lege si ordine Arhive - Uniti Schimbam

Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile – Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

31 mai 2018/0 Comentarii/în La Ordinea Zilei, Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/2.431 vizite

Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

foto preluat de pe ccr.ro
articol realizat de Alexandru Cristian Surcel*

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel,*- foto: facebook.com

30 mai 2018

Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile

Miercuri, 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat cu privire la cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României, după ce domnul Klaus Werner Iohannis a refuzat propunerea Ministrului Justiţiei, domnul Tudorel Toader, de a o revoca pe doamna Laura Codruţa Kovesi din poziţia de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Încă nu avem decizia în sine cu întreaga sa motivare, dar putem întrevedea mare parte din argumentaţia juridică din chiar textul comunicatului CCR:

„Curtea a statuat că, în cazul revocării procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei acţionează în cadrul unor limitări stricte impuse de lege, sub forma cazurilor care, în mod obiectiv, justifică revocarea din funcţia de conducere a procurorului. Preşedintele României, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, nu are o putere discreţionară proprie în cadrul procedurii de revocare, ci o putere de verificare a regularităţii acesteia. Rezultă că prerogativa Preşedintelui României de a revoca procurorul din funcţia de conducere se circumscrie exclusiv unui control de regularitate şi legalitate a procedurii. Astfel, Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei.”1

Drept urmare, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională

„cu majoritate de voturi, a statuat:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.”

Aceasta este însă departe de a fi singura decizie sau hotărâre controversată a CCR din iunie 2017 şi până în prezent. Inundaţi de un an şi jumătate de fluxul continuu de ştiri despre legile justiţiei şi despre tentativele de modificare a codurilor penal şi de procedură penală, tindem poate să uităm de acte şi fapte consumate, cu implicaţii juridice serioase, care s-au întâmplat în acest interval de timp. În mod special, mai multe decizii şi o hotărâre a Curţii Constituţionale a României au generat serioase controverse şi chiar contestări în anul 2017, iar noi credem că, chiar dacă în acest moment se discută mai puţin, problemele ridicate de ele persistă.

De asemenea, întrucât deciziile şi hotărârile CCR sunt irevocabile şi direct executorii, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, nici măcar Curtea însăşi nu poate reveni asupra lor, şi au valoare de precedent judiciar, credem că obţinerea unor opinii ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) este un obiectiv actual şi necesar. O astfel de opinie sau set de opinii ar putea clarifica în ce măsură CCR poate acţiona aproape ca un legiuitor pozitiv sau ce părţi din deciziile sale au caracter obligatoriu ori de recomandare, inclusiv cum s-ar putea contracara situaţia în care însăşi Curtea Constituţională este cea care, abuzând de prerogativele sale, încalcă grav Constituţia.

De fapt, dacă este să ne aducem aminte, organizațiile neguvernamentale şi grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iaşi), Evoluţie în Instituţie (#Insist), Grupul de Acţiune Civică Bacău, Iniţiativa Craiova, Iniţiativa România, Iniţiativa Timişoara (federaţie a 10 ONG-uri din Timişoara), Institutul pentru Politici Publice, Liga Civică Galaţi şi Oradea Civică (membre ale reţelei civice naţionale Contract România) şi grupurile civice Corupţia Ucide, Geeks for Democracy şi #Rezistenţa, au efectuat un demers în acest sens în august 2017. Ele au încercat, printre altele, să convingă Administraţia Prezidenţială că Preşedintele României ar trebui să defere chestiunile de drept implicate în două decizii şi o hotărâre a CCR Comisiei de la Veneţia (care nu poate fi sesizată de oricine, ci doar de Guvern, Preşedinte, Camerele Parlamentului, precum şi de Curtea Constituţională însăşi). Aşa cum ştim din ceea ce este deja istorie, Preşedintele Klaus Iohannis a fost aproape de neînduplecat în iniţierea unui astfel de demers, de-abia în relaţie cu legile justiţiei hotărându-se în ceea ce este practic al treisprezecelea ceas.

Mai exact, ceea ce s-a cerut în august 2017 de către organizaţiile amintite mai sus a fost sesizarea de către Preşedintele României a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de: a) Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care Curtea Constituţională a României a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu, b) Hotărârea nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente a Curţii Constituţionale a României (prin care preşedintele CCR a fost investit cu o adevărată prerogativă de cenzură), precum şi c) Decizia nr. 277/21.07.2017, care a stabilit un drept exclusiv al Curţii Constituţionale a României de a se pronunţa direct asupra hotărârilor judecătoreşti supuse căii extraordinare de atac a revizuirii în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Pentru început, trebuie să observăm că atunci când în activitatea Curţii Constituţionale apar circumstanţe care impun clarificări, România, ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, poate cere opinia Comisiei de la Veneţia, creată în mod expres pentru a asista statele în chestiuni de acest gen. Curtea Constituţională se bucură de independenţă, iar această independenţă trebuie respectată şi ocrotită de autorităţile statului român şi de societate în general. Această chestiune reprezintă o prioritate în contextul european actual, în care putem observa că, pe fondul propagării ideilor aşa-numitei democraţii iliberale, Curţile şi Consiliile Constituţionale devin obiectul unor modificări constituţionale şi/sau legislative de natură să le limiteze competenţele, să le reducă de la rolul de garante ale respectării Constituţiei la cel de instituţii cu funcţie simbolică, să le subordoneze altor autorităţi din stat şi intereselor politice. Este cazul Poloniei, Ungariei etc.

O situaţie evident diferită este cea din România, în care pericolul pentru instanţa de contencios constituţional pare a veni din interiorul său. Tendinţa unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României, extrem de evidentă în ultimii doi ani, de a împinge practica Curţii spre exces şi spre suprapunerea asupra atribuţiilor altor puteri din stat poate provoca, pe de o parte, o scădere a eficienţei acţiunii Curţii şi, pe de altă parte, o reacţie din partea altor autorităţi, a Parlamentului în primul rând, eventual sub presiunea protestelor de stradă, care ar putea considera la un moment dat că este oportun, ca şi în ţările citate mai sus, să limiteze puterile Curţii şi să reducă independenţa acesteia prin modificarea legii de organizare şi de funcţionare (Legea nr. 47/1992).

Decizia de azi, ca şi hotărârea şi deciziile mai sus amintite au generat probleme majore de interpretare a Constituţiei şi legilor, probleme care au creat dezbateri contradictorii şi chiar proteste publice, pe fondul tentativelor Guvernului şi majorităţii parlamentare actuale de a aduce modificări ale legislației penale contrare cerinţelor din Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi aşteptărilor Comisiei Europene, partenerilor României din UE şi NATO şi societăţii în ansamblul ei. În toate cele patru speţe, exact instituţia chemată să impună respectarea Constituţiei a interpretat într-o manieră imprudentă legea fundamentală şi propria lege de organizare şi de funcţionare. De aceea, în opinia autorului acestor rânduri, autor şi a mare parte din argumentaţia juridică folosită în materialele puse la dispoziţia Administraţiei Prezidenţiale în august 2017, Comisia de la Veneţia este cam singurul organism care poate desluşi cu suficientă autoritate respectivele probleme de interpretare a Constituției şi a legii, astfel încât să putem depăşi impasul (chiar dacă recomandările sale nu au un caracter obligatoriu).

Aşadar, haideţi să analizăm în ordine cronologică fiecare decizie şi hotărâre din cele amintite în parte:

I. Decizia din 30.05.2018 (şi aspecte din Decizia nr. 45/30.01.2018): Aşa cum am precizat şi mai sus, nu avem încă motivarea acestei decizii, aşa că nu putem analiza decât acele raţionamente juridice cuprinse în comunicat. Însă putem observa că, în optica majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale care au votat azi, Preşedintele asigură doar un control de legalitate şi de regularitate a procedurii de revocare, atunci când ceea ce se cere este revocarea şefilor celor mai importante structuri ale Ministerului Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Generală Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism). Rolul central i-ar reveni Ministrului Justiţiei, care numai el poate aprecia oportunitatea unei revocări.

Din acest expozeu lipseşte Consiliul Superior al Magistraturii, despre care ştim că dă un aviz consultativ, care însă priveşte nu doar regularitatea şi legalitatea procedurii, ci şi oportunitatea ei. Şi nu se poate altfel, deoarece Constituţia României dispune prin art. 133 alin. (1) că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.”, iar în art. 134 alin. (1) adaugă că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.” În cazul celor trei procurori cu funcţii de conducere amintiţi mai sus, prin efectul Legii nr. 504/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Ministrului Justiţiei şi nu CSM îi revine dreptul de a face propunerile de numire sau revocare, dar acesta din urmă păstrează totuşi prerogativa de a emite un aviz consultativ.

Fiind vorba de garantul independenţei justiţiei, avizul Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi limitat doar la considerente privind legalitatea şi regularitatea procedurii, ci poate să cuprindă şi aprecieri de oportunitate. Însă ce sens mai are avizul CSM sub aspectul temeiurilor de oportunitate ale deciziei pe care urmează să o ia Preşedintele, dacă acesta din urmă este limitat strict la a verifica aspectele de legalitate şi de regularitate, de formă, fără a mai putea să se pronunţe în vreun fel asupra fondului propunerii Ministrului Justiţiei, chiar dacă aceasta a fost integral combătută prin aviz? Şi, per a contrario, dacă am admite interpretarea Curţii Constituţionale, de ce a plasat legiuitorul avizul CSM după propunerea Ministrului Justiţiei, în ordinea paşilor procedurali, şi nu invers, cum ar fi fost logic dacă soluţia acestuia din urmă cu privire la oportunitate trebuie obligatoriu asumată de către Preşedinte?

Mare parte din argumentaţia Curţii Constituţionale se bazează pe următorul text constituţional: „ARTICOLUL 132 (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.” Potrivit comunicatului CCR, „Curtea a stabilit că art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii [a se vedea Decizia nr.285/2014], aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45/2018], aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.”

Pentru a înţelege mai bine ce încearcă majoritatea de azi din Curtea Constituţională a României să ne comunice, am aruncat o privire în Decizia nr. 45/30.01.2018, care a fost emisă ca răspuns la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României- Secţiile Unite faţă de o serie întreagă de dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi faţă de această lege în ansamblul său.2

În această decizie putem astfel citi că: „(…) competenţa Preşedintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecinţa şi rezultatul firesc al propunerii iniţiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem (…) aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nici o problemă de constituţionalitate din perspectiva art.94 lit.c), art.125 alin.(1) şi (2) şi art.134 alin.(1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenței justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.

143. Prin urmare, Curtea constată că „refuzul” Preşedintelui României nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art.94 lit.c) şi art.125 alin.(1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra legempoate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/ procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată.”

Ideea că dreptul de refuz al Preşedintelui la numirea magistraţilor ar fi determinat de curtoazia dintre instituţiile statului este cel puţin exotică şi de-a dreptul discriminatorie. Un astfel de refuz arbitrar, determinat de curtoazie, afectează perspectivele de carieră ale unei persoane, iar acestea nu pot face obiectul unor decizii subiective, fără temeiuri de formă şi de fond. Aşadar, Preşedintele nu este limitat la considerente doar de legalitate şi de regularitate în numirile şi revocările de magistraţi. Iar rostul limitării la un singur refuz nu este indiciul că Preşedintele e, de fapt, mai mult oficiantul unei solemnităţi decât factorul decident, ci doar o dispoziţie legală menită să evite eventualele abuzuri din partea şefului statului şi blocaje în funcţionarea puterii judecătoreşti. Este o limitate menită, de asemenea, să oprească ca nu cumva prerogativa prezidenţială de numire şi de revocare a magistraţilor să nu devină pretextul unor ingerinţe ale Preşedintelui împotriva puterii judecătoreşti, în condiţiile în care Preşedintele aparţine totuşi de puterea executivă.

Însă cel mai interesant pasaj din Decizia nr. 45/30.01.2018 este paragraful 165: „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege, Curtea constată că potrivit art.132 alin.(2) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art.94 lit.c) din Constituţie. În consecinţă, art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege nu încalcă art.94 lit.c) şi art.132 alin.(1) din Constituţie.”

Putem constata astfel că Decizia din 30.05.2018 face o aplicaţie a considerentelor enumerate în paragraful 165 al Deciziei nr. 45/30.01.2018. Dar, dacă ne uităm mai atenţi, acea sintagmă pe care îşi construieşte întregul raţionament Curtea Constituţională este, de fapt, una vagă şi succintă: „procurorii îşi defăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pentru a o înţelege corect este nevoie să revizităm, chiar pe la începutul textului Constituţiei României, art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşadar, oricum am înţelege că activitatea procurorilor se desfăşoară sub autoritatea Ministrului Justiţiei, întrucât acesta este membru al Guvernului şi deci parte componentă a puterii executive, nu putem discuta decât în termeni care să nu fie de natură să afecteze principiul separaţiei şi egalităţii puterilor în stat şi actul de justiţie.

De aceea, carierele procurorilor ţin de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, iar numirile şi revocările din magistratură se efectuează fie de CSM direct (pentru stagiari), fie de Preşedintele României (pentru magistraţii definitivi, precum şi anumite funcţii de conducere). Preşedintele României este de asemenea membru al puterii executive, dar, spre deosebire de membrii Guvernului, este ales prin vot direct şi universal de către cetăţenii care sunt deţinătorii suveranităţii de stat, pe care o exercită prin reprezentanţi aleşi (art. 2 alin. (1) din Constituţie: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.). De asemenea, Preşedintele, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţia României „(…) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Ca mediator între puterile statului, este mai logic ca Preşedintele să fie decidentul final în materia numirii şi revocării magistraţilor definitivi, respectiv a anumitor funcţii de conducere din structurile puterii judecătoreşti, decât Ministrul Justiţiei.

Suspectăm aşadar că Decizia din 30.05.2018 a CCR, ca şi anumite pasaje din Decizia nr. 45/30.01.2018 au mai puţin de-a face cu o interpretare şi aplicare a textului constituţional în litera şi în spiritul său, cât au în spate nevoia unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale de a servi interesele unora din persoanele şi entităţile aflate la rădăcina numirii lor ca judecători ai CCR (ştiut fiind că acesta este totuşi un organism numit politic şi situat în afara puterii judecătoreşti), inclusiv de a da o finalizare propriilor umori formate în anii în care respectivii judecători erau membri ai unor partide politice şi ocupau diferite demnităţi publice executive şi legislative cu sprijinul respectivelor partide.

II. Decizia nr. 392/06.06.2017: în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de doamna Bombonica Prodana, Curtea Constituțională a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracter penal. Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi considerațiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se impune Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009, chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Dacă cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, nu pot impune Parlamentului ce să legifereze, atunci cu atât mai puţin poate impune Curtea Constituţională. În cazul de faţă, pragul valoric la abuzul în serviciu. Există, deci, o suspiciune întemeiată, exprimată în dezbaterile publice şi de profesionişti ai dreptului, că ne aflăm în faţa unei încercări de exercitare a unor drepturi exclusive ale Parlamentului de către un organism care nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, în opinia subsemnatului, orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă constituţională a textului de lege, aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca propuneri legitime, dar neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei diferenţieri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, cosider că ar fi indicat ca una dintre autorităţile competente amintite mai sus (Preşedinţie, Guvern, Parlament sau Curtea Constituţională însăşi) să se adreseze Comisiei de la Veneţia.

III. Hotărârea nr. 1/22.06.2017: În strânsă legătură cu Decizia amintită anterior, prin Hotărârea nr. 1/21.06.2017, plenul Curţii Constituţionale cu majoritate de voturi l-a împuternicit pe Preşedintele CCR să cenzureze opiniile separate sau concurente ale judecătorilor CCR, putând să le oprească pe unele de la publicarea în Monitorul Oficial, deşi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale precizează foarte clar: „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.”

Sesizată de una dintre organizaţiile semnatare ale documentului amintit în introducere, Asociaţia Platforma Iniţiativa România, cu o cerere de retractare a Hotărârii nr. 1/22.06.2017, pe motiv că este o hotărâre administrativă, deci nu constituie precedent judiciar obligatoriu, şi că încalcă drepturile constituţionale ale judecătorilor CCR, Curtea a emis următorul răspuns:

„Referitor la mesajul dvs., înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2957 din 26 iunie 2017, prin care solicitaţi reaprecierea Hotărârii 1/22.06.2017, considerând posibilă această reapreciere întrucât, „din punctul nostru de vedere, hotărârea nu a fost adoptată în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ale CCR, fiind, de fapt, o hotărâre adoptată în materie administrativă”, care „încalcă dreptul judecătorilor CCR de a se exprima liber şi independent în formularea opiniilor separate sau concurente”, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

După cum se arată în preambulul său, Hotărârea Plenului nr.1 din 22 iunie 2017 a fost determinată de „necesitatea precizării elementelor structurale intrinseci opiniei separate sau concurente subsumate unui raţionament logic dezvoltat în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, a limitelor în care judecătorul constituţional îşi poate manifesta dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă şi a obligaţiei de rezervă pe care trebuie să o manifeste judecătorul Curţii Constituţionale în a-şi exprima puncte de vedere care, într-un final, neagă însăşi obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale”. Aşadar, nu s-a urmărit să se aducă atingere deplinei independenţe a judecătorului constituţional în a-şi exprima punctele de vedere, respectiv de a-şi exercita dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă, ci doar s-au evocat coordonatele pe care acestea trebuie să le respecte, şi anume „repere doctrinare şi jurisprudenţiale, obiectivizate în concepte şi noţiuni ştiinţifice.”

De asemenea, se observă că Hotărârea nr.1 din 22 iunie 2017 a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art.6, art.14, art.50 şi ale art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevederi ce îi conferă Plenului plenitudine de competenţă în aprecierea compatibilităţii regulilor privitoare la procedura jurisdicţională, precum şi a măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale. De altfel, art.4 din hotărâre prevede în mod expres că aceasta „priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, circumscriindu-se exclusiv acestora”.”

Dacă ne uităm însă la articolele de lege citate în răspuns, art. 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale spune că CCR îşi desfăşoară activitatea în plen şi deciziile, hotărârile şi avizele sale sunt adoptate cu majoritate de voturi, art. 14 că procedura jurisdicţională a CCR se completează cu procedura civilă (acolo unde procedura specifică nu prevede), art. 50 că plenul CCR îndeplineşte funcţiile acesteia şi poate lua orice măsură necesară bunei desfăşurări a activităţii Curţii (dar nu şi încălcarea unor norme imperative din lege, cum e cea din art. 59 alin. (3) citat mai sus), iar art. 51 alin. (1) stabileşte condiţiile de cvorum de prezenţă şi de majoritate minimă.

Niciunul dintre aceste articole nu dă dreptul preşedintelui ori plenului Curţii Constituţionale să aprecieze pertinenţa unei opinii separate sau concurente a unui judecător al Curţii, acesta fiind singurul responsabil de conţinutul şi de acurateţea ştiinţifică a respectivei opinii. Iar acea opinie, fără niciun fel de condiţionare, trebuie publicată în Monitorul Oficial exact aşa cum dispune art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Astfel, în ceea ce priveşte fondul hotărârii:

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. 1 si 2 din Legea nr. 47/1992, fiind de natură de a afecta în mod grav independenţa judecătorului Curţii Constituţionale. Astfel, din economia dispozițiilor art. 2 si 3 din hotărâre rezultă o vădită şi nelegală ingerinţă în activitatea de judecată a judecătorului Curţii Constituţionale a României, ingerinţă constând în instituirea unui veritabil mecanism de control, exercitat în mod netransparent şi arbitrar, asupra opiniilor acestuia.

Conform hotărârii, decizia cenzurării unei opinii separate sau concurente aparţine în exclusivitate Preşedintelui Curţii Constituţionale, acesta, în urma unei simple „discutări” a deciziei, nu se ştie în ce cadru şi potrivit cărei proceduri, fiind singurul care constată existenta aşa-ziselor „abateri” de la aşa-zisele „reguli de redactare” şi hotărăşte cu privire la soarta respectivei opinii. Practic, se poate spune că independenţa unui judecător al Curţii Constituţionale se opreşte acolo unde încep aprecierea şi constatarea Preşedintelui Curţii Constituţionale, pe baza unor criterii pur subiective, cum ar fi cel care interzice „aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. 2 teza finală).

De notat că nicio dispoziţie din Legea nr. 47/1992 sau Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012 nu recunoaşte Preşedintelui Curţii Constituţionale o astfel de atribuţie. De altfel, aceste dispoziţii prevăd în mod limitativ cazurile în care Preşedintele Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuțiilor sale, emite rezoluţii, regula fiind în sensul că acesta emite ordine (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 5 alin. (2) din Regulament).

Nu în ultimul rând, mecanismul de control descris mai sus generează o formă indirectă de tragere la răspundere juridică a unui judecător al Curţii Constituţionale pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor, instituind sancţiunea neluării în seamă a opiniei sale, aspect interzis de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) rap. la art. 14 din Legea nr. 47/1992 si art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, fiind de natură a restrânge exerciţiul dreptului legal al judecătorului Curţii Constituţionale de a formula opinie separată sau concurentă.

Considerăm că hotărârea este un act administrativ emis în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, având o forţă juridică inferioară. In aceste condiţii, faţă de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, acest act nu poate depăşi limitele dispoziţiilor legale în executarea cărora a fost emis. Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă inexistenţa vreunor reguli, condiţionări sau limitări în ceea ce priveşte formularea opiniilor separate sau concurente. După cum se arată chiar în cuprinsul hotărârii, dreptul de a formula opinie separată sau concurentă este un drept prevăzut de lege, a cărui exercitare nu poate fi restrânsă printr-un act cu forţă juridică inferioară, respectiv un act administrativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 47/1992 permit Curţii Constituţionale doar să stabilească compatibilitatea regulilor procedurii civile cu procedura jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 47/1992, iar nu şi să edicteze noi reguli de procedură, peste limitele celor dintâi.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 137/2000, în sensul în care instituie o discriminare, în sensul art. 2 din acelaşi act normativ, între judecătorii Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula opinie separată sau concurentă, drept recunoscut de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În acest sens, se cuvine a observa mai întâi că hotărârea introduce reguli de redactare doar în ceea ce priveşte opiniile separate sau concurente, pentru opinia majoritară neexistând astfel de reguli. Practic, simplul fapt că un judecător al Curţii Constituţionale a votat împotrivă sau este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, îl pune pe acesta în situaţia de a se confrunta cu o adevărată excludere sau cel puţin restricţie în ceea ce priveşte dreptul său de a formula opinie separată sau concurentă. În plus, caracterul vădit subiectiv al unor reguli şi criterii introduse prin actul atacat nu face decât să agraveze caracterul discriminatoriu în sine ale acestora.

- Acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 70 si art. 75 rap. la art. 2 alin. (2) Cod civil, în sensul în care limitează dreptul la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte formularea opiniei separate sau concurente.

Considerăm că obligaţia de rezervă, prevăzută în mod expres de lege, este unica limitare permisă din perspectiva celor de mai sus, însă aceasta nu se poate extinde, cu atât mai puţin nu poate afecta dreptul, de asemenea prevăzut de lege, de a formula opinie separată sau concurentă. In măsura în care legiuitorul primar ar fi considerat necesar, ar fi circumstanţiat sau cel puţin reglementat el însuşi exerciţiul dreptului la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, prin formularea de opinii separate sau concurente. Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat, avem de-a face cu un simplu act administrativ, cu forţă juridică inferioară legii, inapt să introducă în mod valabil o limită în ceea ce priveşte dreptul arătat mai sus.

- Hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, în sensul în care îngrădeşte accesul persoanelor la informaţii şi documente de interes public.

Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. a) si b) din Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile publice şi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, opinia separată sau concurentă formulată de un judecător al Curţii Constituţionale reprezintă în mod cert o informaţie de interes public ce ar trebui comunicată din oficiu de către această instituţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 544/2001. Ceea ce pentru Preşedintele Curţii Constituţionale ar putea constitui „aprecieri cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. (2) teza finală), pentru un alt cetăţean, cu precădere pentru un profesionist sau cel puţin pasionat al dreptului, ar putea constitui o importantă sursă de informaţie cu privire la activitatea şi practica singurei instanţe de contencios constituţional şi, prin aceasta, o informaţie de deosebit interes public, mai ales în speţe cu un puternic ecou în rândul opiniei publice, respectiv intens dezbătute în spaţiul public. În mod evident, situaţia generată de hotărârea CCR contravine în mod flagrant dispoziţiilor Legii nr. 544/2001.

Nu în cele din urmă, este discutabilă şi modalitatea aleasă de actuala majoritate din cadrul Curţii Constituţionale pentru a impune această nouă regulă internă cu totala desconsiderare a principiului existent încă din dreptul roman că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem). Conform art. 11 lit. B din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, CCR adoptă hotărâri atunci când: „a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.” Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cazul Hotărârii nr. 1/22.06.2017.

IV. Decizia nr. 377/21.07.2017: Sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) – Secţiile Unite cu privire la o serie de prevederi introduse în Parlament în Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconsţituţionalitate, dar, din nou prin motivare, a inserat o serie de consideraţii care ar trebui să fie obligatorii şi care extind competenţele CCR deopotrivă peste cele ale puterii legislative şi ale celei judecătoreşti:

„72. Fiind lămurită problema autorităţii competente să exercite controlul de constituţionalitate, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. d), respectiv lit. b), c) şi l) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementează expres controlul de constituţionalitate, pe de o parte, al actelor normative de reglementare primară, iar, pe de altă parte, al tratatelor internaţionale, al regulamentelor şi al hotărârilor parlamentare. Astfel, controlul de constituţionalitate a hotărârilor judecătoreşti, pe calea plângerii de neconstituţionalitate, nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reţine că exercitarea unui control de constituționalitate asupra hotărârilor judecătoreşti implică o verificare a conformităţii acestora cu Constituţia, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituţională, nu şi de instanţele judecătoreşti, iar decizia instanţei constituţionale astfel pronunţată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătoreşti anulate pe motive de neconstituţionalitate. Dar nicidecum nu se poate realiza un control de constituţionalitate al hotărârii judecătoreşti de către instanţa competentă să judece o cerere de revizuire pentru că s-ar ajunge în situaţia înfrângerii plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate. În caz contrar, Constituţia ar deveni subiectul unor interpretări mai mult sau mai puţin eterogene la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti existente în România. De asemenea este evident că, în aceste coordonate, calea de atac extraordinară a revizuirii nu este mijlocul juridic adecvat pentru controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti.

73. În consecinţă, Curtea constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi ale art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Constatându-se o asemenea încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea nu va mai analiza dacă sintagma “încălcarea prevederilor constituţionale” respectă sau nu cerinţele de calitate a legii, pentru că numai dacă o asemenea competenţă aparţinea instanţelor judecătoreşti sintagma în cauză era vagă, inexactă şi lipsită de precizie; în schimb, în măsura în care s-a stabilit că, în realitate, controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti este o dimensiune a competenţei Curţii Constituţionale, sintagma în cauză este clară, precisă şi previzibilă, însă contrară textelor constituţionale antereferite.

74. Pentru identitate de rațiune, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 14 din Codul de procedură civilă, pentru că evaluarea conformității hotărârii judecătoreti cu deciziile Curţii Constituţionale reprezintă, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate pe calea plângerii de neconstituţionalitate. Prin urmare, şi acest text legal încalcă art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1) și art. 142 alin. (1) din Constituţie. De altfel, evaluarea conformităţii unei soluţii legislative cu deciziile Curţii Constituţionale este, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate prin prisma art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la respectarea efectelor general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 49 și următoarele, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21 și următoarele.]. Mai mult, Curtea Constituţională este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create prin nerespectarea considerentelor unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii [Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 37].

75. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legiuitorul a plecat de la o premisă corectă din punct de vedere al art. 1 alin. (5) din Constituție, cu referire la respectarea Constituţiei de către toate autoritățile publice, inclusiv de către instanţele judecătoreşti prin hotărârile pe care le pronunţă, însă a reglementat un mecanism juridic defectuos atât cu privire la autoritatea competentă să exercite controlul de constituţionalitate, cât şi cu privire la modalitatea procedurală prin care aceasta se realizează.

76. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 15 din Codul de procedură civilă în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legilor. În acest sens, Curtea constată că acest text legal stabileşte ca motiv de revizuire pronunţarea unor sancţiuni în temeiul unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii. Or, în materie procedural civilă, sancțiunile sunt definite, în doctrină, drept măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Ele îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i sancționa pe cei care o încalcă. Acestea pot fi nulitatea, decăderea, perimarea, suspendarea cauzei, amenzile judiciare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, despăgubirile pentru partea prejudiciată sau în materie civilă nulitatea, reducţiunea, inopozabilitatea, prescripţia extinctivă, uzucapiunea etc. (…)

80. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 2 și 3 din lege, întrucât aceste texte legale stabilesc, pe de o parte, tipologia hotărârilor ce pot fi revizuite în aplicarea motivelor de revizuire nou-reglementate şi, pe de altă parte, termenele de exercitare a acestora. Prin urmare, Curtea reţine mutatis mutandis încălcarea, prin aceste texte, a prevederilor constituţionale încălcate prin textele de lege care reglementează noile motive de revizuire, şi anume art. 1 alin. (3) și (5), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţie.”

Urmărind pasajele subliniate mai sus, putem constata, în interpretarea noastră, că CCR dublează rolul de unic legiuitor pozitiv primar al Parlamentului. Astfel, cu de la sine putere, Curtea constată că există un domeniu încă nenormativizat, introduce o nouă instituţie juridică -„plângerea de neconstituţionalitate”-, îşi apropriază funcţia de control de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti (deşi Curtea Constituţională NU aparţine puterii judecătoreşti şi chiar ea citează art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie care precizează foarte clar ce instituții ale statului constituie puterea judecătorească) şi îşi extinde controlul de constituţionalitate astfel încât, de fapt, să-şi impună modificările pe care le aduce legii.

Or aşa cum am mai argumentat, chiar dacă CCR poate emite interpretări obligatorii ale normelor legale din punct de vedere constituţional, ea nu poate crea lege. Nu este legiuitor pozitiv. Nu poate crea instituţii juridice şi nu-şi poate apropria competenţe pe care Constituţia şi legiuitorul nu i le-au conferit.

Iar în această decizie, pe lângă suprapunerea puterii legislative, avem de-a face şi cu asumarea puterii judecătoreşti de către CCR. Numai puterea judecătorească poate pronunţa şi, respectiv, controla hotărâri judecătoreşti, controlul Curţii Constituţionale referindu-se la texte de lege. Aşa cum arătam mai sus, Curtea Constituţională nici măcar nu este parte a puterii judecătoreşti, chiar dacă membrii săi se numesc judecători şi funcţionarea este similară celei a unei instanţe judecătoreşti.

Desigur, de lege ferenda, am putea admite necesitatea şi introducerea unei instituţii a controlului de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti şi exercitarea acestei atribuţii de către Curtea Constituţională, însă o astfel de reglementare nu poate fi generată de Curte însăşi, ci trebuie să facă obiectul unei legi adoptate de către Parlament. Iar eventuala reglementare trebuie să separe clar controlul de constituţionalitate de judecarea fondului cauzei, care revine exclusiv puterii judecătoreşti.

Aşadar, interpretând extensiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care îi dau dreptul să-şi stabilească singură competenţele şi opresc orice altă autoritate de a contesta formal, prin Decizia nr. 377/21.07.2017, Curtea se erijează în legiuitor pozitiv, în instanţă judecătorească şi chiar şi în Adunare Constituantă, din moment ce ceea ce ea dispune, aşa cum dispune, contravine chiar textului constituţional.

Considerăm că este o evoluţie care trebuie evaluată şi de o expertiză externă şi independentă, altfel se va ajunge în final la o dezechilibrare a întregii ordini constituţionale, cu consecinţe imprevizibile. Însă, în lipsa mecanismelor interne şi fără a uita vreo clipă necesitatea păstrării independenţei Curţii Constituţionale, credem că aducerea şi a acestui subiect în atenţia Comisiei de la Veneţia ar fi de natură să ofere necesara clarificare.

1 https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRESA-304

2 https://www.ccr.ro/files/products/45_-_27_febr_2018.pdf

articol preluat de pe www.contributors.ro

(Bogdan Manolea) Spunem NU oricarei masuri de supraveghere generalizata

14 aprilie 2016/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.982 vizite

articol: Bogdan Manolea – privacy.apti.ro

13 aprilie 2016

ApTI a participat ieri seara de la 16 00 la o intalnire propusa de Minisiterul pentru Consultare Publica si Dialog Civic, parte a dialogului pe subiectele legate de protectia vietii private in societatea romaneasca si a scrisorii deschise trimise sapamanile trecute.

Au fost prezente mai multe organizatii non-guvernamentale si reprezentati ai institutiilor publice din domeniile comunicatiilor, societatii informationale sau justitie si afaceri interne. Timp de 3 ore si jumatate am dezbatut – destul de contondent deseori – pe subiecte legate de principiile legate de supraveghere, interceptari sau securitate cibernetica, dar ONG-urile prezente au avut un mesaj comun pentru transparenta si previzibilitatea procesului normativ, dar si pentru respectarea reala a deciziilor CCR, CEJ si CEDO in orice proces legislativ ce ar putea aduce atingere drepturilor fundamentale.

Ar trebui sa subliniem cateva idei primordiale pe care mai multe organizatii le-au ridicat pentru protectia drepturilor fundamentale in societatea romaneasca:

1. Solutia adoptata de Guverul Ciolos prin ordonanta 5 tinde sa devina una permanenta, cu toate gravele carente de constitutionalitate semnalate in mod repetat, fapt ce va avea repercursiuni grave pe termen mediu si lung.

Reprezentantul Ministerului Justitiei a aratat ca, in prezent, nu exista nici un proiect de lege in lucru care sa reglementeze situatia Centrului National de Interceptari, in conditiile in care acesta a fost creat printr-o decizie secreta a CSAT-ului.

Este imperativ ca Guvernul sa isi asume in cel mai scurt timp elaborarea unui cadru legislativ pentru “activitati de supraveghere tehnica” care sa respecte garantiile tehnic si juridice ale CEDO.

Pe de alta parte, atribuirea prin aceasta ordonanta de urgenta ca SRI sa poata face acte de cercetare penala este inadmisibila. Este necesara o delimitare clara si categorica a atributiile organelor de securitate fata de cele de cercetare penala, rolul celor doua tipuri de activitati – adunarea de informatii, pe de-o parte, si administrarea de probe, pe de alta – fiind fundamental diferite.

2. Implicarea Serviciului Romana de Informatii in elaborarea acestei ordonante de urgenta, care nu este singulara, relevata de reprezentantul SRI la dezbateri, este contrara normelor ce reglemeteaza procesul legislativ, cu atat mai mult cu cat ordonanta priveste punerea in executarea a mandatelor de supravegherete tehnica reglementate de Codul de procedura penala, si nu cele privind siguranta nationala

3. Problema complexa a raportului dintre securitate si drepturi fundamentale necesita o dezbatere publica (online si offline) detaliata si nu o trece rapida, netransparenta si neprevizibila a legilor dedicate acestui subiect, in baza unui calendar asumat de Guvern.

Principiul fundamental de la care trebuie pornit este acela ca orice masura de supraveghere generalizata (gen retentia datelor, cartele pre-pay, inregistrare WiFi) este contrara principiului proportionalitatii, astfel cum acesta rezulta din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

In final, subliniem ca, in elaborarea legilor privind securitatea nationala, Guvernul trebuie sa solicite opinia unor institutiii europene cu expertiza recunoscuta in domeniu, in special a Comisiei de la Venetia, pentru a evita adoptarea unor legi interne care sa incalce standardele europene in materia garantiilor ce trebuie sa insoteasca orice limitari ale drepturilor omului.

articol preluat de pe: privacy.apti.ro

(Loredana Diacu) Referendumul pentru demiterea primarului din Pungeşti, invalidat în instanţă

2 aprilie 2016/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.918 vizite

Protest anti-Chevron în Pungeşti (DANIEL MIHAILESCU / AFP / Getty Images)
articol: Loredana Diacu – epochtimes-romania.com

2 aprilie 2016

Judecătoria Vaslui a invalidat, vineri, referendumul pentru demiterea primarului comunei Pungeşti, Mircia Vlasã, referendum la care au luat parte 34,3% din pungeşteni. Organizaţiile care au militat pentru organizarea referendumului anunţă că nu vor lasă lucrurile aşa şi că se vor adresa inclusiv Consiliului Superior al Magistraturii.

Lupta pungeştenilor pentru demiterea primarului Vlasă, pe care îl acuză că a apărat interesele companiei Chevron, nu pe ale lor, s-a izbit, încă o dată, de refuzul autorităţilor de a valida referendumul. După ce instituţiile statului şi-au pasat răspunderea de la una la alta, finalmente, Judecătoria Vaslui a dispus invalidarea referendumul.

Deşi în Legea Referendumului se precizează că un referendum este valid dacă la urne se prezintă 30% din numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, iar la Pungeşti 34,3% din cetăţeni s-au prezentat la urne, magistratul care s-a pronunţat cu privire la validarea referendumului a luat decizia în baza Legii Administraţiei Publice Locale, care stipulează că, pentru a fi valid, la referendum trebuie să se prezinte la urne 50 la sută plus unu din cetăţenii înscrişi pe listele electorale.

“Constată neîndeplinite condiţiile cvorumului de participare şi aprobare prevăzute de art. 70 raportat la art. 55 alin. 6, din Legea nr. 215/2001 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Invalidează rezultatele referendumului local având ca obiect demiterea primarului comunei Pungeşti“, se arată în decizia Judecătoriei Vaslui, citată de Agerpres.

O decizie cu privire la situaţia referendumului de la Pungeşti, organizat pe data de 20 martie, a fost întârziată de magistraţi, tocmai din cauza existenţei a două legi care cer prezenţe diferite la urne.

Reamintim că în Pungeşti, localitate ce urma să devină prima din care se extrag gaze de şist, a fost organizat duminică, 20 martie, un referendum pentru demiterea primarului Mircia Vlasă.

Instituţia Prefectului Vaslui a fost obligată, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Braşov, să organizeze referendum pentru demiterea primarului din Pungeşti, după ce, în 2013, mai mulţi localnici au solicitat acest lucru, nemulţumiţi că edilul a concesionat firmei Chevron terenul unde ar fi urmat să înceapă explorarea gazelor de şist. La momentul respectiv, cererea lor a fost respinsă de prefectură, motiv pentru care sătenii s-au adresat instanţei, aceasta dându-le câştig de cauză.

Curtea de Apel Braşov şi-a motivat decizia luată la finele anului trecut reţinând faptul că, în conformitate cu Statutul aleşilor locali, primarul trebuie să fie fidel comunităţii care l-a ales şi să îşi respecte angajamentele din campania electorală. În caz contrar, cetăţenii pot să-l demită prin referendum. Decizia Curţii creează un precedent util şi pentru alte comunităţi, unde localnicii consideră că primarul nu le-a reprezentat corespunzător interesele

Ulterior desfăşurării referendumului, autorităţile din Vaslui au pasat de la una la alta răspunderea în ceea ce priveşte validarea acestuia. Preşedintele Biroului Electoral Central (BEC), judecătorul Nicolae Burlibaşa i-a cerut prefectului să se pronunţe. La rândul său, Prefectul judeţului a cerut Judecătoriei Vaslui să ia o decizie, Judecătoria declinând şi ea competenţa către Tribunalul Vaslui, iar acesta către Curtea de Apel Iaşi. Instanţa ieşeană a retrimis dosarul la Judecătoria Vaslui.

Miercuri, primul judecător la care a fost repartizat dosarul a refuzat să se pronunţe, susţinând că această cauză nu este de competenţa sa, ulterior, instanţa superioară, adică Tribunalul Vaslui, decizând care dintre magistraţii de la Judecătoria Vaslui va trebui să se pronunţe în acest caz.

Asociaţiile care au luptat pentru ca acest referendum să aibă loc anunţă însă că nu vor lăsa lucrurile aşa.

“Vom reclama la CSM atât pe judecătorul Burlibaşa cât şi instanţa care a decis ilegal invalidarea Referendumului. Împreună cu Mişcarea de Rezistenţă Pungeşti vom ataca decizia prefectului şi pe prefect pentru că ocupă ilegal funcţia, neavând vechimea cerută de lege, vom reclama din nou fraudele rămase neinvestigate de poliţie când cărţile de identitate a mai multor săteni au fost reţinute de oamenii primarului şi faptul că listele au fost umflate, cazurile reclamate BEC au fost muşamalizate deşi sunt flagrante. Pe listă au apărut oameni în dreptul cărora la CNP era trecut XXX. Vorbim despre încălcarea legii şi constituirea unui grup infracţional care exercită suveranitatea în numele acestui grup împotriva Constituţiei.“, declara George Epurescu, preşedintele “România Fără Ei”, una din organizaţiile vârf de lance în lupta împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică.

Scurt istoric

Reamintim că la jumătatea lui octombrie 2013, sătenii din Siliştea, Pungeşti au format un lanţ uman pentru a opri instalarea utilajelor companiei Chevron, care dorea să instaleze prima sondă de exploatare a gazelor de şist din România. Jandarmii au spulberat în forţă lanţul uman, acţiune sancţionată de români, care s-au solidarizat cu protestatarii din Vaslui. Ecourile la nivel naţional şi internaţional pe care le-a avut protestul pungeştenilor a determinat Chevron să amâne operaţiunile.

În 2 decembrie, Chevron şi-a trimis din nou utilajele în sat, însoţite de jandarmi. Sătenii au fost loviţi, intimidaţi, agresaţi, iar satul a fost ocupat de forţe de ordine care au patrulat zi şi noapte prin sat, Pungeştiul fiind transformat apoi în zonă specială de siguranţă publică.

Siguranţa era însă a Chevronului, nu a cetăţenilor din localitate. Reporterii noştri s-au deplasat în decembrie 2013 la Pungeşti şi au găsit o localitate asediată, ţinută sub teroare de jandarmi. Inclusiv femei ajunse la vârsta senectuţii au fost lovite în piept cu scutul şi călcate pe mâini cu bocancii de jandarmi. Oamenii au fost bătuţi şi dacă ieşeau la fântână să ia apă sau mergeau cu treabă pe drum. Unul dintre săteni a fost lovit fiindcă ducea o cruce în spate, pentru un mormânt.

articol preluat de pe: epochtimes-romania.com

(privacy.apti.ro) Garantii tehnice și de transparență in mandatele de supraveghere tehnica

1 aprilie 2016/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.727 vizite

articol: bogdan – privacy.apti.ro

31 martie 2016

Am fost astazi la dezbaterea “Garantii legale pentru respectarea drepturilor omului în cadrul metodelor speciale de supraveghere” organizata de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, împreună cu Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Centrul de Resurse Juridice, APADOR-CH, ActiveWatch, Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet şi Asociaţia Miliţia Spirituală.

Am abordat teme precum controlul civil al activităţii serviciilor de informaţii, rolul serviciilor de informaţii în combaterea corupţiei şi garanţiile procedurale în emiterea şi punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, plecând de la Decizia Curţii Constituţionale nr.51/2016.

Dar credem că ar trebui să ne axăm și pe standarde pentru viitor dacă vrem să avem cu adevărat garanții eficiente – atât juridice, tehnice și de transparență. Și pentru ca am propus să avem o discuție așezată, am făcut și o scurtă prezentare pe această temă în speranța că se aude că sistemul la care trebuie să ne gândim trebuie să indeplinească niște reguli foarte stricte pentru a ști că este cu adevărat de încredere:

Garanţii procedurale în emiterea şi punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică from bmanolea

articol preluat de pe: privacy.apti.ro

(initiativaromania.ro) Sesizare Inspecția Judiciară privind nerespectarea de către Tribunalul București a termenelor legale de soluționare a dosarelor de înregistrare a noilor partide politice

31 martie 2016/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.689 vizite

Inițiativa România
foto: facebook.com
articol: initiativaromania.ro

30 martie 2016

Domnului judecător Mircea Aron

Președinte, Consiliul Superior al Magistraturii

Sesizare Inspecția Judiciară

privind nerespectarea de către Tribunalul București a termenelor legale de soluționare a dosarelor de înregistrare a noilor partide politice

Domnule Președinte,

Curtea Constituțională a României a decis, prin Decizia nr. 75, că dispozițiile art. 19 (3) al Legii partidelor politice 14/2003 privind condițiile de înregistrare a partidelor sunt neconstituționale. Astfel, Curtea Constituțională a decis neconstituționalitatea listelor cu 25.000 de semnături, condiționate geografic, necesare pentru înființarea unui partid politic.

Decizia Curții Constituționale a răspuns solicitărilor societății civile privind respectarea de către legiuitor a dreptului constituțional de asociere – art. 40 alin (1) din Constituția României: Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a invocat inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia restricțiile privind înființarea partidelor politice devin din ce în ce mai greu de justificat1.

Pentru a pune în acord legea cu decizia Curții Constituționale, legiuitorul a adoptat Legea 114/2015 privind modificarea și completarea Legii partidelor politice 14/2003, publicată în Monitorul Oficial pe 20 mai 2015. Pentru a respecta posibilitatea reală și efectivă a dreptului constituțional de asociere, legea prevede, pe de o parte, posibilitatea înființării partidelor politice cu 3 membri și fără criteriu teritorial, și, pe de altă parte, termene scurte, clar definite, pe care Tribunalul București este obligat să le respecte. Astfel, conform art. 18, respectiv art. 21 din Legea 114/2015, cererea de înregistrare a unui nou partid politic se afișează la sediul Tribunalului București timp de 15 zile, urmând ca Tribunalul București să se pronunțe asupra cererii de înregistrare în cel mult alte 15 zile.

Conform analizelor realizate de Centrul pentru Inovare Publică, termenul total de 30 de zile în care Tribunalul trebuie să se pronunțe a fost, însă, depășit în majoritatea dosarelor, făcând inaplicabilă legea, atât în litera, cât și în spiritul ei. În acest fel, dreptul constituțional de asociere este încălcat în aplicarea legii, responsabilitatea aparținând, de data aceasta, magistraților Tribunalului București.

Monitorizarea realizată de Centrul pentru Inovare Publică arată că până pe 25 martie 2016 au fost depuse la Tribunalul București 133 de cereri de înregistrare a noi partide politice în baza Legii 114/2015. Dintre acestea, doar 22 de partide au ajuns să fie înregistrate în Registrul partidelor politice, având, deci, o hotărâre definitivă a instanței. Alte 40 de cereri de înregistrare nu au primit nici un termen de judecată după depunerea dosarelor, iar dintre acestea 20 de dosare nu au primit termen de judecată la mai bine de 30 de zile de la depunerea lor la instanță. Termenul legal de 30 de zile a fost depășit și în alte cazuri în curs de judecată la acest moment.

Prin aceste întârzieri, Tribunalul București împiedică în mod direct participarea la competiția electorală din 5 iunie 2016 – alegeri pentru primari și consilii județene și locale – a cetățenilor României prin încălcarea legii și Constituției (art. 37 – Dreptul de a fi ales și art. 40 – Dreptul de asociere).

Având în vedere numărul foarte mare de dosare în care termenele legale nu au fost respectate, există indicii temeinice că aceste întârzieri nu se datorează unor motive obiective, independente de voința magistraților Tribunalului București, ci imputabile acestora. În acest caz, judecătorii pot și trebuie să răspundă disciplinar pentru “nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor” ori pentru „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile” (art. 99, alin. h) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor)

Potrivit art. 133 alin (1) din Constituția României, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. De aceea, membrii Inițiativei România, mișcare civică născută pe 1 noiembrie 2015, în calitate de cetățeni ai României care cred în participarea și implicarea cetățenilor României în viața politică, în liberalizarea pieței politice și pluralitatea opiniilor politice, ca fundamente ale democrației, vă solicităm să sesizați Inspecția Judiciară pentru declanșarea procedurilor disciplinare și să exprimați o poziție publică a CSM cu privire la motivele nerespectării de către Tribunalul București a termenelor legale în aplicarea Legii 114/2015.

Ne întemeiem aceasta solicitare pe art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea 317/2004 prin care CSM este definit drept garant al independenței justiției, precum și pe art. 30 alin. (3) și art. 44 din Legea 317/2004 care definesc obligațiile și competențele CSM în materia răspunderii disciplinare, și pe art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată

Considerăm că sesizarea Inspecției Judiciare și asumarea unei poziții publice a Consiliului Superior al Magistraturii în legătura cu nerespectarea termenelor legale în înregistrarea partidelor politice este necesară atât pentru a stabili responsabilitățile acestei stări de fapt, cât și pentru a găsi soluțiile pentru restabilirea legalității și pentru respectarea dreptului constituțional al cetățenilor români de a se asocia în partide politice și de a fi aleși în cadrul alegerilor locale și naționale.

Vă asigurăm de sprijinul nostru în eforturile dumneavoastră de a asigura o Justiție independentă și eficientă, precum și în realizarea obiectivelor asumate de România, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Mecanismul de Cooperare și Verificare.

Inițiativa România

1 Hotărârea din 27 aprilie 2010, pronunţată în cauza Tănase împotriva Moldovei, par.175, şi Hotărârea din 24 iunie 2008, pronunţată în cauza Ādamsons împotriva Letoniei, par.123

articol preluat de pe: initiativaromania.ro

(Marius Oprea) După “Legea Florian”, “Legea Oprea”: Lege privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist extremist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum și reducerea unor drepturi materiale ale acestora (proiect)

7 martie 2016/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/2.533 vizite

articol: Marius Oprea – revistapolis.ro
foto: facebook.com

Marius Oprea – istoric, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comuniste (IICCM) – foto: facebook.com

martie 2016

Introducere

Am fost ani de zile consilierul regretatului Constantin Ticu Dumitrescu și l-am sprijinit concret și activ în redactarea legii de deconspirare a Securității. Legea, chiar așa ciuntită cum a fost în Parlament, funcționează – ca și instuția pe care a creat-o, și produce efecte. După același model și inspirat de mentorul meu, în ultimii ani ai vieții sale am redactat, în calitate de consilier de stat în Guvernul Tăriceanu, atât Hotărârea de Guvern prin care s-a înființat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), cât și o lege prin care pedepsele cu caracter politic au fost anulate și s-au oferit compensații victimelor comunismului – din păcate însă, legea a devenit repede, prin intervenția Curții Constiuționale, inoperantă sub aspectul acordării de despăgubiri celor care au trecut prin temnițele fostului regim. Acum sunt pe cale să finalizez încă un proiect de lege, bazându-mă atât pe experiența acumulată vreme de mai mult de două decenii în cercetarea istorică și investigarea crimelor fostului regim, cât și pe cunoștințele de tehnică legislativă, atât cât le-am putut deprinde în anii în care am fost consilier al președintelui Constantinescu și al premierului Tăriceanu, ambii promotori necondiționat ai unei reale condamnări a comunismului. În anii președinției primului s-a promulgat „Legea Ticu”, iar în timpul guvernării celui de-al doilea s-a înființat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

În decembrie 2016 se vor face zece ani de când comunismul a fost declarat drept un regim ilegitim și criminal, de către președintele Băsescu. Între timp, nu s-au petrecut lucruri notabile pentru o condamnare reală a atrocităților săvârșite în acei ani. În mod paradoxal, tocmai în perioada în care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a fost condus de Vladimir Tismăneanu și țara de către Traian Băsescu, artizanii acelui exercițiu de imagine numit „Raportul Tismăneanu” (la a cărui redactare am contribuit de bună credință, scriind capitolul despre Securitate și părți referitoare la condițiile de detenție în închisori și lagăre), s-a amputat prin hotărâre de guvern capacitatea IICCMER de a investiga la propriu crimele și abuzurile săvârșite în anii regimului comunist. Institutul devenise o agenție guvernamentală între multe altele, ocupată doar cu „cercetarea fundamentală” a fostului regim, fără a mai putea face sesizări penale împotriva vinovaților. Aceasta a rămas în sarcina exclusivă a Parchetului, care nu a instrumentat însă din proprie inițiativă niciun dosar. Era previzibil – procurorii nu se pot transforma peste noapte și în istorici ai regimului comunist. Aceste acțiuni împotriva vinovaților au fost redate Institutului în timpul în care la conducerea acestuia a fost numit Andrei Muraru, iar eu am fost reprimit la IICCMER, însă doar ca detașat în interes de serviciu. Ele continuă în prezent. Vechile dosare au fost reluate și, astfel, s-a ajuns la o primă condamnare reală – aceea a lui Alexandru Vișinescu, nonagenarul fost comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat.

Din păcate însă, în momentul de față, nu putem vorbi de condamnarea comunismului, ci doar de „condamnarea lui Vișinescu”. În rest, justiția a rămas oarbă în ceea ce privește atât torționarii, cât și victimele regimului comunist și Parlamentul rămâne deocamdată mut. Aceasta, în vreme ce crimele fascismului și ale legionarilor au fost sancționate prin Legea 217/2015, ca și defuncții lor autori fizici și morali, la inițiativa lui Alexandru Florian, președintele Institutului Holocaustului „Elie Wiesel”. Comunismul, în schimb, stă bine mersi, de parcă ar fi doar un vis din care nu ne trezim încă, și nu o realitate istorică în care s-au săvârșit crime și orori la fel de mari precum cele fasciste. Fac parte dintre cei care cred, și nu mi-e teamă să ascund asta, că holocaustul și crimele comunismului sunt fețele aceleiași monede – crima împotriva umanității – și că, legislativ și juridic, trebuie tratate la fel. În plan legislativ, cumva în acest sens, s-a promulgat de către președintele Klaus Johannis o inițiativă a guvernului Ponta, o lege care conduce la reducerea salariului sau a pensiei celor vinovați de abuzuri și crime în timpul și în numele comunismului, prin sentințe rămase definitive. Este însă o lege pentru un singur om. Așa cum condamnarea comunismului s-a aplicat doar la Vișinescu, și Legea 10/2016 îl privește doar pe acesta, un „acar Păun” al unui sistem politic încă neputincios în raportarea sa la trecut.

Tocmai din acest motiv m-am gândit, având în vedere toate demersurile eșuate până acum (precum Legea lustrației), la redactarea unei legi care să nu poată fi socotită nici neconstituțională, prin restrângerea de drepturi ale unor categorii de persoane, dar nici „dedicată” unui singur om. Proiectul de lege a cărui motivație largă o expun în cele ce urmează are în vedere exponenții comunismului, foștii ofițeri de Securitate și colaboratorii lor, stabiliți ca atare prin sentințe definitive sau prin neatacarea deciziilor Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), cât și victimele comunismului – foștii deținuți politici. Ca și Legea 221/2009, prin care încercam repararea nedreptăților regimului comunist, aceasta are o latură reparatorie – astfel încât între pensiile securiștilor și cele ale victimelor lor să nu mai fie, ca acum, un imoral și de-a dreptul criminal raport de șapte la unu. Este un demers care sper să aibă finalitate: va merge în Parlamentul României fie susținut de o sută de mii de semnături, ca inițiativă cetățenească, fie înaintat de către Guvern, la inițiativa IICCMER. Într-un fel sau altul, condamnarea comunismului trebuie să devină un fapt și nu să rămână doar un joc politic și de imagine. De aici, și necesitatea expusă mai jos a unei legi în acest sens.

Către,

Biroul Permanent al Senatului,

În temeiul art. 74 alin. 1 și al art. 75 alin. 1 din Constituţia României[1] republicată și al art. 88 al. 1 și 7 din Regulamentul Senatului, vă înaintez, în vederea dezbaterii şi adoptării, propunerea legislativă pentru adoptarea Legii privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum și restrângerea unor drepturi ale acestora

Initiator:

Marius Gheorghe Oprea, cetățean român

EXPUNERE DE MOTIVE

Cadrul legislativ actual în România cu privire la condamnarea comunismului

Tema condamnării comunismului are în România o lungă istorie, pe care o vom rezuma, cronologic, doar la planul instituțional și legislativ.

În decembrie 1993, senatorul Constantin Ticu Dumitrescu a avut iniţiativa introducerii unei moţiuni simple atât în Senatul României, cât și în Camera Deputaților, privitoare la informatorii și ofițerii fostei Securităţi, această temă fiind pe atunci crucială pentru opoziţia democratică, aceasta acuzând prezenţa celor vizați în posturile de conducere din aparatul de stat, în viaţa publică și în serviciile de informaţii. Documentul este una dintre foarte puţinele moţiuni adoptate de ambele Camere și, în ciuda faptului că a întrunit voturile parlamentarilor (la Senat – 104 voturi pentru, 2 contra şi 2 abţineri; la Camera Deputaţilor – 178 pentru, 52 contra), ea nu a produs efecte concrete în plan legislativ[2]. Tot în anul 1993 s-a înființat Institututul Național pentru Studiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române, care are ca scop „Culegerea, arhivarea, cercetarea și publicarea documentelor referitoare la formele totalitarismului în România”.

În plan civic, s-a manifestat concret acțiunea Fundației „Academia Civică”. Aceasta, între altele, a preluat în 1995 cu acordul Ministerului Justiției ruina fostei închisori politice de la Sighet, în vederea transformării ei ulterioare într-n Memorial al victimelor comunismului.

La data de 20 octombrie 1999, în urma eforturilor aceluiași senator Constantin Ticu Dumitrescu, Parlamentul României a adoptat Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității[3], în preambulul căreia se constată, pentru prima oară într-un act legislativ în România post-decembristă, că „puterea comunistă instaurată în România începând cu data de 6 martie 1945 a exercitat (…) o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale”. Prin această lege s-a înființat CNSAS. În ianuarie 2008, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională Legea nr. 187/1999[4]. Funcționarea instituției a fost însă restabilită în parametri constituționali prin OUG. nr. 243/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii[5].

În 21 decembrie 2005, s-a înființat prin HG nr. 1774 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, agenție guvernamentală în subordinea Secretariatuilui General al Guvernului, care „are ca scop investigarea știintifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii”[6].

La data de 18 decembrie 2006, pe baza Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Președintele României a declarat oficial, în plenul Camerelor reunite ale Parlamentului, regimul comunist drept „ilegitim și criminal”. Între Recomandările finale ale Raportului final, asumat de șeful statului, s-a reținut între altele că „Securitatea a fost o instituție ilegală și criminal de la începutul și până la sfârșitul ei”. Concluziile Raportului, citite în Plen, au inclus un număr de propuneri legislative. Se arăta: „Toate nedreptățile și nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu, foștii activiști comuniști de frunte, foștii conducători ai Miliției și ai Ministerului de Interne, ai Justiției comuniste, foștii torționari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populației. Pensia foștilor deținuți politici și a urmașilor direcți ai acestora să fie considerabil majorată”.

Cu un an înainte, o inițiativă legislativă a societății civile (Societatea „Timișoara”) a fost preluată de trei parlamentari liberali[7]: Proiect pentru Legea lustrației, care avea ca scop să interzică persoanelor care, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au făcut parte din structurile de putere sau din cele ale aparatului represiv al regimului comunist să candideze sau să fie numite, timp de 10 ani, pentru o serie de demnități și funcții publice. Textul legislativ a fost depus în vara anlui 2005 în Parlament, unde a fost adoptat de Senat la 10 aprilie 2006 și a fost trimis la Camera Deputaților, unde a fost adoptată în 28 februarie 2012, cu toate că anterior, prin Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010[8], varianta adoptată de Senat fusese declarată neconstituțională. Ulterior adoptării ei de către Cameră, Curtea s-a pronunțat din nou referitor la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii lustrației, privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin Decizia Nr. 308 din 28 martie 2012[9], admițând din nou obiecția de neconstituționalitate a legii și subliniind că Decizia este definitivă şi general obligatorie.

La 16 septembrie 2013, Ministerul Justiției a pus în dezbatere publică un proiect de lege privind stabilirea plății unor despăgubiri în sarcina persoanelor condamnate definitiv pentru săvârșirea unor fapte împotriva persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945. Proiectul de lege a fost înregistrat la Senat în 2 decembrie același an, iar legea a fost adoptată pe 22 decembrie 2015 de Camera Deputaților. Legea a fost promulgată de președintele României, la 15 ianuarie 2016 (Legea 10/2016), prin care se dispune ca persoanele condamnate definitiv pentru săvârșirea unor fapte care au condus la încălcări grave ale drepturilor omului din motive politice să fie obligate la plata unor compensații lunare persoanelor persecutate pe o perioadă de minimum 5 ani.

Imediat după 1989, se constituise un cadru legal de compensare materială a victimelor comunismului, mai întâi prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri. A urmat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și, ca măsură de anulare a tuturor condamnărilor politice și a consecințelor acestora, precum și acordarea de măsuri compensatorii victimelor, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

2. Argumente pentru completarea cadrului legislativ actual cu privire la condamnarea comunismului prin interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum și reducerea unor drepturi ale acestora

- Cu privire la interzicerea organizaţiilor şi a simbolurilor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România

Caracterul criminal al regimului comunist a fost pe larg recunoscut, pentru toate țările foste comuniste, prin mai multe rezoluții internaționale: Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1 096 (1996) intitulată Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și Rezoluția aceleeași Adunări, cu nr. 1 481 (2006), intitulată Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care Romania este parte prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, se justifică în genere condamnarea regimurilor totalitare comuniste. Astfel, Rezoluția 1096 (1996) privind măsurile de desființare a patrimoniului fostelor regimuri comuniste totalitare arată că „regimurile comuniste totalitare care au dominat în Europa Centrală și de Est în secolul trecut și care mai există încă în mai multe țări din întreaga lume sunt, fără excepție, caracterizate prin violări masive ale drepturilor omului. Aceste încălcări, care au variat în funcție de cultură, țară și perioadă istorică, au inclus asasinate și execuții individuale sau colective, decese în lagărele de concentrare, moarte prin înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică colective, persecuția pe grupuri etnice sau religioase, atacuri la libertatea de conștiință, gândire și de exprimare, la libertatea presei și la lipsa pluralismului politic. Crimele au fost justificate în numele teoriei luptei de clasă și a principiului dictaturii proletariatului. Interpretarea acestor două principii făcea legitimă eliminarea persoanelor considerate periculoase pentru construirea unei societăți noi și, prin urmare, declarate dușmani ai regimurilor comuniste totalitare. În fiecare țară, victimele erau în mare parte reprezentanți ai națiunilor majoritare”.

Se mai recunoaște totodată că prăbușirea regimurilor comuniste totalitare din Europa Centrală și de Est „nu a fost întodeauna urmată de o anchetă internațională cu privire la crimele comise de acestea. În plus, autorii crimelor nu au fost aduși în fața justiției de către comunitatea internațională, cum a fost cazul pentru crimele oribile comise de către național socialism (nazism)” și că, „în consecință, publicul larg este prea puțin conștient de crimele comise de regimurile comuniste toatlitare”. La articolele 7 și 12 se arată că „Adunarea este convinsă că o conștientizare a istoriei este una dintre condițiile necesare pentru prevenirea crimelor similare în viitor. În plus, evaluarea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educarea tinerei generații. (…) Adunarea condamnă ferm încălcările masive ale drepturilor omului comise de regimurile comuniste totalitare și își exprimă compasiunea, înțelegerea și recunoașterea suferinței victimelor acestor crime”.

În iunie 2008, temele dezbaterii europene asupra condamnării crimelor comunismului au fost sintetizate prin Declarația de la Praga privind conștiința europeană și comunismul, care s-a constituit într-un „puternic gest simbolic, prin care se realizează punerea pe același plan a totalitarismului comunist cu cel nazist”[10]. Declarația a fost elaborată de semnatari[11] într-un stil imperativ și totodată de natură să sensibilizeze Europa Occidentală, mai puțin familiarizată cu natura criminală a regimurilor comuniste din țările Estului și Centrului continentului. În ea se arată motivele condamnării comunismului și, implicit, a necesității adoptării acestui propeict de lege prin care se dispune interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist din România, precum și îngrădirea unor drepturi și reducerea unor beneficii ale acestora. Astfel, aceste motive rezidă din următoarele: „întrucât ideologia comunistă este direct responsabilă de crime împotriva umanității, întrucât o conștiintă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei și al copiilor noștri (…). întrucât conștiinta crimelor împotriva umanității comise de regimurile comuniste pe întregul continent trebuie să se răsfrângă asupra tuturor minților europene în aceeași măsură în care sunt cunoscute crimele regimurilor naziste, întrucât există similarități substanțiale între nazism și comunism în ceea ce privește caracterul lor abominabil și crimele săvârșite împotriva umanității”.

Se mai propune stabilirea datei de 23 august, ziua semnării Pactului între Hitler și Stalin în 1939 (cunoscut ca „Pactul Ribbentrop-Molotov”) ca zi de comemorare a victimelor regimurilor totalitare, atât naziste cât și comuniste, în același mod în care Europa comemorează victimele Holocaustului la data de 27 ianuarie. Fondul Declarației de la Praga a fost adoptat ulterior printr-o Rezoluție a Parlamentului European (533 voturi pentru, 44 împotrivă și 33 abțineri), la 2 aprilie 2009. Tema condamnării comunismului a fost reluată în Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptată în 3 iulie 2009 în capitala Lituaniei, în care se arată că „în secolul XX țările europene au cunoscut două mari regimuri totalitare, anume nazismul și stalinismul, care au cauzat genociduri, violări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale, crime de război și crime împotriva umanității”. Recunoscându-se specificitatea Holocaustului, se recunoaște însă totodată fără echivoc caracterul genocidar al comunismului și se amintește tendința de glorificare a nazismului și comunismului. Dealtfel, se poatre constata în plan public „recrudescența politică a fondului ideologic comunist în forma unor noi partide de succes precum Die Linke din Germania acestor ani, a formațiunilor care se revendică expres din tradiția comunistă și care sunt/au fost la putere în Bielorusia, Ucraina, Rusia sau Moldova”[12], un lucru extrem de grav care face necesară adoptarea prezentei legi în România, aflată în proximitatea unor asemenea situații și conjucturi politice.

Amintim că legiuitorul are în vedere atât condamnarea unor fapte din trecut, cât și situații viitoare. La noi a fost adoptată în acest sens o lege similară prezentului proiect de lege, Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, promulgată de Președintele României și în vigoare de la 30.07.2015, care are drept scop sancționarea unor asemenea manifestări.

Recunoscându-se de către legiuitor pericolul extremismului de dreapta, cu atât mai mult se întrevede necesitatea adoptării prezentului proiect de lege care prevede interzicerea organizațiilor și simbolurilor comuniste, a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist din România, precum și îngrădirea unor drepturi acelora care se fac vinovați de crime, abuzuri sau stabiliți conform legii drept agenți sau colaboratori ai Securității. Ne aflăm, între altele, și în situația invocată de Legea 217/2015, care în nota de fundamentare face apel la Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care menţionează, la Art. 3 lit h), printre ameninţări la adresa siguranţei naţionale „iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept“.

Prevederile legii propuse privesc exculsiv aceste situații, prin interzicerea organizațiilor comuniste extremiste care propovăduiesc făurirea unei societăți bazată pe răsturnarea ordinii constituționale prin teroare și construirea unei societăți bazată pe ura de clasă[13] și prin interzicerea manifestațiilor, arborarea simbolurilor comuniste și a cultului personalităților regimului comunist. Proiectul de lege nu îngrădește în niciun fel studierea istoriei și propagandei comuniste, a clasicilor acestei doctrine, sau utilizarea simbolurilor și a oricăror alte artefacte sau documente din timpul regimului comunist în România în scopuri educative, culturale, de documentare istorică, muzeografice sau în deținere privată.

- Cu privire la restrângerea unor drepturi ale persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România

În Expunerea de motive a Legii lustrației, inițiatorii arătau între altele: „Faţă de trecutul neclar al ţării, întreţinut de oameni care, pe vremea dictaturii ceauşiste, se bucurau de prerogativele conducerii de partid, iar, ulterior, s-au ascuns după cele ale unei puteri democratice, considerăm că trebuie făcută lumină şi în clasa oamenilor cu putere de decizie în această ţară. (…) Trebuie să putem privi cu mândrie şi cu conştiinţa împăcată că suntem o ţară curăţată de vechi metehne. (…) Ținând cont de ineficienţa inlăturării unui abuz cu altul, legea lustraţiei se subscrie legii fundamentale a statului, Constituţia, care menţionează expres condiţiile în care anumite drepturi şi libertăţi pot fi îngrădite”. Astfel, conform dispoziţiilor Articolului 53 din Constituţie, „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, (…) pentru apărarea ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice”. Curtea Constituțională a considerat însă drept o excedare a Constituției excluderea de la viața publică a persoanelor care au făcut parte din vechile structuri comuniste, în lipsa unei individualizări a vinovăției și a gradului de implicare în acțiuni de natură să lezeze drepturile și libertățile omului, emițând, după cum s-a arătat, două decizii de neconstituționalitate a măsurilor de lustrație.

Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie întreprinse măsuri punctuale de către autoritățile statului democratic în vederea unei reforme morale a societății și împotriva celor vinovați potrivit legii de încălcarea drepturilor omului în timpul regimului comunist, „întrucât crimele comunismului încă trebuie să fie evaluate din punct de vedere legal, moral, politic și istoric, întrucât mulți dintre cei care au comis crime în numele comunismului nu au fost încă aduși în fața Justiției iar victimele lor nu au fost încă despăgubite”, după cum se arăta în Declarația de la Praga din 3 iunie 2008.

De altfel, chiar Curtea Constituțională considera în 2010, în motivația sa de respingere a Legii lustrației în forma adoptării ei de Senat, că „lustrația se poate constitui ca reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar și ca măsură temporară de exculdere de la funcțiile de conducere a unor autorități și instituții publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul comunist”, dar numai în limitele respectării drepturilor constituționale și a cadrului legal. „Lustrația nu înseamnă însă epurare sau răzbunare pentru alegeri ideologice greșite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a demnității și încrederii, precum și redarea autorității instituților fundamentale ale statului. Lustrația accentuează mai ales principiul responsabilității în exercitarea demnităților publice”, se arăta în Decizie, care sublinia că „în condițiile legislației actuale, o asemenea condiție este prevăzută numai de Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici”.

Se mai arăta în Decizia Curții că „la ora actuală, în România, în ceea ce privește funcțiile de demnitate publică, nu există o condiționare a ocupării acestora de neapartenența la vechile structuri comuniste, ci există doar obligația de a declara pe propria răspundere apartenența sau neaparteneța la poliția politică”. În Decizia aceleeași Curți Constituționale se admite că „în România comunismul a fost condamnat la nivel de doctrină, schimbarea regimului fiind consacrată prin acte juridice cu valoare constituțională, precum Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.1 din 22 decembrie 1989 și Decretul Lege privind constituirea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.4 din 27 decembrie 1989”. Acestea au consacrat căderea regimului comunist, ca un regim de teroare.

Chiar și în Decizia nr. 308 din 28 martie 2012 a Curții Constituționale, care respinge Legea lustrației prin sentință, subliniată ca fiind definitivă și general obligatorie, se admite că „lustraţia este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului, la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului”.

Trebuie să subliniem că sunt consacrate și aplicate deja de lege prevederi care pot fi socotite îngrădiri ale unor drepturi, potrivit Articolului 53 din Constituție. Primul este conținut de Legea 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, care arată, la Art. 27, că „nu pot activa în Serviciul Român de Informaţii aceia care, făcînd parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii şi colaboratorii securităţii, precum şi foştii activişti ai partidului comunist, vinovaţi de fapte îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. O restricție similară este prevăzută și în Legea 188/1999, amintită și în Decizia Curții Constituționale din 2010 cu privire la lustrație, care restrânge dreptul de face parte din corpul funcționarilor publici persoanei care „a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității” (art.54, lit.h) sau „a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege” (lit.j). Se face astfel apel la legea privind deconspirarea Securității, a agenților și informatorilor ei.

În Expunerea de motive a Legii 10/2016, parte integrantă a acesteia, se arată între altele: „în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, regimul totalitar comunist a exercitat un regim de teroare şi opresiune, supunând proprii cetăţeni unor numeroase acte de violenţă fizică şi psihică. Prin aparatul de partid, precum şi prin structurile de represiune ale statului comunist au fost încălcate în mod repetat şi constant drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În cei 45 de ani de dictatură, angajaţi ai instituţiilor represive au comis numeroase abuzuri şi crime politice cu scopul instaurării şi perpetuării unui regim de teroare. (…) Represiunea comunistă a avut grave consecinţe la nivelul societăţii româneşti, prin lichidarea fizică a unor membri ai comunităţii, precum şi prin incriminarea oricărei forme de opoziţie. Acţiunile cu caracter represiv au fost instrumentate de către persoanele care făceau parte din instituţiile de ordine şi siguranţă publică, justiţie, Partidul Comunist, prin încercarea de a distruge o parte a cetăţenilor statului totalitar”.

După o trecere în revistă a măsurilor reparatorii care au fost stabilite pentru victimele regimului comunist, în continuare se arată că „în mod corelativ acestor drepturi, persoanele care au contribuit la susţinerea regimului comunist, care au săvârşit crime şi abuzuri grave împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor nu au suportat nicio rigoare a legii”.

Venind în urmarea argumentației și a prevederilor Legii 10/2016, prezentul proiect de lege își propune să extindă restrângerea unor drepturi ale persoanelor care ocupă funcțiile prevăzute la Art.3, lit. a-z al OUG 243 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii[14], aprobată prin Legea 293/2008 și care, potrivit legii, au fost lucrători sau colaboratori ai Securității, calitate stabilită în baza unor hotărâri judecătorești definitive sau ale unor decizii neatacate ale CNSAS[15]. Astfel, aceste persoane, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului proiect de lege, sunt supuse prevederilor Legii 10/2016, urmând să răspundă inclusiv penal, după caz, în situația încălcării prevederilor art. 292 din Codul Penal, în situația completării cu date false a Anexei 1 din Legea privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii.

Astfel, proiectul de lege propune ca mai multe categorii de persoane să contribuie la fondul de despăgubire a victimelor regimului comunist, constituit prin art.1 al Legii nr. 10/2016 privind stabilirea plăţii unor despăgubiri în sarcina persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea unor fapte împotriva persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945. Se are în vedere faptul invocat în expunerea de motive a acestei legi, promulgate și intrată în vigoare, potrivit căreia în sarcina persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România „nu a fost instituită nicio măsură de sancţionare, penală, bănească sau de altă natură. Aceste persoane au beneficiat de venituri substanţiale (salarii şi pensii) ca urmare a deservirii regimului totalitar, ca urmare a rolului şi funcţiei deţinute în aparatul represiv comunist, venituri care s-au menţinut şi după anul 1989, chiar până în prezent”. În acest sens, prezentul proiect propune aplicarea prevederilor Legii 10/2016 inclusiv persoanelor care au fost lucrători sau colaboratori ai Securității, potrivit legii, stabiliți ca atare prin decizii definitive ale instanțelor sau prin neatacarea deciziilor CNSAS. Această măsură poate fi extinsă în urma unor acțiuni penale și/sau civile împotriva oricărui responsabil din cadrul partidului comunist, ale cărui acțiuni cu caracter represiv sunt dovedite și stabilite prin sentințe definitive de către instanțele de judecată.

În favoarea acestor măsuri prevăzute de prezentul proiect de lege stă faptul că, până în prezent, raportul între situația celor care au participat activ la funcționarea regimului comunist și a victimelor lor este încă unul inechitabil.

Prezenta inițiativă legislativă are la bază rațiuni de echitate socială și reformă morală a societății. Este de notorietate că o parte însemnată a activității responsabililor regimului comunist contravenea inclusiv normelor constituționale în vigoare atunci (Constuțiile din 1948 și 1965), precum și tratatelor internaționale la care România era parte. Or, mulți dintre aceștia au întreprins măsuri de anihilare a oricărei forme de opoziție față de regim, reprimând orice formă de manifestare a libertății de conștiință prin lipsiri de libertate ilegale, supunerea la muncă forțată, deportări, condamnări politice și chiar crime, majoriatea însoțite de acte de tortură și mutilare fizică și psihică, la care au fost supuși atât cei socotiți vinovați, cât și familiile lor. Împrejurarea că activitățile amintite prin care erau încălcate sistematic și grosolan cele mai elementare drepturi și libertăți fundamentale era „legiferată” prin acte normative, îndeosebi ordine sau chiar decrete cu caracter secret, fiind toate de forță juridică net inferioare Constituției și tratatelor internaționale, nu diminuează cu nimic gravitatea faptelor.

De asemenea, este deplin evident faptul că responsabilii partidului comunist și ai aparatului represiv aveau deplina reprezentare că servesc un regim ilegitim, totalitar și criminal, fiind în același timp recompensați pe măsură, prin statutul lor social, prin salarii și pensii foarte mari și prin alte avantaje substanțiale în raport cu marea masă a cetățenilor, pentru serviciile aduse regimului. Această inechitate a fost și este inacceptabilă inclusiv prin raportare la normele legislației muncii din perioada comunistă, în care remunerarea muncii se făcea „în funcție de importanța socială a muncii prestate”. Nici Constituția, nicio măsură legislativă publică nu stabilea că tortura, lipsirea de libertate și crima ar fi avut o importanță socială deosebită, care să justifice veniturile în bani și celelalte avantaje de care se bucurau activiștii din nomenclatură și „activiștii de partid cu sarcini speciale”, cum erau numiți membrii de partid din sistemul represiv. Aceasta ilustrează în sine importanța pe care o avea latura represivă în aparatul de stat comunist. Astfel, după cum se arăta și în expunerea de motive care este parte a Legii 10/2016, „se impune şi repararea nedreptăţii sociale decurgând din încasarea de către aceste persoane (atât pe perioada exercitării funcţiei în aparatul de stat, cât şi ulterior pensionării, dar în considerarea veniturilor salariale obţinute în timpul activităţii) a unor venituri semnificative, lipsite de echitate socială”. Aceasta este posibilă prin extinderea prevederilor legii citate.

Veniturile în bani pe care persoane deja dovedite drept lucrători sau colaboratori ai Securității din aparatul de stat comunist le primesc în continuare de la buget sunt exagerat de mari tocmai pentru că salariile lor au fost exagerat de mari, în raport cu veniturile generale ale populației – și acestea au reprezentat, în fond, recompensa loialității lor necondiționate față de un regim „ilegitim și criminal”. Prezentul proiect de lege își propune ca, în baza normelor constituționale și a legislației existente, să îndrepte această inechitate și să completeze astfel reparațiile materiale și morale cuvenite victimelor regimului totalitar comunist.

PROIECTUL DE LEGE

Lege privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist extremist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum și reducerea unor drepturi materiale ale acestora

CAPITOLUL I: DISPOZIȚII GENERALE

Art. 1: (a) Prin organizaţie cu caracter comunist se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau ideologiei comuniste extremiste, bazate pe ura de clasă și recurgerea la insurecție și acte de violență pentru răsturnarea ordinii constituţionale, a instituţiilor democratice ale statului de drept, a pluralismului politic, precum și superioritatea unor clase și categorii sociale și inferioritatea altora. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(b) Prin simboluri comuniste se înţeleg: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit. a).

Art. 2: (a) Constituirea unei organizaţii cu caracter comunist extremist se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

(b) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi aderarea la o organizaţie cu caracter communist extremist, precum şi sprijinirea sub orice formă a unei organizaţii având acest caracter.

Art. 3: (a) Confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri comuniste se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

(b) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi utilizarea în public a simbolurilor comuniste.

Art. 4: Fapta persoanei de a promova în public cultul persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum şi fapta de a promova în public ideologia, concepţiile sau doctrinele în sensul art.1 lit. a) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 5: (a) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public a caracterului ilegitim și criminal al regimului comunist, a crimelor și abuzurilor săvârșite în numele și pe parcursul regimului comunist în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(b) Săvârşirea faptelor prevăzute la alin. (a) prin intermediul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Art. 6: În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-5 urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror.

CAPITOLUL II: DISPOZIȚII SPECIALE

Art. 7: (1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătorească persoanele juridice care desfăşoară una sau mai multe dintre următoarele activităţi:

a) activităţi specifice organizaţiei cu caracter comunist extremist, în sensul art. 1 lit. a);
b) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri comuniste, deţinerea, în vederea răspândirii a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;
c) promovarea cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum şi fapta de a promova în public ideologia, concepţiile sau doctrinele în sensul art.1 lit. a), prin propagandă săvârşită prin orice mijloace, în public.
(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusă de Ministerul Public din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate.

(3) Competenţa de a judeca în primă instanţă cererea de dizolvare aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul persoanei juridice.

(4) Hotărârea tribunalului este supusă căilor de atac în condiţiile Codului de procedură civilă.

Art. 8: Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică persoanelor fizice și juridice care desfăşoară activităţile prevăzute la art. 3, lit. a şi b și art. 7, lit. b) în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei.

Art. 9: Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România.

Art.10: (1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice.

(2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România unor organizaţii, cu sau fără personalitate juridică.

(3) Dispozițiile Legii 10/2016, art. 2-4 privind stabilirea plăţii unor despăgubiri în sarcina persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea unor fapte împotriva persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945 se aplică și asupra pesoanelor responsabile de funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, a foștilor membri plini și supleanți ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a deputaților Marii Adunări Naționale, a foștilor primi secretari județeni ai Partidului Comunist Român, a comandanților Inspectoratelor județene de Securitate și a persoanelor care, prin sentință definitivă sau necontestarea în instanță a deciziilor Colegiului Consiliului de Studeiere a Arhivelor Securității, au fost stabilite ca lucrători sau colaboratori ai Securității, aflați ca atare în în evidențele sistemului de pensii de stat.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Argument final

O legislație similară cu aceea prevăzută în Legea 217/2015, care să privească interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter comunist şi a promovării cultului persoanelor vinovate de instaurarea și funcționarea regimului comunist și a aparatului său represiv în România, precum și adoptarea unor prevederi care să conducă la restrângerea unor drepturi ale acestora, ca și a unor măsuri de responsabilizare în raport cu propria lor activitate represivă din trecut și cu victimele este absolut necesară.

În lipsa prevederilor cuprinse în acest proiect de lege, s-ar acredita ideea că în România doar extrema dreaptă este nocivă, în timp ce extrema stângă se bucură de simpatia implicită a nostaligicilor sau a tinerilor care, în lipsa informațiilor cu privire la istoria recentă, sunt gata să empatizeze cu comunismul, trecând cu vederea caracterul său genocidar.

Restrângerea unor drepturi celor care au fost stabiliți în baza legii drept lucrători sau colaboratori ai aparatului represiv comunist este un act de echitate socială și de reparație morală. În lipsa unei asemenea legi, am asista la persistența unei realități care arată că „la finalul razboiului rece, știm foarte bine cine a pierdut, victimele, și cine a câstigat, torționarii. Se continuă astfel strategia comunismului însuși care dorea realizarea omului nou înainte de toate prin dezrădăcinarea lui istorică”, sau, altfel spus, „în timp ce național-socialismul (fascismul) a fost cel mai mare rău, comunismul rămâne cel mai mare pericol”[16].

BIBLIOGRAFIE

Studii

HUIU, Iulia, „Dezbaterile privind condamnarea comunismului în mediul politic al României postcomuniste”, în Caiet documentar: procesul comunismului, apărut sub egida Fundaţiei „Horia Rusu” (3), 2006.

PREDA, Radu, Condamnarea comunismului. Dilema etică a Europei, preluat de pe site-ul www.romaniaculturala.ro.

Documente

Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial al României nr.1 din 22 decembrie 1989.

Decizia în cauza „Partidul Comuniștilor Nepeceriști și Ungureanu contra României”, 2005, a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Decizia nr. 51/31.01.2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 95 din 6 februarie 2008.

Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 420 din 23 iunie 2010.

Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 309 din 9 iunie 2012.

Declarația de la Praga privind conștiința europeană și comunismul, 3 iunie 2008.

Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptată în 3 iulie 2009.

Decretul Lege privind constituirea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 4 din 27 decembrie 1989.

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite prizonieri, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 9 aprilie 1990.

Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 163 din 8 iulie 1991.

Legea 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 33 din 3 martie 1992.
Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993.

Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 603/9 decembrie 1999
Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 600 din 8 decembrie 1999.

Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 810 din 3 decembrie 2008.

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 11 iunie 2009.

Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 558 din 27 iulie 2015.

Legea nr. 10/2016 privind stabilirea plăţii unor despăgubiri în sarcina persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea unor fapte împotriva persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 41 din 19 ianarie 2016.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 650 din 30 decembrie 1999.

OUG. nr. 243/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României nr.182 din 10 martie 2008.

Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, București, 2006.

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1 096 (1996) intitulată Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste.

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1 481 (2006), intitulată Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist.

[1] Constituția României, „ARTICOLUL 74 (1): „Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în Municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

ARTICOLUL 75 (1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5) , articolul 40 alineatul (3) , articolul 55 alineatul (2) , articolul 58 alineatul (3) , articolul 73 alineatul (3) literele e) , k) , l) , n) , o) , articolul 79 alineatul (2) , articolul 102 alineatul (3) , articolul 105 alineatul (2) , articolul 117 alineatul (3) , articolul 118 alineatele (2) şi (3) , articolul 120 alineatul (2) , articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5) . Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului. (2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.

[2] Iulia Huiu, „Dezbaterile privind condamnarea comunismului în mediul politic al României postcomuniste”, în Caiet documentar: procesul comunismului, apărut sub egida Fundaţiei „Horia Rusu” (3), 2006.

[3] Legea care dispune înființarea CNSAS a fost declarată neconstituțională prin Decizia 51/2008; ca urmare, Guvernul a emis O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, în baza căreia instituția funcționează în prezent.

[4] Decizia nr. 51/31.01.2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste.

[5] Publicată în Monitorul Oficial nr.182/10.03.2008 și aprobată prin Legea nr. 293/14.11.2008 (M. O. nr. 810/03.12.2008).

[6] Ulterior, comasat cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, a devenit Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Pentru cadrul legislativ actual, vezi site-ul instituției).

[7] Viorel Oancea, Mona Muscă, Adrian Cioroianu și Eugen Nicolăescu.

[8] Publicată în Monitorul Oficial nr. 420 din 23 iunie 2010.

[9] Publicată în Monitorul Oficial nr. 309 din 09 iunie 2012.

[10] Radu Preda, Condamnarea comunismului. Dilema etică a Europei, preluat de pe site-ul www.romaniaculturala.ro, accesat în 3 februarie 2016 (de unde s-au preluat și traducerile rezoluțiilor citate).

[11] Între semnatarii inițiatori se aflau și doi europarlamentari români, Călin Cătălin Chiriță și Laszlo Tokes. Declarația a fost citită în 3 iunie 2008 în Parlamentul ceh.

[12] Radu Preda, loc.cit.

[13] Legea ia act de Decizia în cauza Partidul Comuniștilor Nepeceriști și Ungureanu contra României, 2005, a Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a considerat că nici contextul istoric, nici experiența totalitaristă trăită în România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerințe de genul interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă, de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale Convenției europene, iar democrația se clădește pe pluralism politic.

[14] Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008, publicată în M. O. nr. 810 din 3 decembrie 2008.

[15] Potrivit legii, la art. 2, lit. a, se definește „lucrător al Securităţii – orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofier al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”, iar la alineatul următor calitatea de „colaborator al Securităţii – persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (…). Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor”.

[16] Radu Preda, loc.cit. În ultima propoziție, autorul îl citează pe istoricul britanic Tony Judt.

articol preluat de pe: revistapolis.ro

(rfi.ro) Codul Rutier, la loc comanda? (video)

12 ianuarie 2016/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.898 vizite

Marian Ivan (OPTAR), invitat al emisiunii “Planeta Verde” (RFI)
foto si articol: rfi.ro

11 ianuarie 2015

Codul Rutier, la loc comanda?

Mai multe organizaţii neguvernamentale cer autorităţilor să suspende modificarea Codului Rutier. Ele vor să li se permită experţilor care lucrează la Planurile de Mobilitate Urbană Durabilă să prezinte propunerile lor de amendare a legislaţiei, după ce au analizat timp de peste un an traficul rutier în cele mai mari oraşe din România. Invitatul lui Cosmin Ruscior la emisiunea Planeta Verde a fost Marian Ivan, preşedintele OPTAR-Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ în România.

articol preluat de pe: rfi.ro

(Andrei Pricopie) Parlamentul a decis: Şi aleşii locali vor primi pensii speciale

21 decembrie 2015/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.797 vizite

foto (Vot pe Legea Bugetului în Parlament, 16 decembrie 2015): Eugen Horoiu/Epoch Times
articol: Andrei Pricopie – epochtimes-romania.com

21 decembrie 2015

Senatul a adoptat luni, 21 decembrie 2015, în calitate de for decizional, proiectul de lege privind acordarea pensiilor speciale pentru aleşii locali.

Senatul a adoptat legea pensiilor speciale ale aleşilor locali cu 86 de voturi “pentru” şi un vot “împotrivă”. Legea urmează să fie trimisă spre promulgarea preşedintelui Klaus Iohannis.

De la vot au lipsit parlamentarii PNL care au anunţat că nu susţin proiectul de lege.

* * *

Trecut deja în mod tacit de Camera Deputaţilor, în luna noiembrie, proiectul legislativ prin care primarii, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii de consilii judeţene vor primi pensii speciale, aşteaptă astăzi undă verde de la senatori.

În timp ce social-democraţii, prin vocea lui Liviu Dragnea, au anunţat că vor vota fără discuţii în favoarea proiectului de lege, liberalii s-au poziţionat în partea opusă. Situaţia va fi tranşată începând cu ora 17:00, când are loc dezbaterea în plen şi votul final.

Votul privind acordarea pensiilor speciale pentru aleşii locali vine în contextul în care Parlamentul a adoptat deja, în urmă cu puţin timp, un proiect de lege prin care parlamentarii şi-au acordat pensii speciale, decizie care a stârnit numeroase controverse în spaţiul public.

Semnată de un grup de 30 de deputaţi şi senatori de la PSD, PNL, UDMR, propunerea prevede că aleşii locali care au vârsta standard de pensionare, inclusiv cei care au deţinut astfel de funcţii anterior intrării în vigoare a actului normativ, vor beneficia de pensii speciale.

Cuantumul indemnizaţiei pentru limită de vârstă se acordă în limita a trei mandate şi se calculează ca produs al numărului lunilor de mandat cu 0,55 din îndemnizaţia brută lunară.

Pentru mandatele incomplete, indemnizaţia se calculează proporţional cu perioada de mandat exercitată, care nu poate fi mai mică de doi ani. Indemnizaţia se cumulează cu orice tip de pensie stabilită în sistemul public de pensie şi va fi suportată de la bugetul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

articol preluat de pe: epochtimes-romania.com

Aleşii locali vor primi pensii speciale

21 decembrie 2015

Primarii şi consilierii ar urma să primească pensii speciale, după modelul parlamentarilor. Un edil care a avut 3 sau mai multe mandate în fruntea unei mici localităţi ar primi o pensie de aproximativ 1500 de lei. Cel care ar conduce un municipiu va primi 4 mii de lei. Senatul a aprobat luni proiectul, care mai are nevoie doar de semnătura preşedintelui Klaus Iohannis.

articol preluat de pe: youtube.com

Fundaţia Eco-Civica, Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă de la Pungeşti, Asociaţia România Fără Ei şi Asociaţia România Vie au marcat Ziua Internaţională a Drepturilor Omului prin depunerea la Avocatul Poporului a unui memoriu prin care îi solicită acestuia contestarea la CCR a mai multor dispoziţii ale Legii nr. 115/2015 a alegerilor locale

12 decembrie 2015/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/2.093 vizite

foto si articol: facebook.com/miscareaunitirealizam

Ieri, 10 decembrie 2015, cu numărul de înregistrare 17115/10.12.2015, Fundaţia Eco-Civica, Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă de la Pungeşti, Asociaţia România Fără Ei şi Asociaţia România Vie au marcat Ziua Internaţională a Drepturilor Omului prin depunerea la Avocatul Poporului a unui memoriu prin care îi solicită acestuia contestarea la CCR a mai multor dispoziţii ale Legii nr. 115/2015 a alegerilor locale.

Astfel, este vorba de art. 50 alin. (3) care interzice listele de candidaţi independenţi pentru consiliile locale, art. 101 privind alegerea primarilor dintr-un singur tur şi articolul 100 care impune un prag electoral prohibitiv de 5%.

Ulterior, au intrat în audienţă la Victor Ciorbea preşedintele Asociaţiei România Vie, Alexandru Cristian Surcel, şi Lucian Cristian Oancea, activist al Comunităţii Uniţi Salvăm.

Discuţia s-a concentrat atât pe conţinutul propriu-zis al memoriului, dar şi pe aspecte contextuale, precum poziţia partidelor politice sau recomandarea Comisiei de la Veneţia privind nemodificarea legislaţiei electorale cu cel puţin un an înainte de alegeri.

Argumentul adus cu privire la acest ultim aspect a fost cel de interpretare a respectivei recomandări în spiritul ei, care este unul de consolidare a statului de drept şi a democraţiei, propunerile din memoriu fiind îndreptate în acest sens.

Recomandarea Comisiei de la Veneţia este o protecţie împotriva eventualului abuz legislativ de natură să vicieze procesul electoral, nicidecum nu poate fi îndreptat contra unor schimbări care să consolideze caracterul democratic al alegerilor.

Cât priveşte cealaltă chestiune, a poziţiei partidelor, actualul Avocat al Poporului a declarat că există o cutumă a instituţiei sale de a nu ataca la CCR acele legi sau ordonanţe de guvern asupra cărora există un consens explicit sau implicit la nivelul partidelor parlamentare, dar că recent au existat câteva excepţii.

De asemenea, menţionând că el ar mai putea cita nişte argumente peste cele cuprinse în memoriu, Avocatul Poporului s-a arătat dispus să primească pe email eventuale completări, fără însă să dea de înţeles că există şanse reale pentru a da curs efectiv la ceea ce i se cere. Precizăm că Lucian Cristian Oancea şi Alexandru Cristian Surcel sunt şi printre fondatorii MUR.

articol preluat de pe: facebook.com/miscareaunitirealizam

(Andrei Pricopie) România, condamnată din nou la CEDO în Dosarele Revoluţiei

24 noiembrie 2015/0 Comentarii/în Lege si Ordine /de Uniti Schimbam/1.999 vizite

Bucuresti, decembrie 1989

România, condamnată din nou la CEDO în Dosarele Revoluţiei

articol: Andrei Pricopie – epochtimes-romania.com
foto: revista22.ro

24 noiembrie 2015

În timp ce procurorii de la Parchetul General au clasat, în mod surprinzător, Dosarul Revoluţiei, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului lucrurile se mişcă în direcţie diametral opusă.

CEDO a decis în alte 8 dosare condamnarea sistemului judiciar din România pentru violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte durata excesivă a procedurilor penale privind evenimentele din decembrie 1989, a anunţat marţi, pe contul său de Facebook, avocatul Antonie Popescu.

Instanţa europeană a stabilit că România trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, 2.400 de euro, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral.

Cele 8 dosare au fost deschise la plângerile formulate de Carmen Alexandrescu, Ion Baroiu, Iosif Balaş, Ştefan Boran, Vladimir Ciobanu, Marin Dincă, Cristian Paţurcă, Laura Stoica. Cazurile au fost conexate la dosarul doamnei Alexandrescu, devenind cauza Alexandrecu şi alţii c. România.

Situaţia de fapt din cele 8 cazuri, aşa cum au fost prezentate de părţi, sunt similare cu cele prezentate în Asociaţia “21 Decembrie 1989″, Mărieş, Vlase şi alţii c. România şi în Bosnigeanu şi alţii c. România. Acestea fac parte din acelaşi context istoric şi se referă la aceeaşi procedură penală naţionala precum cele în discuţie în cazurile menţionate mai sus.

“În acest context, clasarea dosarului revoluţiei este o mare eroare judiciară pe care nici Consiliul Superior al Magistraturii, nici Inspecţia Judiciară şi nici Ministerul Public nu s-au grăbit să îndrepte după ruşinoasa ordonanţă de clasare din octombrie 2015 ca şi după scoaterile de sub urmărire penală din 2009 a majorităţii conducătorilor politici şi militari implicaţi în crimele din toată perioada infracţională Decembrie 1989 – Iunie 1990″, a mai scris Antonie Popescu, care i-a reprezentat pe cinci dintre cei opt români care s-au plâns la CEDO.

articol preluat de pe: epochtimes-romania.com

Revoluţionarii au contestat închiderea dosarului Revoluţiei la Parchetul Militar

Teodor Mărieş: ”Conducerea CSM nu priveşte cu ochi buni clasarea dosarului Revoluţiei”

Teodor Mărieş: “Au omorât încă o dată eroii din Decembrie ’89″ (Video)

Dosarul Revoluţiei, clasat. Mărieş: Ne întoarcem în URSS cu asemenea decizie dată de Niţu şi Vasilache