Articole

Radu Gyr (1905 – 1975)

foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; manastirea.petru-voda.rowww.marturisitorii.ro

 

Radu Gyr

Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu; n. 2 martie 1905, Câmpulung, Muscel, România – d. 29 aprilie 1975, București, România) a fost un poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere și politician de extremă dreaptă.

O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu), poet, dramaturg, eseist și gazetar român - foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro

Radu Gyr – foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro

 

Biografie

Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung – de unde, prin derivație, pseudonimul literar Gyr – fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.

Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor la imnul neoficial al legionarilor, „Sfânta tinerețe legionară”, al imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor scrieri dedicate Mișcării Legionare.

Sfânta tinerete legionara,
Cu piept calit de fier si sufletul de crin
Iures ne-nfrânat de primavara
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Si dârz le tencuim cu sânge dac…

Garda, Capitanul
Ne preschimba-n soimi de fier
Tara, Capitanul
Si Arhanghelul din cer.

Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,
Pentru sfânta cruce, pentru tara
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
De cadem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i draga moartea pentru Capitan!

Refren

Sfânta tinerete legionara,
Suim biserici, stam viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amara
Cântam si ne gândim la Nicadori,
Purtam în crivat si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Si-avem doar gloante pentru tradatori!

 

Cariera literară

A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost și, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul „Liniști de schituri” 1924.

A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A conferențiat pentru propagarea ideologiei legionare precum, „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935.

A colaborat la revistele „Universul literar”, „Gândirea”, „Gândul românesc”, „Sfarmă-Piatră”, „Decembrie”, „Vremea”, „Revista mea”, „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic” , „Axa”, „Iconar”, etc. precum și la ziarele „Cuvântul”, „Buna Vestire”, „Cuvântul studențesc”. A scris și povești pentru copii semnând cu pseudonimul „Nenea Răducu”. A fost laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române.

 

Comandant legionar și director al teatrelor

În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor.

În aceasta perioadă, a autorizat o trupă de actori evrei sa înființeze în Bucuresti teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada, în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste.

Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?

Teatrul Barașeum a fost singurul teatru evreiesc din țările fasciste ale Europei.

Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascist a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.

 

Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă

Pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică.

Gyr a mai fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu – în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.

După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit.

Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de răsboiu (carte cenzurată).

În carte povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă – întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

 

Citat din depoziția lui Gyr la procesul din 1945 la Tribunalului Poporului

Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o.

Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud.

Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”.

Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului:

Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc.

M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.

Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa - foto preluat de pe leviathan.ro

Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa – foto preluat de pe leviathan.ro

 

Cel care L-a adus pe Iisus în celulă

În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie Azi-noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului.

Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.

Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine

Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe

 

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!

Nicolae Purcărea, fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti

 

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.

Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.

La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat.

Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.

În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează.

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

A revenit acasă în 1956.

Comuniştii l-au arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.

Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea. “Tribunalul în numele poporului hotărăşte: făcînd aplicarea articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată prevăzută şi pedepsită de articolul 211 Cod Penal prin schimbarea calificării conform articolului 292 Cod Juridic Militar din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de articolul 209 punct 1 Cod Penal”, scria în sentinţa judecătorească din 1959. Poetul a făcut recurs în aprilie 1959, dar cererea a fost respinsă.

Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.

Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.

Când s-a îmbolnăvit i s-a refuzat asistența medicală.

O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitatea comunista.

Radu Gyr

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tapsane

o claie de zări şi-o căciula de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ne vom întoarce într-o zi

De Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi… Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.

Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi.

 

Colaborarea la presa comunistă

După eliberarea din închisoare, a colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României).

Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, la 29 aprilie 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

 

„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.

Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus:

Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre.

Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi.

Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”

 

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.

I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor!

Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa.

Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti.

Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi „viaţă fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult!

E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”

 

Îşi aşterne toată opera pe hârtie

Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi.

Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.

Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga. Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale:

Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”.

Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, şot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutoraţi.

Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului.

Şi şi-a aşternut-o. Redactându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare [Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.”

„De când îl ştiu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.

Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu.

Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea.

Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.

 

Îşi prevede sfârşitul

Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramidă.

Piramidă

Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.

Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.

Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent

Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.

Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul.

Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”.

La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa.

Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial.

Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.

(Biografie alcătuită de urmaşii marelui poet, apărută în două părţi în numerele 17 şi 18 ale revistei Atitudini.)

 

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi.

Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte.

Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.

Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.

Dinu Popa - ginerele lui Radu Gyr - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Dinu Popa – ginerele lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“ - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Popa - unicul nepot al lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.

Despre Miscarea Legionara si detractorii de ieri si azi ai lui Radu Gyr

Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.

Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.

Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.

Cum era Radu Gyr în familie?

Simona Popa: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte … (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.

Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului?

Despre navalirea rusilor

Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?

Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.

Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?

Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“.

S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?

Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat (Dupa doi ani a fost rearestat – nota Z.O.).

El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.

Despre Nichifor Crainic

L-ati cunoscut pe Nichifor Crainic?

Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.

Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.

Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic (foto sus) şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)

Despre moastele poetului aflate la Manastirea Petru Voda

Ce-a făcut după eliberare?

Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)

Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.

cititi mai mult pe www.marturisitorii.ro

 

 

 

 

Mărturii

- Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”

- Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)

 

Operă

Poezie

- Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)

- Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)

- Cerbul de lumină, București (1928)

- Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)

- Cununi uscate, București (1938)

- Corabia cu tufănici, București (1939)

- Poeme de răsboiu, București (1942)

- Balade, București (1943)

Conferințe

- Făuritorii unui ideal, București, 1932

- Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935

- Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936

Prefețe

- Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937

- George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937

- Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937

Alte scrieri

- Scufița roșie, 1937

- Corabia cu tufănici, 1939

- Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)

Volume publicate postum

- Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982

- Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994

- Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993

- Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994

- Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996

- Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997

- Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998

- Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999

- Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000

- Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000

- Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003

Traduceri

- Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.

- Jack London, Când și-aduce omul aminte…București, f.a.

Premii

- Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).

- Premiul Adamachi al Academiei Române

 

cititi mai mult despre si pe: manastirea.petru-voda.ro; www.fericiticeiprigoniti.netwww.marturisitorii.ro

Mihai Eminescu (1850 – 1889)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.

Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.

Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București.

A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, portretul lui Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849.

Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani.

Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună.

Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

 

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.

Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni.

Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie.

Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874.

Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin.

Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.

Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme.

Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil.

Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.

După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu.

A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

 

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860.

Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.

Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare.

Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.

A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775.

Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.

Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii.

Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848.

Este ocupată de Aron Pumnul.

Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.

Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură.

Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române.

Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.

În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică.

Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică).

Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.

Avea note foarte bune la toate materiile.

Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).

Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier.

A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.

În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“.

Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.

La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban.

În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina.

În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia.

Situația lui școlară era de „privatist“.

Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - în imagine Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870 – foto preluat de  ro.wikipedia.org

 

Debutul în literatură

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.

În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul.

Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.

La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea.

Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale.

În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

 

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București.

De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.

Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul.

În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile.

În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia.

În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu.

De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale.

Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești.

A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale.

În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene.

Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie.

Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume.

Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.

Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național.

În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate.

Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a).

Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase.

Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, Mihai Eminescu în 1878 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena.

Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).

Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta.

Apar primele semne ale „bolii”.

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin.

Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie.

A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei.

În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii.

Eminescu era repartizat pentru Moldova.

În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia.

Poetul a refuzat hotărât.

În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți.

Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți.

În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul.

Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina.

A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj.

S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună.

A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling.

În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile.

După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive.

În schimb, setea lui de lectură era nepotolită.

Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității.

Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare.

Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării.

Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.

Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași.

În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri.

Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare.

La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“.

Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena.

În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă.

În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea.

Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.

În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii.

De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani.

Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit.

Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului.

În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași.

Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului.

“(…) Începutul anului 1874 l-a găsit pe studentul Eminescu la Berlin, înscris la Universitatea de Filosofie, cu speranța reîntoarcerii în țară și încartiruirea într-o ocupație pe măsura studiilor și aspirațiilor sale. Într-un astfel de context, la finele lui ianuarie a primit o scrisoare de la Titu Maiorescu, al cărui nume era vehiculat pentru ocuparea postului de ministru al cultelor și al instrucțiunii publice, în noul guvern. Zvonurile s-au împlinit la scurt timp și, probabil bazându-se pe numirea lui, Maiorescu îi scria:

„Cum stai cu doctoratul în Filosofie? Îl faci la Berlin? Te rog să vezi în această întrebare un semn de atenție și considerare, ce o avem toți cei din cercul nostru pentru Dumneata”.

Probabil într-o discuție anterioară Maiorescu i-a vorbit de planul său: numirea poetului ca profesor la Universitatea din Iași, după susținerea doctoratului. Oarecum neîncrezător, studentul berlinez i-a răspuns ministrului:

„Cred că o astfel de propunere nu-mi poate fi decât măgulitoare. După conștiința mea, totuși, ea vine prea devreme”.

Șederea la Berlin l-a dezorientat pe junele Eminescu: prin martie îi scria aceluiași Maiorescu că s-a hotărât să demisioneze din modesta-i slujbă de la Legația României, care-l împiedica să-și pregătească doctoratul, și așa, degrevat de obligațiile de serviciu, să se poată întoarce la Iași în vederea aprofundării și finalizării studiilor doctorale:

„În timpul șederii mele la Iași aș putea să mă ocup mai de aproape cu numitele două obiecte ale doctoratului și astfel, cu această împărțire a timpului, ar fi aranjată partea cea mai principală”.

Maiorescu insistă ca Mihai să rămână la Berlin și de aceea, ca ministru, i-a acordat o bursă de studii în valoare de 100 de galbeni (…).”

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg.

Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului.

În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași.

Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol.

În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.

În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.

În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.

În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești.

Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave.

L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea.

Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură.

A frecventat cu regularitate ședințele Junimii.

De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa.

A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții.

În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013.

În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui.

În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”.

Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.

Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase.

În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași.

A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași.

În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”.

În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”.

În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle.

Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale.

Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește.

Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său.

Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă.

Nu a publicat decât o poezie.

Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare.

A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877.

A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași.

A continuat să publice în Convorbiri literare.

A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea.

Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama).

S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:

„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul.

A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.

Ziarul "Timpul", ediția din 29 iunie 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ziarul “Timpul”, ediția din 29 iunie 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882.

În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu.

Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.

În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.

Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.

În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital.

În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - în imagine Mihai Eminescu în 1885 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1885 – foto: ro.wikipedia.org

 

Moartea

Teoria îmbolnăvirii

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin.

În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.

Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului.

Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu.

Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu.

În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.

În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință.

Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia.

În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici.

A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor.

În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași.

În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon.

În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor.

La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii.

În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi.

A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon.

În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.

În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical.

Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.

În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta.

Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris.

I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași.

Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București.

Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori.

Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră.

Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu.

Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei.

Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București.

În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București.

Aici a avut un modest început de activitate literară.

În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor.

Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.

Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889.

Concluzia raportului medical a fost următoarea:

“dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română - in imagine, Mihai Eminescu în 1887 - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu în 1887 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Teoria asasinării

Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic. Î

n acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.

Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu:

„Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.

Diverse personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.

Există surse conform căruia, Eminescu datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria.

Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.

În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”.

Iar în acest context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.

Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie întoxicat cu mercur.

 

Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București.

Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.

Corpul poetului a fost expus publicului în Biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad.

Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor“.

După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.

Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.

Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu - foto preluat de pe ecouri.ro

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto preluat de pe ecouri.ro

 

Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.

 

Personalitate

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note.

După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”.

Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească (1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură.

Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din motive politice.

În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante.

Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite.

Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.

Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul.

Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Fragmente audio

George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”

Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”

Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”

 

14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează aplicaţia gratuită pentru telefoanele inteligente ‘Mihai Eminescu, întreaga operă’

Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga operă”, marţi, în cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor avea loc la Ateneul Român.

Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează Academia Română, într-un comunicat transmis luni AGERPRES.

Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)

foto preluat de pe www.mutualart.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848 - foto preluat de pe www.mutualart.com

Dimitrie Bolintineanu – foto preluat de pe www.mutualart.com

 

Biografie

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida.

În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă.

Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute.

Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești.

În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul „pricinilor suditești”.

Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar.

Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă “O fată tânără pe patul morții“, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv.

Poemul “O fată tânără pe patul morții” era o imitație după “La jeune captive” (“Tânăra prizonieră“), de André Chénier, și a fost publicat în “Curierul de ambe sexe“.

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui.

Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină”.

Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris.

Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz.

Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte.

Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară.

Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă.

Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise” și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire”.

Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția…

 

Participant la revoluția pașoptistă

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească.

Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, “Pruncul român“, Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) “Poporul suveran“.

Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari.

Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social“, pe potriva modelului francez – Le Peuple souverain.

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. “Poporul suveran”, dar – căzând revoluția – a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

 

Exilul

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică.

Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni.

În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.

 

Boala și moartea

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris.

I se reeditează câteva dintre biografiile istorice.

Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României.

Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti.

Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca.

În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează.

Poetul este sărac.

Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor.

Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor.

În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu.

La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale.

La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”.

Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare.

Poetul este internat la Spitalul Pantelimon.

În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat:

«Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872

În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion.

Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș.

Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.

În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital.

Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

 

Opera poetică

Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

 

Legendele istorice

Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland).

Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară.

Acestea l-au făcut popular și multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des întrebuințate.

Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ștefan cel Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:

Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre rușinea lor;

a lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-și vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare pentru patria sa:

Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare.

Andreiu sau luarea Nicopolei de români și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică.

Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe.

Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra întâmplărilor.

Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.

 

Florile Bosforului

Florile Bosforului cuprind poezii lirice și narative, cu subiecte orientale.

Ni se descriu frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc.

Amorul și gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

cititi poeziile pe ro.wikisource.org

 

Basme

Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii istorice.

Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, – Ielele – Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important în literatura noastră, care – ca și Grui Sânger, de Vasile Alecsandri – se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din literaturile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș. a.

 

Macedonele

Macedonele ne descriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne povestesc întâmplări din viața lor. În general personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai însemnate: Românele din Cavala – Samarina.

 

Reverii

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte prețuite.

Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morții – Plângerile poetului român – Scopul omului – Un tânăr român mort în străinătate și altele.

 

Opinia contemporanilor

Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici.

Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în Istoria literaturii.

E drept că Bolintineanu se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848.

Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri și maxime.

S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs sau două.

Limba însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone.

Un merit sigur are Bolintineanu: meșteșugul de a face versuri.

Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani.

Poate că această calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activității sale.

 

Încercări literare

Epopei

Și-a încercat talentul și în epopee și ne-a dat Traianida, poemă în șapte cânturi în care voiește să celebreze colonizarea Daciei, dar condițiunile epopeii lipsesc.

Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul și unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.

Evident modelul trebuie căutat la lordul Byron.

 

Dramaturgie

Și-a încercat talentul și în dramaturgie și ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acțiunea e rău condusă și interesul slab.

Astfel: Mihai condamnat la moarte, – Ștefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, – Lăpușneanu, după nuvela lui Costache Negruzzi, – Mărirea și uciderea lui Mihai etc.

 

Romane

Și-a încercat talentul și în roman și ne dă Manoil, în scrisori și Elena, inspirat din romane franceze și plin de declamațiuni și cu caractere nenaturale.

 

Satire și fabule

Și-a încercat talentul în satiră și fabulă, dar nu izbutește. Lucrările acestea seamănă mai mult cu articole de ziar decât cu poezii.

Mai toate au un ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii și uneori indecente.

Colecțiile se numesc Eumenidele, Bolintineadele, Nemesis, un fel de ziare sau reviste.

Evident acestea satire îl vor fi influențat pe Mihai Eminescu.

Vom cita ca mai bune dintre satire:

Două Tombatere în care ne înfățișează doi boieri vechi nemulțumiți cu starea de lucruri de sub Cuza;

Advocații, în care satirizează pe avocați;

Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societății de atunci;

Către Ion Ghica, contra partidelor politice.

 

Alte publicații

Viața lui Cuza Vodă, 1869

 

Cronologie

- 1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga).

Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.

- 1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

- 1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.

- 1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.

1848 – Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.

Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.

- 1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.

- 1855 – 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.
Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:
Elegii; Balade; Florile Bosforului; Epistole; Cântece; Poeme

- 1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

- 1861 – Apare volumul de satire Nemesis.
Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic

- 1863 – Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:
Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân; Viața lui Ștefan Vodă cel Mare; Viața lui Mihai Viteazul
Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.

- 1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).

- 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.

- 1866 – În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d’Orient.
toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice.

- 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (…) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei …“ (Paul Cornea).

- 1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.

- 1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.

- 20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919)

foto preluat de pe mnlr.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919)

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

 

Biografie

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii. După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.

Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”).

În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău.

Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.

La o bere în 1900. Coșbuc, Elena Coșbuc, Vlahuță, Vaida Voievod, Caragiale - foto preluat de pe www.facebook.com

La o bere în 1900. Coșbuc, Elena Coșbuc, Vlahuță, Vaida Voievod, Caragiale – foto preluat de pe www.facebook.com

Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.

În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.

Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase societatea.

După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat. Pledînd în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele.

Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.

În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu care se împrietenise.

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory (1905) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory (1905) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.

În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Alexandru Vlahuță - pictură de Ipolit Strâmbescu - foto preluat de pe prinfocsani.net

Alexandru Vlahuță – pictură de Ipolit Strâmbescu – foto preluat de pe prinfocsani.net

 

Să trăieşti draga mea, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi cât merită…” Al. Vlahuță – scrisoare către fiica sa.
preluat de pe mnlr.ro

 

In memoriam

- Un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat există Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”.

- Casa memorială Alexandru Vlahuță din Agapia, județul Neamț

 

Bibliografie

Proză

- 1886 – Nuvele
- 1892 – Din goana vieții
- 1894 – Dan
- 1895 – Un an de luptă
- 1895 – Icoane șterse (Nuvele și amintiri)
- 1897 – În vâltoare
- 1899 – Clipe de liniște
- 1901 – România pitorească
- 1908 – Din trecutul nostru
- 1908 – Din durerile lumii
- 1909 – File Rupte
- 1910 – Pictorul N. I. Grigorescu

Poezie

- 1887 – Poezii
- 1894 – Poezii vechi și nouă
- 1895 – Iubire
- 1904 – Poezii (1880-1904)
- 1909 – Poezii (1880-1908)
- 1911 – La gura sobei
- 1914 – Dreptate
- 1915 – Poezii (1880-1915)

 

cititi mai mult despre Alexandru Vlahuță si pe: www.agerpres.ro; mnlr.ro

Elena Farago (1878 – 1954) poetă română

Elena Farago (1878 – 1954)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creaţiile cunoscute sunt „Căţeluşul şchiop”, „Gândăcelul”, „Cloşca”, „Sfatul degetelor” şi „Motanul pedepsit”.

 

Date biografice

S-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc şi Anastasia Paximade. În anul 1890 a rămas orfană de mamă şi a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena a rămas şi fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la Bucureşti, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soţ. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul România muncitoare.

În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărui prietenă şi confidentă a fost. Din 1907 se stabileşte la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mişcarea ţărănească a fost arestată şi eliberată numai la intervenţiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naşte fiica Elenei, Cocuţa.

Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Şoapte din umbră (1908) şi Traduceri libere (1908), iar apoi pentru volumele Şoaptele amurgului, Din traista lui Moş Crăciun, apărute în 1920.

În 1921 este numită director al Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, fundaţie pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuţii deosebite în ceea ce priveşte regulamentul de organizare şi de funcţionare al bibliotecii, fişarea cărţilor şi ţinerea unei evidenţe corecte de aranjare a publicaţiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecţiilor prin achiziţii şi donaţii. În 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară Năzuinţa, la care au colaborat: Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat şi revista educativă pentru copii şi tineret Prietenul Copiilor (1943-1946).

Elena Farago s-a stins din viaţă în 1954 la Craiova, după o lungă suferinţă.

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezie pentru copii. Creații cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit” - foto: ro.wikipedia.org

Elena Farago – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Distincţii

- Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Şoapte din umbră (1908) şi Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Şoaptele amurgului (1920) şi Din traista lui Moş Crăciun (1920).

- Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)

- Premiul Internaţional „Femina” (1924)

- Premiul Naţional pentru Literatură (1938)

- Medalia „Bene Merenti” – clasa I şi „Ordinul Meritul Cultural” – Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

 

Volume de versuri

- Versuri (1906)
- Şoapte din umbră, Craiova, Ramuri, 1908
- Traduceri libere (1908)
- Din taina vechilor răspântii, Craiova, Ramuri 1913
- Şoaptele amurgului (1920)
- Poezii alese (1924)
- Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, Tiparul prietenii ştiinţei, 1926
- Poezii (1937)

 

Volume pentru copii (versuri şi proză)

- Pentru copii (2 volume: I 1913, II 1920), Bucureşti, Editura Ramuri, 1912;
- Copiilor (1913)
- Din traista lui Moş Crăciun (1920)
- Bobocica (1921)
- Să nu plângem (1921)
- Să fim buni (1922, proză)
- Ziarul unui motan (1924, proză)
- Într-un cuib de rândunică (1925, proză)
- A ciocnit un ou de lemn (1943)
- Într-o noapte de Crăciun (1944)
- 4 gâze nazdravane (1944)
- Căţeluşul şchiop, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1989.

 

Traduceri

- Maurice Maeterlinck, traducere Elena Farago, Justiţia, Bucureşti, Editura Alcalay, 1915.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Alecsandri (1821 – 1890)

Vasile Alecsandri de Constantin Daniel Stahi 

foto: ro.wikipedia.org
articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

S-a născut la Bacau, Vasile Alecsandri – poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator la Academiei Române, unul din fondatorii teatrului românesc şi a literaturii dramatice din România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Data nasterii data de poet si acceptata de unii istorici literari, este 21 iulie 1821. Dupa studiile primare, in 1834, impreuna cu alti tineri boieri moldoveni – printre care si viitorul domn Al. I. Cuza, pleaca la studii in Paris. Bacalaureatul il sustine in 1835, dupa care se inscrie la cursurile Facultatii de Inginerie, fara sa o absolve.

A inceput sa publice in 1838, in limba franceza, fara sa aiba prea mult succes. Un an mai tarziu se intoarce in tara si se angajeaza in administratie.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămînalul “Propăşirea”, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul “Doine şi lăcrimioare” .În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mînjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea ei timpurie din anul 1847, îi dedică poezia “Steluţa”.

In 1848 Vasile Alecsandri a publicat, în revista braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, poezia „Hora Ardealului

După înfrîngerea mişcării paşoptiste la care a participat, este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întîlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile “Adio Moldovei” şi “Sentinela română”.

În 1849 pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, apoi în Bucovina, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Se întoarce în ţară în luna decembrie.

Alecsandri and Ghica in Istanbul, 1855.jpeg
Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

 

In 1859, a fost numit ministru al afacerilor externe, fiind trimis in Franta, Anglia si Piemont pentru a pleda in favoarea recunoasterii pe plan international a Unirii principatelor romane.

Din 1860 se stabileşte la conacul sau de la Mirceşti, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

A fost membru onorific pana la sfarsitul vietii al Societatii literare “Junimea”, care a luat fiinta in 1863, si membru de onoare al Academiei Romane.Opera sa dramatică rămîne cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii .

În perioada 1878 – 1879, la conacul sau de la Mirceşti, scrie drama istorică romantică “Despot-Vodă”. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflîndu-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama “Despot-Vodă“.

La Montpellier in Franta este premiat pentru poezia “Cântecul gintei latine”. În 1884 piesa “Fîntana Blanduziei” este reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Scrie şi citeşte în Cenaclul Junimea drama “Ovidiu” care se va juca in 1885 pe scena Teatrului Naţional .

Alecsandri1.jpg

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în “Convorbiri literare” articolul “Poeţi şi critici”, care se se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare“.

Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Cel mai frumos omagiu adus marelui poet si patriot roman care a fost Vasile Alecsandri, i-a fost adus de genialul poet Mihai Eminescu in poezia “Epigonii”:

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Misu Popp - Portretul lui Vasile Alecsandri.jpg
Vasile Alecsandri (portret de Mișu Popp)

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

cititi mai mult despre Vasile Alecsandri si pe: www.agerpres.roen.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912)

foto si articol ro.wikipedia.org

 

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) 

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române

 

Viața

Ion Luca Caragiale, tânăr - foto: ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale, tânăr – foto: ro.wikipedia.org

S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 – 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Ion Luca Caragiale și fiul său Mateiu - foto: ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale și fiul său Mateiu – foto: ro.wikipedia.org

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

 

Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”. Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate». Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale a decis să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până’n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre – pe deasupra țării și în detrimentul țării – cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu …”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an …, M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului …”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: ‘Not many are masters of it as I am.’”