13-14).

În fiecare an ies de pe băncile facultăţilor mii de ingineri, doctori, profesori etc. şi se pierd în anonimatul masselor şi al profesiei lor. Dar dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfinţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în suferinţă.

Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aşteaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş”(Ioan 4, 35). Dar unde sînt oare vrednicii secerători? Ridicaţi-vă ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cît de puţini sînt aceştia! Iar grîul se scutură pe cîmp, în afara împărăţiei lui Dumnezeu…

Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”.

Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul care crede în voi şi pentru care nu există altă salvare spirituală decît Biserica!
Să fiţi secerători, să fiţi păstori!

Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care „văzînd mulţimile, I s-a făcut milă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său” (Matei 9, 36-38).

Să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru secerători!

[1] La data respectivă fuseseră dărîmate două biserici: una la Bucureşti, alta la Focşani. În anii următori, distrugerile şi profanările vor continua. Nu avem o statistică exactă pentru întreaga ţară. Ştim însă că în Capitală au fost dărîmate sau „translate” 20 de biserici. Ierarhia bisericească nu a schiţat nici un gest de protest public sau oficial! (N. ed.)

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978

29 martie 2019/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/1.729 vizite

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978

7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978

Iată, tânărul meu prieten, că am ajuns la jumătatea drumului pe care l-am început împreună cu tine, în prima miercuri de dinaintea Postului Mare, din săptămâna numită “a brânzei”. Atunci ţi-a răsunat pentru prima dată chemarea pe care urechile tale însetate de adevăr au primit-o, iar sufletul tău dornic de absolut a urmat-o. Pe atunci eram singur, dar ştiam că glasul meu nu era vox clamantis în deserto, căci erau cuvintele lui Iisus; ştiam că vorbele prin care îţi spuneam:

„Pregăteşte calea Domnului, drepte fă cărările Lui spre inima ta!”,

vor pătrunde în urechile tale.

Şi nu m-am înşelat, căci iată câţi suntem astăzi aici ca să ne mărturisim, chiar şi numai în inima noastră, credinţa în Hristos şi dragostea unora faţă de alţii. De ce te-am numit prietenul meu şi de ce mi-am dat sufletul în inima ta, tinere? De ce am crezut în tine până la a te implica în actele mele de credinţă, până la a-mi pune viaţa pentru tine? Pentru că duhul meu a cunoscut sufletul tău, încă înainte de a-mi fi auzit tu cuvintele şi încă înainte ca eu să te fi văzut.

Îţi ştiam neliniştea şi frământarea, nefericirea şi suferinţa. Înţelesesem încă de pe atunci că răutatea ta era un scut împotriva lumii, iar bravada ta – o apărare pentru rănile tale. Pentru că tu eşti prietenul meu; ne leagă o prietenie pe care nimic şi nimeni n-o poate desfiinţa, deoarece libertatea noastră este garantată de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Înviat, Care ne-a spus:

„De acum nu vă voi mai numi slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei; ci vă voi numi pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).

Cine ţi-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părţile te înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari. O reţea selectivă nu lasă să ajungă la tine decât ceea ce aserveşte unei singure idei sau concepţii impuse. Unde este libertatea ta de opţiune şi unde este cuvântul tău? Unde este nobila libertate dată ţie de Dumnezeu, în baza căreia poţi avea satisfacţia de a răspunde în fața istoriei? Atunci de ce să mă mir că nu ştii ce este libertatea, nici cum s-o foloseşti? De ce să mă mir că nu ştii cu adevărat ce înseamnă prietenia şi iubirea, nici cui să le dai, nici cum să le păstrezi? Cine din lumea aceasta îţi este prieten adevărat, sau cine „şi-ar pune sufletul” pentru tine?

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Din orice grupare socială ai face parte, eşti mereu exclus de la raţionamentele de bază, singurele care le justifică existenţa ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificări te aruncă în postura de sclav. Există o taină socială şi filosofică de la care eşti sistematic îndepărtat, oferindu-ți-se doar concluzia. Cu autoritate. Dacă eşti inapt să cunoşti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt să cunoşti concluzia? Iar dacă eşti apt, atunci de ce această taină? Se teme cineva de dreapta ta judecată? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate să fie credinţa religioasă obiectul unei interdicţii?

Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus îţi oferă, prin Biserică, taina adâncă a dumnezeirii şi a prieteniei Lui. Nu mai eşti rob, ci prieten, de vreme ce ţi se dezvăluie taina lucrurilor divine. De mult eziţi să-L alegi pe Iisus ca prieten. Îţi era poate teamă de oceanul de libertate în care trebuia să te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult înainte ca tu să-I fi auzit glasul:

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, iar roada voastră să rămână” (Ioan 15, 16).

Alegerea a fost făcută demult, fiindcă Hristos te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai răspuns chemării Lui. De-acum eşti rânduit să mergi şi să aduci roade care să rămână. Să fii, pentru lumea în care trăieşti, un profet al lui Hristos. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi fiecare om să-ţi fie prieten. Să propovăduieşti prin actele tale această iubire unică şi nelimitată, care-l ridică pe om de la treapta de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. Să fii profetul acestei iubiri liberatoare, care te scoate de sub orice constrângere, redându-te ţie integral, pentru că tu însuţi să te oferi lui Dumnezeu.

Cea mai înjositoare aservire a ta este aceea prin care ţi se interzice orice zbor teologic, orice încercare de a transcende imanentul şi prizonieratul lui. „Tu eşti robul voinţei mele – pare a ţi se spune – şi voinţa mea îţi interzice să crezi altceva decât ceea ce eu îţi îngădui să crezi!” De ce ţi se interzice putinţa de a părăsi spaţiul în care eşti prizonier al simţurilor şi al raţiunii tale? De ce ţi se impune ca real numai ce intră în această circumscriere, iar restul e declarat ficţiune? Şi atunci, mai ales, de ce nu ţi se îngăduie să pătrunzi cu propria ta cunoaştere în această aşa-numită ficţiune, ca s-o spulberi? Nu cumva există temerea că „ficţiunea” este mai reală decât ceea ce ţi se impune drept realitate?

Un sistem filosofic sau teologic (şi, mai ales, unul de trăire) nu poate fi desfiinţat din afara lui. Din acest punct de vedere, el rămâne o realitate inexpugnabilă pentru asediator. Fraze ca „Religia a fost creată de clasele exploatatoare” nu mai sunt astăzi în stare să stârnească nici măcar un zâmbet. Ele sunt pur şi simplu ignorate. Iar ţie, pentru că eşti tânăr, ţi se cere să iei în serios argumentaţia vreunei „Biblii hazlii” sau vreunei „Anticazanii” din „Scânteia Tineretului”, care se întemeia numai pe interdicţia de a i se răspunde! Libertatea înseamnă eliberarea de păcat şi de moarte în Hristos, iar în plan social lupta ideilor. La noi, ateismul are un curs forţat şi din ce în ce mai restrâns.

Viaţa nu stă în autoritatea de stat. Credinţa este însă în plin asalt, căci este un fapt de viaţă. Autoritarismul aserveşte, credinţa eliberează. Am citit în „Contemporanul” din 11 noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre Religie”, declaraţiile unor tineri la o anchetă făcută de reporterul revistei. Orice anchetă pe temă religioasă devine la noi sursă de nelinişte şi de teamă, deoarece a fi credincios este, pentru oficialitate, aproape o trădare. Dar tinerii de care vă vorbesc – toţi membri ai PCR – au răspuns conform cu credinţa lor, iar credinţa lor i-a făcut liberi. Vă îndemn pe voi toţi să citiţi acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie materialistă al PCR.

Veţi vedea acolo ca tinerii anchetaţi s-au eliberat de sclavia teroarei, care ar fi putut să-i determine să-şi ascundă adevărata credinţă şi să facă declaraţii formale de ateism. Ei au biruit însă instinctul de conservare şi şi-au afirmat public şi curajos credinţa şi libertatea de opţiune pentru ea. Ei au ales deschis pe Hristos şi Biserica Lui. Erau toţi tineri ca tine, prietenul meu, şi tot ca tine de buni, de generoşi, de bravi. Erau prietenii noştri. De aceea s-au şi găsit unii dintre voi care să le scrie cuvinte de preţuire şi de încurajare, prin care voiaţi să le spuneţi că nu sunt singuri, ca toţi cei mai buni cred ca ei, iubesc ca ei, vor să se exprime liber ca ei.

Prietene, ne leagă această infinită iubire a lui Hristos, ne leagă organic credinţa în El. Şi ne leagă prietenia noastră comună, căci toţi oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, să te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme să respingi o ideologie ateistă, care urmăreşte să-ţi anuleze sufletul ca entitate metafizică, sau măcar să ţi-l schilodească. Nu te teme să afirmi că neamul nostru este dintru începuturile lui creştin şi ortodox, că douăzeci de ani de ateism impus şi de propagandă nu-i pot opri aspiraţia spre absolut. Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea te uneşte. Vei fi liber în unirea cu Iisus Hristos şi vei rămâne în dragostea Lui. Iată cât de sus ai ajuns, prietene, încât eşti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; şi pentru aceasta cred în tine.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a treia miercuri din Postul Mare, la 29 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 37-42)

La cel de-al patrulea cuvânt, ușa bisericii a fost închisă din dispozițiile organelor represive, astfel încât tinerii au fost nevoiți să se adune în curte iar părintele le-a vorbit din pridvor.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Preoția și suferința umană (cuvântul 5) – 5 aprilie 1978

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, România – d. 21 noiembrie 2006, Washington, SUA) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, la torturarea deținuților, în colaborare cu Eugen Țurcanu, activitate pentru care, ulterior, s-a căit și s-a pocăit
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978

22 martie 2019/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/1.485 vizite

Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925 – 2006) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)

7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3)

„Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, un cer nou Şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea…” (II Petru 3, 13).

Mă adresez din nou ţie, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toţi cei cărora m-aş fi putut adresa; căci tu eşti cel mai apt să asculţi cuvântul lui Hristos, tu eşti nobil şi pur, deoarece educaţia ateistă nu a reuşit încă să întunece cerul din tine. Tu încă mai priveşti în sus, tu încă mai poţi auzi chemările înalte; zborul tău spre sferele cereşti nu a putut fi zăvorât de gratiile unor concepţii arbitrare. Pentru tine aspiraţia spre cer există, materia nu te-a făcut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de şapte ori, căci şapte sunt laudele zilei către Dumnezeu, aşa cum spune Psalmistul:

„De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”.

Vom vorbi astăzi despre cer şi despre pământ. Nu te voi înfricoşa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfârşitului lumii. Zilnic ne stă moartea în faţă: prezenţa ei e mai sufocantă decât viaţa, mai reală decât ea, căci moartea e coşmarul nostru de fiecare clipă. Trăieşti cu moartea lângă tine, prietene, şi încă nu te-ai obişnuit cu ea, fiindcă eşti viu şi autentic, mai viu şi mai autentic decât îţi închipui tu însuţi. Un cer şi un pământ…

Îmi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul însuşi. Ţinea mâna dreaptă ridicată, avea o față forţat inspirată şi scanda monoton, încercând să provoace auditoriului un fel de transă. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsă litanie, impusă de circumstanţă: „Poţi să numeri, cerule, câte unul, câte doi, câte trei…” – şi aşa mai departe, până la zece. Era o imprecaţie, o sfidare pe care o arunca cerului. În esenţă, poezia pe care am ascultat-o voia să spună cum cerul putea să-i numere pe poet şi pe cei împreună cu el, câte unul, sau câte doi, sau câte trei, mult şi bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu şi adept declarat al materialismului. Dar cărui „cer” s-o fi adresat el? Să fi fost „tăria” constituită din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fără noimă. Poetul, după convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi şi chiar „număra”. Ciudat, căci nu era vorba de o personificare (devenită atât de banală pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul că este auzit şi că sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se căznea să-l diminueze şi să-l nege afirmându-l!

Tocmai despre acest cer vreau să-ţi vorbesc aici, prietenul meu. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Un cer şi un pământ, un imanent şi un transcendent, un dat material şi o aspiraţie spre desăvârşire; un spaţiu supus timpului, pe de o parte, şi o existenţă aspaţială, atemporală, pe de altă parte. De atunci şi până acum păstrăm în noi nostalgia integrării noastre în cerul lui Dumnezeu; de atunci şi până acum nu am uitat nici o clipă că acolo este centrul spre care aspiră cerul din noi. Spune-mi, tinere, cât de mult ai crezut în afirmaţia pe care ai auzit-o repetată până la obsesie în şcoală, la radio, la televizor, prin ziare, la adunările de tineret, anume că te tragi din maimuţă? Şi cât te-a onorat oare o asemenea descendență? Noam Chomsky (lingvist american, părintele gramaticii generative) spune că „oamenii cei mai stupizi învaţă să vorbească, dar cea mai inteligentă dintre maimuţe nu va ajunge niciodată să o facă”…

Şi acum, iată, un glas din cer ţi se adresează: „Tu eşti fiul Meu!” Şi, ca şi lui Iisus pe când vieţuia în lume, glasul îţi confirmă: „Te-am proslăvit şi iarăşi te voi proslăvi”. Eşti pământ şi cer, întuneric şi lumină, păcat şi har. Ştiu, prietene, că te chinuiesc interogaţiile despre sensul existenţei tale în lume şi despre rostul acestei lumi, în general. La întrebarea ta limitată, te-a putut oare satisface răspunsul gata fabricat şi impus prin autoritarism: „Cerul este o ficţiune, materia este totul; ea îţi vorbeşte prin simţurile tale interne şi externe”? Ea, materia, şi-a organizat aşadar structura şi evoluţia după nişte legi atât de complicate, înainte de a fi existat şi cel mai mic rudiment de creier, încât atunci când a apărut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaşte pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaşte! De atunci şi până acum se zbate într-o sterilă şi jalnică sforţare de a descoperi legile pe care materia acefală şi le-a fixat într-o vreme când nu era decât întuneric şi inconştienţa!

Tu ce crezi despre acest joc al neinteligenței care anulează orice inteligenţă umană, fie ea şi colectivă? Vezi că până şi cea mai elementară logică te obligă să admiţi o inteligenţă din afara lumii? Dar eu te chem la un zbor mult mai înalt, la abandonarea ta totală, la curajul care sfidează raţiunea; te chem la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca să cunoşti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovniceşti, cerul pe care îl bâjbâi acum în iadul tău, în căutarea ta şi chiar în starea ta de revoltă nedeliberată. Acest cer, cu ierarhia lui divină, cu lumina divină care coboară din treaptă în treaptă, pentru a se întoarce apoi la propria-i sursă, care este Dumnezeu, nu ne numără din doi în doi sau din zece în zece. Pentru că, în fața cerului, prietene, tu nu eşti o biată piesă prinsă într-un mecanism care te zdrobeşte, ci eşti un suflet, un tot, atât de liber în actele tale, atât de demn de preţuit, încât Însuşi Dumnezeu, sub chipul celei de a două Persoane treimice, a venit în lume să Se răstignească pentru tine.

Cât de ridicolă îţi poate apărea acum sfidarea poetului care credea cu atâta tărie în cer încât simţea nevoia să asocieze imprecaţiei sale corul copiilor, ca pe un scut!

Să nu crezi, tinere, în atotputernicica materiei! Pământul este finit, materia o putem epuiza în câteva minute, prin scindări succesive, până la dispariţia ei, ajungând, dacă nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine că afirmaţiile absolute ale materialismului se sprijină pe un suport limitat. Vezi bine că atributele acordate materiei – infinită, eternă, autocreatoare – sunt noţiuni pur spirituale. A nega cerul înseamnă a nega orice existenţă care nu cade sub incidenţa simţurilor mele.

A nega spiritul înseamnă a admite că, în clipa în care mi-am închis ochii şi mi-am astupat urechile, lumea intră în inexistență. Şi acum, prietene, vreau să-ţi recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodată despre cer şi despre pământ. Este începutul Evangheliei lui Ioan:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Cum ar putea oare întunericul să încarcereze lumina, materia să înăbuşe spiritul, ateismul să anuleze credinţa în Dumnezeu, sau constrângerea să ne facă să pierdem dorul de libertate? Cerul te numără pe tine singur şi numai pe tine, pe fiecare în parte, tu, unică şi nerepetabilă fiinţă, prietene al meu, omule!

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în a doua miercuri a Postului Mare, la 22 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 31-36)

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Credință și prietenie (cuvântul 4) – 29 martie 1978

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

14 martie 2019/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/1.780 vizite

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978

foto si articol preluate de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Chemarea (cuvântul 1) – 8 martie 1978

7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2)

Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?

Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.

Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.

Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.

Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.

Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.

Gheorghe Calciu-Dumitreasa – 7 cuvinte către tineri – Să zidim biserici! (cuvântul 2) – 15 martie 1978 – foto preluat de pe gheorghecalciu.ro

De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.

(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)

Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.

articol preluat de pe gheorghecalciu.ro

cititi aici 7 cuvinte către tineri – Cer și pământ (cuvântul 3) – 22 martie 1978

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

18 iulie 2016/0 Comentarii/în De suflet, Mari Români /de Uniti Schimbam/5.067 vizite

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

foto preluat de pe facebook.com
articole preluate de pe: doxologia.ro; facebook.com; youtube.com

Constantin Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.

Dintre lucrări reținem volumele de predici: Iată, Mirele vine (2000); Iubi-Te-voi Doamne (2001); De ce ești trist, popor al Învierii? (2002); Praznicar (2004); Privegheri (2003); Iubesc Doamne, ajută neiubirii mele! (2005); volumele cu studii și articole de omiletică și catehetică : Contribuția școlii Teologice Ortodoxe de la Sibiu la dezvoltarea pedagogiei moderne: Întemeietorii; Mitropolitul Andrei Șaguna (2006); Sarea Pământului, I, (2002); Ascultă, Israel!- Activitatea învățătorească a profeților în Vechiul Testament (2003); Paștele Crucii (2003); Să ne merităm Ortodoxia (2004); Porțile Cerului, 2 vol. (2007); Îndumnezeirea maidanului – pastorația Bisericii în spatele blocurilor (ed. II-a, 2008). O serie de cărți pentru copii și tineret: Căluțul lui Dumnezeu (2003); De dragul Evangheliei (2003)Tinerețea Ortodoxiei (2004); Calea virtuților (2005);Ogorul cu îngeri (2005); Împreună spre întâia Spovedanie (2006); Să ne rugăm 8 zile cu Sf. Ioan de Kronstadt (2006); Marcellino, o minune de băiețel (2007); Să ne rugăm 8 zile cu Sfântul Nectarie (2007); Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca (2007); Provocările străzii (2007); Gânduri și miride(2009); Gheorghe Lazăr- Învietorul(2009).Traduceri: Sfântul Ambrozie, Viu va fi sufletul meu (2000); Sfântul Simeon Metafrastul, Viața Sfântului Spiridon (2007); Sfântul Daniil Stâlpnicul (2007); Sfântul Grigorie cel Mare, Benedict de Nursia (2008).

Biografie

Unul dintre părinții noștri de astăzi, de mare anvergură pastoral – misionară este Părintele Profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu, care s-a născut la 19.07.1970 la Brașov, fiind absolvent și doctor în teologie, din anul 2004, al acestei prestigioase facultăti precum și cadru didactic, la secția catehetică – omiletică, în cadrul aceleiași distinse școli teologice. A făcut studii de specializare la Padova (Italia) si Versailles (Franta), cursuri de specializare în psihologie generală (1997 – 2000), în probleme legate de maltratarea copiilor (2000 – 2001), dependența de alcool și drog (2000) și altele.

Este autor a numeroase studii și articole, de asemenea co-autor al altor numeroase lucrări de specialitate, și nu în ultimul rând se află printre conferențiarii cei mai populari și îndrăgiți, susținând peste 150 de conferințe personale cu diverse teme în marile centre culturale ale țării cum ar fi: Cluj, Iași, Timișoara, Oradea, București, Craiova, Brașov și altele. Totodată, este prezent la numeroase emisiuni de radio sau televiziune, într-un cuvant, este omul care caută să “răscumpere vremea” ce a primit-o ca dar de la Dumnezeu spre desăvârșire și mântuire, propovăduind și făcând misiune “cu timp și fără timp”, răspunzând astfel, chemării evanghelice și vocației apostolice.

Este mereu prezent pe teren, între tinerii generației sale și a noastre, în școli și licee, între alcoolici ori teribiliști postmoderniști, fiind implicat într-o mulțime de acțiuni. Părintele Necula a militat puternic pentru ora de religie în mai multe emisiuni televizate , articole și interviuri.

Informaţii personale

Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – si numeroase recenzii. A susținut 150 conferințe în țară și în străinătate și a participat la o serie de emisiuni de radio și de televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale.

articole preluate de pe: doxologia.ro; facebook.com; youtube.com

Un preot readuce la viață un sat printr-o altfel de agricultură

27 septembrie 2014/0 Comentarii/în De pe la noi /de Uniti Schimbam/1.638 vizite

Un preot dintr-un mic sat din Sălaj a reușit să repună pe picioare comunitatea pe care o păstorește, sprijinind tinerii în înființarea unor culturi de fructe de pădure de pădure și a unor livezi de pomi fructiferi din specii de înaltă performanță, oferindu-le mai întâi propriul exemplu. Tinerii din sat au abandonat agricultura tradițională și creșterea animalelor, orientându-se, la sfatul preotului, către culturi de coacăze sau căpșuni, livezi de pruni și meri, iar în viitorul apropiat pe dealurile din zonă ar putea apărea și lavanda.

Mașina lasă urmă nori de praf alb pe drumul comunal ce duce către Cozla, un sat din comuna Letca ce nu pare a face notă discordantă de majoritatea micilor localități urbane din România, amenințate în ultimii ani de o depopulare cauzată de plecarea tinerilor către orașele din apropiere sau, nu în puține cazuri, către destinații din străinătate, unde speră să găsescă banii ce cred ei că le vor aduce fericirea. Monotonia peisajului de deal, cu terenurile agricole acoperite de vegetație sălbatică, este spartă la un moment dat de o mică suprafață de teren pe care șirurile de lăstari de coacăz negru se aliniază perfect în jurul unei sperietori de ciori. Se vede că pământul a fost lucrat cu grijă și, cu toate că perioada de fructificație a trecut, buruienile lipsesc cu desăvârșire. Terenul cultivat cu arbuști de coacăz este doar primul semnal că la Cozla lucrurile încep să se schimbe și că, cel mai probabil, următorul recensământ nu va mai consemna o scădere a populației, iar cei 250 de săteni care trăiesc astăzi în sat și-au dat seama că viața la țară poate fi una confortabilă, cu un trai decent și venituri consistente provenite din culturi de fructe de pădure sau din fructele deosebite pe care le dau livezile nou înființate. “Lumina” pentru sătenii din Cozla a venit, cum altfel, de la tânărul preot din sat, cel care, mai abitir ca un inginer horticol sau ca un economist, a reușit să readucă la viață mica localitate printr-o agricultură modernă, adaptată realităților locale.

Adrian Bora a ajuns ca preot în satul Cozla în 1999, atunci când avea doar 25 de ani și se gândea că în câțiva ani își va găsi, cu siguranță, o parohie mai bună decât cea dintr-un mic sat prăfuit din Sălaj. Încetul cu încetul preotul s-a atașat de comunitatea pe care a ajuns să o păstorească, iar gândurile de plecare au fost abandonate, fiind înlocuite de gânduri legate de posibilitățile de revigorare ale unui sat depopulat și îmbătrânit, în care principala ocupație era creșterea animalelor. Departe de un drum principal, cu terenuri agricole fărâmițate de legislația stufoasă a retrocedării terenurilor, satul oferea, din perspectiva lui Adrian Bora, doar șansa unor culturi de plante de pădure sau a înființării unor livezi productive. Drumul de la idee la punerea ei în practică nu a fost foarte lung și a pornit prin puterea exemplului propriu.

“Ne-am uitat în jur. Era piatră, dealuri și atunci am încercat să vedem ce potențial are zona. Ne-am dat seama că cel mai bun lucru este să faci agricultură. Faci agricultură, faci, dar hai să învățăm de la cei care fac performanță în agricultură. Și atunci, uitându-ne un pic în jur, am realizat că avem unele probleme: terenurile sunt fărâmițate, parcele sub un hectar, foarte rar peste un hectar. În această situație nu poți forma niște loturi mai mari de teren, care să fie cultivate cu tehnologie modernă, cu tractoare de mare putere care prin consum, prin mai multe operații pe care le fac o dată, pot asigura un venit decent. Ne-am dat seama că acest impediment nu poate fi trecut așa ușor și am căutat atunci să vedem ce putem face pe suprafețe mici. Ne-am gândit inițial la fructe de pădure și am început să studiem, să vedem cum se comportă diferiți arbuști. Între timp, în perioada cât am stat în sat am văzut că nucii se dezvoltau anual liniar și aduceau o producție constantă. În alte zone producția oscilează de la an la an. Am început să cumpărăm în familie primele hectare de teren și le-am plantat cu nuci. Între timp am adus diferite soiuri de arbuști și pomi să-i testăm și am făcut schimburi de experiență cu cei ce fac performanță în România în acest domeniu. Pas cu pas, în 2010 s-a pornit prima plantație de coacăz, care după doi ani a acoperit toate cheltuielile de investiții cu înființarea și funcționarea de până atunci. (…) În același timp, în ultimii ani i-am încurajat pe cei tineri, pentru că pe bătrâni cam greu îi scoteai din tradiția lor cu creșterea animalelor. În momentul în care primele plantații au început să producă, au văzut ce cantitate face o porțiune de teren, au văzut ce bani încasezi în momentul în care cumpărătorul ți-a plătit, pentru că tranzacțiile erau făcute în sat, sub văzul lor, s-au hotărât câțiva tineri să înceapă cu 30-40-50 de ari. I-am încurajat pe mulți pentru că ‘sămânța’ de a face agricultură exista în mintea lor, doar că trebuia cineva să-i încurajeze și să te simtă că ești alături de ei, într-o încercare de a face totuși performanță”, rememorează preotul demersurile de început.

De la primele încercări s-a ajuns ca astăzi un număr de 15 familii din sat să înființeze astfel de culturi, printre ei numărându-se și o familie de tineri reîntorși din Italia, ce au deja pe rod o livadă de peste două hectare cu meri. Principalele culturi sunt însă cele de coacăz negru, un fruct cerut de piață. Există și unii investitori din țară, care au concesionat, au arendat sau au cumpărat teren în zonă. Sunt care vor să cumpere și case în sat, pentru că în curând se va asfalta și drumul comunal.

“Am cultivat în special coacăze negre, pentru că zona de industrializare cere foarte mult astfel de fructe. Și pe timpul lui Ceaușescu, la nivel european cele mai bune fructe de pădure ca și calitate care se produceau în Europa erau din Bulgaria și România, pentru că aici condițiile de climă, sol, radiații solare directe, sunt cele mai favorabile pentru culturile acestea. Când urcăm spre Polonia, Cehia scade calitatea, iar când coborâm undeva pe Câmpia Română, unde sunt solurile mai nisipoase fructele de pădure nu rezistă, pentru au nevoie de o climă mai răcoroasă. Și atunci așa am început, astfel încât, la ora actuală, la realitatea lui septembrie 2014, avem la Cozla vreo patru hectare de căpșuni de o calitate ireproșabilă și care s-a vândut la un preț foarte bun; sunt aproximativ cinci-șase hectare de pruni de soiuri de masă, foarte performante și care cred că se vor extinde deoarece piața cere fructe de calitate, iar performanța imprimă un interes investițional; mai avem vreo 10 hectare de nuc, în mare parte cel care se regăsește în ferma proprie, o altă parte în fermele localnicilor; avem coacăze în jur la 15 hectare pe Cozla și vreo 25 de hectare în satele din jur; avem și aproape un hectar de zmeură, cu perspective mari de creștere până la 10 hectare în anii următori; mai avem și plantații de goji, care au început deja să dea primele fructe; în toamnă sau în primăvară vom începe cu două hectare de lavandă”, afirmă Adrian Bora.

Planurile preotului și ale sătenilor sunt însă mult mai mari și se bazează pe cantitatea și calitatea deosebită a fructelor obținute la Cozla și în sate din împrejurimi. “Roca de bază în zonă e calcar, dar la suprafață sunt foarte multe argile, ori știm că argilele înmagazinează foarte multe microminerale care conferă gust, aspect și o consistență deosebită fructelor. La analizele făcute la laboratoarele procesatorilor, care sunt de performanță pentru că majoritatea au beneficiat de investiții europene, coacăza a fost una peste așteptări ca și calitate. Rezultatul pe insecticide și pe pesticide a fost unul ce ne-a situat la producții bio. Și calitatea la zaharuri, la enzime sau vitamine a fost una extraordinară, mult peste așteptările procesatorilor și din acel moment deschiderea pentru colaborare e clar stabilită (…) Estimăm în vreo cinci ani o suprafață totală, la Cozla și în satele din zonă, de peste 100 de hectare de pomi și arbuști, ceea ce e bine, cu atât mai mult cu cât avem soiuri de performanță care sunt foarte cerute în piață. Dacă tehnologia e bună și soiurile alese cu grijă, veniturile minimale sunt de 8.000 de euro la hectar, într-un an, din care poți rămâne cu o medie de 6.000 de euro la hectar. Sunt mulți chiar cu facultate care nu câștigă banii aceștia într-un an. Dacă mai socotim că mulți localnici care investesc în aceste culturi mai cresc animale, au cartofii și legumele lor proprii, eu consider că e un trai decent. Dacă va fi și drumul comunal asfaltat, suntem la o oră distanță de Baia Mare sau Zalău. Dacă vrei, la final de săptămână poți merge să faci cumpărături, iar lumea are o alternativă bună de a trăi decent chiar și la țară”, spune preotul.

Stând de vorbă cu un om pe care de obicei ți-l imaginezi dincolo de altar, vocabularul și cunoștințele sale te fac să te gândești că ești în fața cuiva care a studiat cel puțin două facultăți: horticultura și studiile economice. De fapt, înclinația acestuia spre horticultură nu este una întâmplătoare, ci vine din familie. Cât despre abilitățile economice, ele au fost dobândite din necesitatea de a face față unei astfel de provocări.

“Am crescut între culturile pomicole, tatăl meu fiind tehnolog într-o livadă de pomi în Bihor, de unde sunt de loc. M-am format într-o livadă de pomi și atunci deja eram ‘acasă’ în domeniul pomiculturii și al arbuștilor fructiferi. Numai că de când am fost eu, în copilărie, alături de tata, în fermă, soiurile au evoluat, hibrizii au evoluat și atunci a trebuit să vedem cum se comportă cele actuale. Am adus în sat ultimele noutăți sau soiurile care ni s-au părut cele mai performante. Le-am testat întâi pentru că nu poți să te apuci să cultivi hectare întregi și să fie un eșec, pentru că oamenii își bagă poate puținii lor bani în afacere”, crede Adrian Bora.

Acesta și-ar dori ca zona platoului calcaros de la confluența județelor Maramureș și Sălaj, în care se află și Cozla, să devină una de renume, astfel încât procesatorii și comercianții să știe unde să se adreseze dacă doresc fructe de calitate. Pe lângă toate acestea, preotul nu și-a uitat misiunea sa dată de divinitate, de a ajuta comunitatea în care trăiește, sprijinind în primul rând tinerii. “Încercăm să creăm o alternativă bună pentru cei tineri și eu zic că se poate. Sunt exemple care justifică faptul că dacă ești un pic organizat, lucrurile se mișcă”, a conchis Adrian Bora.

AGERPRES / (A — autor: Sebastian Olaru, editor: Marius Frățilă)
Foto: (c) SEBASTIAN OLARU / AGERPRES FLUX
articol preluat de pe http://www.agerpres.ro

Arhiva tag-ul pentru: preoţi

Articole