Articole

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.)

Bătălia de la Actium de Lorenzo A. Castro, 1672

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmaşii lui Iulius Caesar. Aceştia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) şi un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârşitul republicii romane şi a începuturile Imperiului Roman. Această luptă este considerată una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichităţii. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie şi a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.

Gaius Iulius Caesar (n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut şi ca Iulius Cezar) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente şi mai controversate personalităţi din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gaius Iulius Caesar (n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut şi ca Iulius Cezar) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente şi mai controversate personalităţi din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

 

Preludiul bătăliei

După moartea lui Caesar în anul 44 î.Hr.conducerea la Roma a fost asigurată de către un al doilea triumvirat, format din Marcus Antonius, Octavian Augustus şi M. Aemilianus Lepidus.Prin această înţelegere Marcus Antonius primea Orientul, Octavian Augustus lua Occidentul, iar Lepidus administra Africa. Într-o primă fază Octavian îl elimină pe Lepidus. În acelaşi timp Marcus Antonius se aliază cu Cleopatra regina Egiptului. În aceste condiţii un conflict între Octavian Augustus şi Marcus Antonius devine inevitabil. Astfel în anul 33 î. Hr izbucneşte un război civil între Octavian Augustus sprijinit de Senatul Roman şi Marcus Antonius sprijinit de regina Cleopatra regina Egiptului, cu aceasta fiind de altfel şi căsătorit.

Octavianus Augustus Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr. - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Octavianus Augustus Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr. - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Condițiile luptei

În condițiile în care Senatul Roman declarase război Egiptului, fiecare dintre părți aveau nevoie de superioritatea navală: Octavian Augustus pentru a primii provizii și întăriri din Italia, iar adversarul său pentru a traversa Marea Adriatică și a invada Italia. În cursul anului 31 î. Hr Marcus Antonius care își stabilise cartierul general în Pelopones pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus și generalul său Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus Antonius și Cleopatra aveau două variante la dispoziție: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare și căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau alți aliați ai lui Marcus Antonius; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase și încercarea unui atac pe mare, acțiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.Marcus Antonius a ales a doua variantă sperând în obținerea unui rezultat favorabil. În aceste condiții a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr. În cealaltă tabără se afla Octavian Augustus sprijinit de către o mare parte din Senatul roman, acesta dorind o confruntare pe mare, fiind încurajat și de faptul că beneficia de un foarte bun general pe mare:Marcus Vispasianus Agrripa. Pentru atingerea acestui scop Agrripa a tăiat căile de aprovizionare înspre Actium, fără acestea Marcus Antonius fiind obligat să treacă rapid la luarea unei decizii.

Marc Antoniu (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Filippi (42 î.Hr.) asupra forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia şi are o întrevedere cu regina Egiptului, Cleopatra, în octombrie 41 î.Hr., cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antoniu a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Marc Antoniu se sinucide - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marc Antoniu (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Filippi (42 î.Hr.) asupra forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia şi are o întrevedere cu regina Egiptului, Cleopatra, în octombrie 41 î.Hr., cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antoniu a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Marc Antoniu se sinucide - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Cele două flote s-au întâlnit în dimineața zilei de 2 septembrie, 31 î. Hr. la intrarea în Golful Actium, Marcus Antonius conducând flota de 230 de nave pentru a putea ieși în Marea Adriatică. Aici a întâlnit flota lui Octavian, condusă de către Amiralul Agrripa. Corăbiile lui Marcus Antonius erau în marea lor majoritate corăbii mari cu 6 nivele, dar avea și corăbii cu 9 sau 10 nivele acestea fiind adevărate fortărețe plutitoare, care aveau inclusiv turnuri la pupa și la prora pentru arcași.Totuși Marcus Antonius era dezavantajat de numărul insuficient de vâslași datorat malariei și de faptul că moralul oamenilor era scăzut datorită tăierii liniilor de aprovizionare.

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) - Ordinul de luptă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) – Ordinul de luptă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

De cealaltă parte Octavian Augustus dorea o bătălie navală, încercând în acelaţi timp să evite o confruntare decisivă pe uscat. Flota lui era formată din nave cu 9 sau 10 nivele, dar era mai numeroasă şi beneficia de un comandant experimentat pe nume Marcus Vispasianus Agrripa. În perioada anterioară Octavian încercase şi reuşise în mod constant să îşi hărţuiască adversarul atât pe mare cât şi pe uscat.

Pentru Marcus Antonius şi pentru Cleopatra era vital ca ambarcaţiunea care transporta cuferele cu fondurile de război, precum şi nava comandant a Cleopatrei să scape nevătămate. De aceea acestea erau escortate de nave de luptă. Tactica folosită de Marcus Antonius a fost aceea de a comanda aripilor dreapta şi stânga, conduse de Lucius Gellius Publicola, respectiv Gaius Sosius să se îndepărteze de centru, forţând astfel inamicul să îi urmeze şi astfel să permită reginei Cleopatra să scape. Lupta s-a încheiat mai repede pe partea pe care acţiona Marcus Vispasianus Agrripa, Lucius Gellius Publicola fiind înfrânt. Marcus Antonius intrase deja în confruntarea de pe cealaltă parte, intervenţia lui Agrripa hotărând soarta luptei.În aceste condiţii şi datorită faptului că nava sa era prinsă în încleştare Marcus Antonius a fugit cu un alt vas pentru a putea să ajungă vasul pe care se afla Cleopatra.Deşi urmărit Marcus Antonius a ajuns cu bine pe vasul Cleopatrei. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Octavian Augustus, totuşi Marcus Antonius reuşind să salveze mai mult de 70 de vase.

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) - Antoniu și Cleopatra, de Lawrence Alma-Tadema, (1883) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) – Antoniu și Cleopatra, de Lawrence Alma-Tadema, (1883) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecinţe

Datorită acestei bătălii Marcus Antonius a pierdut orice şanse de a mai câştiga confruntarea cu Octavian Augustus. Armata sa, care se afla în Grecia şi care trebuia să se retragă spre Macedonia, a negociat predarea, loialitatea faţă de comandant nefiind atât de puternică. Pe termen mai lung, această confruntare a dus la sinuciderile lui Marcus Antonius şi a reginei Cleopatra, la cucerirea Egiptului de către romani, precum şi la preluarea conducerii totale de către Octavian Augustus la Roma.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Actium si pe en.wikipedia.org

Dacia romană (106 – 271)

Dacia romana (106 – 271)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă. De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

 

Localizare geografică

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu, își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de dacii liberi. La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian. După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din nord.

Procesul de colonizare

În perioada stăpânirii romane (106 – 271), în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

1. construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente:
- Tropaeum Traiani
- În 108 – 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hațegului)
- În jurul lui 210 este refăcut în piatră castrul de la Porolissum

2. construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:

- În 107 – 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea (la Dierna) cu interiorul Daciei până la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (Moigrad). Acesta este unul dintre cele mai vechi drumuri de piatră de pe teritoriul României.

3. exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)

Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limbă latină.

Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile Daciei, și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii și preoții lor. Limba geților s-a păstrat precum și modul de viață și ocupațiile autohtonilor.

Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

 

Războaiele daco-romane

Expediția împăratului Domițian

Istoricul Dio Cassius scria că regele dac Duras a renunțat la domnie și i-a transmis funcția lui Decebal-Diurpaneus, ce era “ager în planurile de război ca și în împlinirea lor, știind să-și aleagă timpul când să năvălească asupra inamicilor, fiind asemenea și în momentul când trebuia să se retragă, fiind dibaci la întinderea curselor, viteaz la luptă, folosindu-se cu înțelepciune de victorie și de înfrângere.” Pe plan intern, Decebal Diurpaneus a reușit să refacă unitatea politică a dacilor.

Decebal a fost regele Daciei între anii 85-106 - in imagine, Portretul lui Decebal în Cartea omului matur a Institutului de Arte Grafice Carol Göbl - foto: ro.wikipedia.org

Portretul lui Decebal în Cartea omului matur a Institutului de Arte Grafice Carol Göbl – foto: ro.wikipedia.org

Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul anului 85. Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind ucis. Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să pornească o expediție împotriva dacilor. Pentru a înlocui legiunea pierdutǎ și a consolida armata romană în această secțiune, a mutat legiunile IV Flavia din Dalmația , I și II Adiutrix, în Moesia. Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia Superior, în scopul de a avea o singură comandă pe frontiera dacicǎ.

Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete. L-a trimis pe Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea primejdia.

S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în schimbul a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu. Expediția lui Fuscus s-a soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în luptă, iar legiunea V Alaudae fiind anihilată în Prima Bătălie de la Tapae din 87. Dacii au capturat steagurile și mașinile de luptă romane. După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit supranumele de Decebalus, însemnând “cel curajos” sau “cel puternic

În 88, Domitian și-a dat seama de puterea adversarului său și a trimis o armata condusă de Tettius Iulianus. Romanii au traversat Dunărea la Vimiancium și au pătruns în Transilvania dinspre Banat. Romanii obțin o victorie în Prima Bătălie de la Tapae. După cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind copacii unei păduri întregi, îmbrăcându-i cu haine de soldați pentru a-i face pe romani să creadă că el dispunea de forțe mari.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, a fost împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96 - in imagine, Bustul lui Domițian - Muzeul Louvre - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Domițian – Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org

Romanii și dacii au încheiat pace după ce Domițian a suferit înfrângeri și pierderi în confruntările cu quazii și marcomanii, ce îi sprijineau pe daci. Decebal a încheiat o pace favorabilă lui cu Domițian în anul 89, și Dacia devenind regat clientelar al Romei, primind meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domițian în septembrie 96.

Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă construcția unor noi cetăți în munți, în puncte strategice importante, și să le întărească pe cele deja existente.

 

Expedițiile împăratului Traian

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă - foto: ro.wikipedia.org

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă – foto: ro.wikipedia.org

Primind subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoștea ca rege clientelar al Romei, consolidând timp de 12 ani regatul. Procesul de centralizare a statului dac s-a accelerat, armata fiind echipată și instruită. S-a inițiat un vast program de construcții civile și militare în regiunea Munților Orăștiei. S-au stabilit relații cu populații și state inamice Romei.

După moartea lui Domițian, Nerva este numit împărat, încercând să restabilească prestigiul senatului. A fost succedat de Marcus Ulpius Nerva Traianus sub a cărei domnie, imperiul a atins întinderea teritorială maximă. Traian consideră pacea încheiată în 89 ca fiind rușinoasă și de aceea, a decis să pornească un nou război. În primăvară 101 împăratul a traversat Dunărea la Viminacium urmând traseul făcut de Tettius Iulianus. Romanii îi înving pe daci la A Doua Bătălie de la Tapae.

The Reliefs of Trajan's Column by Conrad Cichorius. Plate number XVIII: The first battle (Scene XXIV) - foto: ro.wikipedia.org

The Reliefs of Trajan’s Column by Conrad Cichorius. Plate number XVIII: The first battle (Scene XXIV) – foto: ro.wikipedia.org

Odată cu venirea toamnei, romanii sunt nevoiți să oprească înaintarea spre capitală dacică. Decebal își mobilizează armata , și împreună cu sarmații și bastarnii, traversează Dunărea înghețată cu armata dacică, împreună cu roxolanii și iazigii și atacă garnizoanele romane din Moesia pentru a schimbă soarta războiului. Campania s-a soldat cu un eșec, o parte din cavalerie înecându-se la trecerea fluviului. Garnizoanele romane au rezistat, iar Traian a plecat cu armata din munți, urmându-i pe daci în Moesia, reușind să ajungă cu o parte din trupele sale pentru a sprijini garnizoanele . O prima ciocnire a avut loc în timpul nopții, cu pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un rezultat decisiv. Confruntarea finală s-a dat la Bătălia de la Adamclisi , cu pierderi grele de ambele părți, chiar dacă rezultatul a fost o victorie romană.

În primăvară 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa. Romanii ocupă cu succes cetatea Costești, determinându-l pe Decebal să ceară încheierea păcii. Condițiile păcii încheiate au fost severe pentru daci: erau înapoiate armele, mașinile de război, prizonierii și stindardele capturate în 87, erau predați prizonierii, zidurile cetăților erau dărâmate, de asemenea, aveau interdicția de a mai primi dezertori. Decebal a cedat teritorii din regatul sau și a fost silit să renunțe la orice formă de politică externă independența. Traian a concentrat trupe noi în Moesia și l-a însărcinat pe arhitectul Apolodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta.

Decebal a încălcat prevederile păcii în 102 și i-a atacat pe iazygii din câmpia Tisei, aliați ai romanilor. Senatul roman i-a declarat război lui Decebal, declarându-l dușmanul Romei. Războiul a fost reluat în 105. Decebal a fost atacat din mai multe direcții, cetatea Costești fiind asediată și incendiată. Capitală sa, Sarmizegetusa Regia, a fost înconjurată și supusă unui asediu îndelungat. Primul asalt a fost respins cu pierderi grele. Romanii au construit o fortificație paralelă cu cea a dacilor și la o mică distanță față de această. La al doilea asalt, romanii pătrund în oraș. Dacii au incendiat orașul, iar o parte din căpetenii s-au otrăvit pentru a nu cădea prizonieri. Decebal se refugiază pentru a organiza o nouă rezistență antiromană. Urmărit fiind de călăreții romani, Decebal a preferat să se sinucidă decât să fie capturat. Un apropiat al său, Bicilis, l-a trădat și i-a lăsat pe romani să descopere tezaurul dac estimat la 165.500 de kilograme de aur și 331 000 de kilograme de argint. Al Doilea Război Daco-Roman se încheie la Porolissum în vara 106. Regatul dac a fost desființat și pe cea mai mare parte a teritoriului este formată provincia romană “Dacia”.

Din ordinul împăratului, a fost clădită o columnă la Roma, în Forul lui Traian, în 113, basorelieful în formă de spirală comemorând victoria romană în războiul cu dacii. Columna are o înălțime de 30 de metri și conține 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40 de tone. Inițial, în vârful columnei, se află statuia lui Traian, fiind înlocuită în secolul XVI cu statuia Sfântului Petru. Basorelieful prezintă scene de lupta din războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106, precum și scenele din viețile dacilor și romanilor, din timpul pregătirii războaielor , plecarea romanilor către Dacia, din portul Ancona, armatele romane în zona cetăților dacice, tehnicile de luptă, asaltul cetăților dacice, luptele, victoriile obținute și scene postbelice. Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei în 124 de episoade care îmbracă în spirală triunchiul coloanei, ilustrând “Comentariile lui Traian” (De bello dacico), fiind un document istoric și constituind un act de naștere al populației române. Apar lucrări genistice ale arhitectului Apollodor din Damasc, iar învingătorul Traian apare de 59 de ori, la inagurarea podului peste Dunăre de la Drobeta. Dacii, fiind învinși, apar în scene apărându-și cetățile lor, în luptele cu romanii, închinarea unor nobili Tarabostes lui Traian și a solilor regelui Decebal. Către final apar scene normale cu cei învinși. După scenele cu Sarmizegetusa cucerită, urmează scenele cu sinuciderea apărătorilor sau cu cei care părăsesc cetatea pentru a rezistă în altă parte, precum și o scenă în care romanii descoperă comorile regelui dac. În final, sunt scenele cu prinderea copiilor lui Decebal, sinuciderea regelui dac și expunerea capului regelui dac în față trupelor romane. Figura lui Decebal apare doar de 6 ori.

Trajan's Column Panorama.jpeg
Columna lui Traian

Traian a ridicat un alt monument triumfal, Tropaeum Traiani, la Adamclisi în anii 106-109 pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în 102. Acesta a fost reconstruit în 1977 după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeu se găsesc părți ale monumentului original. Tropaeum Traiani reconstruit de către arheologi este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară se află un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică o structura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și are circa 40 metri. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48-1,49 m. Din cele 54 de metope inițiale, se mai păstrează doar 48. Deasupra metopelor se află o friza cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat 23, sculptate în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular. Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți erau înscrise numele a 3800 de soldați romani căzuți în lupta de la Adamclisi, și de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care a fost înmormântat comandantul care a obținut victoria cu prețul vieții sale. Apar scene cu călăreți catafracți de origine sarmată și bastarnă ce au participat la lupte alături de Decebal. Romanii au folosit doar piesele de artilerie pentru a rări rândurile catafracților îmbrăcați cu armuri din nenumărate plăcuțe metalice, prinse pe bucăți de piele tăbăcită, ceea ce le asigura un nivel de protecție nemaiîntâlnit.

Monumentul triumfal Tropaeum Traiani.jpg
Monumentul triumfal Tropaeum Traiani

 

Administrația

Dacia 125.png
Dacia romană în 125

 

Organizarea

Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite Moesiei Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată împăratului, fiind administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de “legatus Augusti pro praetore”, fiind de rang consular. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus.

După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmați a fost suprimată, împăratul Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a se ocupat de reorganizarea provinciei. Din celelalte teritorii ce aparțineau provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia Inferioară, pe când provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară. În Dacia Superioară, guvernatorul senatorial era de rang pretorian căci trupele ce staționau erau mai puține numeric decât înainte. Legatul imperial era comandantul legiunii XIII Germina la Apulum, fiind ajutat de un procurator cu atribuții financiare care rezidă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. În Dacia Inferioară staționau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta. În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul desprinzând din Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea Arieșului, formând Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca, guvernată de un procurator.

Împăratul Antonius Pius a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele nordice și estice în 143 și 157-158. Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată. Determinat de războaiele cu marcomanii, împăratul a reorganizat Dacia în două rânduri:

- 168: desființează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia Apulensis

- 169: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia Malvensis cu capitala la Malva.

Roman province of Dacia (106 - 271 AD).svg
Dacia romană

Toate cel trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de “legatus augusti pro praetore Daciarum trium”. Dacia Malvensis era condusă de un procurator presidial, iar Dacia Porolissensis era condusă de un guvernator fiscal. Guvernatorul din Dacia Apulensis îl înlocuia la nevoie pe guvernatorul suprem. Reședința se afla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Sub împăratul Commodus, populația autohtonă s-a răsculat conform Historia Augusta. Succesorul său, Septimius Severus a acordat câtorva așezări rangul de oraș, refăcând drumurile și ridicând fortificații pentru a apară Oltenia și teritoriul roman din stânga Oltului, construind un val de pământ “limes Transalutanus” și un șanț, precum și o serie de castre și fortificații. Caracalla a dus războaie împotriva carpilor și a fortificat granițele nord-vestice ale provinciei. Sub Severus Alexandrus, a fost înființat conciliul reprezentativ al Daciei-”concilium Daciarum trium“, din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. Conciliul își desfășura ședințele la metropola Sarmizegetusa, fiind prezidat de marele preot al cultului imperial “coronatus Daciarum trium“, discutând problemele și nevoile provinciei și formulând plângeri împotriva dregătorilor abuzivi, aducând elogii guvernatorului în funcție și exprimându-și loialitatea față de împărat. Succesorii săi, printre care Maximian Tracus sau Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi, sprijiniți de goți. Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius, a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor.


În 29 iunie 120 este menţionat pentru prima oară un guvernator al Daciei Superior, într-o diplomă militară. Prima menţiune epigrafică a Daciei Inferior este localizată temporal în 129. Provincia Dacia unitară, este împărţită în două unităţi teritorial-administrative, după cum urmează: Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior, iar Oltenia în Dacia Inferior Dacia Superior era guvernată în numele împăratului de către un legatus Augusti pro praetore, iar Dacia Inferior avea la conducere un procurator Augusti de rang ecvestru. Singura legiune care rămâne în provincii este legiunea a XIII-a Gemina care îşi avea sediul în capitala prpvinciei Dacia Superior. Dacia Superior îşi avea capitala la Apulum, devenit unul din cele mai puternice oraşe din Dacia romană, din cauza controlului zonei aurifere. Dacia Inferior avea stabilit sediul central al aparatului administrativ la Romula.

A DOUA REOGANIZARE

Între anii 132-133 are loc o vizită în Dacia a împăratului Hadrian. De acest eveniment este legată ipotetic cea de-a doua organizare a provinciei Dacia. La data de 2 iulie 133 are loc prima menţiune a noii provincii Dacia Porolissensis.

În 8 iulie 158 este datată ultima menţiunea epigrafică cunoscută a Daciei Superior.

Dacia romană este împărţită de la această organizare în trei unităţi teritorial-administrative, după cum urmează: Dacia Inferior, Dacia Superior şi Dacia Porolissensis care conţinea acum partea septentrională a Transilvaniei, bucată desprinsă din anterioara Dacia Superior. Dacia Superior rămâne la conducere cu un legatus Augusti pro pratore. Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis aveau la conducere câte un procurator Augusti de rang ecvestru. La data de 2 iulie 133, guvernatorul Daciei Porolissensis era Flavius Italicus. Odată cu atacul dacilor liberi din 156-157 este menţionat legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Reclădirea amfiteatrului de piatră de la Porolissum, în 157, aduce şi menţiunea procuratorului Daciei Porolissensis, Tiberius Claudius Quintilianus. Dacia Superior şi Dacia Inferior îşi păstrează capitalele la Apulum respectiv Romula, cât despre noua provincie Dacia Porolissensis, aşa cum îi spne şi numele, capitala a fost stabilită la Porolissum.

A TREIA REORGANIZARE

A treia şi ultima reorganizare a Provinciei Dacia are loc probabil ca urmare a devastatorului atac al costobocilor din anul 167. Aşadar această reorganizare poate fi situată temporal în perioada 167-169. În anul 271, împăratul Aurelian, dispune abandonarea provinciei. Legiuea a XIII-a Gemina este mutată la Ratiaria, iar a V-a Macedonica la Oescus. Administraţia, negustorimea şi marii proprietari de pământ se retrag la sud de Dunăre. Structura administrativ-teritorială raămâne practic neschimbată, singura diferenţă faţă de regimul anterior fiind denumirea provinciilor: Dacia Superior îşi schimbă numele în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, iar Dacia Porolissensis îşi păstrează numele neschimbat.

Probabil ca urmare a gravelor probleme generate de costoboci, guvernarea celor trei provincii este dată unei singure persoane care purta denumirea de legatus Augusti pro prateore trium Daciarum. Primul guvernator al celor trei provincii dacice este M.Claudius Fronto care guvernează până în 170 când cade într-o luptă împotriva costobocilor. În 222-223 este atestată adunarea provincială a Daciei la Sarmizegetusa şi care purta numele decocnilium trium Daciarum În 246, împăratul Filip Arabul acordă Daciei dreptul de a bate monedă proprie, monezi pe care apare inscripţia Provincia Dacia. Aceste emisii monetare au loc în perioada iulie-august 246. Emisiunile monetare ale provinciei încetează în anul 256.

Începând din anul 257, nu se mai cunoaşte nici un guvernator şi nici un procurator al nici uneia dintre cele trei provincii Dacice. Legiunea a XIII-a Gemina îşi păstrează sediul la Apulum, iar legiunea a V-a Macedonica este adusă în Dacia având sediul central stabilit la Potaissa. Capitalele provinciilor se păstrează la Apulum, Romula şi Porolissum pentru Dacia Superior, Dacia Inferior şi respectiv Dacia Porolissensis, cu Sarmizegetusa, care primeşte statutul de metropolis, ca găzduitoare a adunării provinciale. (Dracones.ro) articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

 


Armata

Pentru apărarea Daciei, erau necesare trupe numeroase. Conform surselor, armata Daciei era estimata la 30-40 000 de soldați, o zecime din trupele Imperiului. Armata romana era alcătuita din legiunile următoare:

- XII Gemina-la Apulum

- V Macedonica-la Potaissa

Erau alcătuite din unități de infanterie de elita, recrutate numai din cetățeni romani, și din trupe auxiliare, recrutate dintre provincialii care nu aveau cetățenie romana: cohortele și cavaleria. Trupele auxiliare au staționat pe cuprinsul provinciei, fiind multi-etnice: britani, asturi, lusitanieini, bosporani, iturei, batavi, commageni, gali, ret, vindelici, numizi, mauri, antiohieni, ubi, panoni, bessi, traci. Din trupele auxiliare făceau parte numeri, garda guvernatorului și alte detașamente. După terminarea serviciului roman de 25 de ani, soldații trupelor auxiliare dobândeau cetățenie romana și primeau loturi de pământ în provincia în care servea, constituind un factor de romanizare.

Sestertius Philip 247-lv lxiii.jpg

 

Sistemul defensiv

Dacia era apărată de castre care închideau căile de acces spre interiorul provinciei. Castrele erau tabere întărite permanent, având 1-2 șanțuri de apărare și un val de pământ sau un zid de piatră. În față liniei castrelor se află o linie de turnuri, că cel de la Messes, la hotarul nord-vestic al provinciei. Valul de pământ continuu există numai în stânga Oltului (limes Transalutanus) și în fața orașului Porolissum, pe o distanță de câteva zeci de km. Un val de pământ închidea accesul dinspre vest în Depresiunea Zarandului. Un val de pământ era alcătuit dintr-un șanț lat și adânc, al cărui pământ era așezat pe lângă șanț și paralel cu el, formă un dublu obstacol pentru atacator. Valul avea și lucrări făcute din piatră. Erau castre romane construite și în interiorul provinciei: Apulum, Potaissa, Acidava, Praetorium, Palendava, Buridava, Germisara. Erau dispuse castrele unor trupe auxiliare care supravegheau ordinea internă la Castra Nova, Islaz, Teregonva, Dichiseni, Listevea, Rusidava, Desa, Romula.

Roman Gothic Walls Romania Plain.svg

Drumurile au constituit importante cai de comunicație, nefiind largi, fiind alcătuite dintr-un strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate în ciment, iar deasupra erau plăcile de piatră de dimensiuni mari, legate bine între ele. De asemenea, erau construite drumuri cu un strat de prundiș, sau erau simple șleauri, apoi erau utilizate și drumurile naturale. Drumul principal care străbătea întreagă provincie pornea de la Lederata, traversând Banatul, Culoarul depresionar de la Poartă de Fier a Transilvaniei, trecând prin Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca și ajungea la Porolissum.

Porta Praetoria at castra Porolissum, Romania - view from a distance.jpg
Porta Praetoria at castra Porolissum

Un alt drum pornea de la Valea Mureșului, ducea la Târnave, Oltul transilvănean și ajungea la Augustiae, ieșind prin pasul Oituz și îndreptându-se prin Moldova spre Tyras, la gurile Nistrului. Mai erau drumurile Dierna-Tibiscum, Drobeta-pasul Vîlcan și cel care urcă pe la Dunăre pe Valea Oltului. În Dobrogea sau Dacia Pontică erau trei drumuri, unul de-a lungul Dunării, continuând traseul din Moesia și trecând prin toate localitățile de la Transmarisca și până la Salsovia; al doilea era paralel cu țărmul marii și lega orașele grecești de la Histria până la Dionysopolis, unindu-se apoi cu un drum dunărean de la miazănoapte de Halmyrisl; cel de-al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc de la Abrittus, traversând prin Tropaeum Traiani, prin Ulmetum până la Ibida, unde se bifurcau, formând o ramură spre Aegyssus și cealaltă spre Noviodonum.

 

Răscoale

Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui Trăian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian. Răscoala a antrenat și dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut loc în timpul împăratului Antonius Pius (138 – 161). Cea mai lungă și puternică răscoală a fost între 166 – 175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.

 

Dacii “liberi”

Dacii “liberi” erau geți din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din Carpatii Nordici si dacii “mari” din nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană și nu intrau în componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au aflat în diferite sisteme de dependenta fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce întrețineau relații dinamice cu Dacia romana și imperiul, precum și cu celelalte populații vecine ca sarmati, goți și vandali, asimilând elemente de cultura romana provinciala. O mare parte trăiau dincolo de limesul nordic, răsăritean și vestic al provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii si costobocii. Erau cunoscuți pentru acțiunile lor războinice. Dacii din vest sunt atestați în zona Crisanei, Maramures, pana în Slovacia. După anexarea regatului dacic, așezările fortificate de la vest și nord de provincia romana sunt abandonate și dacii “liberi” se stabilesc în zona colinara și de câmpie. Dacii de vest erau strâmtorați de sarmati, de vandali și de romani. Sunt menționați în discursul rostit de retorul Aelius Aruistides, Polyaion și în lucrurile Oracula Sibyllina si Historia Augusta. Eusebiu din Cezareea amintește triburile dacice aflate în conflict cu Marcus Aurelius la granița dunăreana. Dacii liberi din vest și-au păstrat organizarea politica și militară proprie, conform unei inscripții de la Roma care o menționează pe Zia, fiica unui tarabostes dac, Tiatus. In Historia Augusta scrie ca în timpul lui Commodus, triburile de mauri și de daci au fost învinse, iar Dio Cassius scrie ca Sabinanus a adus sub ascultare 12 000 de daci din vecinătate, fiind alungați din țara lor de bastina, făgăduindu-le ca le va oferi pământ în Dacia. Dio Cassius amintește ca Dacia a fost amenințată cu invazia în timpul lui Caracalla si Macrinus, provincia fiind pustiita, precum și în timpul lui Maximus Tracul ce a purtat războaie cu dacii. Decius, Gallienus și Aurelian au primit titlul de “dacicus” în anumite inscripții. În Historia Augusta scrie ca în cursul reprimării răscoalei monetarilor, împăratul a pierdut 7000 de soldați, printre care și daci proveniți din cei supuși împăratului în timpul luptelor și înrolați în armata romana. Apar daci sculptați pe arcul de triumf de la Thessalonic al împăratului Galerius.

 

Vecini

Costobocii erau un trib dacic situat in nordul Daciei, Moldovei și în Basarabia actuala pana în sudul Galitiei, Polonia. Locuiau în zona Carpatilor nordici și au rămas independenti pana în secolul II. Apartineau grupelor tracice. Sunt atestați de Ptolemeu printre cele mai importante 15 triburi dace. Au creat cultura Lipita, atestată arheologic. O inscripție atesta un rege, Pieporis, cu care orasele ca Piroboridava , Tamasidava, Utidava si Trifulon erau asociate. Existau doua triburi de costoboci la un moment dat: transmontanoi ce locuiau în extremitatea nordica a Carpaților, locuind la Setidava și costobocii din Dacia Romana. Sunt menționate și alte nume de regi: Bithoporus,Pieporus,Natoporus . Costobocii au luptat împotriva romanilor în primul război Marcomanic în 166-172, alături de biessoi si sabokai. Historia Augusta menționează o mare coaliție antiromana a populațiilor barbarice de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând sarmații, marcomanii, geții și dacii. În 170-171, costobocii aliați cu bastarnii și sarmatii, au traversat Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând pana în Grecia. 18 000 de daci “liberi” au fost primit în Dacia Romana, întemeiând orașele Piroboridava și Tamasidava.

Carpii erau un trib tracic ce trăia în Moldova, de la Munții Carpați pana la Nistru. Sunt menționați la Ephoros. Locuințele lor erau sub forma unor bordeie, fie la suprafața. Nu erau așezări fortificate. Se cunosc 50 de necropole carpice, unele lângă așezări în care s-au cercetat 1500 de morminte, multe fiind de incinerație, cu depunerea resturilor funerare în urne sau în groapa. Se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, cu anumite meșteșuguri ca obținerea și prelucrarea fierului, olăritul și țesutul. S-a descoperit la Bornis un fragment de vas, pe care era zgâriat în pasta arsa numele Scorilo, cunoscut în antroponimia dacica. S-au descoperit amfore și obiecte ceramice, obiecte din metal, fibule, catarame, chei, monede provenind din subsidii. Sunt atestate existenta unei organizări de tip politic și militar, fiind descoperit tezaur de vase de argint la Muncelul de Sus, piesele de harnașament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoni, sau inventar de urne funerare de la Pădureni, incluzând fragmente de țesătura cu fire de aur și obiecte de podoaba. Trăiau sub tutela altor populații de la est și nord-est de Carpați. După înfrângerea costobocilor de către Marcus Aurelius, carpii s-au manifestat și au pătruns în Dobrogea în 238. Împăratul Maxim Tracul l-a trimis pe Iullius Menophilus cu armata sa-i tina în frâu și în 241 încheie pace, convenind sa le plătească bani goților. Carpii, ce au luptat alături de goți, au cerut și ei bani. Menophilus a refuzat, și după retragerea armatei romane din Dobrogea, carpii ataca ținutul dintre Dunăre si Marea Neagra în 242. Împăratul Gordian III se întoarce din Persia și ii confrunta pe navalitori. In 245, carpii ataca din nou și Filip Arabul ii infrunta, preluand titulatura de “Carpicus”. Abandoneaza Muntenia si retrage granița provinciei la Olt. Carpii îi sprijina pe goți ce sunt respinși de Decius, ce pierde lupta de la Abrritus si este ucis. În timpul lui Gallus, goții, boranii, urugunzii si carpii jefuiesc ținutul în 253. După înfrângerea de la Naissus a goților în 268, carpii organizează o incursiune și sunt învinși în Dobrogea de Aurelian. Au mai fost respinși de Galerius după ce au fost sprijinit de sarmati și bastarni să atace frontiera dunăreana. Unii carpi au fost transferați în imperiu, alții au continuat sa traiască în teritoriul de baștina, alături de goți și huni. Galerius i-a răsândit pe captivi printre posturile de paza de pe frontierele romane. Un istoric grec, Zosimos, îi menționează pentru ultima oara în 381 sub numele de carpo-daci, fiind învinși de Theodosiu.

Cultura materiala a populației dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea de Chilia-Militari, dezvoltându-se pe baza aspectului târziu al Laten-ului dacic, sub influenta romana și sarmatica. Operațiunile de evacuare intreprinse de Aelius Catus si Plautius Silvanus Aelianus au afectat zona de câmpie, iar populația dacică a coborât din zona subcarpatica și de dealuri, umplând golul demografic. S-au descoperit 120 de așezări de tip Chilia-Militari, situate în zone de dealuri și de câmpie, în apropierea surselor de apa. Nu s-au găsit așezări fortificate. Cimitirele erau plane, iar ca rit funerar se practica incinerația. Ocupațiile principale erau agricultura, creșterea animalelor, meșteșuguri precum confecționarea ceramicii, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului. Au fost găsite obiecte din metal și ceramică de uz curent de import, monede romane. Așezarea de la Chilia și celelalte aparțineau culturii situate intre Olt și limesul transalutanus, ce aparținuse provinciei Dacia Malvensis după secolul III. Dacii din vestul Munteniei erau incluși printre locuitorii autohtoni ai Daciei Romane, locuind în teritoriul militar al castrelor și fiind obligați sa plătească dijma și sa presteze corvezi pentru garnizoanele romane de pe limes.

 

Populația și așezările

Populația

Dacii au suferit pierderi semnificative în urma războaielor. Eutropius a susținut că Dacia a fost secătuită de bărbați. În realitate, majoritatea populației dacice continuă să trăiască sub stăpânire romană. Este cunoscută existența unor unități militare auxiliare formate din daci după domnia lui Traian, unele fiind recrutate în secolul III. Chiar au fost daci ce au ocupat funcții în armata și în administrație, ca Regalianus, un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Gallienus.

Captive dacian pushkin.JPG
Dac captiv

În inscripțiile latine din provincie apar nume traco-getice, aparținând autohtonilor, însă în număr mic: 2% din umele proprii atestate epigrafic, asta pentru că populația dacică ce locuia în zona rurală nu era foarte alfabetizată. Dacii din elită aristocratică au primit cetățenie romană și au primit nume romane. Cei ce locuiau în mediul urban nu își afirmau originea datorită intereselor practice.

Dacian women.JPG
Femeile dace

Nume de orașe din provincia Dacia și-au păstrat denumirile dinainte de cucerirea romană (Tibiscum, Drobeta, Potaissa, Napoca), preluate de la autohtoni de către coloniști. De asemenea, sunt menținute numele râurilor ca Mariș (Mureș), Samus (Someș), Alutus (Olt) și Tibiscum (Timiș). Hadrian a adăugat epitetul dacic de Sarmizegetusa capitalei provinciei ce se numea în timpul lui Traian “Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacică”. S-au descoperit numeroase urme de cultură materială dacică de datează din sec. II-III, în Transilvania, fiind vase și fragmente de vase dacice autohtone amestecate cu obiecte romane. Au fost descoperite așezări dacice ca Lechinta de Mureș, Casolt, Obreja, Noslac, Calbor, Soporu de Câmpie. Numeroși coloniști proveniți din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia, Asia Mică, Siria, Hispania, Gallia s-au stabilit în Dacia, în speranța unei vieți mai ușoare sau a unui câștig mai bun. Colonizarea a fost organizată de statul roman. Colonizarea a făcut ca populația să sufere o puternică influență romană, preluând tehnică și cultură spirituală romană, limba latină în administrație is justiție, negustorii, proprietarii de moșii, coloniștii și soldații care primeau loturi de pământ, înrudindu-se cu autohtonii, întemeindu-și gospodării și familii.

102 Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Tafel CII.jpg
The Reliefs of Trajan’s Column by Conrad Cichorius. Plate number CII: Message for the Dacians (Scene CXXXIX); Retreat and suicide of Dacians (Scene CXL)

Pătrund elementele culturii materiale ca ceramică, uneltele productive, obiectele casnice și podoabele, apoi au fost adoptate credințele și obiceiurile romane, numnele romane alături de vechile nume dacice, folosite că și porecle în limba latină. La retragerea aureliană, provincia era locuită de o populație profund romanizată.

 

Orașele

Apulum - Porta Principalis Dextra - 05.jpg
Porta Principalis Dextra – castrum Apulum, Dacia

Cluj-Napoca - Parc arh.Deleu - IMG 1622 05.jpg
Cluj-Napoca – Parcul arheologic de pe Str. Deleu

Turnu Severin Drobeta.jpg
Drobeta-Turnu Severin, ruine ale orașului roman Drobeta pe Dunăre 2004

Castrum Tibiscum - 12.jpg
Roman fort Tibiscum – present day Jupa, Romania.

2009-DSC08034.JPG
Castrul roman Potaissa – Termele

Porolissum - Jupiter's Temple 03.jpg
Jupiter’s Temple of Porolissum

RO HD Sarmizegetusa Domus Procuratoris.jpg
Domus Procuratoris de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara, România

Au existat patru tipuri de așezări:

Urbane:
- coloniae-colonii
- municipia-municipii
Rurale:
- vici-sate
- pagi-comune

Coloniile erau alcătuite din cetățeni romani cu drepturi depline de alegere a înalților demnitari la Roma și beneficiind de sufragii și de “honorum”. Unele colonii făceau parte din Italia, fiindu-le conferite privilegii de a nu plăti dări directe. Coloniile constituiau centre puternice de romanizare. Municipiile erau orașe cu mai puține drepturi decât coloniile, iar locuitorii lor reprezenta sub raport juridic un stadiu intermediar între peregrini și coloniști. Puteau fi ridicate la rangul de colonii, după cum satele puteau deveni municipii. Unele municipii aveau multe drepturi, altele mai puține. Romanii provocau o emulație și dădeau un impuls al acțiunii de asimilare.

Conducerea era orânduită după modelul roman. Există un ordo decurionum-consiliu municipal și diverși magistrați. Dregătorii erau doi în colonii și patru în municipii. Răspundeau de întreagă conducere a orașelor, îndeplineau deciziile luate în consiliul decurionilor, judecau procesele. Alți magistrați erau edili însărcinați cu îngrijirea clădirilor publice, cu poliția orașului, cu întreținerea străzilor, aprovizionarea publică, organizarea spectacolelor, alții erau questori care se ocupau cu finanțele. Toți magistrații erau aleși din rândul cetățenilor înstăriți, aceștia fiind plătiți prin renumerație.

Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia. Unele ajung la rang superior de colonii precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula ,Potaissa, Malva. Alte orașe dobândesc decât titlul de municipii că Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.

 

Așezările rurale

Pagi erau comune mari, situate pe teritoriul unei colonii romane.Vici erau simple așezări rurale. Erau conduse de unul sau doi magistrați sau de un prefect. Dintre așezările rurale din Dacia cele mai importante erau Alburnus Maior, Micia, Aquae, Salinae, Sucidava. Sunt sate ale căror nume roman nu este cunoscut, dar au fost descoperite: Cristești, Lechinta de Mureș, Obreja.

 

Economia

TRAIANUS RIC II 556-108126.jpg
TRAIANUS

HADRIANUS RIC II 849-867330.jpg
HADRIANUS

AURELIANUS-RIC V 108-2250494.jpg
AURELIANUS

Deși a continuat viată economică din timpul lui Decebal, s-au produs o serie de schimbări în domeniile economice tradiționale și în noile activități economice înregistrate în nouă provincie imperială. Principalele sectoare economice erau agricultură, creșterea animalelor, mineritul, meșteșugurile, comerțul și circulația monetară. Romanii au adus o forță de muncă specializată pentru valorificarea resurselor solului și subsolului. Cele mai bune pământuri aparțineau coloniștilor. Erau frecvent întâlnite proprietăți mici și mijlocii, pe când cele de dimensiuni mari erau rare. În centrul marilor proprietăți se află villa rustică, având locuințe, magazine, ateliere, că cea de lângă Sarmizegetusa, descoperită la Ciumfaia. Se cultivau cereale, provincia fiind un grânar al trupelor ce staționau în provinciile alăturate. Se cultiva viță-de-vie. Pădurile erau exploatate. Creșterea animalelor era la fel de importantă. Întinse pășuni erau în proprietatea statului imperial roman ce erau oferite aristocrației. Pășunile și salinele, precum și comerțul cu sare erau arendate.

Orastie Ethnography Museum 2011 - Dacian Blacksmith Workshop including Tongs and Sledgehammer.JPG
Unelte

Erau extrase metale din munți, mai ales aur din minele de aur din Munții Apuseni, prin galerii și puțuri, se obținea aur și din nisipul râurilor, prin spălare. Minele de aur erau exploatate direct de către statul roman fiind o proprietate imperială. În galerii lucrau sclavi și oameni liberi. Din Dalmația au venit chiar specialiști în minerit pentru a exploata Baia de Criș, Brad, Baia de Arieș, centrul lor fiind la Alburnus Maior-Roșia Montana. Administrația minelor de aur avea sediu la Ampelum-Zlatna, condusă de un procurator aurarium, ajutat de o armata de funcționari subalterni. Erau exploatate argintul și plumbul din mine de aramă de la Micia. Fierul era extras de la Ghelar și Teliuc. Se extrăgea piatră de carieră că marmură din Bucova, calcar de la Călan, andezit de la Deva. Sarea era extrasă din Ocna Mureșului, Ocna Dejului, Cojonca.

Alba Iulia National Museum of the Union 2011 - Dacian Iron Agricultural Tools from Capalna.JPG
Unelte agricole

Metalurgia fierului și bronzului, prelucrarea fierului și a lemnului, olăritul, țesutul se dezvoltă. Meșteșugarii se grupau în asociații profesionale numite collegia, cel mai cunoscut fiind colegiul făurarilor-collegium fabrum, din care făceau parte dulgherii, olarii și zidarii. Mai erau colegii de aurari, postăvari, lemnari, pietrari, corăbieri, plutăși și purtători de lectică. Membrii unor colegii aveau rol de pompieri în orașe, fiind împărțiți în decurii și organizați în colegii de tip paramilitar. Centre importante erau și așezările rurale, ca Micia unde era prelucrată piatră, Cristești-centru de olărit. Erau des întâlnite cărămidăriile și atelierele de opaițe și statuiete.

Alba Iulia National Museum of the Union 2011 - Roman Wooden Tools Used for Salt Mining, Ocna Mures.JPG
Unealta pentru minerit, Ocna Mures

Producția meșteșugărească și agricultura s-au intensificat, ceea ce a dus la dezvoltarea unui comerț intens.Numeroși negustori de origine orientală sunt atestați în inscripții. Existau și un schimb cu celelalte provincii romane și în afară pe lângă comerțul intern. Dacia trimitea aur extras din mine la Roma, iar în provincii trimiteau cereale, sare, miere, ceară, lemn, țesături, piei, primind în schimb stofe, undelemn, vinuri superioare și articole de lux.

Rosia Montana Roman Gold Mines 2011 - Entrance Stairs-1.jpg
Rosia Montana

cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena

Constantine and Helena. Mosaic in Saint Isaac’s Cathedral, Peterburg, Russia

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine. Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.

Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.

Sfinții Împărați, întocmai cu apostolii, Constantin și mama sa, Elena. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 21 mai - foto: doxologia.ro

Sfinții Împărați, întocmai cu apostolii, Constantin și mama sa, Elena - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Epoca timpurie

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme. Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naștere la nu mai puțin de 6 copii, printre care și Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Dioclețian și Maximian se decid să abdice împreună, Constantius Chlorus succedându-i lui Maximian în poziția de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deși fiecare dintre noii auguști aveau fii legitimi capabili de a fi numiți în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxențiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsați la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia. În aceste condiții, Constantin părăsește Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediții militare împotriva Picților în Caledonia, și moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puțină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuși, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puțin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziția de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin cel Mare  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Epoca Imperiului de Apus

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staționată pe de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situație de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, orașele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 și 316, își stabilește reședința principală în orașul Trier.

Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona și campania începută de Constantius în Britania și se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor. Va întreprinde o altă expediție victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-și consolideze prezența în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreață permanentă pe malul drept al fluviului. O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilității imperiului, iar pentru a-și îndeplini această dorință, va întreprinde dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-și potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului. Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniștită în perioada sa.

 

Constantin – împărat creștin

Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa.

Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul Bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”).

Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum.

Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta instinctu divinitatis („prin inspirație divină”).

Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.

Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraș trac Bizanț, numit Constantinopolis – “orașul lui Constantin”) în 330 etc.

Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu). Îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve. Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.

Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin.

Împăratul și familia sa au ajutat moral și material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.

Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul). Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bisericești. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reușit sa afle Sf. Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) - foto preluat de pe doxologia.ro

Înălțarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro

Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopol (grec. Constantinopolis, „orașul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sf. Apostoli – oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit “Roma cea nouă“, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.

Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creștinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat și proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinți sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: “Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.” Era un mare moment din istoria Bisericii și a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos își afirma unitatea.

I s-a reproșat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morții și că a păstrat titlul de “pontifex maximus”. În primele veacuri ale creștinismului însă, mulți catehumeni (cei care doreau să se boteze și erau în stadiul de învățare a normelor credinței creștine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunțat la titlul mai sus numit își ridica un rival puternic și păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creștin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voință, un înțelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuții care au tulburat-o, de la Nero până la Dioclețian.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele și serviciile aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, sfânta Elena, și numindu-l isapostolos – “cel întocmai cu Apostolii“, atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Constantin cel Mare si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Elena Împărăteasa

Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face în 21 mai, odată cu fiul ei.

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 - cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cel mai probabil, Sfânta Elena s-a născut în Drepanum (numit după aceea Helenopolis) din Golful Nicomidia și se presupune că era fiica unui hangiu. O legendă ulterioară, menționată de Geoffrey of Monmouth, pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani și Roma. Monmouth declară apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea frați care să moștenească tronul Britaniei.

Constantius Chlorus a divorțat de ea (circa 292) pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman și, ca urmare a ascensiunii lui, mama sa a devenit o prezență importantă la curtea imperială.

Ea a fost canonizată de Biserică deoarece era foarte pioasă. Eusebiu de Cezareea menționează detaliile pelerinajului ei în Palestina și în provinciile răsăritene. Ea este creditată, în mod tradițional, cu găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și cu găsirea rămășițelor celor trei magi care, în prezent, se găsesc în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Koln.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Elena Împărăteasa  si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
cititi mai mult despre  Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena si pe doxologia.ro

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) – Parte a Războaielor purtate de Constantin I – Parte a Războaielor civile romane

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) – Battle at the Milvian Bridge, Audran after Le Brun

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Podul Milvius (Podul Șoimului) (azi Ponte Milvio, Roma) a avut loc între împărații romani Constantin I și Maxentius, la 28 octombrie 312. Constantin a câștigat bătălia și a pus capăt Tetrarhiei și a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman. Maxentius s-a înecat în Tibru în timpul bătăliei.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Marcus Aurelius Valerius Maxentius (c. 278-28 octombrie 312) a fost împărat roman din 306 până în 312. A fost fiul împăratului Maximian și ginerele lui Galerius, de asemenea împărat. Maxentius s-a înecat în Tibru în Bătălia de la Podul Milvian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcus Aurelius Valerius Maxentius (c. 278-28 octombrie 312) a fost împărat roman din 306 până în 312. A fost fiul împăratului Maximian și ginerele lui Galerius, de asemenea împărat. Maxentius s-a înecat în Tibru în Bătălia de la Podul Milvian – cititi mai mule pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Semnul ceresc

Scriitorul creștin Lactantius (cca. 240 – cca. 320) povestește că în ajunul bătăliei Constantin cel Mare a avut un vis în care i s-a spus ca înainte de a porni la luptă să înscrie pe scuturile soldaților semnul ceresc al lui Dumnezeu – caeleste signum dei. Probabil monograma chi-rha (litera X traversată de litera P). Dar Eusebius din Cezareea în lucrarea sa „Viața lui Constantin” – „Vita Constantini” povestește despre apariția pe cer la miezul zilei, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase împreună cu inscripția In hoc signo vinces („Sub acest semn vei învinge”). Crucea i-ar fi apărut lui Constantin, dar și armatei sale, pe când erau în Galia în drum spre Peninsula Italică. Noaptea i s-ar fi arătat Christos care i-ar fi poruncit să facă un steag cu semnul pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Evenimentul relatat în cele două lucrări, constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism.

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) - Homilies of Grégory de Nazianzus "Dream of Constantine" I and Battle of the Milvian Bridge - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) – Homilies of Grégory de Nazianzus “Dream of Constantine” I and Battle of the Milvian Bridge – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin I a adoptat ca deviza această frază din greacă, “εν τούτῳ νίκα”, după viziunea pe care a avut-o înainte de Bătălia de la Podul Milvian împotriva lui Maxentius. La ziuă, a confecționat un steag după modelul arătat în vis, cu monograma creștină, steag numit labarum. Victoria a fost câștigată, spune istoricul Lactanțiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin nu avea decât 20.000 de soldați, iar Maxentiu 150.000 . Constantin a povestit mai târziu lui Eusebiu din Cezareea, cu jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au incredințat de puterea lui Hristos.. Constantin dupa ce a câştigat bătălia, a pus capăt Tetrarhiei şi a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman.

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) Pictură de Giulio Romano. Presupusele armate cereşti implicate sunt prezentate ca nişte îngeri cu aripi- foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) Pictură de Giulio Romano. Presupusele armate cereşti implicate sunt prezentate ca nişte îngeri cu aripi- foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) -  pictura de Pieter Lastman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) – pictura de Pieter Lastman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) si pe en.wikipedia.org