Arhiva tag-ul pentru: oameni politici

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Mircea Vulcănescu (1904 – 1952)

---

 

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București – d. 28 octombrie 1952, Aiud, Regiunea Cluj) a fost un filosof, sociolog, economist, politician, și deținut politic considerat „un geniu al culturii românești”.

Coleg de generație cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, și alții, a fost denumit „fără îndoială, creierul cel mai înzestrat al generației sale” de Eliade, iar Cioran mărturisește astfel: „cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată”.

Dimitrie Gusti „l-ar fi dorit succesor la catedră”, iar Constantin Noica, adânc influențat de Vulcănescu, îl considera un geniu care „n-avea măsură”.

Mircea Vulcănescu și-a dat sufletul în penitenciarul Aiud, jertfindu-se pentru colegii de temniță.

 

Viața înainte de arest

---

 

Copilăria

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia inspectorului financiar Mihail Vulcănescu și al Măriei, născută Tonescu.

A urmat cursurile secundare la liceul „Matei Basarab” din București (1914-1916) pentru ca, în timpul refugiului în Moldova, din primul Război Mondial, să-și continue pregătirea la liceul refugiaților de pe lângă Liceul Național (1916-1917) și la Gimnaziul „Ștefan cel Mare” din Iași.

După votarea Unirii Transilvaniei cu Regatul Român, la 1 decembrie 1918 și prezentarea actului Unirii la Regele Ferdinand, la 29 decembrie, Mircea Vulcănescu, la numai 15 ani, se număra printre oratorii care țineau discursuri de manifestare a bucuriei în București, la statuile lui Mihai Viteazul și Gheorghe Lazăr, din Piața Universității.

Tot în acest timp, a activat în formațiunile de cercetași la cenzura militară a Poștei centrale din București, telefonist la Spitalul Epitropiei „Sfântul Spiridon” din Iași și chiar șeful detașamentului de cercetași din cadrul Spitalului Brâncovenesc, mutat în locul Spitalului „Veniamin Costache” din Iași.

În vara lui 1918, tânărul Vulcănescu și-a dat capacitatea la gimnaziul din Tecuci, a urmat liceul real la Galați, apoi liceele „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” și „Mihai Viteazul” din București, unde, în toamna anului 1921, a susținut bacalaureatul.

Pe lângă pregătirea școlară, Vulcănescu a luat lecții de limba rusă, franceză și germană sau de Istoria filosofiei, a făcut încercări literare (traduceri, schițe, dramatizări, poeme) și a audiat cursurile profesorului Nicolae Iorga.

A fost chiar premiant, în două rânduri, al Societății „Tinerimea română”.

 

Facultatea și influențele spirituale

În toamna anului 1921, Mircea Vulcănescu se înscrie la două facultăți din București: Facultatea de Litere și Filosofie și la Facultatea de Drept.

În anul universitar 1923 – 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.

În 1925, avea să-și susțină licența în Drept și în Filozofie, la disciplina Sociologie, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gusti, cu tema „Individ și societate în sociologia contemporană”.

Pe durata studiilor universitare, Mircea Vulcănescu se apropie de cercurile studențimii naționaliste, evidențiindu-se printre întemeietorii și liderii spirituali ai Asociației Studenților Creștini Români, fiind totodată unul dintre colaboratorii activi ai Buletinului ASCR.

În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței.

A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul.

A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR.

Opțiunile sale erau influențate mai ales de profesorii care i-au dat, în mod deosebit, direcțiile pentru activitatea sa științifică ulterioară, și anume: Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan și Nae Ionescu.

De altfel, Vulcănescu participase la campaniile sociologice organizate de profesorul Gusti, pentru ca, din octombrie 1929, să-i devină chiar asistent la catedra de Sociologie, Etică și Politică.

În cercul de discipoli ai lui Nae Ionescu, Vulcănescu intră în contact cu Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran.

Alături de Eliade, Vulcănescu a rămas un permanent admirator al lui Nae Ionescu, care îl va influența mult în formarea sa spirituală.

Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate, iar în 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept.

 

Plecarea în Franța

În toamna lui 1925, Vulcănescu pleacă la Paris, pentru studii de doctorat în Științe economice și politice.

Aici, pentru a-și diminua greutățile materiale, lucrează în cadrul contenciosului societății franceze de asigurări „L’Abeille”.

Totodată, are preocupări de Teologie, frecventează cercurile ortodoxe din capitala franceză, unde a fost secretar al Federației franceze a Asociațiilor Creștine Studențești, pentru studenții străini.

A frecventat cercul lui Jacques Maritain, a conferențiat la Cercul interconfesional de studii religioase și la Cercul de studii religioase și sociale al studențimii române, alături de Nicolae Berdiaev sau Leon Zander.

Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile deoarece a trebuit să muncească.

„Țin minte că pe plicurile pe care i le trimitea îi scria “Doctor Mircea Eliade”. Tata n-a avut doctorat. A făcut studii de doctorat la Paris, la Sorbona, el era acolo cu prima soție, s-a născut sora mea cea mare, Vivi, și, deși și-a făcut teza, n-a mai susținut-o, pentru că a trebuit să lucreze.”

(Sandra de Hillerin)

 

Întoarcerea în România

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea.

A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rânduri.

În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântul, unde va scrie până la suspendarea din 1933 a ziarului.

În anul universitar 1929 – 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti.

Apoi, profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, până în 1935.

S-a despărțit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.

„Mircea era, se știe, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă – cum o spune și cuvântul – era religia ortodoxă. Dar la aceasta se adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noțiunea de religie, ortodoxism și românism era o corelație indestructibilă. Poporul român nu putea fi citit în afara acestei strânse corelații. Poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul și hotarele sale firești fără casa Bisericii Ortodoxe Române, cu ceea ce cuprindea ea, de la miturile ancestrale, precreștine, la Hristos, Apostoli, Sfinții martiri și înțelepții Bisericii.

Prin capacitatea sa sofianică, Mircea Vulcănescu realiza o desăvârșită armonie între credința în ordinea ideală și raționamentele sale asupra ordinii (sau dezordinii). «Fără religie și istoricitatea lui Iisus, lumea e un imens pustiu de sare și cenușă», a spus el într-o conferință””

(Ștefan J. Fay)

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu.

Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

 

Campaniile monografice cu Gusti

„Tata era cu gândul să împarți cu altul ceea ce știi, mai ales cu prietenii. Avea un adevărat cult al prieteniei și al sacrificiului în numele prieteniei. Asta s-a văzut și mai târziu, în închisoare.”

(Sandra de Hillerin)

Participând la monografiile sociologice cu D. Gusti, Vulcănescu se face imediat remarcat:

De la prima mea întâlnire cu dânsul, am avut sentimentul că mă aflu în fața unui gânditor cu totul excepțional, aparținând parcă unei alte clase decât cea a oamenilor obișnuiți, oricât de talentați ar fi fost.

Pentru a-și argumenta teza, Vulcănescu se ridica până la cele mai înalte nivele teoretice, de la Aristotel încoace, prin Toma de Aquino, Luther și toată mișcarea protestantă, inclusiv Max Weber, întreaga literatură privind sociologia religiei fiind trecută în revistă și analizată în discuții în care nu știai ce domină: erudiția? Sau bucuria virtuozităților exegetice? În această privință, Vulcănescu era extraordinar de fecund. Orice „teză”, odată formulată, era văzută de el în toate presupozițiile și consecințele sale logice, până la cele mai îndepărtate implicații.

Studiul Sociologia războiului, deși e fundamentată pe ideile lui Gusti, „clarificarea ei, expunerea ei logică și sistematica nu s-ar fi realizat fără de Vulcănescu. Există totuși și un aport personal al lui Vulcănescu, cel puțin așa cum rezultă din formulările adoptate de către el, de natură să dea întreg sistemului gustian o nuanță „fenomenologică”. Vulcănescu nu a redactat însă niciodată, pe seamă proprie, o expunere sistematică a concepției profesorului Gusti, mărginindu-se să formuleze, cu mai multă acuratețe logică, textele vechi”.

 

Criterion și „generația tânără”

În octombrie 1932, și-a început activitatea la Asociația de Arte, Litere și Filozofie „Criterion”, cu obiectivul declarat de a prezenta curentele ideologice ale vremii, într-o formă cât mai puțin părtinitoare.

Vulcănescu s-a angrenat și el în conferințele organizate de această asociație, susținând teme precum: „Lenin și leninismul”, „Filosofia lui Freud”, „Andre Gide – călăuză a vieții interioare”, „Istorismul prin resemnare, în spiritualitatea tinerei generații”.

Prin activitatea sa, a intrat în colegiul de redacție al revistei „Criterion”, alături de Ion Cantacuzino, Petru Comamescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Christian Tell.

„Generația aceea din 1927, al cărei „șef”- unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea și un vârf, mult mai retras și mult mai puțin productiv decât Eliade și acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu.”

(Mihai Șora)

În opinia lui Mircea Vulcănescu, în istoria modernă a României, s-au succedat mai multe generații:

1 – Generația premergătorilor: 1821;

2 – Generația pașoptistă: 1848-1880;

3 – Generația junimistă: 1880-1907;

4 – Generația socială: după 1907;

5 – „Generația de foc”, nume dat de faptul istoric principal la care a luat parte (Primul Război Mondial) alții i-au spus „generația Unirii”, compusă din Nae Ionescu, Goga, Blaga, Crainic, Șeicaru, Cezar Petrescu, Bucuța, Tudor Vianu, Victor Ion Popă, Ion Marin Sadoveanu, Ralea, Camil Petrescu etc. și definită prin conceptele „realism, autohtonism, ortodoxie, monarhism”.

Vulcănescu consideră că „generația tânără” este a șasea din istoria Românie, ea urmând imediat „generației de foc”.

Generația se anunță apolitică, autohtonistă, ortodoxă, antipașoptistă, antijunimistă.

Ea mizează pe experiență proprie (de unde numele pe care i l-a dat Mihail Ilovici, de „generația experențialistă”), pe trăire, pe aventura existențială, pe cultură/spiritualitate.

Mircea Vulcănescu amintește patru factori care au influențat ”tânăra generație”:

1 – Războiul;

2 – Influența a doi oameni: Vasile Pârvan și Nae Ionescu; influența lui Pârvan a înlocuit în această generație, influența lui Nicolae Iorga; iar influența lui Nae Ionescu, pe cea a lui Titu Maiorescu

3 – Influențele modei din afară;

4 – Asociațiile de tineri

„O generație este o grupare socială bio-psiho-istorică, în care predomină oameni de aceeași vârstă, care se manifestă simultan, spontan, cu conștiința solidarității lor de vârstă”

(Mircea Vulcănescu)

 

Viața de familie

„L-am adorat pe tata de când mă știu, de la cea mai fragedă vârstă. Am amintiri foarte vechi, dinainte de a se naște sora mea, Măriuca. Îmi aduc aminte chiar de ziua în care s-a născut ea, când tata m-a luat la Moși, ca să ne treacă vremea așteptării mai ușor. M-a suit în roata mare, unde mi-a fost tare frică, și apoi, ca să mă liniștesc, mi-a luat un ceainic de pământ care fluiera, o morișcă din hârtie colorată și alte nimicuri. Eram foarte fericită că eram cu el, pentru că mă simțeam apărată de orice rău.”

(Sandra de Hillerin)

Fiica cea mică a lui Mircea Vulcănescu, Măriuca Vulcănescu, își amintește cu dragoste copilăria alături de tătăl ei:

Îmi amintesc cu bucurie de familia mea, trăiam într-o armonie extraordinară! Era așa, o căldură, cu toate că tata avea foarte mult de lucru, dar își dădea seama că pentru noi, copiii, trebuie să fie foarte cu luare-aminte și să ne îndrume în joacă; și Duminica ne-o consacra, învățându-ne să ne jucăm frumos, să facem sport… și tot ce știa el, să știm și noi.

Educația ne-o dădea în primul rând prin exemplul lui, pentru că era un exemplu de corectitudine și cinste. Avea și foarte mult umor – când făceam pozne nu ne certa, ci râdea puțin de noi, ceea ce ne rușina grozav! Și nu numai cu noi era atât de bun, țin minte că-și dăduse și hainele unui sărac care trecea pe stradă, i-a dat paltonul lui. Lumea îl iubea foarte mult, pentru că era generos și cald, și-i înțelegea pe toți, indiferent de condiția lor socială. Și subalternii lui îl iubeau. Era cât se poate de înțelegător, avea multă căldură… Chiar și atunci când mă certa, era totuși mângâietor, ca să pot înțelege și să regret.

Un tată îți dă ideea despre cum este Dumnezeu – așa, în mic, este o miniatură a Creatorului. Și, cum tata era destul de mare, vă închipuiți cu cât mai mare era Creatorul pentru noi! Pentru noi, tata era reprezentantul lui Dumnezeu – cum e firmamentul, cum e cerul, ceva care ți-a dat viață și te hrănește spiritual…

 

Activitate politică și funcții publice

„– Tatăl dumneavoastră era un om foarte ocupat, a fost, de-a lungul timpului, subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, director al Datoriei Publice în cadrul aceluiași minister, director general al Vămilor, director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare, Președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, asistent la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti, era un om “al zilei”, ancorat pe deplin în realitatea social-istorică a acelui timp. Faptul că era atât de prezent în viața familiei pare un miracol…

– Ooh, chiar dacă era așa de ocupat, știa ca în timpul petrecut cu noi să umple locul, cum se spune. Nu pierdea vremea niciodată, folosea orice clipă pentru a ne mai învăța câte ceva. El nu-și lua vacanțe, dar vara ne ducea la mare, unde rămâneam cu mama. El venea sâmbăta și duminica să stea cu noi.”

(Sandra de Hillerin)

Între 1940-1941 ocupă poziții importante în administrația națională, iar din 27 ianuarie 1941 devine subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor Publice, unde rămâne până la 23 august 1944.

Onorat cu distincții și mari ordine naționale în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român, după 23 august 1944 devine, tot în Ministerul Finanțelor Publice, director al serviciului Datoriei Publice.

În același timp, Vulcănescu a ocupat funcții în aparatul de stat, la început ca referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe (din 3 mai 1929), unde a lucrat sub îndrumarea lui Virgil Madgearu, apoi ca director al Vămilor Statului, din 1935 până în 1937, când a fost demis pentru descoperirea unei contrabande cu băuturi și țigări, făcute de un fost ministru al Comunicațiilor.

La vremea aceea, Serviciile Secrete Române nu ezitau să noteze atmosfera creată în această situație, spunându-se că Vulcănescu este „un om excelent de manierat, de o corectitudine absolut exemplară și de o putere de muncă remarcabilă”.

Mai târziu, a fost numit director al Datoriei Publice, în cadrul aceluiași minister, până în 1940; din noiembrie 1940, a condus Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare, iar apoi a devenit președintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale.

În noul context politic intern, creat de marile puteri, Vulcănescu s-a înscris în rândul celor care au protestat împotriva răpirii Ardealului de Nord-vest, alături de alte personalități ale vremii, precum mitropoliții Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu sau omul politic Iuliu Maniu.

În acest sens, a ținut și o conferință la Radio România, cu tema: „Gânduri pentru jalea și nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe”, publicat în anul 1941, în revista „Dacia”.

După evenimentele din ianuarie 1941, la recomandarea lui Gheorghe Cretzianu, Mircea Vulcănescu ocupă postul de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, sub miniștrii: generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru D. Neagu și Gheron Netta.

După arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, și demiterea guvernului său, Vulcănescu revine pe postul de director la Datoria Publică, pe care îl deținuse în perioada carlistă, și unde avea să rămână până în august 1946.

 

Arestarea

„A fost arestat în 1946, când aveam 13 ani. Lucrurile erau deja mai dureroase atunci – începuse războiul, și tata încerca tot timpul să ne susțină moralul. Foarte mult se dăruia pe sine; de pildă, la începerea războiului, s-a lăsat dus pe front, în nordul Transilvaniei. După aceea a fost rechemat și făcut secretar de stat, fiind foarte apreciat ca om de o cinste deosebită și recunoscut ca o valoare.”

(Măriuca Vulcănescu, 2014)

În contextul judecării „criminalilor de război”, în martie 1945, Mircea Vulcănescu era citat de Tribunalul Poporului, pentru a fi epurat din aparatul de stat.

Aceasta se va întâmpla abia în august 1946, când autoritățile statului, pentru încă o dată, s-au folosit de experiența lui Vulcănescu, de data aceasta pentru a perfecta lucrările în vederea încheierii tratatului de pace de la Paris.

Prima dată a fost reținut în perioada 18 mai-28 mai 19467, pentru ca la 30 august 1946, Mircea Vulcănescu să fie arestat, în vederea trimiterii în justiție, pentru participare la guvernarea Antonescu și pentru „crime de război”, „de subjugare a economiei naționale Germaniei naziste, în interese de război”.

Gabriel Bălănescu, deținut la Aiud, își amintește momentul arestului:

Orator de mare forță, și-a a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați drept ”criminali de război”.

Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele doua războaie, fost subsecretar de Stat la Finanțe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru „aservirea economică a României, Reichului nazist”.

Am asistat la procesul lui. Băncile apărării, ca și pupitrele magistraților, erau pline de zeci de dosare prin care Mircea Vulcănescu a dovedit nu numai că economia României nu a fost deficitară în raporturile cu Reichul, ci dimpotrivă, prospera.

Germanii ne plăteau grânele și alte produse alimentare pe care le cumpărau de la noi, în aur. Mai mult, aveam o cantitate mare de aur – după câte-mi amintesc, două vagoane – pe care nemții ni le-au avansat, pentru livrările ulterioare de grâne.

Sala în care se judeca procesul lui Mircea Vulcănescu era ticsită de avocați, profesori, economiști, ziariști, (teroarea încă nu se organizase, era în anul 1946). Mircea Vulcănescu, prin dosarele de care dispunea, a dovedit cu o evidență indiscutabilă, corectitudinea germanilor în raporturile comerciale cu Statul român și, în consecință, priceperea și grija cu care condusese această economie, Mircea Vulcănescu.

Generalul Stoenescu, militar de carieră, a avut această mare calitate de a se fi înconjurat de colaboratori pricepuți și, printre aceștia, cel mai experimentat și cel mai priceput, era Mircea Vulcănescu.

Cu toată această evidență, cu toate actele doveditoare până la cel mai minor contract, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, ceea ce a echivalat cu o condamnare la moarte, știut fiind că Mircea Vulcănescu a murit la Aiud de tuberculoză pulmonară, fără să aibă nici o îngrijire medicală.

De asemenea, fiica cea mică a lui Vulcănescu redă amintirile arestului:

„Noi eram plecați din București, dar am aflat că au venit noaptea… Tata își pregătise valiza de mult; se aștepta să fie luat. Un moment-cheie a fost atunci când au coborât la mașină, pentru că tata uitase ceva în casă și s-a întors o clipă. Mama i-a zis apoi: „Dar nu puteai să ieși prin dos?!”. Dar nu: tata s-a scuzat, s-a dus, și-a luat lucrul înapoi – securiștii probabil că o sfecliseră în momentul ăla! – și totuși s-a întors la ei.

Eu nu l-am mai văzut de atunci. Doar sora mea l-a mai văzut la Aiud, pentru că s-a dus să-i ceară consimțământul să se mărite. În orice caz, el nu voia să vină mama – spunea că acolo e iadul, și nu voia ca ea să vină acolo. Eu n-am fost decât după ce murise și i-am căutat mormântul. M-am dus cu o valiză să-i iau rămășițele pământești… S-a dezvelit un mormânt, și eu cred că era tata, dar nu l-am luat atunci, am zis să nu-l deranjăm. Mai târziu dealul acela a fost tăiat, și tot pământul, cu tot ce era înăuntru, a fost trecut dincolo de linia ferată.”

(Măriuca Vulcănescu, 2014)

 

Familia lui Vulcănescu după arest

---

 

Fiica mijlocie, Sandra, își amintește vremurile de după arest:

Erau vremuri grele și erau mulți în aceeași situație ca noi, dar și solidaritatea era mare. Am avut prieteni care ne-au primit la ei când ne-au dat afară din casă. Înainte să ne scoată din casă, țin minte că zile în șir veneau dimineața și ne puneau să scoatem așternuturile pe bancă în curte, stăteam toată ziua lângă ele, iar seara ne lăsau să le băgăm înapoi în casă și să mai dormim o noapte. A fost teribil, au făcut tot ce se putea pentru a ne batjocori. Sora mea, Măriuca, a fost arestată doi ani, imediat ce a împlinit vârsta de optsprezece ani, pentru că era rudă cu un “criminal de război”, deși tata, prin intervențiile lui energice, i-a făcut pe nemți să plătească grâul luat din România în vremea războiului, cu 8 vagoane de aur, pe care, supremă ironie, l-au încărcat rușii și l-au dus din țară, exact în vreme ce tata era judecat.

Eu aș fi rămas în țară, n-aș fi plecat deloc. Dar bărbatul meu, care e născut în București, dar într-o familie franceză, începuse să fie persecutat la serviciu și a hotărât să plecăm. Sora mea mai mare, care era numai pe jumătate soră cu noi, după tata, plecase deja în 1944, scoasă din țară de unchiul ei, care a scăpat astfel cu viață. Celălalt unchi al ei, eroul Victor Rădulescu Pogoneanu, a murit în închisoare la Râmnicu Sărat. Vivi a plecat mai întâi în Elveția și a insistat mereu să plecăm și noi, și apoi a intervenit la francezi și ne-a scos și pe noi din țară, în 1969. Am plâns tot drumul, am plâns amarnic în tren. A fost groaznic. Am fost bolnavă după aceea ani de zile. Am avut o depresie teribilă și acuma plâng, uneori, când mă gândesc la plecarea aceea. Ideea că a rămas Măriuca acolo, ideea că au rămas toată țara, amintirile mele, tata. Eram foarte legată de Măriuca, mai mult decât de Vivi care, săraca, n-a prea avut parte de tata.

 

Aiud

---

 

„Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeași senină fermitate, credința și încrederea lui de totdeauna.”

(Mircea Eliade)

Deși închis, Vulcănescu era cunoscut pentru duhul său jertfelnic:

Se afla printre deținuți un om, pe nume Frățescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficiențe de circulație. Din cauza acesta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frățescu nu avea mănuși. Și nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea niște ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuși. Dar Mircea nu știa să tricoteze. Nu-i rămânea decât să învețe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului și să facă raționamentul invers, ca să înțeleagă cum împletea bunica lui! E ca și cum ai vrea să înveți cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le de-a-ndoaselea. Așa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca, învățându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce și-a confecționat andrelele sau, poate, o croșetă, nu știu; poate din așchii scoase din saltea?, din pervazul unei ferestre?, din căpătâie de sârmă, de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu știu cât. Dar astăzi știm, mărturisit de Frățescu, că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuși tricotate de el în închisoare.”

Încă din septembrie 1947, Mircea Vulcănescu contractase infiltratul pulmonar TBC. O dovedește conținutul filei 1 a dosarului: la 22 septembrie 1947 Direcțiunea Siguranței Statului înaintează Direcțiunii Generale a Penitenciarelor petiția nr. 29243/ 1947 prin care Margareta Vulcănescu din București (soție) solicită asistența medicală și un tratament special pentru soțul său Mircea Vulcănescu deținut la Penitenciarul Aiud.

 

Prelegerile din Aiud

Ioan Ianolide își amintește despre Vulcănescu astfel:

„În temniță vorbea și cuvântul lui era ascultat. Îi învăța să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai țării. Concepția sa era una profund creștină de pe poziții politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.”.

La Aiud, Ion Diaconescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu, de la care avem următoarea descriere:

Printre cei ce se dăruiau acestei munci de difuzare a cunoștințelor lor, mi s-a întipărit în minte și în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoștințe vaste într-o multitudine de domenii și le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale și anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.

[…] El, ca un adevărat dascăl de școală veche, se preocupa mult și de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță; chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților, vizând atât raporturile cu administrația, cât și raporturile dintre noi.

 

Întâlnirea cu Gabriel Bălănescu

Gabriel Bălănescu își amintește întâlnirea sa cu Vulcănescu în Aiud în 1949[15]:

Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare.

Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut sdrentaros, care freca cu terebentina scândurile.

Mi-au atras atenția ochii lui mari, sticloși și îndrasneala cu care ne privea, știut fiind ca deținuții politici, atunci când se întâlneau cu un alt deținut, sau grup de deținuți, era obligat sa privească în pământ.

Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu.

 

Întâlnirea cu Nistor Man

Nistor Man își amintește întâlnirea sa cu Vulcănescu la Aiud[19]:

În camera disciplinarilor politici am stat cam două săptămâni cu Mircea Vulcănescu. Am dormit alături de el. L-au adus în cameră bătut, împreună cu doi legionari, Vojen și Constant, bătuți și ei zdravăn. Un coleg de cameră l-a recunoscut și mi-a spus: „Ăsta e Mircea Vulcănescu. E profesor universitar. Are un cap uite-atâta!” Și și-a deschis brațele ca să-mi arate cât de mare e inteligența acestuia. Deși eram înghesuiți foc, i-am făcut loc între noi. „Poate fur ceva de la dânsul, poate învăț ceva, poate capăt niște informații, că ăsta-i om tobă de carte” – mi-am spus în gând în timp ce îl invitam să stea lângă mine.

Am încercat să-l iscodesc dar n-am reușit să aflu de la el decât foarte puține lucruri. Mi-au spus și ceilalți: „Măi, vezi cât e de slăbit, de bătut, nu-l mai întreba, nu-l mai chinui și tu!”. Vorbea foarte puțin – numai cu mine și cu vecinul meu. Îi puneau și alții întrebări, dar răspundea foarte simplu, aproape monosilabic, neangajându-se în discuții. Slăbise foarte mult. Nu putea mânca. Îmi dădea mâncarea mie, dar nici eu nu puteam s-o mănânc de supărare că el nu putea mânca. Și totuși am învățat de la el ceva esențial: faptul că adevăratul intelectual nu face compromisuri și se sacrifică pentru ideile din care se hrănește și în care crede, mărturisind pentru aceste idei chiar prin sacrificiul său. Și moare liniștit. Pentru că adevăratul intelectual se împacă cu veșnicia, trăiește veșnicia și acționează din perspectiva ei înainte de a intra în veșnicie. Asta este atitudinea intelectualului pe care am învățat-o de la Mircea Vulcănescu și pe care mi-am însușit-o. În priviri, în gesturi, în puținele discuții pe care le avea cu mine – era prea obosit ca să-mi stea la dispoziție – respira eternitate, insistând asupra faptului că „numai Dumnezeu face dreptatea. Noi n-avem voie să ne facem singuri dreptate”.

 

Relatarea lui Nicolae Crăcea

Nicolae Crăcea relatează de asemenea:

Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil… Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația.

 

Jilava

---

 

Mutarea temporară la Jilava

În anul 1952, Mircea Vulcănescu a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea de la Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion).

„Din ultimul lot sosit, tot oameni unul și unul, cea mai deosebită figură era Mircea Vulcănescu, remarcabil nu numai prin statură și prestanță, nu numai prin excepționala erudiție, ci și, doar prin simpla prezență. După noaptea petrecută în luna decembrie, dezbrăcat, într-o cameră cu apă pe jos, fără un loc unde să te sprijini măcar, împreună cu alți câțiva la fel de dezbrăcați, suferinzi și timorați era bolnav, avea febră. Toate, foamea, frigul, bătaia îndurată, oboseala extremă nu reușiseră să șteargă de pe chipul lui expresia de bunăvoință, de concesivă înțelegere.”

(Constantin Iorgulescu)

În acea vreme, regimul deținuților de la Jilava devenise un coșmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei (bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuire cât mai mare a deținuților în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întunerec și umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete și îngrijire medicală inexistentă).

„N-am încetat niciodată să cred că sistemul comunist se va prăbuși, după cum ne spunea Mircea Vulcănescu la Jilava: ”Eu n-am să mai trăiesc, dar voi o să apucați să trăiți clipa eliberării țării noastre, clipa prăbușirii comunismului”.”

(Nistor Man)

 

Prelegeri filosofice la Jilava

„Întreținând o febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiștilor. Din cauza unor prelegeri ținute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alți „bandiți”. Ținuți flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea și moartea. Mircea Vulcănescu s-a așezat jos, ca să poată sta alții pe el și le-a zis: „Eu voi muri. Salvați-vă voi.”

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

A fost un om cu caracter de diamant.”

(Ioan Ianolide.)

Constantin Iorgulescu își amintește:

Domnului Vulcănescu îi mersese vestea prin pușcării că este o adevărată enciclopedie. În primele zile, văzându-l suferind și fizic, din cauză că fusese lovit la spate de nu putea sta comod decât pe burtă, dar era și traumatizat moral pentru că îl bătuseră cu parul, ca pe hoții de cai. Cei din cameră l-au menajat, s-au abținut să-i pună, în mod direct întrebări. Dar el a simțit asta și cu bonomia-i caracteristică a început să intervină în discuțiile ce se purtau, făcând adesea largi expuneri, vorbind despre filozofie, științe sau literatură, ascultat fiind de toată camera.

Cu toate că era obositor în situația în care se afla, Mircea Vulcănescu nu pregeta să vorbească, ore în șir, pentru a expune pe larg o problemă, fie răspunzând unei întrebări, fie încercând să completeze explicațiile de altcineva date. Timi Râmboiu, student în anul doi la matematică, a încercat să explice, celor mai tineri cum funcționează un calculator electronic. Atunci Mircea Vulcănescu a intervenit și, începând cu Pascal, care a făcut o mașină de socotit ca să-l ajute pe tatăl său, contabil de meserie, inventând principiul însumării cu ajutorul rotițelor cu un număr de dinți, principiu îmbunătățit de Leibniz și, ulterior, de Babbage, cel care realizează prima mașină ce funcționează pe bază de program, a explicat totul amănunțit. În cerc mai restrâns într-o seară, până la stingere, pornind de la o observație a lui Titi Stoica precum că, împreună cu Mircea Eliade audiau cursurile lui Nae Ionescu, a vorbit despre discuțiile ce le-a purtat cu Eliade după întoarcerea acestuia din India, despre îmbogățirea spiritului prin dialog. Tinerii se forțau, evitau pe cât posibil să-l provoace la vorbă, ba chiar îi împiedicau pe alții să-l solicite, încercând să facă un fel de cordon de pază în jurul lui, mai ales în orele de dimineață când putea să se odihnească. După-masa, rezemat de un stâlp al priciului de jos unde stătea, cu spatele la ușă, respectiv la vizetă, povestea, răspundea la întrebări. Era evident că asta îl bucură, nu pentru că poate să vorbească, nu pentru că este ascultat cu atenție, ci pentru că poate să ofere ceva, altora din ale sale, unor tineri dornici, avizi de cultură și apți totodată.

 

Jertfa de la Jilava

Fiica mijlocie a lui Mircea Vulcănescu, Sandra de Hillerin, povestește despre bine-știuta jertfă a lui Vulcănescu ce a dus la moartea sa la Aiud:

Într-una din zile, M[ircea] V[ulcănescu] a fost scos din celulă împreună cu alți șase deținuți. Au fost duși în curte, unde, punându-li-se niște pături în cap, au fost puși să alerge în cerc, în timp ce patru torționari îi băteau sălbatic cu ciomege și bastoane de cauciuc.

Tatii i-au rupt o coastă, care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcați la piele și aruncați de-a valma în celula nr. 16, zisă «Neagra», o încăpere din beci, cumplit de rece și cu dușumeaua udă. Au fost ținuți acolo timp de 26 de ore, nemâncați și neputându-se sprijini decât de pereții uzi.

Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colț într-altul și fricționându-și spinările unul altuia, până ce, răpuși de oboseală, au trebuit să se întindă pe jos. Atunci Tata le-a spus:

«Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm peste trupurile noastre!». Așa au și făcut. Ceilalți, prin minune, au scăpat cu viață.

Dar Tata, care avea coasta ruptă și pleura străpunsă, lipit, cum era, de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Această relatare o consider cea adevărată, întrucât mi-a fost povestită mie de Ionel Mociorniță și este aidoma cu ceea ce i-a povestit Mamei Puiu Teodorescu, amândoi făcând parte dintre cei 7 deținuți torturați atunci, împreună cu Tata.

Camiluș Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulți ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc, pe un laborant tuberculos, ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că el este «tânărul» pe care Tata, împreună cu ceilalți cinci deținuți, îl luaseră în brațe, spre a-l salva de la moarte.

Fiica cea mică a lui Vulcănescu adaugă:

„– Cum ați privit gestul tatălui dumneavoastră de a salva viața acelui tânăr cu prețul vieții sale?

– Semăna cu felul lui de-a fi. Era firesc în felul lui de-a fi, pentru că și până atunci își dădea mâncarea colegilor lui de detenție. De aceea a și slăbit foarte tare în închisoare.”

(Măriuca Vulcănescu)

 

Adormirea

---

Vulcănescu a fost transferat încă o dată în Aiud, unde își va da sufletul.

„Mircea Vulcănescu aflase de la alți deținuți ca cei cu caverna la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conștiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomenești sa nu doarmă – ceea ce îi slăbea mult rezistenta.

Îngrijirea medicala îi era redusa la câteva aspirine pe zi și nici acestea în fiecare zi. Cu toate ca fusese internat în ultima faza a bolii în infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicație specifica.

Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.

— Și-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: „Spuneți-i Aninii sa ma ierte!” (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soție.)

Asasinarea lui Mircea Vulcănescu și a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.”

(Gabriel Bălănescu)

 

Afirmații după adormire

---

 

„– Erați în închisoare când ați aflat că a murit tatăl dumneavoastră?

– Da, dar nu cred că am aflat atunci, eu fiind în lagăr – însă l-am visat că-mi făcea semn cu degetul, așa, cum faci unui copil ca să fie cuminte. Ca și cum mi-ar fi zis: „Să ai grijă!”. Aveam 18 ani pe atunci.”

(Măriuca Vulcănescu)

 

Ion Antohe

Ion Antohe își amintește momentul adormirii lui Vulcănescu:

Când a murit Mircea Vulcănescu, fruntaș al generației lui, s-a vorbit și s-a comentat cu indignare cazul lui. Cu câteva sulfamide ar fi putut fi salvat, și tot așa a fost și cazul doctorului Balaban de la Constanța. În perioada aceea am avut ocazia să stau de vorbă cu o serie de exponenți din generația lui Mircea Vulcănescu: Dumitru Iordan, Nicu Iunian, Corneliu Velțianu, Petre Țuțea ș.a. Cu primii trei am stat chiar în aceeași celulă; cu ceilalți ne întâlneam la aer, în curtea de la secția a III-a. Zile în șir, când se întâlneau, se întrebau unul pe altul: Ai auzit? A murit Mircea Vulcănescu. Care nu auziseră, voiau să știe cât mai multe amănunte despre el, despre felul cum a murit; aproape toți încheiau cu invariabila frază: „Mircea a fost cel mai bun din generația noastră” sau „Am pierdut pe cel mai bun dintre noi”.

 

Mircea Eliade

„Cine dintre noi l-a putut urmări pe toate tărâmurile cunoașterii străbătute de el? Cine stăpânește ca el controversa și analogia? Cine își poate măsura cu el talentul de a organiza datele celei mai vaste probleme într-o singură pagină, de a surprinde semnificații esențiale în câteva rânduri și de a nu aluneca totuși niciodată în diletantism și improvizație? Despre acest Mircea Vulcănescu se va scrie mai târziu, când se vor întocmi adevăratele socoteli.”

(Mircea Eliade, 1935)

Mircea Eliade își amintește:

Nu știai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligența lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-și trăia credința și iscusința cu care și-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Și nici altul care să-l întreacă în modestie.

Ca și Nae Ionescu, profesorul și învățătorul lui, Mircea Vulcănescu credea în Viață și privea cu interes și simpatie orice nouă creației a Vieții, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizația statală care poartă numele de România, cultura românească, atât populară cât și savantă, cu tot ce cuprindea și implica ea – toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii.

În această credință se află izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcănescu: credința în indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vieții etnice și culturale românești. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profeții sau purtătorii de cuvânt ai politicii și culturii românești. Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori, între 1936- și 1940: că el nu crede în dispariția neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, „pentru că (și acum îi citez propriile lui cuvinte) eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români!”

Bursa cu care Mircea Eliade s-a dus în India în călătoria descrisă în cartea sa Maitreyi a fost de fapt câștigată de Mircea Vulcănescu dar dăruită lui Eliade deoarece Vulcănescu trebuia să aibă grijă de familia sa.

 

Emil Cioran

Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuși adevărul, întrucât cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toți, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit și în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanțe sau Teologie, din el emanau o putere și o lumină ale căror definire nu-mi aparține. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.

 

Decorații

---

 

Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Ofițer (7 noiembrie 1941)

 

Bustul lui Mircea Vulcănescu

---

 

Academicienii Răzvan Theodorescu și Bogdan Simionescu au protestat în 2022 împotriva demolării bustului lui Mircea Vulcănescu din Sectorul 4 din București (ro.wikipedia.org).

 

Principalele publicații ale lui Vulcănescu

---

 

Antume

- Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)

- În ceasul al 11-lea (1932)

- Cele două Românii (1932)

- Gospodăria țărănească și cooperația (1933)

- & als, D. Gusti și școala sociologică de la București, București, Institutul Social Român, 1937;

- Războiul pentru întregirea neamului (1938)

- Înfățișarea socială a două județe (1938)

- Dimensiunea românească a existenței (1943)

 

Postume

- 1992 – Ultimul cuvânt, Ediție îngrijită de Marin Diaconu, Editura Humanitas, București

- 1996 – Către ființa spiritualității românești, Editura Eminescu, București;

- 2004 – Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie, Editura Marin Diaconu, Editura Humanitas, București;

- 2005 – Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Editura Marin Diaconu, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București.

 

Citate

---

 

- Eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români!

- Să nu ne răzbunați!