Articole

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940)

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940) – Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Asasinatele de la Jilava au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, la Închisoarea Militară Jilava, când un grup de legionari înarmați a ucis un număr de 64 deținuți politici, 5 dintre aceștia fiind foști demnitari ai fostului regim de “dictatură regală”.

 

Contextul politic

După proclamarea Statului Naţional-Legionar, în data de 14 septembrie 1940, prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost înfiinţată Comisia specială de anchetă criminală, cu sarcina de a ancheta şi instrumenta toate crimele comise contra legionarilor în perioada regimului de “dictatură regală”.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940)

Comisia Specială de anchetă îl avea drept preşedinte pe Eugeniu Bănescu, Consilier al Curţii de Casaţie, plus trei membri. Comisia a anchetat efectiv începând cu 4 octombrie 1940, în 38 de şedinţe, în care s-au luat 60 de interogatorii şi 58 declaraţii de martori, ancheta derulându-se efectiv până în data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desfiinţată.

Iniţiativa arestării marilor vinovaţi de crimele regimului carlist i-a aparţinut lui Ion Antonescu. Listele cu cei învinuiţi de crime contra legionarilor au început să fie întocmite la Prefectura Poliţiei începând cu data de 27 septembrie 1940. Listele erau prezentate de către Constantin Orăşanu, secretarul general al Prefecturii de poliţie, subsecretarului de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu, care hotăra cine să fie arestat. (Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Poliţia legionară avea să fie înfiinţată abia după o lună, la sfârşitul lunii octombrie, printr-o decizie ministerială, confirmată de un comunicat al lui Horia Sima din 30 noiembrie 1940. În data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 64 deţinuţi la Jilava, cei 33 menţionaţi anterior, plus încă alţi 31, care fuseseră arestaţi ulterior. Datorită acestui eveniment, lucrările comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind în măsură să-i trimită pe arestaţi în faţa justiţiei. Deşi comisia nu a reuşit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităţilor, din documentele de arhivă, cuprinzând declaraţiile martorilor şi participanţilor la aceste crime fără precedent în istoria României, se poate reconstitui firul acelor evenimente şi de asemenea, se pot deduce responsabilii.

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș - d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS[1], ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș – d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informaţii, arestat în noaptea de 5/6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, şeful Abwehr-ului, de la Veneţia. Acesta, în calitate de şef direct al lui Nicu (zis Niky) Ştefănescu, adjunctul său, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură ale acestuia, prin care urmărea să “smulgă mărturisiri” legionarilor arestaţi.

De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 căpetenii legionare ce fuseseră asasinate în 21/22 septembrie 1939, în cadrul operaţiunii de represalii ordonate de către Carol al II-lea în urma asasinării lui Armand Călinescu. Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, care în 6 septembrie 1940 fusese investit prim ministru cu puteri sporite de către Carol al II-lea, care abdicase în favoarea fiului său.

Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat şi de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un “dosar compromiţător” despre doamna Liţa Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani în 1940, şi-i “regizase” acestuia un proces de bigamie, proces câştigat de general. Adversar ireductibil al activităţilor ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspiraţiilor politice ale acestuia în cadrul SSI.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Victime

Lista victimelor

Victimele erau internate în celule închise cu lacăt, repartizaţi după cum urmează, cu tabele nominale pe uşa fiecărei celule:

- Celula Nr.1 : Mihail Moruzov, fost director al SSI. (Serviciul Secret de Informaţii al Armatei)

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.2 : col. Ştefan Gherovici.

- Celula Nr.3 : Victor Iamandi, fost ministru al Justiţiei, mr. Frederic Damian, slt. Traian Cinghiţă.

Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, judeţul Iaşi - d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, judeţul Iaşi – d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.4 : gral. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), fost Prefect al Poliţiei Capitalei.

Gabriel Marinescu (adesea Gavrilă Marinescu, n. 7 noiembrie 1886, Tigveni – d. 27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general și om politic român, care a îndeplinit funcțiile de prefect al Poliției Capitalei (1930-1937), subsecretar de stat la ministerul de interne (1937), ministru de interne (1939) și ministru al ordinii publice (1939).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.5 : col. Vasile Zeciu.

- Celula Nr.6 : mr. Alexandru Popescu, mr. Aristide Macoveanu.

- Celula Nr.7 : gral. Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru, col. Anibal Panaitescu.

Gheorghe Argeşanu, scris în evidenţele militare româneşti Gheorghe Argeşeanu,[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general şi om de stat român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Argeşanu, scris în evidenţele militare româneşti Gheorghe Argeşeanu,[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general şi om de stat român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.8 : mr. Iosif Dinulescu

- Celula Nr.9 : gral. Ioan Bengliu, fost comandant al Jandarmeriei.

Ioan Bengliu (n. 1881 - d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Bengliu (n. 1881 – d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.10 : Ion Stănciuc, Constantin Sârbu, Vasile Taşcă, Nicolae Zăinescu, Ştefan Niţu, Vasile Moisescu, Nicolae Bularda, Gheorghe Niculescu, Constantin Popescu, Gheorghe Oancea, Crăciun Neacşu, Petre Gheorghe.

- Celula Nr.11 : Ichim Gavrilă, Eugen Zugravu, Paraschiv Coman, Ion Balint, Stanciu Lolescu, Gheorghe Comşa, Olimpiu Mărculeţ, Mihai Radu, Nicolae Bărbulescu, Gheorghe Boghici, Dumitru Marin.

- Celula Nr.15 : Nicu Ştefănescu (zis Niky), fost adjunct al directorului SSI.

- Celula Nr.16 : mr. Alexandru Blebea

- Celula Nr.17 : Ion Panova, Bonea Niculescu, Otto Reiner, Laurenţiu Constantinescu, Petre Malenschi, Nicolae Găman, Iordănescu Iordache, Iuliu Horwath, Victor Horwath, Mihai Vârfureanu, Virgil Diculescu.

- Celula Nr.18 : Constantin Bouleţ, Pavel Patriciu, Nicolae Lescenco, Nicolae Bobocea, Marius Boţu, Tudor Miron, Petre Tudor, Dumitru Bileca, Nicolae Bileca, Marin Georgescu, Constantin Culeţcu, Spiru Dumitrescu, Blănuţă Nicolae.

- Celula Nr.19. Radu Pascu, lt.-col. Dumitru Niculescu.

În total, 64 de persoane, din care 5 foşti demnitari. Cu excepţia gen. Gheorghe Argeşanu, toţi cei 10 ofiţeri ucişi proveneau din Jandarmerie. Singurul politician era Victor Iamandi. Restul erau subofiţeri de poliţie, siguranţă şi jandarmi, şi doi civili, studentul Mihail Vârfureanu şi un anume Virgil Diculescu.

 

Statutul juridic al victimelor

În urma anchetei Comisiei speciale de anchetă criminală, aceasta a emis iniţial un număr de 33 de mandate de arestare, vizând responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, (Corneliu Zelea Codreanu, cei trei Nicadori şi cei zece Decemviri, dar şi de următoarele, cele 252 persoane asasinate în 21/22 septembrie 1939, plus alte 26 asasinate, în total 292 persoane asasinate fără judecată, respectiv: generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Ioan Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeşanu, fost comandant al Corpului II de Armată, Radu Pascu, fost preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, colonel Vasile Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ştefan Gherovici şi colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu şi Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdăreanu, fost mareşal al Palatului, dispărut, (a fost făcută o cerere de extrădare din Spania, căreia autorităţile spaniole nu i-au dat curs) Vasile Parisianu, fost director în Prefectura Poliţiei Capitalei (extrădat din Iugoslavia), Nicu Ştefănescu (zis Niky), fost director în Siguranţa Generală, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliţiei Capitalei, agenţii de poliţie ; Gheorghiu Petre, Niculae Găman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordănescu, Gh. Comşa şi Nicolae Lescenco, jandarmi ; plutonier major Niţu Ştefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Caşotă, Neacşu Crăciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sârbu, Ion Stănciucu, V. Taşcă şi Nicolae Zăinescu, sergentul instructor Tudor Petre şi soldatul Barabas Ion.

În scurtă vreme, comisia a stabilit că în multe crime mai erau implicaţi 55 prefecţi de judeţ, 55 comandanţi de jandarmi, cel puţin tot atâţia comisari, inspectori şi ofiţeri de jandarmi, plus 20 de executanţi ai crimelor respective, comisia urmând să redacteze mandatele de arestare, emiţând o parte din ele, care a condus la alte arestări.

O parte din mandate, emise pentru închisoarea Văcăreşti, au fost remise comisiei de către Prefectul Poliţiei, colonelul Ştefan Zăvoianu, pentru a fi emise pentru Închisoarea Militară Jilava, cerere ce se baza pe un decret ce prevedea ca închisorile militare să poată primi şi persoane trimise în prevenţie de comisiile de anchetă ale Ministerului de Justiţie.

Pe numele restului de 31 de persoane asasinate la Jilava nu fuseseră emise mandate de arestare în regulă, dat fiindcă închisoarea Jilava era închisoare militară. Comisia de anchetă afirmă că din cele 64 de victime, numai 28 aveau mandate de arestare în regulă, emise de comisie pentru Jilava, dintre care 16 fuseseră reţinuţi de poliţia legionară, fără forme legale, pentru restul de 12, comisia de anchetă găsind probe zdrobitoare, a dispus ulterior emiterea de mandate de arestare în regulă.

Pentru un număr de 6 arestaţi, respectiv agenţii de poliţie Bonea Niculescu, Tudor Miron, Constantin Bouleţ, Marin Georgescu şi Laurenţiu Constantinescu, ca şi pentru slt. Traian Cinghiţă, comisia a făcut o adresă formală către Prefectura Poliţiei (Adresa nr. 206/19 noiembrie 1940) pentru a fi puşi în libertate, dar aceştia au fost reţinuţi şi în zilele următoare, fiind ucişi împreună cu restul.

 

Acuzaţiile aduse victimelor

Scopul urmărit de Comisia Specială de anchetă criminală era de a stabili persoanele responsabile pentru cele 292 asasinate comise contra legionarilor în perioada regimului de “dictatură regală“(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940) Pentru cei 5 demnitari, ca şi pentru restul de ofiţeri superiori proveniţi din Jandarmerie, faptele erau clare, dat fiindcă existau ordinele scrise şi semnate de respectivii, care incriminau fără dubiu participarea acestora la asasinatele din 29/30 noiembrie 1938.

S-a adăugat la toate acestea şi depoziţia plt. Constantin Sârbu, cel care-l strangulase pe Căpitan, singura publicată în presă, care releva rolul fiecăruia din aceşti ofiţeri superiori în asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, în profanarea cadavrelor şi ascunderea crimei.

Comisia nu a reuşit să descopere implicarea lui Armand Călinescu în aceste asasinate, aceasta apărând mult mai târziu, după publicarea memoriilor fostului prim-ministru. De asemenea, era clară responsabilitatea gen. Gheorghe Argeşanu în asasinatele din 21/22 septembrie 1939, numit prim-ministru pentru a “pacifica ţara”, respectiv pentru a organiza şi executa cele 252 asasinate fără judecată.

Victor Iamandi, de asemenea, în calitate de ministru de justiţie (30 martie 1938-23 noiembrie 1939), a contribuit în mod hotărâtor la emiterea de acte normative menite să acopere “legal” crimele comise. În plus, legionarii îl acuzau că în 30 decembrie 1933 ar fi ordonat asasinarea lui Sterie Ciumetti (Sterie Ciumetti (n. 1904?, Veria, Grecia – d. 30 decembrie 1933, București) a fost un conducător legionar, secretarul și casierul central al Gărzii de Fier – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org), de către comisarii de poliţie Ion Panova şi Aurelian Negrescu, crimă care nu intra în categoria celor investigate de comisie.

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti - d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti – d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ceea ce priveşte executanţii crimelor, stabilirea responsabilităţilor era mai complicată. Înfiintarea comisiei de anchetă a deschis o problemă de procedură : stabilirea responsabililor şi responsabilităţilor. Decretul suplimentar din 3 octombrie, a adus noi precizări şi a stabilit normele de procedură în stabilirea vinovăţiilor.

Anterior, în discuţiile avute cu Ion Antonescu, care dorea să fie aduşi în faţa justiţiei şi responsabilii politici pentru aceste crime, ceea ce ar fi însemnat câteva mii de oameni, Horia Sima a propus ca să fie aduşi în faţa justiţiei doar responsabilii direcţi, cei care au dat ordinele, iar dintre executanţi, doar cei care au făcut dovadă de cruzime, în această categorie intrând cei 14 jandarmi strangulatori de la Tâncăbeşti, agenţii de poliţie care supuseseră arestaţii la torturi, “echipele morţii” din cadrul Siguranţei care aruncaseră legionari de vii în cuptorul Crematoriului “Cenuşa” din Bucureşti, etc… .

Din acest moment au început disensiunile cu comisia. Slt. Cinghiţă, acuzat de legionari că în lagărul de la Vaslui, în cazul celor 31 de asasinate petrecute în 22 septembrie 1939, nu ar fi respectat protocolul execuţiei prin împuşcare, mitraliindu-i pe cei 31 de legionari în grup, a fost absolvit de comisie, care a dispus punerea lui în libertate.

În aceste condiţii, col. Ştefan Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei, a refuzat să dea curs acestei decizii. Mai era şi cazul studentului Mihai Vârfureanu, fost comandant legionar, dovedit colaborator al Siguranţei, acuzat de arestarea şi asasinarea Nicoletei Nicolescu.

Unul dintre reţinuţi, plutonierul de jandarmi Tudor Petre, a fost arestat datorită unei neglijenţe a comisiei, având acelaşi nume cu unul din cei 14 jandarmi strangulatori, fiind şi el asasinat. Ulterior s-a susţinut că preşedintele comisiei, Eugeniu Bănescu, ar fi făcut demersuri pentru eliberarea acestuia, dar că poliţia legionară ar fi refuzat să-l elibereze.

Printre victime, în celula Nr. 17 s-a aflat şi un anume Virgil Diculescu, despre care tatăl său a afirmat ulterior că a căzut victimă a secretarului general al Prefecturii de poliţie, chestorul Constantin Orăşanu, individ protejat de Gabriel Marinescu, care avusese un conflict cu Virgil Diculescu, deoarece refuzase să plătească 30 de sticle de şampanie, consumate la nunta fiicei sale.

În sprijinul acestei afirmaţii, comisia de anchetă a asasinatelor de la Jilava, susţine că acest Virgil Diculescu nu a avut nici o funcţie publică şi nici o tangenţă cu crimele comise contra legionarilor, el apărând ca o victimă colaterală a unui poliţist corupt. Chiar şi aşa, lista pe care era trecut Virgil Diculescu, ca şi altele, descoperite ulterior, ale aceluiaşi Constantin Orăşanu, au fost aprobate de subsecretarul de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu. Ulterior, Constantin Orăşanu va fi şi el inculpat în procesul asasinatelor.

 

Asasinatul

Pregătirea

În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriş, iar paza deţinuţilor, reţinuţilor şi condamnaţilor era asigurată de o gardă legionară. Garda avea 7 posturi/3 schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/3 schimburi în corpul de gardă, plus 4 oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari.

Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliţiei Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Creţu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului.

Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Creţu s-a deplasat la Jilava, folosind o maşină a poliţiei. Aceasta a fost însoţită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriş şi de comisarul legionar Pavel Grimalschi.

Odată ajunşi la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toţi legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie ucişi în acea noapte toţi cei 64 deţinuţi politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului.

Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Creţu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărţirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii.(text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

 

Execuţia

(text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Odată împărţiţi, legionarii s-au întors la post, aşteptând schimbarea gărzii militare şi trecerea rondului. În prealabil, înlăturaseră lacătele de la uşile celulelor. În jurul orelor 1 – 1.30, în urma unui semnal convenit dinainte, un foc de pistol, legionarii au pătruns în celulele repartizate fiecăruia, împuşcându-i pe prizonieri. Lista cu legionarii din echipa lui Gheorghe Creţu nu a mai fost afişată în corpul de gardă, aşa cum se proceda zilnic la schimbarea gărzii, pentru a nu se afla identitatea asasinilor. Gheorghe Creţu, în declaraţia sa, făcută în faţa tribunalului afirmă :

Eu am fost repartizat la celula nr.18. La ora 0.30 s-a auzit semnalul. Am deschis uşa celulei, am comandat “drepţi”, după care am tras, executând prin împuşcare toţi 14 deţinuţi[note 3] care se găseau înăuntru. După executare am recunoscut cadavrele următorilor : Panova, Otto Reiner, Bonea Niculescu, Marin Georgescu, Horwath Iuliu, Horwath Victor, Petre Tudor, Bobocea Gh., Vârfureanu, Malenschi Gh. şi fraţii Bileca (doi).[note 4] Ceilalţi doi nu i-am cunoscut. Repet că execuţia am făcut-o prin împuşcare şi nu am desfigurat nici un cadavru cu toporul. Execuţia s-a făcut cu revolvere automate Mausser[note 5], cu care era înarmată garda legionară. Dintre executanţi cunosc pe următorii : Romulus Opriş, Grozea Dumitru, Marcu Octavian, Pavel Grimalschi, Popescu Ilarion, Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion, Rădulescu Ilie. [...] Execuţia a durat aproximativ 10 minute…

După executarea asasinatelor, grupul de legionari care trebuia să asigure paza deţinuţilor, au părăsit posturile şi s-au întors în Bucureşti.

 

Descoperirea asasinatelor

Descoperirea asasinatelor a fost făcută imediat de către unul din soldaţii de santinelă, un anume Dumitru Gălbinaş, care în jurul orei 1.40, raportează acest fapt comandantului gărzii militare, plt. Dumitru Forţu. Un alt soldat, Manea Constantin, care avea postul chiar în sala pe care se aflau celulele celor asasinaţi, a declarat ulterior că asasinatele s-au produs în jurul orei 1.30, fiind executate de o echipă de cca. 20 de legionari.

Plt. Dumitru Forţu a luat măsuri de întărire a pazei, pentru a nu fi compromise probele materiale, după care şi-a anunţat superiorii. Comandantul închisorii, col. Opriş, a fost anunţat în jurul orei 2.20. Comisarul de serviciu la prefectura poliţiei, un anume Tofan, a anunţat Parchetul de crimele comise la Jilava.

Primele bănuieli au fost îndreptate contra legionarilor care lucrau la deshumarea osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi Decemvirilor. (text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - foto - ro.wikipedia.org

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Miercuri, 27 noiembrie 1940, la orele 1,45 – Ministerul de Interne comunică conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, că grupul de legionari ce făceau paza deţinuţilor politici de la Închisoarea Militară Jilava au asasinat cu focuri de armă şi corpuri contondente pe toţi cei 64 de deţinuţi, după care au dispărut.

La orele 2,00, s-a dat alarma la toate ministerele şi instituţiile de stat din Bucureşti, iar Subsecretarul de Stat al Armatei a ordonat imediat consemn general al trupelor din garnizoană (Divizia a 3-a Infanterie), precum şi măsurile urgente de siguranţă a instituţiilor de stat şi folos obştesc.

La orele 10,00, Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, este chemat de către Ion Antonescu pentru a da relaţii asupra evenimentelor de la Jilava. Ca primă măsură, Horia Sima va da un comunicat, în care preciza : “orice abatere de pe linia dreaptă legionară [...] va fi sancţionată fără cruţare şi conform cu legile speciale“. (Comunicatul nr. 153/27 noiembrie 1940, semnat Horia Sima)

La orele 11.00 are loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri, în care s-au analizat evenimentele din noaptea precedentă, şi măsurile ce urmează a fi luate. În cadrul acestei şedinţe, la orele 13.00, Horia Sima cere un răgaz pentru a depista făptaşii. Concluzia trasă va fi că “şeful mişcării şi principalii săi locotenenţi, sau nu stăpânesc situaţia în propriul lor partid, sau sunt complici cu elementele teroriste [...]”

 

Comunicatul oficial

În data de 28 noiembrie 1940, un comunicat oficial a fost publicat în presă :

În noaptea de 26/27 noiembrie, – cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, – legionarii care lucrau la această deshumare, – au pătruns în închisoare şi au împuşcat pe unii dintre deţinuţii politici aflaţi acolo şi consideraţi ca autorii principali ai crimelor săvârşite împotriva Căpitanului şi a legionarilor, – sub fostul regim.”

La ancheta din 1941, acest comunicat se va dovedi fals – fiind evident că nu legionarii care participau la deshumare i-au asasinat pe deţinuţi. Horia Sima ulterior va susţine totuşi această idee.

 

Consecinţe imediate

Înainte de 23 ianuarie 1941 nu au fost iniţiate acţiuni în justiţie pentru prinderea şi pedepsirea asasinilor, ci doar o anchetă privind împrejurările asasinatelor şi ancheta medico-legală obligatorie pentru înhumarea victimelor. În schimb, Ion Antonescu a dispus măsuri asiguratorii de ordin militar, menite a exercita presiune asupra legionarilor, respectiv : deplasarea trupelor Div. a 3-a Infanterie în dispozitiv, deplasarea unui batalion de care blindate de la Târgovişte spre Bucureşti, acesta ajungând în Capitală în data de 28 noiembrie 1940, ora 5 dimineaţa, concomitent cu înlocuirea prefectului poliţiei Capitalei, Ştefan Zăvoianu, cu colonelul adjutant Pălăngeanu.

Ștefan Zăvoianu (n. 1882 – d. 28 iulie 1941, Valea Piersicilor, Jilava) a fost un militar român, fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul pentru fapte de arme în primul război mondial, eliberat cu gradul de colonel (apoi degradat), ziarist, fondator și proprietar al ziarului „Dacia”, înființat în 1919 și politician de extremă dreaptă (în decembrie 1937 a fost ales senator pe listele partidului legionar Totul pentru Țară) Numit de Horia Sima Prefect al Poliției capitalei, a organizat și condus Masacrul de la Jilava din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 când, în fruntea unui grup de legionari, a asasinat 64 de foști demnitari și ofițeri români. Judecat de un tribunal militar, a fost degradat, condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, în Valea Piersicilor, situată la sud-est de penitenciarul Jilava (la acea vreme Închisoarea Militară Jilava).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În data de 28 noiembrie 1940, la orele 12,00 – Ion Antonescu îl numeşte în calitate de Prefect de Poliţie pe Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, colonelul Pălăngeanu nefiind acceptat de Horia Sima. Din comunicatul oficial emis cu această ocazie, nu lipsesc asigurări că : “Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica severe sancţiuni, potrivit legilor în vigoare“. În data de 9 decembrie 1940, generalul Constantin Petrovicescu, ministru de interne, va emite Ordinul nr. 4766/940 prin care va desfiinţa poliţia legionară, argumentând că “Mişcarea legionară rezervă membrilor săi alte misiuni de importanţă cu mult mai mare“. În consecinţă, poliţia legionară este desfiinţată începând cu data de 1 decembrie 1940.

Constantin Petrovicescu (n. 22 octombrie 1883, Târgu Jiu - d. 8 septembrie 1949, penitenciarul Aiud) a fost un general, jurist doctor în drept şi om politic român, ministru de interne în perioada Statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Petrovicescu (n. 22 octombrie 1883, Târgu Jiu – d. 8 septembrie 1949, penitenciarul Aiud) a fost un general, jurist doctor în drept şi om politic român, ministru de interne în perioada Statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Ancheta medico-legală

În data de 27 noiembrie 1940 a fost dispusă o anchetă medico-legală privind cele 64 de asasinate. Majoritatea celor asasinaţi muriseră datorită “suprimării funcţiilor cerebrale consecutiv fracturilor craniene şi rănirii creierului prin proiectile de armă de foc“. În cadavrele victimelor au fost găsite între 2 (Ion Balint) şi 34 de gloanţe (Niky Ştefănescu). O parte din victimele din celula nr.17, cea în care a operat Gheorghe Creţu, s-a constatat că fuseseră lovite în cap cu “un corp tăios greu, cum ar fi un topor“. Mihail Moruzov a fost singurul care nu a fost împuşcat în cap, decesul acestuia datorându-se rănilor produse de mai multe gloanţe care l-au lovit în gât.

 

Opiniile principalilor responsabili

Horia Sima a continuat şi ulterior să susţină ideea din comunicatul oficial, că asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940 ar fi fost executate de legionarii participanţi la deshumarea osemintelor Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. În realitate, deshumarea propriu-zisă s-a făcut în data de 28 noiembrie 1940.

Pentru a nu adânci disensiunile dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, Ministrul Reichului (ambasadorul Germaniei) la Bucureşti i-a comunicat lui Antonescu că execuţiile de la Jilava nu sunt un motiv ca să se pună în primejdie existenţa Statului National-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach şi a lui Ernst Wilhelm Bohle la funeraliile Căpitanului, au avut menirea să aplaneze aceste disensiuni, indicând că guvernul Reichului nu doreşte pe moment o schimbare a sistemului de guvernare. În discuţiile purtate cu Baldur von Schirach şi cu Ernst Wilhelm Bohle, Horia Sima a reluat aceeaşi idee :

I-am explicat starea sufletească a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Căpitanului şi revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Căpitanului ars de vitriol şi cu ştreangul la gât.”

În legătură cu afirmaţia lui Ion Antonescu, referitor la cele 64 de persoane împuşcate în noaptea de 26/27 noiembrie la Jilava, asupra căreia au existat controverse, generalul Constantin Petrovicescu a declarat la proces că Ion Antonescu ar fi afirmat : “Nu îmi pare rău de nici unul dintre aceştia, pentru că au făcut prea mult rău acestei ţări.” Atunci când Preşedintele, Alexandru Voitin (Voitinovici) i-a cerut lui Ion Antonescu să confirme acest lucru, acesta a afirmat că : “Aceasta nu are nici o legătură cu atitudinea mea“.

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 - foto preluat de pe pt.wikipedia.org

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 – foto preluat de pe pt.wikipedia.org

 

Ancheta din 1941

După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobşte sub denumirea de “Rebeliunea legionară“, în afară de judecarea şi condamnarea celor care participaseră la aceste evenimente, Ion Antonescu a decis deschiderea unei anchete privind asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940.

Prin Ordinul de urmărire nr. 19 860 din 26 martie 1941, comandantul militar al Capitalei a ordonat punerea sub urmărire penală a 16 persoane, legionari, suspectaţi de implicare în asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940, de la Jilava, cazul fiind repartizat Cabinetului 10 Instrucţie al Tribunalului Militar C.M.C.

În urma anchetei, încă alte 22 de persoane au fost inculpate în asasinatele de la Jilava, în alte asasinate petrecute în arestul Prefecturii de Poliţie, şi în asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.

Procesul a început în data de 9 iulie 1941 la Curtea Marţială C.M.C. din Bucureşti. Au compărut în faţa curţii 17 acuzaţi, toţi în stare de arest. Au fost lipsă 21 de acuzaţi, din care 20 dispăruţi, unul fiind mobilizat. Sentinţa a fost pronunţată în 22 iulie 1941. 20 de acuzaţi, printre care Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Dumitru Groza, etc…, au fost condamnaţi la moarte. 5 acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică, 6 acuzaţi au fost condamnaţi la câte 10 ani închisoare, iar 5 acuzaţi au fost achitaţi. Printre cei achitaţi s-a numărat şi fostul secretar al prefecturii de poliţie Constantin Orăşanu, apărat de Ionel Teodoreanu.

Ancheta a relevat şi existenţa unei a 65-a victime, plutonierul de jandarmi Nicolae Ciurea, care a scăpat cu viaţă în împrejurări neelucidate. Din cei 20 de condamnaţi la moarte, 14 erau dispăruţi. Restul de 6, respectiv Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Octavian Marcu, Constantin Savu, Anghel Dumitru şi Ion Tănăsescu, ultimii 5 fiind participanţi direcţi la asasinatele de la Jilava, au fost executaţi în data de 28 iulie 1941.

Cu toate acestea, principalele scopuri ale anchetei nu au fost atinse. Nu s-a stabilit cu exactitate lista asasinilor, nu s-a stabilit modul în care au acţionat aceştia, nu s-a stabilit cine a dat ordinul, şamd. Ancheta nu reuşit să determine vreo implicare a lui Horia Sima în aceste asasinate, deşi în rechizitoriu s-au făcut la un moment dat unele aluzii care au dat naştere ulterior la speculaţii pe această temă.

De asemenea, nu au apărut indicii că Ion Antonescu ar fi avut cunoştinţă de pregătirea acestor asasinate. Comisarul Gheorghe Creţu a luat asupra sa responsabilitatea asasinării a 17 persoane, deşi este imposibil să fi acţionat singur. Nici Dumitru Groza, participant direct şi organizator al asasinatelor, într-un interviu din 6 septembrie 1995, urmat de un altul în 10 mai 2000, nu a furnizat detalii despre asasinat.

 

Speculaţii privind asasinatele

Majoritatea speculaţiilor privind asasinatul privesc cazul lui Mihail Moruzov, precum şi relaţiile acestuia cu Ion Antonescu şi Horia Sima.

În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu se afirmă că Mihail Moruzov ar fi deţinut unul sau mai multe dosare compromiţătoare privindu-l pe acesta. Aşa zisele dosare compromiţătoare, care oricum nu erau de resortul SSI, o priveau pe Liţa Baranga, mama mareşalului, octogenară la acea dată, ca şi presupusa “bigamie”, pentru care Ion Antonescu obţinuse câştig de cauză în instanţă.

Aceste dosare fuseseră “instrumentate” din ordinul lui Carol al II-lea, pentru a avea un pretext de a-l înlătura pe general. În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu, acesta avea toate motivele să-l trimită pe Moruzov în faţa justiţiei, dat fiindcă astfel de dosare privind viaţa privată a demnitarilor statului, nu puteau face obiectul activităţii unui serviciu de contraspionaj al armatei.

În ceea ce-l priveşte pe Horia Sima, despre care se afirmă că ar fi fost “spionul (uneori şi informatorul) lui Moruzov, plătit cu 200.000 de lei lunar (70 de salarii medii)” Această afirmaţie apare în biografia lui Moruzov, făcută de Gheorghe Cristescu, unul din şefii SSI, afirmaţie citată fără însă a indica vreo sursă.

Această chestiune este lămurită însă mai departe, de această dată in extenso, pe baza documentelor de arhivă. Relaţiile lui Horia Sima cu SSI, datează din primăvara lui 1940, atunci când Sima arestat fiind, a fost contactat de Moruzov din însărcinarea lui Ernest Urdăreanu, pentru a încerca o mediere care să pună capăt conflictului sângeros dintre Carol al II-lea şi Mişcarea Legionară.

Chestiunea este cuprinsă într-un referat (Referatul din 31 august 1940, întocmit de Mihail Moruzov), prin care acesta solicita Ministerului Apărării Naţionale, “aranjarea” situaţiei militare a 12 căpetenii legionare (mobilizate deja la unităţile militare), cap de listă fiind Horia Sima, pentru a putea fi detaşate la SSI.

Se recomanda de asemenea punerea acestuia în libertate. În schimb, cele 12 căpetenii legionare se obligau să facă propagandă cu formula “Credinţă pentru Rege şi în slujba intereselor ţării“, scopul principal fiind culegerea de informaţii privind activitatea “comunistă, teroristă şi iredentistă“. 7 zile de la încheierea convenţiei cu Moruzov, regele avea să abdice. Horia Sima vorbeşte şi el despre această înţelegere menită să-i asigure libertatea de mişcare în organizarea loviturii de stat de la 6 septembrie 1940.

Alte afirmaţii fanteziste privesc implicarea lui Mihail Moruzov, împreună cu Carol al II-lea şi cu Horia Sima în asasinarea lui Armand Călinescu.(21 septembrie 1939) Această ipoteză a fost lansată de către Ştefan Palaghiţă, un dizident legionar “codrenist”, ipoteză exploatată ulterior de către istoriografia comunistă.

În realitate, atentatul reuşit contra primului ministru a demonstrat ineficienţa serviciului român de informaţii condus de Mihail Moruzov, spulberând tocmai teza falsă că Horia Sima ar fi fost informator al lui Moruzov “plătit cu 200.000 lei pe lună“. De altfel, Horia Sima apare în evidenţele SSI de abia în februarie 1939, când a intrat în atenţia autorităţilor, fiind dat în urmărire generală, fotografia sa fiind distribuită sub consemn la frontieră.

Jurnalistul Mihai Pelin, într-un articol pe blogul personal, reluat în presă, printre alte afirmaţii fanteziste fără acoperire în documente, afirmă că Horia Sima ar fi fugit în Germania, pentru a face spionaj în slujba lui Moruzov. Istoricul Armin Heinen, care a făcut cercetări zeci de ani în arhivele naziste, pe urmele legăturilor dintre nazişti şi Mişcarea Legionară a demonstrat că aceste legături au fost cvasi-inexistente.

În Germania, atât Horia Sima, cât şi ceilalţi legionari, aveau statutul de refugiaţi politic, cu un regim extrem de sever – supraveghere permanentă, orice activitate politică era categoric interzisă, libertatea de deplasare extrem de redusă, contactul cu cetăţeni germani redus la strictul necesar – în caz contrar, riscau să fie extrădaţi, iar acasă îi aştepta execuţia.

Altă afirmaţie fantezistă a fost făcută de fiica lui Moruzov, Aurora Florina, care într-un interviu afirmă că tatăl ei nu ar fi fost asasinat de legionari, ci de soldaţi, din ordinul lui Ion Antonescu, susţinând că a văzut răni produse de baionetă pe cadavrul tatălui ei (11 gloanţe şi 5 lovituri de baionetă), chestiune contrazisă de certificatul medico-legal.

 

Rezonanţe cinematografice

În filmul Un comisar acuză, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1973, eroul principal este însărcinat să ancheteze un masacru similar cu cel de la Jilava. Numele persoanelor şi locurilor sunt însă schimbate — de exemplu, închisoarea Jilava este numită “Viraga”, prof. Iorga se numeşte prof. Jugu, etc… Filmul aparţine “curentului realist-socialist” iar faptele istorice sunt adaptate punctului de vedere al istoriografiei comuniste. Scenariul menţionează în genericul filmului :

În toamna anului 1940, vîrfurile cele mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii, cu sprijinul Germaniei hitleriste, aduc la putere, în România, dictatura militaro-fascistă. Teroarea legionară se dezlănţuie odios. În acest timp, în întreaga ţară, au loc acţiuni de masă, se desfăşoară lupta antifascistă condusă de comunişti,” perpetuate în timp prin adevărate “legende urbane”, cum este cea conform căreia într-una din celulele vecine celor în care se găseau cei 64, s-ar fi găsit şi Nicolae Ceauşescu.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940) si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Srebrenica (11 – 19 iulie 1995)

Cimitirul de la Memorialul Victimelor Genocidului din Srebrenica-Potočari

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Srebrenica, denumit și genocidul de la Srebrenica, se referă la uciderea în iulie 1995 a peste 8.000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți, din orașul Srebrenica din Bosnia și Herțegovina și din împrejurimi, de către unități ale Armatei Republicii Srpska (VRS) aflată sub comanda generalului Ratko Mladić în timpul războiului din Bosnia. O unitate preliminară din Serbia, denumită Scorpionii, oficial parte a Ministerului Sârb de Interne până în 1991, a participat la masacru. Se bănuiește că au participat și alți voluntari din străinătate, printre care Garda Voluntară Greacă. Transferul forțat al unui număr între 25.000 și 30.000 de femei, copii și bătrâni bosniaci, care a însoțit masacrul, este considerat de Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie a fi o dovadă a intenției de genocid a membrilor staffului armatei Republicii Srpska, care l-au orchestrat.

Evstafiev-ratko-mladic-1993-w.jpg
Ratko Mladić*

În aprilie 1993, Națiunile Unite declaraseră enclava Srebrenica aflată sub asediu în valea Drinei din nord-estul Bosniei „zonă protejată” aflată sub protecția ONU. În iulie 1995 însă Forța de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), reprezentată pe teren de un contingent de 400 de „căști albastre” olandeze nu au împiedicat capturarea orașului de către armata Republicii Srpska și nici masacrul ce a urmat.

Srebrenica 2005 burial.jpg
Înmormântarea în 2005 a 610 victime identificate ale masacrului

Masacrul de la Srebrenica a fost cea mai mare crimă în masă din Europa după al Doilea Război Mondial. În 2004, într-o decizie în unanimitate în cazul „Acuzarea v. Krstić”, Curtea de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, cu sediul la Haga, a decis că masacrarea locuitorilor de sex masculin ai orașului constituie o infracțiune de genocid. Theodor Meron, președintele completului de judecată, a afirmat:

Căutând să elimine o parte a musulmanilor bosniaci, forțele sârbe bosniace au comis genocid. Ei au căutat să elimine fizic pe cei 40.000 de musulmani bosniaci ce locuiau în Srebrenica, un grup emblematic pentru musulmanii bosniaci în general. Ei au confiscat toate bunurile personale și actele de identitate ale prizonierilor musulmani de sex masculin, militari și civili, tineri și bătrâni, și i-au ucis deliberat și metodic doar pe baza identității lor.”

În februarie 2007, Curtea Internațională de Justiție a confirmat decizia TPI de clasificare a atrocităților comise la Srebrenica drept genocid, afirmând:

Curtea concluzionează că actele comise la Srebrenica ce intră sub incidența articolului II (a) și (b) ale Convenției au fost comise cu intenția de a distruge parțial grupul musulmanilor din Bosnia și Herzegovina; și în concordanță cu aceasta, ele au fost acte de genocid, commise de membrii Armatei Republicii Srpska în Srebrenica și-n preajma sa începând cu circa 13 iulie 1995.”

Srebrenica2007.jpg
Înmormântarea în 2007 a 465 de victime identificate ale masacrului

CIJ a decis că nici Republica Federală Iugoslavia și nici Serbia independentă de după 2007 nu sunt vinovate de genocid, ci doar că Republica Sârbă (parte a RFI la acea vreme) „a încălcat obligația de a împiedica genocidul”, și că Serbia trebuie să coopereze deplin cu TPI în ce privește transferul persoanelor acuzate de genocid în custodia TPI. Ratko Mladić a fost acuzat de TPI și a fost suspectat că se ascunde în Serbia sau în Republica Srpska, fiind căutat timp de mai mulți ani, până când a fost arestat la 25 mai 2011, urmând a fi judecat la Haga pentru crime de război.

20114124.jpg
Înmormântarea în 2010 a 775 de victime identificate ale masacrului

Majoritatea celor uciși erau băieți adolescenți și bărbați adulți, dar printre victime s-au numărat și băieți sub 15 ani, bărbați peste 65 de ani și chiar câțiva nou-născuți. Lista preliminară a Persoanelor Dispăute sau Ucise la Srebrenica alcătuită de Comisia Federală Bosniacă pentru Persoane Dispărute conține 8,373 de nume, dintre care 500 sub 18 ani, și include câteva zeci de femei și fete. În mai 2010, prin analiza ADN a fragmentelor de cadavru recuperate din gropile comune, fuseseră identificate 6557 de victime ale genocidului și 4.524 de victime au fost îngropate la Centrul Memorial de la Potočari.

În 2005, într-un mesaj adresat la a zecea comemorare a genocidului, Secretarul General al ONU a arătat că, în vreme ce în primul rând vina pentru genocid cade pe umerii celor care au pus la cale și au executat masacrul, precum și a celor care i-au ajutat și i-au adăpostit, marile națiuni ale lumii nu au răspuns adecvat, iar ONU însăși a făcut grave greșeli, iar tragedia de la Srebrenica va urmări pentru totdeauna istoria ONU.

 

Conflictul din estul Bosniei

După declararea independenței față de Iugoslavia la 15 octombrie 1991, Bosnia și Herzegovina a fost oficial recunoscută ca stat de Comunitatea Europeană la 6 aprilie 1992, și de SUA a doua zi. A izbucnit apoi o luptă dură pentru controlul teritorial între cele trei grupuri etnice principale din țară: bosniacii, sârbii din Bosnia și croații din Bosnia. În partea estică a țării, aproape de granița cu Serbia, conflictul a fost dus între sârbi și bosniaci.

 

Campania de epurări etnice din 1992

Zona locuită predominant de bosniaci denumită Podrinje Central (regiunea din jurul Srebrenicei) era de importanță strategică pentru sârbi, deoarece fără ea nu exista integritate teritorială a noii entități politice proclamate de aceștia, Republika Srpska. Astfel, ei au trecut la epurarea etnică a bosniacilor din teritoriile în care ei erau majoritari în Bosnia de Est și Podrinje Central.

În localitatea Bratunac, bosniacii au fost fie uciși, fie obligați să fugă la Srebrenica, 1.156 din ei murind, conform datelor guvernului bosniac. Mii de bosniaci au fost uciși și la Foča, Zvornik, Cerska și Snagovo.

 

Soarta satelor musulmane bosniace

În 1992, satele bosniace din jurul Srebrenicei au fost supuse constant atacurilor forțelor sârbe. Institutul Bosniac din Regatul Unit a publicat o listă cu 296 de sate distruse de forțele sârbe în jurul Srebrenicei cu trei ani înainte de genocid și în primele trei luni ale războiului (aprilie – iunie 1992):

Cu peste trei ani înaine de genocidul din 1995 de la Srebrenica, naționaliștii sârbi bosniaci – cu suport logistic, moral și financiar din partea Serbiei și a Armatei Populare Iugoslave (JNA) – a distrus 296 de sate predominant bosniace (musulmane) din regiunea din jurul Srebrenicei, dislocând forțat 70.000 de bosniaci din casele lor și masacrând sistematic cel puțin 3.166 de bosniaci (decese documentate), inclusiv multe femei, copii și bătrâni.”

 

Lupta pentru Srebrenica

Forțele militare și paramilitare sârbe din zonă și din părțile învecinate din estul Bosniei și din Serbia au ocupat Srebrenica timp de câteva săptămâni la începutul lui 1992, ucigând și expulzând civili bosniaci. În mai 1992, forțele guvernului bosniac sub conducerea lui Naser Orić au recucerit orașul.

De-a lungul restului anului 1992, ofensivele forțelor guvernamentale bosniace din Srebrenica și-au extins zona aflată sub control, și până în ianuarie 1993 făcuseră joncțiunea cu zona Žepa de la sud și cu zona Cerska de la vest. În acest moment, enclava bosniacă Srebrenica a atins întinderea sa maximă, de 900 de kilometri pătrați, deși nu a reușit să fie legată cu zona controlată de guvernul bosniac aflată la vest și a rămas astfel, după cum se exprimă TPI, „o insulă vulnerabilă” într-un teritoriu controlat de sârbi.

În următoarele luni, militarii sârbi au capturat satele Konjević Polje și Cerska, tăind legăturile dintre Srebrenica și Žepa și reducând dimensiunea enclavei Srebrenica la 150 de kilometri pătrați. Locuitorii bosniaci ai zonelor exterioare s-au îndreptat spre orașul Srebrenica iar populația acestuia a crescut de la 50.000 la 60.000 de locuitori.

Generalul francez Philippe Morillon, comandant al Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), a vizitat Srebrenica în martie 1993. În acel moment orașul era supraaglomerat și în stare de asediu. Aproape că nu exista apă curentă, întrucât forțele sârbe distruseseră sursele de apă ale orașului; electricitatea era produsă de generatoare improvizate iar hrana, medicamentele și alte elemente esențiale erau extrem de rare. Înainte de a pleca, generalul Morillon le-a spus la o întrunire publică locuitorilor speriați ai Srebrenicei că orașul se află sub protecția ONU și că el nu-i va părăsi.

Între martie și aprilie 1993, mai multe mii de bosniaci au fost evacuați din Srebrenica sub auspiciile Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați. Guvernul bosniac din Sarajevo s-a opus evacuărilor, pe motiv că acestea contribuie la epurarea etnică a unui teritoriu locuit majoritar de bosniaci.

Autoritățile sârbe au continuat tentativele de a captura enclava. La 13 aprilie 1993, sârbii le-au spus reprezentanților Înaltului Comisariat pentru Refugiați că vor ataca orașul în două zile dacă bosniacii nu capitulează și nu acceptă să fie evacuați. Bosniacii au refuzat să predea orașul.

 

Zona de securitate” Srebrenica

Bosnia areas of control Sep 94.jpg
Zonele de control din Bosnia și Herțegovina din septembrie 1994; enclavele bosniace din est de lângă frontiera cu Serbia

Aprilie 1993: Consiliul de Securitate declară Srebrenica „zonă de securitate”

La 16 aprilie 1993, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 819, care decidea că: „toate părțile implicate, precum și alte părți interesate, vor trata Srebrenica și împrejurimile sale ca „zonă de securitate”, care trebuie să fie liberă de orice atac armat sau act ostil”. La 18 aprilie 1993, primul grup de trupe UNPROFOR au sosit la Srebrenica. La 8 mai 1993, s-a ajuns la un acord privind demilitarizarea Srebrenicei. Conform raporturilor ONU, „generalul [Sefer] Halilović și generalul [Ratko] Mladić au acceptat măsurile ce acoperă întreaga enclavă Srebrenica și enclava adiacentă Žepa. Conform termenilor noului acord, forțele bosniace din enclave își vor preda armele, munițiile și minele către UNPROFOR, după care „armamentul greu și unitățile [sârbești] care constituiau o amenințare la adresa zonelor demilitarizate ce au fost stabilite în Žepa și Srebrenica vor fi retrase.” Spre deosebire de acordul anterior, cel din 8 mai afirma explicit că Srebrenica urma să fie considerată „zonă demilitarizată conform articolului 60 din Protocolul Adițional al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949, și în legătură cu Protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I).”

Între 1000 și 2000 de soldați din trei brigăzi ale Corpului VRS Drina au fost desfășurare în jurul enclavei, echipate cu tancuri, blindate, artilerie și mortiere. Divizia 28 Vânători de Munte a Armatei Republicii Bosnia și Herțegovina (ARBiH) rămasă în enclavă nu era nici bine organizată, nici bine pregătită: lipseau o structură clară de comandă și un sistem de comunicații, iar unii soldați erau neînarmați sau înarmați cel mult cu puști vechi de vânătoare. Foarte puțini aveau uniforme.

De la bun început, ambele părți din conflict au încălcat acordul „zonei de securitate”. Locotenent-colonelul Thomas Karremans⁠ (comandantul Dutchbat⁠) a depus mărturie în fața Tribunalului Internațional că personalul său a fost împiedicat de către forțele sârbești să revină în enclavă și că nu s-a permis nici pătrunderea echipamentului și muniției. Bosniacii din Srebrenica s-au plâns de atacurile soldaților sârbi, în timp ce pentru sârbi părea că forțele guvernului bosniac din Srebrenica utilizau „zona de securitate” ca bază convenabilă din care să lanseze contraofensive împotriva Armatei Republicii Srpska (VRS) și că UNPROFOR nu acționează pentru a-i împiedica. Generalul Sefer Halilović a recunoscut că elicopterele ARBiH încălcaseră no-fly zone-ul și că el personal trimisese opt elicoptere cu muniții către Divizia 28.

 

Refuzul sârbilor de a demilitariza zona Srebrenica

O misiune a Consiliului de Securitate, condusă de Diego Arria⁠, a sosit la Srebrenica la 25 aprilie 1993 și, în raportul trimis către ONU, îi condamna pe sârbi pentru comiterea unui „proces lent de genocid”. Misiunea a afirmat apoi că „forțele sârbești trebuie să se retragă în unele puncte de pe care nu vor putea ataca, hărțui sau teroriza orașul. UNPROFOR trebuie să fie în postura de a determina acești parametri. Misiunea consideră, ca și UNPROFOR, că fâșia actuală de 4,5 km pe 0,5 km hotărâtă ca zonă de securitate trebuie lărgită mult.” Instrucțiuni specifice de la Sediul Central al ONU din New York au arătat că UNPROFOR nu trebuie să fie prea riguroasă în căutarea armelor bosniacilor și că, ulterior sârbii trebuie să predea măcar armamentul greu înainte ca bosniacii să predea armele lor. Sârbii nu au retras niciodată armamentul greu.

 

Începutul lui 1995: situația din „zona de securitate” Srebrenica se deteriorează

Până la începutul lui 1995, din ce în ce mai puține convoaie de aprovizionare mai ajungeau în enclavă. Situația din Srebrenica și din alte enclave se deteriorase în violențe și ilegalități, prostituția practicată de fetele musulmane, furturile și activitatea pe piața neagră au proliferat. Resursele și așa limitate ale populației civile s-au împuținat și mai mult și chiar și forțele ONU au început să rămână fără hrană, medicamente, muniții și combustibil, fiind obligate să înceapă să patruleze prin enclavă pe jos. Soldații Dutchbat care ieșeau din zonă în permisie nu mai erau lăsați să revină și numărul lor a scăzut de la 600 la 400. În martie și aprilie, soldații olandezi au observat o acumulare de forțe sârbești lângă două posturi de observare, „OP Romeo” și „OP Quebec”.

În martie 1995, în ciuda presiunilor comunității internaționale de a pune capăt războiului și în ciuda eforturilor de a negocia un acord de pace Radovan Karadžić, președintele Republicii Srpska (RS), a emis o directivă către VRS privind strategia pe termen lung a forțelor din enclavă. Această „Directivă 7”, specifica că VRS trebuie să:

Ducă la bun sfârșit separarea fizică a Srebrenicei de Žepa cât mai curând posibil, împiedicând chiar și comunicațiile între indivizii din cele două enclave. Prin operațiuni de luptă planificate și bine calculate, să creeze o situație insuportabilă de totală nesiguranță, fără vreo speranță de supraviețuire pentru locuitorii din Srebrenica.”

Evstafiev-Radovan Karadzic 3MAR94.jpg
Radovan Karadžić* in Moscow on 3 March 1994

Până la jumătatea lui 1995, situația umanitară a civililor bosniaci și a personalului militar din enclavă era catastrofală. În mai, în urma ordinelor primite, Orić și stafful său au părăsit enclava cu elicopterul către Tuzla, lăsând la comanda Diviziei a 28-a ofițeri de rang inferior. La sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, Divizia 28 a emis o serie de rapoarte, între care și cereri urgente de redeschidere a unui coridor umanitar⁠. Când aceasta nu s-a întâmplat, civilii bosniaci au început să moară de foame. Vineri, 7 iulie, primarul Srebrenicei a raportat că 8 locuitori muriseră de foame.

 

4 iunie și 6–11 iulie 1995: preluarea Srebrenicei de către sârbi

La 4 iunie 1995, comandantul francez al forțelor ONU din fosta Iugoslavie, generalul Bernard Janvier⁠(, s-a întâlnit în secret cu Ratko Mladić pentru a obține eliberarea ostaticilor, dintre care mulți erau francezi. Mladić i-a cerut lui Janvier încetarea atacurilor aeriene.

Ofensiva sârbă împotriva Srebrenicei a început din plin la 6 iulie 1995. În zilele care au urmat, cele cinci posturi de observație ale UNPROFOR din sudul enclavei au căzut unul câte unul în fața înaintării sârbilor bosniaci. Unii soldați olandezi s-au retras în enclavă după ce posturile lor au fost atacate, dar echipajele celorlalte posturi au fost reținute de către sârbi. Simultan, forțele bosniace au fost lovite de un tir masiv și au fost împinse înapoi către oraș. Odată de perimetrul sudic a început să fie penetrat, circa 4.000 de localnici bosniaci ce trăiau într-un complex suedez de găzduire a refugiaților s-a deplasat spre nord în interiorul orașului Srebrenica. Soldații olandezi au raportat că înaintarea sârbilor „epura” casele din zona sudică a enclavei.

Pantserrupsvoertuig YPR-765.jpg
Un YPR-765 olandez

La 8 iulie, asupra unui vehicul blindat olandez YPR-765⁠ au tras sârbii și acesta s-a retras. Un grup de bosniaci a cerut ca blindatul să rămână să-i apere. Cum acesta a continuat retragerea, un bosniac a aruncat asupra lui o grenadă de mână, a cărei explozie l-a ucis pe soldatul olandez Raviv van Renssen.

Spre seara zilei de 9 iulie 1995, încurajată de succesele anterioare și de puțina rezistență opusă de bosniacii demilitarizați, precum și de lipsa de reacție a comunității internaționale, președintele Republicii Srpska, Radovan Karadžić, a emis un nou ordin prin care autoriza cei 1.500 de soldați din Corpul VRS Drina să captureze orașul Srebrenica.

În dimineața de 10 iulie 1995, situația din Srebrenica era tensionată. Localnicii ieșiseră în stradă. Trupele UNPROFOR olandeze au tras focuri de avertisment în aer în fața sârbilor bosniaci și mortierele lor au tras rachete de semnalizare, niciuna însă netrăgând asupra unităților sârbești. Locotenent-colonelul Karremans a trimis numeroase cereri urgente de susținere aeriană din partea NATO pentru apărarea orașului, dar nu a primit ajutor decât pe la orele 2:30 pm în după-amiaza de 11 iulie 1995, când 2 avioane F-16 olandeze ghidate de KCT⁠(en)/SAS⁠ au bombardat tancurile VRS ce înaintau către oraș. Avioanele NATO au încercat și să bombardeze pozițiile de artilerie ale VRS de pe dealurile din jurul orașului, dar a trebuit să renunțe la operațiune din cauza lipsei de vizibilitate. Planurile NATO de a continua atacurile aeriene au fost abandonate după amenințările VRS că va ucide soldații olandezi și ostaticii francezi (piloți reținuți de VRS), și că va bombarda complexul ONU de la Potočari din afara orașului, precum și zonele înconjurătoare unde se refugiaseră între 20.000 și 30.000 de civili.

Mai târziu în după-amiaza de 11 iulie, generalul Mladić, însoțit de generalul Živanović (comandant al Corpului Drina), generalul Krstić (comandant-adjunct și șeful statului major al Corpului Drina), precum și alți ofițeri VRS, au ieșit la o plimbare triumfătoare pe străzile părăsite ale orașului Srebrenica. Momentul a fost filmat de ziaristul sârb Zoran Petrović.

Soldații olandezi ce operau sub auspiciile ONU au fost criticați pentru că nu i-au protejat pe refugiații bosniaci din „zona de securitate”. Locotenent-coloneul Thom Karremans⁠ a fost filmat ciocnind paharul cu generalul Mladić în timpul negocierilor eșuate privind soarta populației civile grupate la Potočari.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Masacrul de la Srebrenica si pe: www.historia.roen.wikipedia.org

 

* Ratko Mladić (română Ratko Mladici), (n. 12 martie 1943, Bozinovici, Bosnia și Herțegovina), a fost comandantul șef al armatei Republicii Srpska în timpul războiului din Bosnia între 1992 – 1995. Este acuzat de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de genocid, complicitate la genocid, crime contra umanității și violarea legilor războiului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

* Radovan Karadžić (sârbă Радован Караџић, pron. Karagici) (n. 19 iunie 1945, Petnjica, Muntenegru, Iugoslavia) este un politician, poet și medic psihiatru sârb din Bosnia. A condus sârbii din Bosnia în perioada războilului din Bosnia și este acuzat de crime de război și de genocid în două cazuri: pentru că ar fi organizat asediul orașului Sarajevo și pentru că ar fi organizat masacrul de la Srebrenica, în care au fost uciși cca. 8000 de musulmani.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (15 aprilie – 4 iunie 1989)

„Omul din Piața Tiananmen” oprește temporar înaintarea unei coloane de tancuri la data de 5 iunie 1989, la Beijing, în ceea ce este considerat una dintre cele mai reprezentative imagini ale secolului XX. Această fotografie (una din cele patru versiuni similare) a fost realizată de Jeff Widener de la Associated Press
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Protestele din Piața Tiananmen („Poarta Păcii Cerești”), din 1989, care au culminat în Masacrul din Piața Tiananmen pe 4 iunie 1989, au fost manifestații efectuate de studenți și intelectuali. Evenimentele sociopolitice care au avut loc în același an au dus la prăbușirea multor guverne comuniste.

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Wider shot by Stuart Franklin showing column of tanks approaching Tank Man, who is shown near the lower-left corner – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Comunitatea internațională, organizațiile pentru drepturile omului și analiștii politici au condamnat guvernul chinez pentru masacru. Țările occidentale au impus embargouri asupra Chinei. Guvernul chinez a făcut arestări pe scară largă a protestatarilor și susținătorilor lor, a suprimat alte proteste în jurul Chinei, a expulzat jurnaliști străini, a acoperit strict evenimentele din presa internă, a consolidat forțele de poliție și de securitate internă și a retrogradat protestele. În general, suprimarea a încetat temporar politicile de liberalizare în anii 1980. Considerat un eveniment de răscruce, protestele au stabilit limitele exprimării politice în China și în secolul XXI. Memoria sa este larg asociată cu chestionarea legitimității guvernării Partidului Comunist și rămâne unul dintre cele mai sensibile subiecte din China.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Protestele şi Masacrul din Piața Tiananmen (4 iunie 1989) si pe en.wikipedia.org

 

03 iunie 2019 - Mike Pompeo cere Chinei să elibereze deţinuţii politici cu ocazia comemorării represiunii din piaţa Tiananmen

03 iunie 2019 - Tiananmen: 30 de ani după masacru, tabuul persistă în China

02 iunie 2019Represiunea din Piaţa Tiananmen a fost justificată (ministrul chinez al apărării)

 

 

Un masacru ce putea fi evitat, Piata Tiananmen

articol preluat de pe www.historia.ro

Piața Tienanmen in mai 1988 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Piața Tienanmen in mai 1988 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(…)

În loc să descurajeze elanul studenţilor, anunţul oficiosului a trezit din letargie studenţi de la peste 40 de universităţi din China alăturându-se colegilor lor din piaţa Tiananmen. Aceştia au reuşit să călătorească până la Beijing prin complicitatea unor lucrători din transporturi (şi aceştia dorind o serie de reforme). Declaraţia autorităţilor prinvind ce a scris Ziarul Poporului în care se spunea că era exagerată afirmaţia privind zdrobirea studenţilor era deja târzie. Numeroşi scriitori, artişti şi cetăţeni ai oraşului s-au alăturat protestelor studenţeşti.

Protestatarii au speculat excelentul moment extern prin care trecea China:vizita liderului rus Mihail Gorbaciov dar şi prezenţa a numeroşi reporteri şi cameramani occidentali ce nu mai considerea vizita lui Gorbaciov o prioritate ci protestele din Tiananmen. Vizita lui Gorbaciov era importantă deoarece era prima vizită, a unui preşedinte sovietic după răcirea relaţiilor chino-sovietice.

Autorităţile erau astfel legate la mânie neputând să intervină în forţă până când vizita lui Gorbaciov nu se încheia iar ziariştii occidentali erau mutaţi departe de viitorul „teatru de operaţiuni” din piaţa Tiananmen.

La 16 mai 1989, după ce Gorbaciov părăsise China, Zhao Ziyang s-a dus în piaţă şi le-a cerut protestatarilor să renunţe la manifestări. Profund afectat, acesta le-a promis că va rezolva cererile lor. În aceaşi seara acesta a fost dizolvat, Li Peng şi Deng Xiaoping luând frâiele viitoarei represiuni. Odată aflată vestea că guvernul comasează armata în oraş, şi mai mulţi cetăţeni au luat calea pieţei pentru a apăra protestul studenţilor. Trupele au fost primite energic, populaţia împiedincându-i să pună în practică legea marţială, ordonată de guvern. Poporul spera să îi sensibilizeze pe soldaţii chinezi pentru ai alătura cauzei lor.

În aceste condiţii, au fost trimise trupe speciale conduse de comandanţi numiţi personal de preşedintele Yang Shangkun şi de Deng Xiaoping. La 2 iunie 1989, 350.000 de soldaţi din armata chineză înconjurau piaţa Tiananmen. Tancurile şi blindatele nu au lipsit în această operaţiune în care civilii erau neînarmaţi. Noaptea dintre 3-4 iunie s-a soldat cu un adevărat masacru în rândul civililor. Numărul victimelor şi a răniţilor nu a fost făcut public de autorităţi dar observatori ai evenimentelor afirmă că circa 3000 de protestatari au fost ucişi.

Analizând la rece evenimentele, analiştii politici şi istoricii afirmă că guvernul chinez ar fi putut dispersa manifetanţii cu tunuri cu apă, dar, guvernul chinez dorea să ofere un model poporului chinez pentru viitoarele rebeliuni. Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost însă un gest specific tradiţiei chineze de a zdrobi opoziţia prin cele mai dure mijloace pentru a evidenţia însăşi lipsa de legitimitate a opoziţiei.

cititi mai mult pe www.historia.ro

 

O scrisoare deschisă zguduie lumea – adevăruri despre Masacrul din Tiananmen, Piaţa Universităţii a Chinei

articol de Gina Sturdza, preluat de pe epochtimes.ro

3 iunie 2015

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989's Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis - foto preluat de pe theguardian.com

Soldiers face to face with student demonstrators during 1989′s Tiananmen Square protests. Photograph: Peter Turnley/Corbis – foto preluat de pe theguardian.com

O scrisoare semnată la 20 mai de unii dintre participaţii de atunci, vehiculată pe internet şi prin paginile ziarelor, a şocat oamenii.

Evenimentele de pe 4 iunie seamănă leit cu cele de pe 14 iunie 1990 de la Bucureşti, care au băgat România în pământ până azi. Poate că similitudinea poate fi explicată prin faptul că Răul este acelaşi peste tot – reprezentat de minciună, ticăloşie, lăcomie, viciu şi pofte nemăsurate.

Într-o lume a lipsei de idealuri, de valori, o lume a pierderii raţiunii, inclusiv a raţiunii de a exista ca rasă, poate că această scrisoare vă va impresiona şi pe dvs. aşa cum a făcut-o deja cu foarte mulţi oameni.

Scrisoarea, scrisă în limba chineză, a circulat prin intermediul grupurilor de e-mail şi pe social media. De curând, publicaţia Global Times, controlată de Partidul Comunist Chinez, i-a dat un impuls de publicitate gratuit – şi o putere dublă

***

Suntem un grup de studenţi chinezi născuţi în anii 1980 şi 1990, care acum studiază în străinătate. Acum douăzeci şi şase de ani, pe 4 iunie, tineri studenţi, aflaţi în primăvara vieţii, cu o dragoste nevinovată pentru ţara lor, la fel ca şi noi astăzi, au murit răpuşi de gloanţele Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) pe străzile Beijing-ului. De atunci, această parte a istoriei a fost atât de atent muşamalizată şi protejată, încât mulţi dintre noi ştim astăzi foarte puţin despre asta. Aflaţi în prezent în afara Chinei, am putut accesa fotografii, clipuri video şi ştiri, am putut avea acces nestingherit la declaraţii ale supravieţuitorilor. Simţim replici ale acestei tragedii pe întreaga durată a unui sfert de secol. Cu cât ştim mai mult, cu atât mai mult simţim că avem o responsabilitate solemnă pe umeri. Vă scriem această scrisoare deschisă, studenţi colegi din interiorul Chinei, pentru a împărţi adevărul cu voi şi pentru a expune crimele care au fost comise până la această zi, în legătură cu masacrul din 1989 din Tiananmen.

 

“Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată”

 

În jurul orelor 21:30 în noaptea de 3 iunie 1989, focuri de armă au străpuns străzile tensionate din Beijing. În acea zi, trupe ce impuneau legea marţială au deschis focul asupra studenţilor şi rezidenţilor care au protestat paşnic timp de aproape două luni. Demonstraţiile au fost iniţiate de către studenţi, dar oameni din toate categoriile sociale au participat, numărând peste 300.000 de suflete în perioadele de vârf. Zona centrală paşnică de şedere a fost în Piaţa Tiananmen. A fost un moment în care naţiunea a fost încurajată de atmosfera politică relativ liberă şi mai deschisă de pe tot parcursul anilor ’80, când oamenii au avut relativă încredere în Partidul Comunist şi şi-au pus speranţele într-un guvern care s-a auto-intitulat “al poporului”. La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţea, studenţii şi rezidenţii au simţit că trebuia început un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Niciun moment manifestanţilor paşnici nu le-a trecut prin cap că îi aştepta un masacru planificat.

Acţionând la ordinele lui Deng Xiaoping, Li Peng şi a altor lideri chinezi, PLA şi-a forţat drumul spre Piaţa Tiananmen ca să o cureţe de ocupanţii studenţi. Ei au adus tancuri cu mitraliere montate pe turelă şi trupe care strigau “Nu voi ataca dacă nu sunt atacat” în timp ce deschideau focul asupra civililor. Pe traseul spre Muxidi, mai multe sute de civili neînarmaţi au căzut formând un râu de sânge în timp ce strigau “Fascişti!”, “Ucigaşi!” Printre ei se afla Yan Wen, un student la matematică în vârstă de 23 de ani de la Universitatea Peking, împuşcat mortal de gloanţe în coapsă. El era acolo cu un aparat de fotografiat, pentru a imortaliza istoria. Un altul a fost elevul de liceu în vârstă de 17 ani, Jiang Jielian, hotărât să meargă în Piaţă pentru a fi împreună cu fraţii şi surorile lui mai mari. În vârstă de 19 de ani, Wang Nan a devenit un alt martir. Casca pe care o purta, acum având o gaură de glonţ, se află expusă în Hong Kong. În vârstă de 21 de ani, Wu Xiangdong a avut cu el o scrisoare care suna aşa: “Pentru democraţie şi libertate, pentru soarta naţiunii, fiecare persoană are o responsabilitate.”

Potrivit mărturiilor martorilor, trupele care au intrat în Piaţă au bătut studenţii cu bastoane, chiar dacă cele două părţi căzuseră deja de acord cu privire la retragerea studenţilor; la Liubukou, tancurile au urmărit şi au călcat sub şenile o coloană de studenţi care părăsiseră Piaţa şi mergeau pe jos înapoi la campusurile lor. Fang Zheng, un student senior de la Universitatea Sportivă din Beijing, şi-a pierdut picioarele sub şenilele tancurilor.

Au existat rapoarte neconfirmate că grupuri de protestatari au fost încercuite şi executate în masă. În jurul zilei de 4 iunie, masacre au avut loc în Chendu, provincia Sichuan, şi în alte părţi.

La mijlocul şi la sfârşitul lunii iunie a acelui an, guvernul a emis trei versiuni ale unui “raport privind înăbuşirea revoltelor.” În ele civilii sunt descrişi ca o mafie ce se revoltă. Raportul prezintă un număr precis de morţi şi răniţi din rândul trupelor şi în ceea ce priveşte pierderea de vehicule militare, dar este vagă şi contradictorie cu privire la numărul de morţi civili.

Întrebări rămân: cum de trupe înarmate nu s-au putut apăra [dacă a existat într-adevăr o revoltă]? Dacă n-au putut să se apere, cum au străpuns blocada de sute şi mii de civili? Ce a determinat mulţimea de oamenii să se adune pe străzile capitalei pentru a împiedica invazia trupelor?

Raportul susţine că decesele civililor au fost puţine. Dacă este aşa, de ce modifică în mod repetat numărul celor morţi şi nu publică un număr precis? În cazul în care raportul ar fi credibil, civilii ar fi atacat soldaţii primii. Dacă este aşa, de ce a fost primul deces din rândul soldaţilor raportat numai după trei ore după ce trupele au deschis focul şi sângele a scăldat Muxidi? În timpul protestului, poliţia i-a declarat lui Zhou Fengsuo, unul dintre liderii studenţilor din Piaţă, că “ordinea publică din Beijing nu a fost niciodată atât de bună” ca în ultimele două luni ale “perturbării” şi “revoltei”. Potrivit memoriilor lui Hou Dejian, [cântăreaţă taiwaneză] care a rămas până în ultimul moment în Piaţă, studenţii au insistat pe principii non-violente, chiar până în ultimul moment de retragere forţată şi şi-au aruncat orice bunuri care ar fi putut fi folosite pentru a ataca.

Între timp, atrocităţile trupelor au fost înregistrate în fotografii ale răniţilor ce sângerau, corpurilor stivuite, videoclipuri cu împuşcarea civililor, avize de identificare ale trupurilor în spitale şi numărul de cadavre, reportajul şocant a lui Wu Xiaoyong de la Radiodifuziunea Centrală a Poporului, ca să nu mai vorbim de interogatoriul persistent al Mamelor din Tiananmen în ultimii douăzeci şi şase ani. Dacă toate acestea sunt minciuni, aşa cum pretinde guvernul, ce îi face pe aceşti părinţi, acum albiţi şi fragili, să caute dreptate după atât de mulţi ani în timp ce-şi sacrifică viaţa?

Anul trecut la Capitol Hill din Washington, DC, acest autor al scrisorii s-a întâlnit cu unii dintre supravieţuitorii masacrului. Prezentatorul/maestrul de ceremonie a citit cu voce tare o listă parţială a morţilor, iar oamenii au mers într-un lung şir pentru a-şi aduce omagiul cu flori. De la sute şi până la mii, au existat numere diferite, şi s-ar putea să nu ştim niciodată cu exactitate câţi au murit în acel an la Beijing.

Dar oamenii au asistat la multe crime şocante, şi, probabil, mai multe au avut loc prin colţuri necunoscute fără martori. Unii martori au îmbătrânit, alţii au murit, iar alţii nu îndrăznesc să vorbească, deşi acum trăiesc în condiţii de siguranţă în străinătate. Guvernul chinez nu a îndrăznit niciodată să publice numărul exact al morţilor, şi, în politica faţă de un eveniment istoric de o asemenea magnitudine, l-a portretizat în primul rând, în mod solemn, ca pe o “revoltă anti-revoluţionară”, iar apoi de-a lungul timpului l-a minimalizat ca fiind un “val politic,” ştergându-l sistematic din memoria colectivă a unei generaţii.

Ziua de 4 iunie a devenit o dată “sensibilă” în fiecare an, o dată de ne-menţionat. Un astfel de tabu forţat este o dovadă că atrocităţile împotriva civililor în 1989 sunt ceva despre care Partidul Comunist ar meţine mai degrabă tăcerea, deşi acesta este un Partid care are o istorie criminală a unui război civil, mişcări politice împotriva dreptei, şi Revoluţia Culturală.

Un coleg al acestui autor al scrisorii consideră că evenimentele de acum douăzeci şi şase de ani sunt prea îndepărtate, China de astăzi este tot mai bine şi mai bine, iar el trăieşte o viaţă foarte fericită. În urmă cu doi ani mergeam pe Bulevardul Păcii Eterne. Nu am văzut nicio urmă de sânge sau gloanţe, doar zgârie-nori şi o stradă plină de viaţă cu oameni şi maşini. Trăim în prosperitate, dar ce fel de prosperitate, este – imaginaţia noastră este permanent contestată de amploarea uimitoare a funcţionarilor de rang înalt şi scăzut, iar căsătoria puterii şi banilor, împotriva căreia studenţii s-au opus în urmă cu douăzeci şi şase de ani, a devenit modelul prevalent al economiei de stat.

Regimul lui Xi Jinping flutură steagul anti-corupţiei, dar oamenii obişnuiţi sunt aruncaţi în închisoare pentru desfăşurarea banerelor care cer oficialilor să-şi declare averile. Clanurile lui Deng Xiaoping şi Li Peng, ale căror mâini au fost pătate cu sângele studenţilor, au devenit putred de bogate. Suntem şocaţi să descoperim că suntem guvernaţi de către funcţionari ai căror membri de familie locuiesc în străinătate. Cu alte cuvinte, suntem conduşi de un grup de străini, iar China este doar gâsca ce produce ouăle de aur pentru ei.

Acum douăzeci şi şase de ani, studenţii au vrut libertatea presei; şi douăzeci şi şase ani mai târziu, toate mass-media sunt controlate încă de Departamentul de Propagandă al Partidului, iar jurnaliştii şi avocaţii sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiuni inventate. Crima lui Gao Yu a dus la scurgerea secretelor de stat, sau ultimele orientări ideologice ale partidului de guvernământ. Unii dintre prietenii mei sunt de părere că cei care atrag furia Partidului fac acest lucru deoarece sunt renumiţi şi eminenţi. Noi, pe de altă parte, suntem doar oameni obişnuiţi cărora nu le pasă de politică. Dar sunt oamenii obişnuiţi în siguranţă în faţa răului? Gândiţi-vă la Xia Junfeng, Xu Chunhe, şi fiica lui Tang Hui. Nimeni nu este în siguranţă într-un sistem dictatorial.

Când soldaţii nord-coreeni au trecut graniţa şi au ucis chinezi nevinovaţi, sau atunci când bombardierele birmaneze au bombardat teritoriul chinez, acest guvern de abia a “protestat”. Dacă stăm să ne gândim, singura victorie militară a PLA din ultimii treizeci de ani a fost baia de sânge de pe străzile Beijingului pe 4 iunie 1989!

Aceasta este o prosperitate fragilă şi distorsionată. Cheltuielile de întreţinere a stabilităţii sunt la fel de mari ca bugetul militar; Cenzura Marelui Firewall [sistemul de cenzură online, construit de Partid cu ajutorul Cisco, n.r] este tot mai mare. Toate acestea indică faptul că, în orice moment, adevărul poate ieşi la lumina zilei, şi prosperitatea se poate prăbuşi.

O voce din interiorul Chinei spune că masacrul Tiananmen a fost regretabil, iar Partidul Comunist Chinez a învăţat o lecţie, şi nu vrem să devenim obsedaţi cu asta. Dar suprimarea nu a încetat: adevărul despre 4 iunie este încă acoperit, morţii încă nu sunt împăcaţi, unii supravieţuitori au făcut ani lungi de închisoare, iar Mamele din Tiananmen sunt împiedicate de Securitate să viziteze locurile de înmormântare ale copiilor lor.

Anul trecut, un grup de cercetători a fost reţinut pentru că ţinea, într-un apartament, un seminar de comemorare a acelei zile; o studentă de la Universitatea de Studii Internaţionale din Beijing a dispărut după ce a propus dezvoltarea de software pentru a răspândi adevărul despre Mişcarea Tiananmen.

Între timp, omul care a luat decizia de a deschide focul asupra studenţilor şi civililor a fost admirat şi lăudat ca designer şef [al creşterii economice a Chinei], şi nici ofiţerii, nici soldaţii care au regizat crimele nu au fost aduşi într-o instanţă de drept. Nu vă aşteptaţi ca acest regim să pledeze vinovat. Ei nu-şi vor mărturisi nici erorile pe care le-au făcut după încheierea Revoluţiei Culturale, pentru că ei ştiu prea bine că odată ce îşi recunosc crimele, vor fi probabil loviţi de mânia oamenilor. Ei susţin că au dreptul de proprietate asupra unui “adevăr universal”, dar au construit ziduri înalte pe Internet, şi se ascund în camere întunecate pentru a şterge ştirile şi comentariile. Aceasta este “încrederea lor în teoriile de ghidare” şi “încrederea în calea aleasă.”

Aceasta este un regim criminal. Focul armelor le-a împuşcat legitimitatea pe 4 iunie, şi ceea ce au realizat de la 4 iunie încoace nu este important. Nu cerem Partidului să îndrepte consecinţele evenimentelor din acea primăvară, căci nu cerem criminalilor să reabiliteze numele victimelor lor. Totuşi criminalii trebuie judecaţi. Noi nu uităm, nici nu iertăm, până se va face dreptate şi persecuţia curentă va fi oprită.

Acest autor al scrisorii şi co-semnatarii scrisorii ştiu foarte bine că există consecinţe pentru scrierea şi semnarea acestei scrisori. Dar aceasta este responsabilitatea noastră şi sperăm că cei din interiorul Chinei ştiu această parte a istoriei, şi reexaminează violenţa şi atrocităţile de la începutul Partidului Comunist în 1921. Din Jingangshan [una din bazele timpurii ale PCC în provincia Jiangxi] până la Piaţa Tiananmen, milioane de oameni nevinovaţi au murit, iar ei trebuie pomeniţi.

Trebuie, de asemenea, să reflectăm asupra valurilor nesfârşite de suferinţe. Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată. Acesta este visul chinez pe care-l avem – noi, un grup de studenţi chinezi care studiază în străinătate.

Scris de:

Gu Yi (古 懿, Universitatea Georgia, slmngy@uga.edu)

Co-semnat de:

Feng Yun (封 云, Universitatea Centrală din Lancashire)

Chen Chuangchuang (陈 闯 创, Universitatea Columbia)

Zheng Dan (郑 丹, Universitatea Adelphi)

Chen Bingxu (陈炳旭, Universitatea de Stat din Missouri)

Jin Meng (金 萌, Universitatea de Stat din nord-vestul Missouri)

Lu Yan (卢 炎, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Xiaoyue (王 宵 悦, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Jianying (王剑 鹰, Universitatea din Missouri)

Meng Li (Universitatea St. John)

Wu Lebao (吴 乐 宝, Melbourne, Australia).

articol preluat de pe: epochtimes.ro

Masacrul de la Deir Yassin (9 aprilie 1948)

Deir Yassin astăzi, parte a Centrului de Sănătate Mintală Kfar Shaul, un spital de psihiatrie israelian

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Deir Yassin a fost un sat arab în apropiere de Ierusalim, pe drumul dinspre Tel Aviv. La 9 aprilie 1948 satul a fost cucerit în luptă de organizațiile militare eveiești extremiste și între 81 – 120 bărbați, femei și copii arabi au fost omorâți. 4 dintre evrei au murit în luptă și zeci evrei au fost răniți. Liderii evrei din Țara Israel l-au etichetat ca fiind o aberație a extremiștilor.

 

Masacrul de la Deir Yassin

Atacul asupra satului Deir Yassin a reprezentat o acțiune combinată a două grupări teroriste. Primul grup – Irgun – era comandat de viitorul prim-ministru israelian, Menahem Begin. Al doilea grup – Stern – era comandat de un alt viitor prim-ministru, Yitzhak Shamir. In 1980, datorită tratativelor incununate cu succes de la Camp David (1978), fostul terorist, comandant, al Irgun – Menahem Begin – a primit Premiul Nobel pentru Pace. Trupele de asalt au pătruns prin surprindere în sat și au atacat casă cu casă lichidând toată populația satului. În 1983, când Begin s-a retras din funcție, prim-ministru a devenit fostul comandant al Stern, Yitzhak Shamir, până la acea dată, ministrul de Externe în Cabinetul Menahem Begin. David Yallop în “To the End of the Earth: the Hunt for the Jackal“, afirmă că “Istoria este scrisă, întotdeauna, de învingători“.

Documentele ONU prevedeau o impărțire echitabilă a teritoriului Palestinei britanice între evrei și palestinieni. Milionul de palestinieni care, în 1948, a luat calea exilului au devenit un fel de “cetățeni de mâna a doua”, staționați în taberele de refugiați din țările vecine. Existența acestei populații a fost negată nu numai de Golda Meir – care a declarat că acest milion de palestinieni din taberele de refugiați “pur și simplu, nu există”, dar și de lideri arabi, pe care prezența refugiaților palestinieni pe teritoriul țării lor mai mult îi încurcă (și îi costă). După măcel, evreii au facut intenționat publicitate evenimentului, pentru a-i determina pe oameni să fugă in panică din casele și de la muncile lor, unde nu li s-a permis sa se întoarcă nici până acum. Fostul prim ministru al Israelului, Menachem Begin, se lăuda cu importanța masacrului de la Deir Yassin în cartea sa “The Revolt: The Story of the Irgun“. În acel volum, Begin a scris că fără “victoria” de la Deir Yassin n-ar fi putut exista un stat numit Israel. “Haganah a executat atacuri victorioase pe alte fronturi (…). Cuprinși de groază, arabii fugeau, strigând: ‘Deir Yassin’!”

 

Controverse

Partea adversă în această chestiune istorică neagă masacrul.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Masacrul de la Deir Yassin si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941)

Masacrul de la Fântâna Albă

foto preluat de pe rgnpress.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

 

Fondul situaţiei

Bucovina divizată în iunie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Bucovina divizată în iunie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

 

Incidente premergătoare

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

 

Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

O listă parţială a victimelor identificate ulterior:

- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.

 

Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto - Florin Eşanu/Epoch Times)

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto – Florin Eşanu/Epoch Times)

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată. „A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului“, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1

Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

articol preluat de pe: youtube.com

 

1 aprilie 1941 – Un katin al romanilor in Bucovina de nord. Masacrul de la Fantana Alba – Tatarca

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

”… în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale.”
(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.

Genocidul asupra populației din teritoriile ocupate poate fi confirmat de mai multe episoade desfășurate atunci. În următoarele rînduri voi încerca să realizez o schiță cronologică a masacrelor programate de trupele NKVD (celebra Troika) asupra populației civile.

Aceste evenimete, discutate mai mult sau mai puțin în presă, de teama să nu deranjeze anumite părți, riscă să devină pietre de moară care vor atîrna greu asupra propriei noastre conștiințe, dacă nu vom cinsti memoria celor care au murit pentru simplul fapt că s-au născut români.

Degeaba ne aruncăm deseori în discursuri demagogice mascate de sentimente patriotarde, dacă nu suntem în stare să spunem răspicat că nu ne-am uitat părinții. Degeaba ne comformăm ori de cîte ori o mare putere ne impune ceva, vom pierde întotdeauna; și cel mai grav e să-ți pierzi memoria, conștiința de sine.

Să nu mergem pe principiul supunerii, după cum spune proverbul: ”Capul plecat sabia nu-l taie”, căci vom rămîne fără cap și fără sabie. Orice țară care a trecut prin experiența sovietizării își are propriul Katyn, cea mai gravă problemă e că nu știm nimic despre el.

Genocid sovietic asupra populației românești la Fîntîna Albă şi Tătarca.

 

Fîntîna Albă

Despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă ne povestește istoricul militar Mircea Dogaru în cartea sa ”Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor” (n.r. La 1 aprilie 1941 o parte din cei peste 15.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului, Bucovina, care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), au fost ucişi (în jur de 7.000) cu mitraliera de sovietici.

Românii se îndreptau spre graniţa românească cu odoarele bisericeşti în mînă spunîndu-li-se anterior că vor putea trece liber în România. Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200 persoane în groapă), pîmîntul mişcîndu-se sub ei două zile pînă au murit cu toţii.).

În următoarele rînduri voi reproduce pe scurt declarațiile a doi martori, Moș Ivan lipoveanul din Climăuți și Constantin Țoiu din satul Igiești, de lîngă Storojineț. Autorul menționează că mărturiile lor se regăsesc în articolele publicate în 1991 în ”Dreptatea” de inginerul Savu Octavian și în memoriile veteranului de război Ioan Ambrosă, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

 

 

”În ziua cedării Bucovinei de nord eram acasă – relatează Constantin Țoiu – Nu m-am refugiat atunci că nu mă înduram de recoltă și nu bănuiam ce putea să mi se întîmple, mai ales că pe Sirețel și pe Siret aproape toate satele erau românești vechi – Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igiești, Adîncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi și altele. La început noile autorități sovietice nu prea ne-au făcut necazuri, nouă, țăranilor mai săraci. Ne-au lăsat să strîngem recolta, ne-au luat ceva cote, apoi au făcut colhoz.”

 

 

De ce țăranii au fost inițial cruțați, ne explică Moș Ivan lipoveanul: fiindcă prioritatea ocupantului era lichidarea elitei spirituale și economice românești.

Ce era cu acești lămuritori și cum s-a desfășurat masacrul premeditat de ocupant, ne explică, în continuare victima, Constantin Țoiu:

“Am ajuns la Șarul Dornei, unde am stat ascuns aproape un an, îmbrăcat în femeie, căci mă temeam mereu să nu vină după mine. Mai tîrziu m-am stabilit în Rădăuți, am muncit unde am găsit de lucru, ocupîndu-mă mai ales de monumente, în cimitire. De familie nu mai știu nimic, nici nu am încercat să aflu!“

 

 

De partea cealaltă, a oamenilor simpli care nu aveau vina de a se fi născut români, Moș Ivan confirmă:

“Peste un an, cînd a venit armata română și a eliberat zona, li s-a făcut slujbă, sfeștanie mare cu mulți preoți. Toată coasta dealului era plină de lumînări ce se vedeau de departe și au ars zile și nopți la rînd. S-au pus și cruci mari care astăzi nu mai sunt. Le-au strîns sovieticii în 1944. Morții nu au mai fost scoși. Sunt și azi acolo, dar locul s-a mai nivelat. Greu se mai cunoaște.” 

 

 

Gropile comune de la Tătarca

Înainte de a relata despre un alt eveniment tulburător, ce s-a întîmplat (n.r. în anii ocupaţiei sovietice 1940-1941) de data aceasta lîngă localitatea Tătarca (Odessa), trebuie să aminetsc și de masacrul grupului de rezistență antisovietică Majadahonda, membrii căruia au fost asasinați de trupele NKVD în momentul cînd trupele române se apropiau de Chișinău. De asemenea, în aprilie 1940, la Hîncești a avut loc o revoltă împotriva comuniștilor în urma căreia au fost arestați 73 de români.

În noaptea de 12-13 iunie 1941 (aproape simultan cu represiunile din Țările Baltice), au fost arestate și deportate în Siberia și Kazahstan, 18.392 persoane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar din celelalte părți ale Basarabiei ca și din Bucovina de nord (teritorii înglobate în Republica Sovietică Socialistă Ucraina), alte 11.844 persoane (97% din aceștia – români). Trebuie să remarcăm faptul că această deportare în masă avea loc cu două săptămîni înaintea Operațiunii Barbarossa, prin care Hitler viola înțelegerea cu Stalin.

Studiul articolelor apărute în ziarele din anul 1943 ne poate demonstra, că atenția era îndreptată în mare parte asupra evoluției operațiilor militare. În special, era abordată situația frontului din Est și nordul Africii.

Pe ultima pagină a ziarelor ”Timpul ” sau ”Universul ” erau prezentate relațiile dintre Aliați, exploatîndu-se contradicțiile ivite între aceștia. Începînd cu luna aprilie, odată cu descoperirea la Katyn a masacrului comis de trupele NKVD asupra grupului de ofițeri polonezi, în presă au fost alocate spații ample pentru abordarea crimelor comise de sovietici pe teritoriile ocupate.

Descoperirea a fost făcută publică de Berlin, iar aceasta a înveninat relațiile dintre Moscova și guvernul polonez aflat în exil la Londra.

Interesant este faptul că presa românească nu dezvăluie o descoperire similară, făcută în același interval de timp lîngă Odessa și anchetată de organe. Informația respectivă fusese furnizată de un fost agent NKVD.

În prezent deținem multe informații referitoare la crimele comise de comuniști după lovitura de stat din Octombrie 1917, începînd cu asasinarea familiei țarului, și mai ales despre cele din perioada stalinistă. În luna octombrie 1991, de exemplu, în presă apare o știre despre descoperirea în vestul Mongoliei, a unei gropi conținînd resturi pămîntești ale miilor călugări budiști, uciși din ordinul lui Stalin.

Trebuie să amintim că unii dintre cei deportați în 1941 nu au ajuns niciodată acolo. Despre soarta lor ne vorbesc documentele[3] pe care le voi prezenta în coninuare.

Primul document reprezintă un raport înaintat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrul Serviciului Special de Informații, către Secția a 2-a a Marelui Stat-Major:

 

”CĂTRE MARELE STAT-MAJOR
SECȚIA A II-A
1.06.1943

Din investigațiile efectuate de către organele acestui serviciu cu privire la suprimarea unor persoane de către NKVD și îngropate în cimitirul din Odessa, s-au constatat următoarele:

Pe terenul denumit “Spolka” situat la km 7 al liniei ferate Odessa–Ovidiopol, între suburbia Tătarca și aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor NKVD.

Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943.
Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate și a verifica informațiile relative la proveniența victimelor și la împrejurările în care au fost ucise.

Din declarațiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului “Spolka”, rezultă că organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion închis și le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată și nivelată.

Totodată, mai rezultă din aceste declarații, că circulația era cu desăvîrșire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.

Investigațiile au stabilit că execuțiile săvîrșite de NKVD s-au intensificat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.
Ioan Halip, Grigore Tatarcu și Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia și Bucovina, în prezent domiciliați la Odessa, aduși la fața locului, și-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de NKVD după cedarea teritoriilor (anexele 1, 2, și 3)

Comisia pentru examinarea cadavrelor și stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate vicimele au ajuns la concluzia că acestea au fost ucise prin împușcare în ceafă de la o foarte mică distanță, vechimea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune amintește de portul basarabenilor și bucovinenilor.

În prezent săpăturile din acest cimitir au fost sistate.
Fotografiile alăturate înfățișează rezultatul săpăturilor efectuate.
Despre rezultatul acestor săpături s-a făcut cunoscut și Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetul Militar).

p. Șeful Serviciului Special de Informații locotenent colonel Traian Borcescu”

Următorul document reprezintă un proces-verbal și concluziile comisiei medico-legale care a cercetat cadavrele descoperite. Important este că acestea sunt semnate de experți ruși din Odessa:

Anexa 4
PROCES VERBAL
Odessa, 6 mai 1943

Comisia compusă din: doctor Sapocichin K.I., vicedirector al Direcției medico-sanitare, Grubianu N.I., administrator al Stației de Dezinfecție, și docent Fidlovschi I.I., șeful expertizei medico-legale, în prezența caporalului jandarm Tatarciuc Grigore de la Serviciul Pretoral Odessa, la cererea d-lui Pretor lt. col. Niculescu M. Nr. 100 din 30 aprilie 1943, am procedat la examinarea mormintelor în urma dezgropărilor, în apropiere de oraș, lîngă drumul spre Tătarca.

Examinarea mormintelor s-a făcut în vederea luării măsurilor de înmormîntare a cadavrelor, a măsurilor pentru prevenirea epidemiilor, pentru stabilirea datei cînd au fost îngropate cadavrele și cauzei adevărate a morții.
Mormintele se află pe locul unde altă dată s-a depozitat gunoi, departe de orice locuință.

Cinci morminte sunt dispuse în neregulă, din care 3 se prelungesc izolate și departe de celelalte. Fiecare mormînt reprezintă o groapă adîncă și lată, cu pereți drepți. În fiecare mormînt se află cadavre scheletizate în dezordine și în cantitate apreciabilă; unele dintre acestea (două) sunt în stare de saponificare unită cu mumificație, iar pe altele spînzură țesătură parțial păstrată în stare de saponificare. Aparatul de legătură la cadavre în general este bine păstrat.

Pămîntul pereților gropilor prezintă un amestec, se rînduiesc nisipul, gunoiul și argila. Hainele caracterizînd bărbații și femeile, s-au păstrat suficient. Îmbrăcămintea din paltoane groase din postav, din haine și pantaloni de postav, parte de ață, bluze femeiești de mătase. Se găsesc paltoane de suman, de același material se găsesc și pantaloni. Astfel de îmbrăcăminte este cea a basarabenilor și bucovinenilor. Peste acestea se găsesc și mantale militare. În picioarele cadavrelor sunt ghete, deoparte se găsesc ghete de galoși, galoși sunt și îndeoparte și de ghete, iar unele cadavre au cizme simple.

Printre îmbrăcăminte se observă plăpumi de postav de fabrică și pene mărunte de păsări, iar prin unele locuri printre bucățile de îmbrăcăminte, parte putrede, se găsesc îngrămădiri mari, care, fapt ne dă dreptul să credem că acestea au provenit din pene. După cum se poate observa, [exista o] variație de îmbrăcăminte bărbătească și femeiască. S-au descoperit obiecte de primă necesitate, de exemplu: o cană de metal, o cutie de celuloid pentru săpun, tub de celuloid cu perie de dinți în el etc.

La cadavru cu păr lung (femeie) păstrat parțial mulțumită saponificației se văd mîinile legate cu funie. La examinarea scheletelor și a craniilor se constată urme evidente de răniri cu arme de foc în regiunea cefei. Rănile la unele cranii au ieșiri, iar altele nu. Aspectul tuturor cadavrelor scheletizate este același.

Avînd în vedere întrebările puse de Serviciul Pretoral Militar, Comisia a socotit necesar a se lua 4 cranii pentru cercetări medico-legale speciale. Dintre aceste cranii unul are o rănire cu ieșire și celelalte fără.

În ceea ce privește măsurile sanitare în legătură cu dezgropările, Comisia este de părere că, cadavrele scheletizate provenind cu evidență de la oameni deplin sănătoși, avînd semne vizibile de moarte provocată – împușcare – în prezent nu mai sunt periculoase, dar avînd în vedere că gropile sunt deschise, iar cu venirea zilelor calde ce pot transporta produsele descompunerii cadavrelor pe alimente și oameni, Comisia crede necesar că înhumarea acestor cadavre să se facă cît mai curînd.
Întrucît cadavrele în general nu au date pentru identificarea lor, ele trebuie lăsate pe loc în gropile comune și tratate în prealabil cu clorură de var.

Comisia crede necesar pentru o mai deplină caracterizare a vicitmelor, să se examineze amănunțit îmbrăcămintea acestora din care examen se va trage concluzia.

Vice-Director al Direcției medico-sanitare
Doctor Sapocichin K.I.
Prezenta copie tradusă din limba rusă în limba română fiind conformă cu originalul.”

”Anexa 5
CONCLUZIE

La cercetarea în legătură cu cadavrele descoperite în apropiere cu Tătarca:
Pe baza datelor examenului detaliat și a autopsiei a 4 cranii ce au fost luate din gropi, după cum s-a arătat în procesul-verbal, s-a ajuns la următoarele concluzii:

Toți cei 4 inși cărora le-au aparținut aceste cranii, prezintă răniri de același fel prin împușcare în partea de jos a cefei. La 2 rănile craniilor erau cu ieșiri în regiunea ochiului stîng și la baza craniului, la alții 2 fără ieșiri.

Împușcăturile au fost făcute din arme cu bătaie nu prea puternică, cu gloanțe de plumb, calibru f.f.mm. Drept astfel de armă a putut servi (probabil) o armă militară de calibru mic.

Împușcarea s-a făcut la distanță foarte mică, sau aproape fără distanță.
Împușcăturile de acest fel de obicei se făceau de o mînă experimentată la executări (în U.R.S.S.).
Din cei 4, trei erau cu multă probabilitate bărbați și una femeie, în etate de la 20-40-45 ani.
Avînd în vedere condițiile păstrării cadavrelor, aspectul general al cadavrelor, ajungem la concluzia că vechimea morții celor arătați este de doi, pînă la trei ani.

Consultant al expertizei medico-legale
Șeful catedrei medicină legală la Universitatea Odessa
Profesor (ss) Jmailevici F.N.
Șeful expertizei medico-legale
Docent (ss) Fidlovski I.I.”

Al treilea document foarte important este o notă informativă adresată Serviciului Special de Infrmații, semnată cu pseudonimul Kor.-Marin. Acest document aduce lumină asupra prudenței organelor române Legației germane cu referire la crimele sovietice. Evoluția afacerii Katyn, deja publicată în presă, ne explică Cristian Trocotă, a determinat o atitudine rezervată din partea Legației germane de pe teritoriul rusesc. Se răspîndise zvonul că victimele de la Katyn erau evrei împușcați de naziști. Ideea alcătuirii unei comisii internaționale pentru a investiga cazul era practic irealizabilă din cauza războiului, de aceea, părțile în cauză s-au adresat Crucii Roșii Internaționale. Responsabilitatea faptelor comise de NKVD-ul comunist a fost recunoscută de guvernul sovietic abia în 1990. Pînă atunci, a persistat un mister voit întreținut. Iată conținutul notei informative:

28 Aprilie 1943
S.S.I. Grupa Politică
Dosar “Legaţia Germană”
NOTĂ

Din bună sursă a Legației Germaniei, s-a putut înregistra zilele acestea , că autoritățile germane din teritoriul rusesc ocupat intenționează să lanseze în opinia publică mondială o nouă afacere Katyn, unde se știe că u fost asasinați o mare parte din corpul ofițeresc polon.

Primele zile de Paști, această știre a căpătat consistență și se precizează că între Odessa și Tătarca (7 km de Odessa) s-a descoperit o groapă comună unde erau îngropate aproximativ 4000 de cadavre.

Această știre a circulat în cercurile maniste[8] și evreiești din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legația germană și anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinați în diferite ocazii de germani și mai mult chiar, Mareșalul a plecat la Odessa pentru a înăbuși izbucnirea acestui scandal.

Din șoaptele înregistrate de evreii rusofili, se pot trage indicii că puterile aliate cu concursul agenților comuniști, intenționează, pe baza materialului strîns de la declararea războiului încoace (fotografii, declarații a ofițerilor români și germani, statistici – mare parte din materialul documentar și informativ fiind deținut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internațional afacerii de la Katyn.

Ieri dimineață, Legația germană se mai afla în posesia următoarelor date:
Operațiunea de identificare a cadavrelor este în curs.

Ea este îngreunată prin faptul că s-au găsit mai multe schelete, dar după anumite indicii se poate spune că este vorba despre asasinarea în masă a populației românești evacuată din Bucovina și Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a rușilor ostili regimului sovietic.

În cursul după-amiezii de ieri, Legația germană este surprinsă (Agențiile de presă care lucrează direct cu Legația) că guvernul n-a dat încă comunicat în această afacere.

Seara, s-a putut ști că s-a comunicat presei o știre “din sursă oficială”, dar care a fost reținută de cenzură.”[9]
Într-o altă notă informativă, din 2 mai 1943, același Kor. comunica: ”În general – două elemente aflate azi în posesia Legației germane – situația se prezintă astfel:

“După părerea celor care au asistat, s-au descoperit până acum circa 1000 de cadavre și identificarea sumară a permis să se constate că este vorba de basarabeni asasinați pe timpul ocupației sovietice, se crede că în aceeași groapă au fost aruncate circa 3-4 mii cadavre”
(Kor. – Marin)”
Autor: Nicolae Țîbrigan

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă. Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer că un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acest masacru. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Katyń (1940)

Masacrul de la Katyń (1940) – Groapa comuna la Katyń (1943)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.

În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

 

 

Vedere de ansamblu

La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.

Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk. Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului. Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului. Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați. Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.

Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.

Masacrul de la Katyń (1940) - Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Preparativele sovietice

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.

 

Tehnica masacrelor

Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.

Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori. Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.

Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție

Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.

 

Descoperirea gropilor comune

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Masacrul de la Katyń (aprilie - mai 1940) - Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).

Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.

Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii. În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.

Masacrul de la Katyń (1940) - British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń

Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.

Masacrul de la Katyń (1940) - Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: "Forest of the dead at Katyn" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS. Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.” În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)

Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor. În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”. Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.

Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru. El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.

În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici. Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.

În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.

Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă. Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor

Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.

Masacrul de la Katyń (1940) - Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluții postsovietice

În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.

 

Proiecții artistice

Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Pădurea Olănești (23 februarie 1932)

Grup de refugiați din Transnistria, adăpostiți în căminele din Chișinău

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

motto
“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!” 
Toma Jalbă, reprezentant al românilor transnistreni la Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie 1917

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Masacrul de la Pădurea Olănești (cunoscut și ca Masacrul de pe Nistru) a avut loc la 23 februarie 1932, unde aproximativ 40 de români transnistreni au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.

 

Context

Un genocid antiromânesc foarte puțin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, contra românilor de la est de Nistru. Despre dimensiunea crimelor există doar informații fragmentare și incomplete.

Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru. Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă.

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Refugiat român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului. Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Refugiat român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului. Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La început, refugiaţii erau în mare parte intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, și mai ales de la declanșarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România.

Autoritățile sovietice, pentru a opri această fugă generalizată, detașează în Republica Autonomă Moldovenească Sovietică agenți GPU și trupe speciale pentru a zăvorî frontiera.Detașamentele de grăniceri sunt întărite în așa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii sovietici folosind mitralierele pentru a-i opri. Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii.

Datorită acestor treceri și faptului că refugiații nu aveau nimic și nici posibilități de întreținere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaților moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donațiile pentru refugiați și se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulți și se ocupă cu școlarizarea copiilor refugiați.Între timp, numărul refugiaților se mărea din ce în ce mai mult, dar și ale victimelor, iar poveștile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, amenințările deportărilor și comportamentul bestial al autorităților i-a făcut să riște ce le-a mai rămas, viața, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990 - foto preluat de pe istoria.md

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe istoria.md

Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

 

Desfășurarea masacrului

Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs pe 23 februarie 1932.  la ora douăsprezece noaptea, în dreptul localității Olănești, de pe țărmul sovietic al Nistrului unde era o pădure, se aude o canonadă de mitraliere și zgomote de grenadă. Bombardamentul durează circa 20 minute, după care se oprește de tot.  La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe.

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului. Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului. Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.

Masacrul de pe Nistru, 23 februarie 1932. Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Pădurea Olănești, 23 februarie 1932. Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Urmări

Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă.

Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică.

Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.

Dar masacrul de la Pădurea Olănești va fi complet uitat din cauza atrocităților comise românilor de către sovietici după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor și bucovinenilor, mult mai apropiată și mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org