Articole

Intervenția militară a Republicii Moldova în Transnistria (2 martie 1992)

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

foto si articol preluate de www.istoria.md

 

La 2 martie 1992, după ce Republica Moldova a primit statul de membru al ONU, Președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva elementeleor criminale de pe malul stîng al Nistrului. Ulterior ziua de 2 martie este consemnată drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în cadrul Războiului de pe Nistru (1990-1992) pentru apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Răboiul de la Nistru, provocat și susținut pe toate căile de Rusia nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Războiul Transnistrian începe în realitate la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, cînd au murit primii polițiști și cetățeni din Dubăsari. În acea zi, forțele nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tînărului stat Republica Moldova.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com

După referendumul din 12 august 1990 privind crearea așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene (R.M.N.), a fost planificată o operație de eliminare din Dubăsari a autorităților legale. La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraș, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai săi) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Puciul eşuat din august 1991 de la Moscova a fost un prilej ratat de lichidare a separatismului. „Profitînd de moment, organele noastre de securitate, se poate spune într-o singură noapte, au pus mîna pe majoritatea ideologilor separatismului din stînga Nistrului”, printre arestaţi aflîndu-se „preşedintele” separatist Igor Smirnov (1). Populaţia moldovenească din oraşul Dubăsari a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta susţinerea faţă de autorităţile legitime (pînă atunci doar separatiştii organizau mitinguri în oraş).

Moscova a trimis un mediator care a convins autorităţile chişinăuene să elibereze liderii separatişti.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com.png

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com.png

În Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orăşenesc susţinea separatismul, iar consiliul raional susţinea autorităţile de la Chişinău. Separatiştii îşi organizaseră formaţiuni paramilitare de gardişti, cazaci (veniţi din Rusia) şi miliţie, iar autorităţile legitime erau reprezentate de poliţie. În ianuarie 1992, consiliul orăşenesc adoptă o hotărîre prin care devin proprietatea oraşului toate „încăperile executivului raional, bunurile materiale, tehnica, a considera imposibilă existenţa pe mai departe a fostelor structuri raionale pe teritoriul oraşului şi a părţii de pe malul stîng a raionului Dubăsari” (1). O delegaţie de locuitori din Dubăsari pleacă la Moscova pentru a protesta acolo faţă de samavolniciile regimului separatist, susţinut de Kremlin. Boris Elţîn refuză să le acorde audienţă, dar se organizează conferinţe de presă în care sînt prezentate fărădelegile separatiştilor.

În 2 martie 1992 poliţiştii din Dubăsari, lipsiţi de sprijinul Chişinăului şi cu armament insuficient în dotare (doar cîteva pistoale), acceptă să predea sediul în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece, totuși vor fi arestați și duși la Tiraspol. Chișinăul nu a reacționat.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Dacă conducerea de la Chişinău era pasivă, nu la fel au rămas sătenii din zonă. Localnicii din Cocieri s-au adunat în faţa primăriei, apoi au trimis un grup de voluntari peste Nistrul îngheţat, la Holercani, pentru a cere arme. Cu sprijinul unui ostaş moldovean care-şi satisfăcea stagiul militar în acea unitate, care a aranjat ca în momentul atacării unităţii toţi ostaşii să fie pe platou, un grup de vreo 30 de voluntari înarmaţi cu un singur pistol şi o grenadă au pătruns în unitate şi au izbutit să sustragă armament. După ce s-au dezmeticit, ofiţerii au opus rezistenţă, dar soldaţii au acceptat propunerea voluntarilor de a părăsi unitatea.

La a 3-a delegaţie trimisă peste Nistru, A. Gămurari (comandantul trupelor cu destinaţie specială,) a hotărît să-şi implice oamenii din subordine în lupte şi a trecut cu aceştia peste gheaţa Nistrului. În acea zi la Cocieri au fost ucişi trei moldoveni, dar rezultatul a fost că unitatea militară a încetat să existe, ofiţerii şi familiile lor fiind evacuate din sat. Azi Cocieri este unul din cele cîteva sate din Transnistria unde guvernul de la Chişinău şi-a păstrat controlul.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat basarabia.discutfree.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat basarabia.discutfree.com

După ce preşedintele Moldovei Mircea Snegur, a anunţat că introduce în stînga Nistrului starea excepţională pentru restabilirea ordinii constituţionale, „oamenii, obosiţi de atîta aşteptare, au început să se adune entuziasmaţi în incinta şcolii profesionale de cusătorese situată între Corjova şi Cocieri. Veneau mai ales locuitori din stînga Nistrului, formînd plutoane, companii, de fapt se intenţiona crearea unui batalion” (1). Conducerea Republicii Moldova nu avea însă un plan clar ce să facă cu aceşti voluntari. Se primeau ordine de tipul „întărim poziţiile, băieţi. Pleacă cinci oameni la o armă” (1).

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cînd satul Coşniţa a fost ocupat de cazaci, oamenii au trecut Nistrul cu luntrea pentru a cere ajutor. Ministrul de interne Constantin Antoci i-a întrebat: „Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?” (1). Înjurîndu-l pe ministru au izbutit să-l convingă să le dea două lăzi cu arme. Azi, Coşniţa şi satele apropiate constituie cea de-a doua zonă din Transnistria în care Chişinăul şi-a păstrat controlul.

Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autorităților oficiale a Republicii Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forța armată, constituită din: garda republicană, de 8 000 luptători, subordonată “direcției de apărare” a Transnistriei; miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5 000 luptători, se subordona “directiei de interne” a R.M.N.; detașamentele teritoriale de salvare – 4 000 oameni, aflați la dispoziția executivelor locale; regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK); cazacii, în numar de 3 000 – 4 000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiștilor și subordonați direct conducerii “republicii nistrene”. Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă – cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusa sau de la unitățile OMON din Transnistria. De partea separatiștilor s-a situat fățis Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6 500 persoane, și constituită din: o divizie motorizată, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un regiment de rachete, o escadrilă de elicoptere.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În comparație, tînăra Republică Moldova care încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de cîteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul conflictului, fortele armate. Este de remarcat și participarea voluntarilor moldoveni în conflict.

În cadrul Războiului Transnistrian au murit circa 700 (militari și civili) de partea autorităților oficiale a Republicii Moldova și circa 1300 (transnistrieni, soldați ruși și cazaci) de partea separatiștilor, iar Republica Moldovenească Nistreană pînă astăzi nu este controlată de autoritățile oficiale de la Chișinău.

Trebuie menționat că începînd cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti și dați uitării.

(1) Vlad Grecu, „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2005

 

articol preluat de pe www.istoria.md

Masacrul de la Pădurea Olănești (23 februarie 1932)

Grup de refugiați din Transnistria, adăpostiți în căminele din Chișinău

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

motto
“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!” 
Toma Jalbă, reprezentant al românilor transnistreni la Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie 1917

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Masacrul de la Pădurea Olănești (cunoscut și ca Masacrul de pe Nistru) a avut loc la 23 februarie 1932, unde aproximativ 40 de români transnistreni au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.

 

Context

Un genocid antiromânesc foarte puțin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, contra românilor de la est de Nistru. Despre dimensiunea crimelor există doar informații fragmentare și incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru. Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă.

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Refugiat român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului. Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Refugiat român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului. Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La început, refugiaţii erau în mare parte intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, și mai ales de la declanșarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România.

Autoritățile sovietice, pentru a opri această fugă generalizată, detașează în Republica Autonomă Moldovenească Sovietică agenți GPU și trupe speciale pentru a zăvorî frontiera.Detașamentele de grăniceri sunt întărite în așa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii sovietici folosind mitralierele pentru a-i opri. Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii.

Datorită acestor treceri și faptului că refugiații nu aveau nimic și nici posibilități de întreținere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaților moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donațiile pentru refugiați și se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulți și se ocupă cu școlarizarea copiilor refugiați.Între timp, numărul refugiaților se mărea din ce în ce mai mult, dar și ale victimelor, iar poveștile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, amenințările deportărilor și comportamentul bestial al autorităților i-a făcut să riște ce le-a mai rămas, viața, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990 - foto preluat de pe istoria.md

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe istoria.md

Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

 

Desfășurarea masacrului

Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs pe 23 februarie 1932.  la ora douăsprezece noaptea, în dreptul localității Olănești, de pe țărmul sovietic al Nistrului unde era o pădure, se aude o canonadă de mitraliere și zgomote de grenadă. Bombardamentul durează circa 20 minute, după care se oprește de tot.  La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe.

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului. Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului. Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Urmări

Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă.

Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică.

Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.

Dar masacrul de la Pădurea Olănești va fi complet uitat din cauza atrocităților comise românilor de către sovietici după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor și bucovinenilor, mult mai apropiată și mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org

Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi (12 februarie 1814)

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori. Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 - foto preluat de pe www.istoria.md

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.”

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.”

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.”

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.”

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.”

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.”

Şi cu aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea: „Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.”

Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod: Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.”

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.”

În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg. Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.”

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie (www.istoria.md)

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cetatea Hotin

Cetatea Hotin

foto: ro.wikipedia.org; ro.wikipedia.org
articole: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Cetatea Hotin este o cetate localizată pe malul abrupt al Nistrului în orașul Hotin din regiunea Cernăuți. Ea se află situată la marginea de nord a orașului, pe o colină naturală aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri. Construcția actualei fortărețe a început în anul 1325, suferind îmbunătățiri majore în jurul anilor 1380 și 1460. Fortăreața este o importantă atracție turistică a Ucrainei. În anul 2007, cetatea a fost declarată de statul ucrainean ca fiind una dintre cele șapte minuni ale Ucrainei. Este de asemenea o rezervație arhitecturală națională ucraineană din anul 2000.

 

Istoric

Cetatea Hotin a Moldovei

Cetatea Hotin, cetate localizată pe malul abrupt al râului Nistru în orașul Hotin din regiunea Cernăuți (în vestul Ucrainei) - foto: romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com

Cetatea Hotin – foto: romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com

Cercetătorii ucraineni au identificat existența pe acest loc a unui fort militar, înălțat de slavii vestici în secolul al XI-lea pentru a se apăra de numeroșii dușmani. În apropiere de cetate au fost descoperite urmele unei așezări, cu urme de ziduri din secolele al IX-lea și al X-lea, iar la o adâncime de 1,2–1,4 metri urme de ziduri din secolele al VII‑lea și al VIII-lea.

În secolul al XI-lea, cneazul kievean Vladimir I (978–1015) a pus bazele unui sistem de fortificații din lemn și pământ) la frontierele de vest și sud ale statului său, pentru a proteja Rusia kieveană de invazia mongolilor. Aici s-a realizat o fortificație de lemn, pentru a apăra frontiera de sud-vest a Rusiei kievene, după ce aceasta ocupase teritoriile respective. Zona Hotinului a căpătat o importanță dominantă pentru partea de sud‑vest a Principatului Halici-Volînia (stat apărut după destrămarea statului kievean, datorită luptelor pentru succesiune), aflându-se pe traseul unor importante drumuri comerciale, care legau Scandinavia și Kievul cu Podolia și cu coloniile genoveze și grecești de la Marea Neagră. Rolul fortificațiilor de peste râul Nistru era de a apăra acest teritoriu de invaziile popoarelor migratoare și de raidurile nomazilor din stepe.

Fortificația a fost construită pe un teren stâncos, aflat pe un vârf care străjuiește curgerea Nistrului și valea înconjurătoare. Mai întâi era o fortificație de lemn, dar în decursul timpului ea a fost extinsă și reconstruită de multe ori, fiind dărâmată de diferiți cuceritori și ulterior refăcută.

La sfârșitul secolului al XI-lea, fortăreața aparținea Principatului Terebovlia, care în jurul anului 1140 era vasal Cnezatului de Halici și în anul 1199, cnezatului Halîci-Volînia.

 

Reconstrucție și fortificare

Vedere panoramică a zidurilor cetăţii – foto: ro.wikipedia.org

În perioada 1250-1264, cneazul Daniel al Galiției (1201-1264) și fiul său Lev, cu toate că erau forțați să fie supuși ai Hoardei de Aur, au realizat lucrări de întărire a cetăților de pe cuprinsul statului său. Ei au înlocuit fortificațiile din bârne cu un zid de piatră cu o grosime de o jumătate de metru (care pornea din locul unde este acum Turnul de Nord și continua spre sud, unde era reședința comandantului) și au săpat un șanț cu adâncimea de 6 metri în jurul cetății. În partea de nord a cetății, au fost adăugate noi construcții cu rol de apărare. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cetatea a fost reconstruită de voievodul din Onut, cu ajutorul negustorilor genovezi de la Marea Neagră.

După unele surse, prima fortăreață a fost construită în anul 1325 de către voievozii moldoveni din Onut, vasali meridionali ai Cnezatului de Halîci-Volînia.

La începutul secolului al XIV-lea, cetatea a fost controlată se pare de către poloni sau maghiari, acest lucru decurgând din ipoteza formulată încă de cronicarul Dlugosz, conform căreia cetatea ar fi fost construită de Cazimir cel Mare al Poloniei (1333-1370).

În jurul anului 1340, cetatea a fost ocupată de voievodul moldovean Dragoș, vasal al Regatului Ungariei. După anul 1375, cetatea a devenit parte a Moldovei.

După altă sursă, fortificațiile actuale au fost construite după anul 1400 de către domnitorul moldovean, Alexandru cel Bun (1400-1432), cu ajutorul unor meșteri trimiși de cneazul Vytautas cel Mare (Witold) (1401-1430) al Lituaniei, cumnatul său, pe structura cetății anterioare, prin acoperirea acesteia cu pământ. Într-un document din 6 octombrie 1408 dat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov, Hotinul era menționat ca punct vamal astfel: „Iar cine va duce cai sau iepe la Camenița va da… la Hotin ce ar fi avut să dea la Cernăuți… de fiecare cal… câte doi groși”.

După moartea lui Alexandru cel Bun, ca urmare a războaielor dintre urmașii domnitorului moldovean, Hotinul a fost ocupat de către Polonia în anul 1436, domnitorul Iliaș al Moldovei (1432-1433; 1435-1443) fiind cel care a cedat cetatea polonezilor în schimbul unui ajutor din partea acestora. În anul 1455, domnitorul Petru Aron revenit pe tronul Moldovei pentru a doua oară, recâștigă cetatea, dar este nevoit să cedeze Târgul Siretului și alte localități. După o perioadă, găsim cetatea din nou în mâinile polonezilor.

Prin pacea de la 4 aprilie 1459, domnitorul moldovean Ștefan cel Mare a redobândit Cetatea Hotinului de la polonezi, după un asediu care a durat doi ani. În anul 1476, garnizoana moldovenească din cetate a rezistat cu succes asediului armatei turcești a sultanului Mehmed al II-lea.

Ștefan cel Mare a dispus extinderea considerabilă a zidurilor cetății. Au fost construite ziduri de 5-6 metri lățime și 40 metri înălțime, fiind adăugate trei turnuri și amenajată o curte interioară cu dimensiuni de 10 metri. Curtea interioară a fost împărțită în curtea voievodală și curtea oștenilor. Au fost construite și barăci pentru oșteni, scoase la iveală de săpăturile arheologice din secolul trecut. Fortăreața, consolidată de Ștefan în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea, a devenit una dintre cetățile de apărare a frontierei nordice a Moldovei medievale. În secolele al XIV-lea – al XVI-lea, Hotinul a servit ca reședință a domnitorilor Moldovei, fiind administrat de pârcălabi moldoveni. Sub Ștefan cel Mare, pârcălabul cetății a fost un unchiu al voievodului, pe nume Vlaicu.

Ca urmare a poziției sale favorabile în calea unor drumuri comerciale și profitând de puternica sa cetate, Hotinul a devenit un centru meșteșugăresc și de comerț, contribuind la dezvoltarea culturală și economică a târgului. Aici avea loc unul din cele mai mari iarmarocuri din Pricipatul Moldovei, la care veneau negustori din diverse țări aflate în vestul și estul Europei. Iarmarocul de la Hotin contribuia anul cu circa 10.000 monede din aur la Visteria Moldovei.

În vara anului 1538, cetatea a fost capturată de către armatele Uniunii Polono-Lituaniene aflate sub conducerea Marelui Hatman Jan Tarnowski, după un asediu. Trupele poloneze au distrus trei turnuri și o parte din zidul de vest, aruncându-le în aer. Turnurile și zidul distruse au fost reconstruite între anii 1540-1544 de domnitorul moldovean Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546). Punct strategic de prim ordin, cetatea a servit deseori de adăpost boierilor răsculați și domnitorilor răsturnați din scaun.

Odată cu decăderea Principatului Moldovei, atât orașul, cât și cetatea au trecut sub protecția turcilor, dar localnicii s-au răsculat de mai multe ori împotriva opresorilor. Sosit pe tron cu ajutor polonez în anul 1561, Ioan Iacob Heraclid i-a recompensat pe sprijinitori (Albert Laski) cedându-le Cetatea Hotinului prietenului.

În anul 1563, legendarul Dmitro Vîșnevețki (Baida) cu 500 cazaci zaporojeni (de pe Nistru) a ocupat cetatea și a început negocierile cu pârcălabul moldovean privind o acțiune comună împotriva turcilor. O parte dintre boierii moldoveni au trădat, oastea cazacilor fiind învinsă, iar Dmitro Vișnievețki a fost dus și ucis la Constantinopol. Revenit pentru a doua oară pe tronul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) a redobândit cetatea, apelând la ajutorul turcilor. În cetate funcționa pe atunci un punct vamal, pe aici trecând boi, piei de cornute, porci, vase cu vin spre a fi valorificate în străinătate.

Noul domnitor, Bogdan Lăpușneanu (1568-1572), obișnuia să stea mai mult la Hotin, el reușind să stăpânească cetatea cu ajutor polonez chiar și după mazilirea sa la începutul lui ianuarie 1572. La data de 15 aprilie 1572, Bogdan Lăpușneanu emite un act în Cetatea Hotinului, în care se autointitula domn al Moldovei și încredința cetatea unei garnizoane poloneze comandată de Martin Dobrosolovski, pentru o perioadă de trei luni, la expirarea căreia acesta era liber să predea cetatea moldovenilor. Plecat pe la curțile regale ale Europei în speranța că va fi sprijinit pentru a-și redobândi coroana, fostul domnitor promite să ofere Suceava, Hotinul și Soroca pentru a fi sprijinit în acest demers. După trei luni, în iulie 1572, Dobrosolovski primește proruncă de la Dieta Poloneză să predea cetatea moldovenilor, pentru ca Polonia să aibă liniște la hotare în perioada alegerii noului rege, de după moartea regelui Sigismund al II-lea.

În perioada domniei lui Ioan Vodă (1572-1574), cetatea este cârmuită de Cozma Murgul și Ioan Caraghiuzel, apoi, în timpul războiului cu turcii din vara anului 1574, de Lupe Huru, socrul domnului. În cetate erau adăpostite Marica, fiica lui Huru și soția lui Ion vodă, împreună cu câteva familii de boieri și averile lor.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Moldova devenise un principat tributar Imperiului Otoman. În acea perioadă, Imperiul Otoman a extins fortăreața.

Fortificaţii otomane din secolul al XVIII-lea – foto: ro.wikipedia.org

 

Sub ocupația mai multor state

După înfrângerea sa în Bătălia de la Bacău din mai 1600 de către domnitorul muntean Mihai Viteazul, care a realizat astfel Unirea țărilor române, fostul voievod Ieremia Movilă s-a refugiat în Cetatea Hotinului, împreună cu familia sa (fostul domnitor Simion Movilă, tatăl lui Petru Movilă), cu un grup de boieri credincioși și cu fostul voievod transilvănean, Sigismund Bathory, beneficind de protecția polonezilor. Ei au purtat o luptă împotriva forțelor armate ale Moldovei și Valahiei conduse de Mihai Viteazul, care au încercat să-i captureze, iar apoi s-au refugiat în Polonia.

Pe măsură ce importanța statului moldovean s-a redus ca urmare a luptelor cu Regatul Poloniei și cu Imperiul Otoman, ultima a obținut controlul asupra acestui punct strategic de graniță. Ca urmare, istoria ulterioară a Hotinului a fost dominată de luptele dintre puterile creștine dornice de expansiune (mai întâi Polonia, apoi Rusia) și Imperiul Otoman.

În anul 1615, trupele Uniunii Polono-Lituaniene au ocupat din nou Hotinul. În anul 1620, după bătălia de la Țuțora dintre polonezi și turci, orașul și cetatea au fost capturate de Imperiul Otoman.

În perioada septembrie – octombrie 1621, oastea moldovenească (formată din 5.000 răzeși) și armata Uniunii Polono-Lituaniene, aflată sub comanda hatmanilor Jan Karol Chodkiewicz (cu 35.000 soldați) și Petro Sahaidacinîi (cu 25.000 cazaci) și a lui Iațko Borodavka (cu 15.000 soldați) au ținut piept cu succes armatei otomane a sultanului Osman al II-lea (estimate la 100.000 ostași), în Bătălia de la Hotin. La 8 octombrie 1621, s-a semnat un tratat de pace la Hotin, oprindu-se înaintarea otomanilor în Polonia și confirmându-se granița polono-otomană pe râul Nistru (aceasta fiind de fapt granița Principatului Moldovei).

Jan Karol Chodkiewicz (c. 1560 – 24 September 1621) , was a military commander of the Polish-Lithuanian army who was from 1601 Field Hetman of Lithuania, and from 1605 Grand Hetman of Lithuania, and was one of the most prominent noblemen and military commanders of the Polish–Lithuanian Commonwealth of his era. His coat of arms was Chodkiewicz, as was his family name - foto: en.wikipedia.org

Jan Karol Chodkiewicz (c. 1560 – 24 September 1621)  - foto: en.wikipedia.org

Osman al II-lea (cunoscut și ca Osman cel Tânăr, (n. 3 noiembrie 1604, d. 20 mai 1622), sultanul Imperiului Otoman din 1618, până la moartea sa la 20 mai 1622., a urcat pe tronul Imperiului Otoman la varsta de 14 ani - foto: cersipamantromanesc.com

Osman al II-lea (cunoscut și ca Osman cel Tânăr, (n. 3 noiembrie 1604, d. 20 mai 1622), sultanul Imperiului Otoman din 1618, până la moartea sa la 20 mai 1622., a urcat pe tronul Imperiului Otoman la varsta de 14 ani – foto: cersipamantromanesc.com

Bătălia de la Hotin din 1621 (în poloneză Bitwa pod Chocimiem) a fost o bătălie, dintre Uniunia Polono-Lituanianǎ sub conducerea lui Jan Karol Chodkiewicz și Imperiul Otoman, sub conducerea sultanului Osman al II-lea - in imagine, Apǎrarea steagului Uniunii (Defending the Polish banner at Chocim, by Juliusz Kossak, 1892) - foto: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin – Apǎrarea steagului Uniunii (Defending the Polish banner at Chocim, by Juliusz Kossak, 1892) – foto: ro.wikipedia.org

După tratatul de pace de la Hotin, cetatea a revenit Moldovei, dar în fapt a rămas sub control turcesc. Pentru a controla frontiera cu teritoriile aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Polonia a întărit Cetatea Camenița, aflată pe celălalt mal al Nistrului. O unitate de ieniceri și-a stabilit garnizoana în cetate începând din anul 1632, staționând acolo împreună cu oastea moldoveană.

Cetatea Hotinului a fost eliberată din mâinile turcilor de mai multe ori în acest secol de către cazacii zaporojeni. În perioada 1648-1653, cazacii organizați în detașamente de câte o sută (sotnii), reunite în pâlcuri, conduse de hatmani, au dus lupte împotriva polonilor pentru a ieși sub dominația acestora. S-au purtat lupte între zaporojeni și poloni, inclusiv în zona Hotinului. Conducătorul cazacilor, hatmanul Bogdan Hmelnițchi a ocupat cetatea în primăvara anului 1650, pentru o scrută perioadă. Nereușind să-i înfrângă decisiv pe polonezi, Bogdan Hmelnițchi a acceptat în ianuarie 1654, la Pereiaslav, “supușenia Pastei zaporojene țarului rus, cu drepturi de largă autonomie“, cum scrie în manualul de Istorie a Ucrainei, ediția 1996. Odată cu moartea lui Hmennițchi (în 1657), Rusia și Polonia au împărțit teritoriile ucrainene până la dispariția ca stat a Poloniei în perioada 1793‑1795, când toate teritoriile ucrainene au fost ocupate de Imperiul Țarist.

În anul 1653, o garnizoană turcească din Hotin a luptat alături de armatele Principatului Moldovei în bătălia de la Jvanieț. În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei în perioada 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de o armată de poloni și cazaci. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă.

Aceleași fortificaţii otomane – foto: ro.wikipedia.org

Ca urmare a celor decise prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Cetatea Hotinului a fost transferată de la Uniunea polono-lituaniană la Principatul Moldovei, Poloniei revenindu-i Podolia. Imperiul Otoman a ocupat în cele din urmă cetatea, anexând-o de la statul moldovean după Marele Război al Nordului. În anul 1713, serascherul Abdi Pașa trecând cu oastea pentru a-l ajuta pe fostul rege al Poloniei, Stanisław Leszczyński, să-și recapete tronul, ocupă cetatea Hotinului. În anul 1715, Hotinul este transformat în raia turcească în cadrul Imperiului Otoman, menținându-și acest statut până în 1812. După instalarea turcilor în cetate, ei au adus ingineri francezi care au reconstruit și lărgit cetatea, construind un al doilea brâu de ziduri, fortificația bastionară modernă, precum și băi turcești și o moschee. Turcii au folosit cetatea pe post de garnizoană a trupelor.

O altă putere, Imperiul Țarist, a revendicat regiunea pentru ea în secolul al XVIII-lea. Rușii au asediat și cucerit cetatea în patru ocazii. În anul 1739, după ce rușii i-au înfrânt pe turci în Bătălia de la Stăuceni, luptând alături de ucraineni, moldoveni și georgieni, au asediat Cetatea Hotinului. Comandantul armatelor turcești, Iliaș Colceag, a predat cetatea în mâinile comandantului rus, Burkhard Christoph von Munnich.

În perioada 1769-1812, rușii au atacat din nou fortăreața, ocupând-o în trei rânduri: în 1769 de prințul Alexander Galitzine, în 1788 de prințul Josias de Coburg și de Ivan Saltîkov și în 1807 de Ivan Michelson.

Prin Tratatul de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei/Bugeacului luate de la Turci, denumind ansamblul Basarabia (în 1813) și transformându-l într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău). Odată cu retragerea otomanilor din Hotin, ei au distrus o parte din cetate, ea fiind refăcută ulterior.

În anul 1826, a fost realizată o stemă a orașului. În 1832, s-a construit o biserică cu hramul “Sf. Aleksandr Nevski” în incinta cetății. În anul 1856, guvernul rus a abrogat statutul de zonă militară a Cetății Hotinului.

 

Cetatea în secolul al XX-lea

Cetatea Hotinului este reprezentată pe steagul oraşului Hotin – foto: ro.wikipedia.org

Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus au reprezentat o grea încercare pentru locuitorii Hotinului. În anul 1918, Hotinul a fost ocupat de 5 state: Rusia, Ucraina, Republica Democratică Moldovenească, Austro-Ungaria și România.

Odată cu colapsul Imperiului Rus, Basarabia s-a proclamat independentă de Rusia în anul 1917 și s-a unit cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. La 10 noiembrie 1918, trupele Armatei Române au intrat în Hotin.

În ianuarie 1919, trupele rusești bolșevizate care se retrăgeau în dezordine de pe front, dezertând în masă, la care s-au raliat unii locuitori ucraineni ai regiunii care doreau să se înființeze un stat ucrainean, precum și anarhiștii lui Nestor Mahno au pătruns în Hotin și au ocupat orașul timp de câteva săptămâni. Literatura ucraineană denumește aceste evenimente Răscoala de la Hotin și pune accentul pe dorința locuitorilor ucraineni de a înființa aici un stat ucrainean, spunând că răscoala a fost exploatată de unii agitatori bolșevici.

Ca urmare a revoltei, puterea a fost preluată de un Directorat condus de I. Voloșenko-Mardariev la Hotin și în peste o sută de sate. Directoratul a trecut și la eliberarea altor zone, iar Armata Română s-a văzut nevoită să intervină pentru a restabili ordinea și a-i alunga pe bolșevici. Timp de 10 zile (23 ianuarie – 1 februarie 1919) s-au dat lupte între răsculați și trupele regale (române), trupele române reocupând Hotinul la 1 februarie 1919, iar bolșevicii au fost capturați, judecați și închiși (fiind apărați de către socialistul francez Henri Barbusse, care a dus o campanie publică pentru eliberarea lor). În prezent, ucrainenii susțin că s-au efectuat represalii contra localnicilor ucraineni care sprijiniseră revolta, iar după ce Răscoala de la Hotin a fost înăbușită de Armata Română, România a implementat politici pro-naționaliste de re-românizare a teritoriului.

După primul război mondial, orașul Hotin a făcut parte din componența României, ca localitate de reședință a județului Hotin. Acest oraș a fost cel mai nordic oraș al României Mari, fiind situat la 283 km de Chișinău și la 554 km de București. Era oraș de graniță, populația sa sporind în acea perioadă prin sosirea mai multor emigranți de peste Nistru.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia.

În perioada iulie 1941 – martie 1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componența României. Apoi, cele trei teritorii au fost reocupate de către URSS în anul 1944 și integrate în componența RSS Ucrainene, conform organizării teritoriale făcute de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți. Cetatea Hotinului a fost restaurată de către sovietici în perioada 1975-1980.

Începând din anul 1991, orașul Hotin face parte din raionul Hotin al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente, fiind centru administrativ raional.

 

Prezent

Cetatea și Nistrul în preajmă – foto: ro.wikipedia.org

Astăzi, Hotinul este unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Cernăuți, un important centru industrial, turistic și cultural al provinciei istorice Bucovina. În septembrie 1991, în timpul celebrării a 370 ani de la Bătălia de la Hotin, s-a inaugurat un monument în onoarea hatmanului ucrainean Petro Sahaidacinîi, realizat de sculptorul I. Hamal’ (І. Гамаль).

Luând în considerare bogatele tradiții istorice ale orașului, în anul 2000, Guvernul Ucrainei a înființat Rezervația istorico-arhitecturală “Cetatea Hotinului” (Khotynska Fortetsia). În septembrie 2002, orașul vechi a sărbătorit 1000 ani de la atestarea sa documentară.

 

Descriere

Cetatea Hotinului are un plan neregulat, aproximativ trapezoidal, cu latura de vest arcuită. Dimensiunile cetății sunt de 145 X 60 metri, având o suprafață de 870 metri pătrați. Cetatea este înconjurată de un șanț de apărare peste care se trece pe un pod.

Cetatea şi Biserica Sf. Aleksandr Nevski – foto: ro.wikipedia.org

Cetatea este construită din bolovani de carieră nefasonați dispuși în asize regulate. În structura de piatră formată din bolovani, au fost introduse cărămizi de culoare roșie, împodobind brâiele ornamentale ale cetății și construcțiile interioare cu motive geometrice roșii.

Cetatea are cinci turnuri acoperite cu șindrilă, dintre care trei – turnul poartă (turn rectangular situat la sud și la care se ajunge pe un pod pe piloni, de felul celui de la Cetatea Neamț sau de la Cetatea de Scaun a Sucevei) și două turnuri cilindrice – sunt ridicate de Ștefan cel Mare, iar celelalte două turnuri de formă rectangulară (turnul masiv din partea de nord, despre care se presupune că ar fi fost vechiul donjon al cetății și turnul din partea de est) sunt refolosite, fiind anterioare. Cele mai înalte turnuri ating o înălțime de 25 metri.

Cele mai groase ziduri sunt cele din partea de vest, cele din partea dinspre Nistru fiind mai subțiri. Pe unele porțiuni, zidurile sunt străpunse de metereze, mai puțin în partea dinspre râul Nistru.

În interiorul cetății se află diverse construcții, dintre care menționăm:

- un paraclis cu hramul Adormirii Maicii Domnului – aflat pe latura de est, având plan de navă, boltit în semicilindru, cu un pridvor deschis, cu ancadramente gotice cu rozete, cu ferestre gotice și contraforturi și o ușă masivă de lemn, cu portal gotic. Pictura paraclisului a fost executată în vremea lui Petru Rareș. În anul 1493, Ștefan cel Mare a dăruit “întru ruga sieși, în biserica cetății Hotinului”, tetraevanghelul scris de diaconul Teodor Marișescul, carte cu ferecături de argint și împodobită cu miniaturi și caligrafii de mână.

- o reședință princiară (palatul domnesc) – cu două etaje înalte, beciuri adânci și toată fațada decorată în cărămidă
- o cazarmă
- o fântână

Din secolul al XVIII-lea datează o fortificație turcească bastionară, care înconjoară cetatea lui Ștefan cel Mare pe toate laturile. Fortificația are trei turnuri – două turnuri poartă, la sud și la vest și un turn în apropierea turnului de nord-vest al incintei ștefaniene, pe malul Nistrului – și șase bastioane de artilerie. În incinta fortificației se află Biserica rusească Sf. Alexandru Nevski (construită în 1832) și ruinele unei geamii turcești (la sud).

 

Cetatea Hotin în cultură

În literatură

Cetatea Hotin a fost descrisă în mai multe opere literare care relatează anumite episoade istorice sau descriu această zonă.

În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină în perioada 1714-1716, omul de cultură Dimitrie Cantemir a descris astfel Cetatea Hotin:

Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, față în față cu Camenița. Se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Înainte vreme era întărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanțuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuțite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i-au dărâmat zidurile cele vechi dintr-o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit-o cu lucrări de întărire noi și au lărgit-o mai mult de jumătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetățile Moldovei.
Pe când se afla încă în stăpânirea voievodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă turcesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetățile Moldovei nu va putea fi așezată oaste turcească.
—Dimitrie Cantemir

Istoricul Nicolae Iorga a descris-o și el în cartea sa, “Neamul românesc în Basarabia“, astfel:

Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatra bine potrivită și amestecată cu linii de căramidă, pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele schimbări, care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușe de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăsnețe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt, și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți ca s-o vezi mai bine.
—Nicolae Iorga

 

În cinematografie

Cetatea Hotinului a fost adesea folosită ca decor de desfășurare a filmărilor pentru mai multe producții cinematografice de capă și spadă. A reprezentat diferite castele franțuzești și englezești, locuri istorice și fortificații. Cetatea Hotinului a fost locul de filmare al multor filme rusești celebre: Vipera (1965), Zakhar Berkut (1971), Săgeata lui Robin Hood (1976), D’Artagnan și cei trei muschetari (1978), Balada despre Viteazul Ivanhoe (1983), Săgeata neagră (1985) și Cetatea veche. Recent, aici s-au turnat secvențe din filmul rus Taras Bulba (2009), bazat pe romanul cu același nume al lui Nikolai Gogol.

De asemenea, există multe legende cu privire la fortăreață, create în sute de ani de existență a acesteia. Unele legende populare se referă la originile marii pete negre de pe zidul cetății. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății.

Vedere de aproape a petei negre de pe zidul cetăţii – foto: ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

(video) Masacrul inocenților – cronica unui război uitat

infoprut.ro

„Masacrul inocenților – cronica unui război uitat” este despre eroii români basarabeni care au participat la războiul de pe Nistru în 1992. Documentarul este regizat de Victor Bucătaru, care îl caracterizează ca un „film în film”, imaginile fiind filmate în timpul luptei.

„Filmam, apoi trimiteam casetele peste hotare, astfel ca opinia publică să fie informată despre ceea ce se întâmpla în Republica Moldova. Ne aflam într-un blocaj informațional și adevărul ajungea prin TVR, TVR Iași, CNN”, spune regizorul, potrivit Hotnews.md.

În 2 martie 1992 președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a autorizat intervenția militară asupra separatiștilor de la Tiraspol, care declaraseră în septembrie 1990 republica moldovenească nistreană (NPR), iar un an mai târziu independența.

Separatiștii și-au consolidat poziția după intervenția militară, cu ajutorul trupelor sovietice, care sunt în continuare în regiunea transnistreană.

În iulie 1992 Rusia și Republica Moldova au semnat un acord de încetare a focului, însă Rusia a continuat să sprijine militar, politic și economic regiunea transnistreană.

articol preluat de pe http://infoprut.ro

Operațiunea MAC 2014 s-a încheiat; Mii de plante au fost nimicite prin ardere

Operațiunii MAC 2014 organizată de Poliţia de Frontieră, în perioada 30 mai–31 august curent a ajuns la final. Oamenii legii au făcut publice totalurile operaţiunii.

1287 fire de mac și 8326 de plante de cânepă au fost descoperite și ulterior nimicite de polițiștii de frontieră. Totodată au fost înregistrate 17 cazuri legate de droguri de origine vegetală și alte şapte de cultivarea plantelor de mac, precum și ridicate 200 grame de semințe de cânepă.

Deși operațiunea MAC a fost finalizată, acțiunile de depistarea plantelor cu conţinut narcotic continuă. Poliţia a depistat alte două lanuri de cânepă și 2060 de plante.1

În primul caz, polițiștii de frontieră Soroca, au descoperit la 30 metri de râul Nistru și cinci kilometri de satul Racovăț tufe de cânepă. Plantele creșteau pe un lot de teren, lăsat pârloagă, și se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 200 metri pătraţi. Cele 1753 de fire de cânepă nu erau cultivate şi îngrijite.

Un alt lot, pe care creşteau peste 300 plante de cânepă, a fost descoperit de inspectorii Sectorului Poliţiei de Frontieră Cuhneşti. Și în cazul dat nu a fost posibilă identificarea persoanelor care au plantat cânepa, fiind luată decizia de a le nimici prin ardere.

3

4

bvgrtf

articol preluat de pe http://independent.md/