Articole

Ion Mihalache (1882 – 1963)

Ion Mihalache (1882 – 1963)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro

 

Ion Mihalache s-a născut la 3 martie 1882 în satul Goldeştii-Badii, comuna Topoloveni, judeţul Argeş, într-o familie săracă, cu mulţi copii. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a absolvit Şcoala Normală din Câmpulung şi după ce o scurtă perioadă a fost numit învăţător la Ludeşti în Dâmboviţa, a revenit ca dascăl în locurile natale de la Topoloveni.

Eforturile sale de a transforma şcoala de la sat într-un centru de iluminare culturală, extraordinarul său talent oratoric au făcut ca să fie ales preşedinte al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor. Drumul său către cariera politică a început de la un cerc restrâns de simpatizanţi şi susţinători din rândul intelectualităţii săteşti care i-au ascultat discursurile şi l-au urmat în realizarea teoriilor economice şi sociale pe care le promova. Mihalache a fost promotorul doctrinei ţărăniste.

Unul dintre principiile de bază ale ţărănismului a fost dezvoltarea în agricultură a unui sistem cooperatist bazat pe dreptul asupra proprietăţii cu posibilitatea de a o transmite sau a o vinde. Asocierea ţăranilor în cooperative le permitea achiziţionarea de maşini agricole, de îngrăşăminte şi construirea unor silozuri, magazii pentru desfacerea produselor lor în condiţii avantajoase. Politica economică a lui Mihalache avea în vedere de asemenea şi crearea unei mici industrii bazată pe ateliere de meserii care să valorifice produsele gospodăriilor ţărăneşti. În afara preocupărilor din sfera economică care vizau îmbunătăţirea traiului ţărănimii sărace, lipsită de pământ, Ion Mihalache a fost interesat de crearea în lumea sătească a unei adevărate mişcări socio-culturale menită să îi facă pe ţărani să conştientizeze drepturile şi libertăţile pe care le au şi să lupte pentru respectarea acestora. În acest sens a încurajat construirea de şcoli, biserici, biblioteci; a promovat în mediile intelectuale de la sate ideile de libertate şi dreptate socială; a susţinut satisfacerea a două revendicări sociale şi politice importante pentru ţărani: împroprietărirea şi votul universal.

În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat de regele Ferdinand cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”.  A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă.

Începând din anul 1918, fruntaşul ţărănist s-a implicat tot mai mult în viaţa politică. După Primul Război Mondial, la 5 decembrie 1918, a întemeiat Partidul Țărănesc, având ca obiectiv să ducă la îndeplinire ceea ce regele Ferdinand I al României promisese pe front soldaților, în discursul pe care i-l scrisese regina Maria, împreună cu Barbu A. Știrbey. În acest discurs, regele făgăduia pământ țăranilor, împroprietărirea veteranilor din Primul Război Mondial, și i-a însuflețit să lupte eroic la Mărăști, Mărășești și Oituz.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 s-a constituit un guvern de coaliţie în cadrul căruia Mihalache a deţinut portofoliul de ministru al Agriculturii şi Domeniilor. După succesul electoral din 1919, partidul lui Mihalache formează un bloc guvernamental alături de Partidul Național Român din Transilvania, formând guvernul Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Ion Mihalache deținea funcția de ministrul agriculturii și domeniilor (16 decembrie 1919 – 12 martie 1920). O realizare deosebită care a dat conținut și profunzime învățământului agricol a fost cea datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de „Legea lui Ion Mihalache”) prin care, pentru instruirea elevilor, s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha, iar celor horticole de 25 de ha.

La 10 octombrie 1926 împreună cu Iuliu Maniu au realizat unificarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional. Iuliu Maniu devine președintele partidului, iar Ion Mihalache vicepreședinte. Astfel, a luat naştere Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În concepția lui Mihalache, progresul țării nu consta în industrializare ci în agricultură. El milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către țăranii împroprietăriți la întoarcerea de pe front. Pentru a-și pune în aplicare ideile, a organizat obștea sătească de la Topoloveni-Argeș să producă rentabil pe suprafețe optime, asociindu-i pe țărani într-o cooperație cu rezultate notabile în plan economic și social. La Topoloveni, țăranii au beneficiat de școli superioare, de asistență medicală, de cămin cultural, de băi comunale și, în general, de un standard civilizat de existență.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache - foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

Iuliu Maniu și Ion Mihalache – foto dreptatea.ro (preluat de pe evz.ro)

La alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 78% din voturi şi în perioada 1928-1933 s-au aflat la guvernare. Între 1928 și 1930, Ion Mihalache a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor, în guvernele național-țărăniste Iuliu Maniu și George G. Mironescu. Din 1930 până în 1933 ocupă funcția de ministru de interne, tot în guvernele național-țărăniste, ale lui Grigore. G. Mironescu și Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu.

La mijlocul anilor ’30 Partidul Naţional Ţărănesc era măcinat de o serie de frământări interne determinate de fracţiunea formată în jurul lui Vaida-Voevod care avea să se desprindă din partid. Pe fondul acestor neînţelegeri, Maniu s-a retras de la şefia partidului şi, în perioada 1933-1937, preşedinte al P.N.Ţ. a fost Ion Mihalache. Maniu şi Mihalache au protestat faţă de abuzurile şi încălcările drepturilor şi libertăţilor de către regimurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, ale legionarilor şi al lui Antonescu.

Intrarea României în război nu l-a lăsat indiferent. La doar o zi de la declanşarea la 23 iunie 1941 a războiului antisovietic, Mihalache a telegrafiat la Marele Stat Major şi a solicitat să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, luptând de partea armatei române până la Nistru, pentru eliberarea Basarabiei. Dupa acest moment, Ion Mihalache fost eliberat din armata, din ordinul personal lui Ion Antonescu.

Împreună cu Maniu a colaborat cu restul forţelor politice şi cu regele Mihai la pregătirea înlăturării Mareşalului Ion Antonescu la 23 August 1944. Cei doi lideri ţărănişti s-au implicat în perioada premergătoare actului de la 23 August în toate negocierile care s-au purtat pentru scoaterea României din războiul purtat alături de Germania.

Cunoscut fiind faptul că unele dintre teoriile doctrinei ţărăniste a lui Mihalache (lupta împotriva oligarhiei politice, lupta împotriva nedreptăţilor sociale, ş.a.) se asemănau cu cele ale stângii, comuniştii i-ar fi propus în martie 1945 fruntaşului ţărănist colaborarea la guvernare, dar acesta ar fi refuzat. Refuzul de a colabora cu regimul ar fi determinat căderea lui Mihalache în dizgraţia autorităţilor comuniste. Vâşinski a dat instrucţiuni prim-ministrului Petru Groza să nu îi permită intrarea în ianuarie 1946, din partea P.N.Ţ. în guvernul lărgit cu reprezentanţi ai opoziţiei şi să nu i se dea voie să îşi depună candidatura pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946. Alegerile din 1946 au fost un succes pentru naţional-ţărănişti dar comuniştii au falsificat rezultatul votului şi şi-au atribuit o falsă victorie.

După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, pe 14 iulie 1947 Ion Mihalache împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău. După încheierea operaţiunii de prindere a „fugarilor” au urmat rând pe rând arestarea în mare parte a conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, desfiinţarea partidului, ancheta şi organizarea procesului liderilor ţărănişti. La şedinţa de guvern din 29 iulie a fost adoptat Jurnalul nr. 1027 privind desfiinţarea P.N.Ţ. Hotărârea de lichidare a P.N.Ţ. a fost votată în Camera Deputaţilor cu 294 voturi pentru şi 1 vot contra.

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău (14 iulie 1947) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Între 25 octombrie şi 11 noiembrie 1947 s-a judecat procesul organizat fruntaşilor naţional-ţărănişti. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,

Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.

Prin prezenta Declarație,

țin să formulez în scris motivele:

Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.

La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.

Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.

Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.

În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.

Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.

Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:

Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.

Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.

Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.

Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.

Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.

Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:

Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:

cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,

să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.

26.10.947 ss/I. Mihalache

(Volum 2. p. 350)

din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Boxa (in primul rand) Penescu col Stoika, Ion Mihalache – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A urmat un lung drum al închisorilor comuniste. Către sfârşitul anului 1947 a fost trimis la penitenciarul Galaţi unde a stat până la 14 august 1951 când a fost transferat la închisoarea Sighet. În toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.

În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.

Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni, România – d. 5 februarie 1963, Râmnicu Sărat, România) a fost învățător, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 nov. 1933 - 23 nov. 1937) al Partidului Național-Țărănesc - foto preluat de pe www.iiccr.ro

Ion Mihalache – foto preluat de pe www.iiccr.ro

La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat.

Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

Despre omul şi politicianul care a fost Ion Mihalache, Ion Diaconescu spunea: „Modest dar curajos, dominat de bun simţ, cinstit cu sine însuşi şi cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna şi-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiţi. Având permanent faruri călăuzitoare credinţa creştină şi iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul”.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.iiccr.ro (Cristina Roman); www.memorialsighet.ro
cititi mai mult despre Ion Mihalache si pe: www.iiccr.ro; en.wikipedia.org

Petru Poni (1841 – 1925) chimist și mineralog român, unul dintre fondatorii școlii românești de chimie

Petru Poni (1841 – 1925)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Poni (n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române.

 

Biografie

A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca bursier la Paris s-a specializat în chimie fizică și mineralogie la „College de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865 se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866 predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat:

- Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882);
- Catedra de Chimie organică (1891).

În 1897, Petru Poni și Anastasie Obregia au inaugurat, în noua clădire a Universității din Iași, un laborator de chimie, după model german. În 1903 Prof. Petru Poni a introdus un nou curs: Studiul chimic al petrolului 

Din 30 iunie 1879 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziția Universală de la Paris.

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

A fost unul dintre pionierii chimiei românești fiind considerat întemeietorul acestei școli. În prezent, Institutul de Chimie Macromoleculară al Academiei Române din Iași poartă numele Petru Poni.

 

Activitatea științifică

A cercetat peste 80 de minerale culese din diverse zone ale țării și chiar a descoperit două minerale noi, denumite de el broștenită și badenită. A elaborat studii în legătură cu acțiunea acidului azotic de diverse concentrații asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: Societatea română de științe (1890) și Societatea de științe (1900), și a fost membru al Societății de științe naturale din Moscova (1910).

În anul 1903, omul de știință a fost decorat de către împăratul Franz Joseph al Austriei cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph.

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui - foto: ro.wikipedia.org

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui – foto: ro.wikipedia.org

Printre lucrările de specialitate publicate de profesorul Petru Poni se numără:

- „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni” (1882),
- „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885),
- „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor țării noastre,
- „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petroleurilor române” (1900).

 

Activitatea politică

În plan politic Petru Poni s-a remarcat ca unul dintre membrii marcanți ai Partidului Național Liberal (P.N.L.) din aceea vreme. În anul 1884 s-a alăturat grupării politice formată din “liberalii sinceri” conduși de George Vernescu și conservatorii lui Lascăr Catargiu (Partidul Liberal-Conservator). După o scurtă perioadă petrecută în această formațiune politică, revine în P.N.L. A fost ales, în mai multe rânduri, deputat și senator.

De asemenea, a îndeplinit și funcția de primar al municipiului Iași în perioada 9 aprilie – 11 iulie 1907 și 1922.

A deținut în trei rânduri funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie – 26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896; 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

 

Cinstirea lui Petru Poni

Numismatică

Cu prilejul „împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni”, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, la 22 februarie 2016, o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, având greutatea de 31,103 g. Moneda este rotundă, cu diametrul de 37 mm, și are valoarea nominală de 10 lei. Toate cele 200 de monede din emisiune sunt de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. Fiecare exemplar este însoțit de câte un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității savantului.

Fiecare monedă este ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent.

Monedele din argint dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni au putere circulatorie pe teritoriul României.”

 

Colegii și licee care poartă numele lui Petru Poni

Colegii și licee din Iași, Roman, Onești, București au primit numele savantului Petru Poni.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Petru Poni si pe en.wikipedia.org

Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) istoric, scriitor, publicist și om politic român

Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I

Mihail Kogălniceanu în uniformă de iuncăr, la 18 ani – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume„, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti.

Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu.

În 1839, Kogălniceanu redactează „Foaea sătească a prinţipatului Moldovei„, publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români (subl. n.)” în aprilie 1840, în „Întroducţie„, publicată în „Arhiva românească„, Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor„, colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română.

În „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană„, rostit la 24 noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre altele: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl. n.), toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzîndu-mă,. .., mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere şi faptele vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sînge, şi de limbă, şi de legi„.

Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova„, M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese„. El spunea: „…Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului„.

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor„. „Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de libertate„.

Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891. A fost înmormîntat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Mihail Kogălniceanu si pe ro.wikipedia.org
cititi si Dezrobirea țiganilor

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872) poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

 

Cronologie

- 1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga).

Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.

- 1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

- 1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.

- 1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.

1848 – Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.

Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.

- 1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea - in imagine, Vasile Alecsandri, portret realizat de Constantin Daniel Stahi- foto: ro.wikipedia.org

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea – in imagine, Vasile Alecsandri, portret realizat de Constantin Daniel Stahi- foto: ro.wikipedia.org

- 1855 – 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.
Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:
Elegii; Balade; Florile Bosforului; Epistole; Cântece; Poeme

- 1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

- 1861 – Apare volumul de satire Nemesis.
Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic

- 1863 – Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:
Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân; Viața lui Ștefan Vodă cel Mare; Viața lui Mihai Viteazul
Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.

- 1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).

- 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.

- 1866 – În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d’Orient.
toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice.

- 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (…) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei …“ (Paul Cornea).

- 1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.

- 1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.

- 20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.

 

Biografie

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida. În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul „pricinilor suditești”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă “O fată tânără pe patul morții”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul “O fată tânără pe patul morții” era o imitație după “La jeune captive” (“Tânăra prizonieră”), de André Chénier, și a fost publicat în “Curierul de ambe sexe”.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă. foto - Ion Heliade-Rădulescu (portret de Mișu Popp): ro.wikipedia.org

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București), scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.
foto – Ion Heliade-Rădulescu
(portret de Mișu Popp): ro.wikipedia.org

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină”. Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

Ștefan Golescu (n. 1809, Câmpulung Muscel – d. 27 august 1874, Nancy, Franța) a fost prim-ministru al României în perioada 1867-1868 - foto: ro.wikipedia.org

Ștefan Golescu (n. 1809, Câmpulung Muscel – d. 27 august 1874, Nancy, Franța) a fost prim-ministru al României în perioada 1867-1868 – foto: ro.wikipedia.org

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz. Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară. Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise” și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția…

Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris - d. 10 februarie 1874, Hyères) reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice -  foto - ro.wikipedia.org

Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris – d. 10 februarie 1874, Hyères) reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice – foto – ro.wikipedia.org

 

Participant la revoluția pașoptistă

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, “Pruncul român”, Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) “Poporul suveran”. Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social”, pe potriva modelului francez – Le Peuple souverain.

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo), istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848 - foto (Nicolae Bălcescu, pictură de Gheorghe Tattarescu, 1851): ro.wikipedia.org

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo), istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848 – foto (Nicolae Bălcescu, pictură de Gheorghe Tattarescu, 1851): ro.wikipedia.org

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. “Poporul suveran”, dar – căzând revoluția – a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București - d. 25 februarie 1881, București) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român - in imagine: Cezar Bolliac, portret de Th. Aman - foto: ro.wikipedia.org

Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București – d. 25 februarie 1881, București) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român – in imagine: Cezar Bolliac, portret de Th. Aman – foto: ro.wikipedia.org

 

Exilul

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei - d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român - foto: cersipamantromanesc.com

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român – foto: cersipamantromanesc.com

 

Boala și moartea

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872 În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu. În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

cititi mai mult despre: Opera poetică; Legendele istorice; Florile Bosforului; Basme; Macedonele; Reverii; Opinia contemporanilor; Încercări literare (Epopei; Dramaturgie; Romane; Satire și fabule; Alte publicații)

Constantin Stere (1865 – 1936) om politic, jurist, savant și scriitor român

Constantin Stere (1865 – 1936)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea s-a nascut intr-o familie de boieri romani la 1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca in Basarabia țarista si a decedat la 26 iunie 1936, in localitatea Bucov din judetul Prahova. A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contributie importanta la infaptuirea Marii Uniri din 1918.

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționara narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia A fost inchis mai intai la Odesa, apoi transferat la Moscova si in final a ajuns deportat politic in satul Yercinsk, pe malul fluviului Obi, in Siberia. (1886-1892).

La varsta de 27 de ani, in luna noiembrie a anului 1892, obtinand pasaport si ajutor din partea parintilor paraseste Basarabia si intra in Romania, stabilindu-se la Iasi. In toamna aceluiasi an se inscrie la facultatea de drept a universitatii iesene iar la inceputul anului urmator isi aduce familia, sotia cu cei doi copii. Dupa terminarea studiilor, in anii 1898-1899 a fost numit prim ajutor de primar la Iasi de catre Ionel Bratianu care, fiind acolo intr-o vizita, i-a descoperit marile calitati de om politic.

A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul literar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul său politic. La 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular. In 1897 isi susține teza de licență, iar la 1901 isi începe cariera de pedagog, astfel incat din profesor suplinitor ajunge ca la 1913 să fie ales rector. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

El considera ca societatea viitorului este bazata pe obstea taraneasca si a fost initiatorul miscarii poporaniste, adica taranesti, o miscare politico-ideologica si artistica, inrudita cu narodnicismul din Rusia. Desi a simpatizat cu socialistii, el nu a fost membru al acestui partid. A aderat la Partidul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind alaturi de socialisti ca Mortun, Nadejde, alcatuind aripa stanga a Partidului liberal, convinsi fiind ca acolo isi vor putea sustine propunerile. Fruntasii partidului socialist roman care au intrat in partidul liberal erau denumiti „tinerimea generoasa” si era grupata in jurul lui Ionel Bratianu.

C. Stere prin discursurile sale si prin articolele din presa s-a pronuntat pentru Basarabia ca pamant romanesc si a cerut alipirea la patria mama. Intr-un discurs din 15-16 decembrie 1915 in Camera Deputatilor arata:

Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezerva toate aspiratiile care il inalta el afirma inainte de toate chiar puterea lui vitala si dreptul la o viata mai realista si mai larga in societatea natiunilor. Basarabia a fost cedata rusilor in baza tratatului din anul 1812 de la Bucuresti. Pana in anul 1817 se mai preda in scolile din Basarabia in limba romana. Dupa aceasta data a fost interzisa limba noastra si in scolile in care se invata in romaneste. Pentru simpla intrebuintare a limbii romane erai amenintat cu inchisoare in Siberia. La revolutia din 1905 s-a revenit la limba romana si a inceput si gustul pentru literatura romana.”

Constantin Stere si-a adus o insemnata contributie la formarea si educarea tinerilor din Basarabia si Bucovina si trimiterea lor inapoi in teritoriile ocupate de Rusia tarista, pentru a avea o activitate coordonata si bine formata, de afirmare a idealurilor nationale. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. În anii Marelui Război European, Stere s-a opus unei alianțe a României cu Imperiul țarilor și Antanta, pentru că aceasta ar fi însemnat abandonarea Basarabiei, preferând o raliere la Germania și Puterile Centrale, tocmai pentru a aduce teritoriul dintre Prut și Nistru în unitatea națională românească. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor.

La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament, arătând că nădăjduia pentru copiii din acel moment ca „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“. Rămânând în teritoriul ocupat de nemti, nu a fost un colaboraționist, ulterior negăsindu-se vreo probă pentru a fi acuzat de trădare.

In primăvara anului 1918, s-a aflat la Chişinău doar pentru o luna si jumatate, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. In acea perioada, criza poli­ti­că din Basara­bia se adancise, manifestandu-se prin bol­şe­viza­rea unită­ţilor mi­­li­tare rusesti si anar­hi­zarea lor, prin des­­tabi­lizarea societatii si subminarea autoritatii Sfatului Ţării şi a Con­siliulului de Directori Ge­ne­rali pana acolo, incat aceste organisme ale puterii tanarului stat nu mai puteau controla situa­ţia în te­ritoriu. Se urmarea instaurarea unei orân­duiri bolsevice de felul aceleia care deja se constituise la Pet­rograd si care schimbase desti­nul fostu­lui Impe­riu ţarist. Cele trei lozinci bolsevice care au răs­turnat lu­mea „pământ ţărani­lor, fabricile mun­ci­torilor şi pace lumii”, au ajuns să stea si la temelia tulbu­ră­­rilor de la Chi­şinău.

Membrii Sfatu­lui Ţării au în­ceput să fie vânaţi, pentru a fi suprimaţi ca „tră­dă­tori ai intereselor po­po­­rului”, si de aceea conducerea Basa­ra­biei si în primul rând la Blocul Moldo­venesc al Sfatului Ţării, s-au vazut obligate sa ia singura decizie justă pentru rezolvarea situatiei de anarhie care se crease, anume aceea de a chema ar­mata ro­mână pentru a in­staura ordinea.

La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe, iar uni­tăţile militare bolşevizate rusesti s-au retras in graba la Ti­ghina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În inte­riorul Sfatului Ţării, venirea arma­telor ro­mâ­ne a fost primită cu bucurie de către o mare parte a deputaţilor, insa multi dintre reprezentantii minoritatilor nationale, erau convinşi că în Basa­ra­bia trebuiau aduse alte trupe, fie ale An­­tantei, fie ale Ucra­i­nei, fie orice ar­ma­tă, numai nu cea românească. Ro­­mâno­fobia era şi atunci raspandita printre mi­­no­­rităţilor naţio­na­le.

În acea situa­ţie, se conturau clar ur­mă­­­to­rii paşi pe care trebuia să-i facă Ba­sa­rabia… Ucraina era independentă, Ro­mâ­nia era pe cale de a-şi elibera teri­toriul de sub ocu­paţia germană, dar independenţa Basa­rabiei, nefiind sus­ţinută economic, admi­nistrativ si mai ales fiind subminata subversiv de fortele bolsevice anarhizate, nu avea şanse să se rea­lizeze. Singura cale raţională de urmat era doar unirea cu România.

După cum scrie în cartea sa „La răs­pân­tie” (Chişinău, 1998), martorul acelor eveni­mente, Di­mit­rie Bogos, ro­lul lui Constantin Stere în acea si­tua­ţie de extremă ten­siu­ne, a fost de­ci­siv:

“Iată că se ap­ro­pie ulti­ma etapă prin care trebuie să treacă Basa­ra­bia înain­tea Uni­­rii. Din nou plea­că la Iaşi dele­ga­ţia Sfa­tului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împre­ună cu dl Stere, sâmbătă, 24 mar­tie. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea mare­lui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii frac­ţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotă­râ­toare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesi­ta­tea actului Unirii. Cred că dl Stere nici­odată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de con­vingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntaşi. La sfâr­şitul banchetului, se părea că şi deputatul rus Vladimir Ţîganko şi ceilalţi tovarăşi ai lui, sunt gata să asculte şi să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiec­tive şi convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfă­tuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţiunea ţărănească şi Blocul Moldo­venesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea ne­voie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţără­nească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţăra­ni, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Vladimir Ţîganko şi alţii.”

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în şedi­nţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii, dar hârtia procesului-verbal nu poate repro­duce emoţia autentică a eveni­mentului.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean ţăra­nul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani îşi amintea mărturisindu-i avoca­tu­lui şi publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei:

„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: „Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organi­za­ţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracţia Ţărănească” şi să-i ali­pească la „Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majo­ritate, fiind doar câteva voturi con­tra. Uni­rea s-a înfăptuit graţie marelui con­curs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Cons­tantin Stere. Doi fac­tori au con­tribuit la îndeplinirea eveni­mentului de la 27 martie 1918. Unul, ar­mata română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele fră­mântate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi măr­turii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi pro­fesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi vo­tarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).

A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost aleşi miniştri în noul Guvern al României, el a fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918),inlocuindu-l pe primul presedinte, Ion Inculeț si jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Şi aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semni­ficaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece bi­serica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.
La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“.

Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală.

Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţie, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:

„Confidenţial
Î.P.S. Pimen,
Mitropolitul Moldovei
Iaşi
Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie.
Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat.
I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română.
Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V.
Primiţi omagiile mele filiale.
C. Stere
Preşedintele Sfatului Ţării”.

Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa democratică, tuturor acelor care îl anatemizau. Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916.

Sfîrşitul vieţii şi l-a petrecut retras şi izolat de frămintarile politice ale vremii la Bucov,in judeţul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul politic de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă la 26 iunie 1936, la Bucov. Calităţile neobişnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existenţe în atîtea domenii (politică, învăţămînt, ştiinţă, gazetărie etc.), nu păreau să fie şi acela ale unui viguros prozator. În 2010 a fost numit membru al Academiei Române post-mortem

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Vasile Alecsandri (1821 – 1890) scriitor și politician român

Vasile Alecsandri de Constantin Daniel Stahi 

foto: ro.wikipedia.org
articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

S-a nascut la Bacau, Vasile Alecsandri – poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator la Academiei Române, unul din fondatorii teatrului românesc şi a literaturii dramatice din România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Data nasterii data de poet si acceptata de unii istorici literari, este 21 iulie 1821. Dupa studiile primare, in 1834, impreuna cu alti tineri boieri moldoveni – printre care si viitorul domn Al. I. Cuza, pleaca la studii in Paris. Bacalaureatul il sustine in 1835, dupa care se inscrie la cursurile Facultatii de Inginerie, fara sa o absolve.

A inceput sa publice in 1838, in limba franceza, fara sa aiba prea mult succes. Un an mai tarziu se intoarce in tara si se angajeaza in administratie.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămînalul “Propăşirea”, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul “Doine şi lăcrimioare” .În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mînjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte şi căreia, după moartea ei timpurie din anul 1847, îi dedică poezia “Steluţa”.

In 1848 Vasile Alecsandri a publicat, în revista braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, poezia „Hora Ardealului

După înfrîngerea mişcării paşoptiste la care a participat, este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întîlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada exilului datează poeziile “Adio Moldovei” şi “Sentinela română”.

În 1849 pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, apoi în Bucovina, în toamna aceluiaşi an, la Paris. Se întoarce în ţară în luna decembrie.

Alecsandri and Ghica in Istanbul, 1855.jpeg
Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

 

In 1859, a fost numit ministru al afacerilor externe, fiind trimis in Franta, Anglia si Piemont pentru a pleda in favoarea recunoasterii pe plan international a Unirii principatelor romane.

Din 1860 se stabileşte la conacul sau de la Mirceşti, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

A fost membru onorific pana la sfarsitul vietii al Societatii literare “Junimea”, care a luat fiinta in 1863, si membru de onoare al Academiei Romane.Opera sa dramatică rămîne cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii .

În perioada 1878 – 1879, la conacul sau de la Mirceşti, scrie drama istorică romantică “Despot-Vodă”. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflîndu-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama “Despot-Vodă“.

La Montpellier in Franta este premiat pentru poezia “Cântecul gintei latine”. În 1884 piesa “Fîntana Blanduziei” este reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Scrie şi citeşte în Cenaclul Junimea drama “Ovidiu” care se va juca in 1885 pe scena Teatrului Naţional .

Alecsandri1.jpg

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în “Convorbiri literare” articolul “Poeţi şi critici”, care se se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare“.

Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Cel mai frumos omagiu adus marelui poet si patriot roman care a fost Vasile Alecsandri, i-a fost adus de genialul poet Mihai Eminescu in poezia “Epigonii”:

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Misu Popp - Portretul lui Vasile Alecsandri.jpg
Vasile Alecsandri (portret de Mișu Popp)

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com