Articole

Roxelana, soția sultanului Soliman I (1506-1558)

Roxelana (1506-1558) – (Portrait by Titian titled La Sultana Rossa, c. 1550)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska și cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (n. 1506 – d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soția sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul.

Roxelana, născută în 1500 (după unii) sau 1505-1506 (după alții), a fost fiica unui preot ortodox ucrainean din Galiția ruteană, aflată în posesia Poloniei la nașterea ei. O alta versiune insista pe originile ei ruteno-moldovenesti ca fiind fiica unui zlotas roxolan moldovean cu o ruteanca din Snyatin-Lujeni ( Bucovina de Nord-Pocutia) si care ar fi cazut in mainile tatarilor in urma unui raid. Tradiția ucraineană îi atribuie numele de Anastasia Lisowska și localitatea de naștere Rohatyn. O legendă spune că tânăra Anastasia ar fi fost capturată chiar în ziua nunții sale.

A fost capturată de tătari pe timpul unui raid de jaf obișnuit în anul 1518 (după unii) sau 1520 (după alții) și dusă pentru început la Caffa, în Crimeea iar apoi la Istanbul în anul 1518. Roxelana se găsea așadar în haremul sultanului Suleiman Legiuitorul cu doi ani înainte ca acesta să ajungă pe tron în 1520. Acolo și-a petrecut primii ani de captivitate citind și cultivându-se, devenind astfel o bună cunoscătoare a lumii noi în care intrase. Creștinele captive vândute turcilor erau luate în haremuri și trebuiau să se convertească la islam. Istoricii otomani menționează că Roxelana (Roxolana) a arătat un zel islamic deosebit. Ea chiar a construit o moschee în Istanbul. Ca o ironie, banii pentru moschee au fost adunati din taxele impuse pelerinilor creștini care vizitau locurile sfinte în Ierusalim. Taxele nu au fost impuse de Suleiman sau Roxelana, ci existau mult înaintea lor. Doar incidental Suleiman a impus taxe de acest gen (aplicate și moscheelor) ori de câte ori era nevoie de bani mai mulți.

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 - d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit ("Magnificul"), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 – d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit (“Magnificul”), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Apreciată și protejată de eunucul responsabil de harem și de către mama sultanului, Roxelana a fost prezentată sultanului. S-a străduit să-i câștige afecțiunea și a devenit în curând favorita lui. Suleiman s-a îndrăgostit de ea si a numit-o „Hŭrrem”: “Cea care râde” pentru firea ei veselă și talentul de a spune povești. Legenda spune că în serai nu se râdea, și la începutul captivității Roxelana ar fi plătit pentru că a îndrăznit să râdă, fiind pedepsită cu biciul. Atunci ar fi jurat răzbunare și a făcut-o din plin. Roxelana nu avea înfățișarea fetelor obișnuite din harem; nu avea ochii mari și negri, nu avea buze cărnoase și nu era cochetă. “Giovane, ma non bella” (tânără, dar nu frumoasă), “mică de statură și destul de grațioasă“, o descrie un ambasador venețian în 1526. Cea mai mare bogație a Roxelanei era mintea ei. Avea talentul de a-l întreține pe sultan cu felul său de a povesti, dându-i astfel, fără să pară, sfaturi. În 1533 ambasadorul venețian Navagero scria “Maiestatea sa sultanul o iubește pe Roxelana atât de mult, încât în tot imperiul otoman în nici o dinastie nu a existat femeie mai respectată ca ea. Se spune despre ea că apare ca fiind modestă și draguță, și că știe ce este natura unui adevărat conducător de oameni.” În 1554, când Roxelana avea deja 50 ani, un alt italian, Dominico Trevisano, scrie din capitala otomană: “Maiestatea sa, sultanul, este atât de îndrăgostit de ea, încât se spune că refuză să fie cu vreo altă femeie în afară de ea. Nici unul din predecesorii săi nu a făcut așa ceva, lucru neauzit la turci care au obiceiul de a avea nenumărate femei.

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Câștigând titlul de „Hasseki” (concubina favorită aleasă să dea naștere prinților sultanului, a doua ca importanță în harem după sultana-mamă) i-a dăruit lui Suleiman un moștenitor, Mehmed, în 1521, apoi pe Mihrimah în anul 1522 și pe Abdüllah în 1523. Abdüllah a murit aproape 2 ani mai târziu. Roxelana îl naște pe Selim în anul 1524, apoi pe Bayazid în 1526 și se căsătorește cu Suleiman, încălcând astfel tradiția, în anul 1530. Sub acoperirea convertirii la Islam, a reușit să se emancipeze față de celelalte femei din harem. Ori conform Islamului, o femeie păcătuiește dacă are relații cu un bărbat în afara căsătoriei. Astfel Roxelana-Hŭrrem l-a refuzat pe Suleiman timp de trei zile : în final sultanul a cedat și a acceptat să facă din Hŭrrem singura soție legitimă. Hŭrrem îl naște pe Cihangir în anul 1531 și devine sultană-mamă în anul 1534. Tinerii prinți din acele vremuri nu șovăiau să înfrunte primejdii fizice, la antrenament, la vânătoare sau în război, iar igiena, chiar dacă la Greci și Turci era mult mai eficientă decât la Europenii din apus (toată lumea cunoaște băile moștenite de la bizantini, denumite în Antichitate „Therme” iar în perioada otomană „Hammam”), era totuși insuficientă, mai ales în decursul campaniilor războinice. Astfel, Hŭrrem pierde încă doi băieți : Mehmet moare la vârsta de 22 de ani, în anul 1543, când Hŭrrem avea 37 de ani, iar Cihangir moare la vârsta de 22 de ani, când Hürrem avea 47 de ani.

În 1541, un incendiu a distrus vechiul palat și tot haremul a fost mutat din palatul vechi la Topkapî, unde ea s-a aflat în imediata apropiere de sultan (istoria spune că mutarea se face la cererea Roxelanei) și astfel începe ‘Sultanatul femeilor“. Hŭrrem avea o suita de peste 100 de persoane, 90 fiind numai servitoarele și roabele ei. Deținea o gardă de eunuci, printre care un bucătar și furnizor de merinde de preț, un croitor și furnizor de textile fine. Haremul era acum aproape de Curte (Divan), locul guvernării. Hŭrrem devenise sfatnica de încredere al lui Suleiman și se pare că avea o mare influență în politica externă. Două scrisori ale sale către regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, s-au păstrat. Pe timpul vieții ei, Imperiul Otoman a păstrat relații pașnice cu acel stat. Ambasadorii statelor europene i se adresau Roxelanei și îi trimiteau cadouri. Unii istorici afirmă că ea a intervenit pe lângă soțul său pentru a reglementa traficul de sclavi al tătarilor din Crimeea dinspre țara ei natală, Moldova și Caucaz.

Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska şi cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (turcă hyɾˈɾem haseˈci suɫˈtaːn), (n. 1506 - d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soţia sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul - (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roxelana (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe lângă politică, Roxelana s-a ocupat și de alte acțiuni, de la Mecca la Ierusalim, inspirându-se după modelul fundațiilor caritabile create de Zubaida, soția califului Harun al-Rashid. Printre primele ei fundații se află o moschee, două școli coranice, o fântână și un spital pentru femei, alături de piața de sclave din Constantinopol. Ea a construit o baie, Haseki Hŭrrem-Sultan Hamami, pentru a servi comunitatea credincioșilor din cartierul bazilicii Sfânta Sofia. În Ierusalim a întemeiat în 1552 Hasseki-Sultan Imaret, o bucătărie care distribuia mâncare săracilor și nevoiașilor.

Prima cadînă, Gülbehar, era firavă și, deși îi fusese amantă cam 10-11 ani și era mama primului născut, Mustafa, nu reușise să îl zăpăcească așa pe sultan. în final, Hŭrrem îi răpește nu numai statutul de primă-cadână a sultanului, ci chiar dreptul de a rămâne în harem, Gülbehar fiind exilată (fără însă să i se retragă averea și privilegiile). Prin intrigă, Hŭrrem care avea mulți “aliați” și “obligați” (cei mai mulți ajutând-o pentru că ea știa foarte multe despre ei) obținea aproape tot ce dorea. Ea știa să găsească și să exploateze slăbiciunile oricui (și în cazul Sultanului, a dat roade). Ca să-și ocrotească fiii de soarta multor eventuali pretendenți la tron (anume uciderea de către primul născut al sultanului) Hŭrrem i-a creat lui Mustafa o reputație de trădator, deși era un excelent conducator, iubit de ieniceri. Astfel, Suleiman l-a ucis.

Mult timp a circulat legenda că Roxelana l-ar fi vrăjit pe sultan prin descântece și poțiuni. În 1554 ambasadorul Austriei, Busbeck, scria că existau în capitală femei care îi duceau sultanei Hŭrrem cranii de hienă, considerate pe atunci ca un puternic afrodisiac. “Dar nici una din ele nu a acceptat să-mi vândă mie oasele, spunând că sunt destinate exclusiv sultanei Hŭrrem care îl ține astfel atașat de dânsa pe sultan, prin poțiuni de iubire și alte incantații magice.” Se spunea prin tot poporul că sultanul era atât de ascultător de soția sa, numai mulțumită băuturilor ei vrăjite. Populația a crezut-o pe ea și în spatele uciderii lui Ibrahim.

Sultanul i-a permis soției sale să rămână cu el la curte pentru tot restul vieții ei. Roxelana a murit cu 8 ani înaintea soțului său.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Roxelana si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (14 septembrie 1829)

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei. Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor . Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.

Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: ro.wikipedia.org

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.

Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european. Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Portul Moldovei, Galaţi (1826) – foto; ro.wikipedia.org

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările. Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Arcul de Triumf edificat la St.Petersburg (1836-1838), comemorează Victoria Imperiului Rus în Războiul Ruso-Turc din 1828-1829 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:

– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;
– autonomia administrativă;
– domni pămînteni aleşi pe viaţă;
– libertatea comerţului pentru toate produsele;
– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;
– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;
– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;
– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;
– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate. Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834). Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia. Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc. Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal. Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

 

Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):

Статья V

Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.

Titlul V

Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”

(traducere din rusă Istoria.md)

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) – Gravură contemporană legată de tratatul Küçük Kaynarca

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Sub ţarina Ecaterina a II- a, Imperiul Rus a mai făcut un pas mare spre hotarele Moldovei. Armatele Ecaterinei a II- au trecură prin Polonia, ţară care pe atunci era cu totul supusă influenţei ruseşti şi năvăliră în Moldova. Războiul ruso-turc din 1768 (1) a început când Goliţin a trecut Nistrul şi a ocupat Hotinul şi Iaşii, dar în curând însă a fost silit să treacă Nistrul îndărăt. Goliţin a predat comandamentul lui Rumeanţev, care ii bătu pe turci lângă Kameneţ.

Ecaterina a II-a (de asemenea cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare, n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) - Oil on canvas portrait of Empress Catherine the Great by Russian painter Fyodor Rokotov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ecaterina a II-a (de asemenea cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare, n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soţului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou) – Oil on canvas portrait of Empress Catherine the Great by Russian painter Fyodor Rokotov - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie,  fu prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia.
Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pârvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul, unde domnul Gheorghe Ghica se lăsă prins. Imediat după ocuparea celor două principate, porniră la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor. Delegaţia boierilor din Muntenia ceruse alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie: ţara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub guvernator rus, iar veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus.

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 - 29 iunie 1743; aprilie 1748 - 31 august 1749 și 29 iunie 1769 - 23 noiembrie 1769 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca tara să devină pur şi simplu un judeţ (oblasti) a Imperiului Rus. Ruşii însă nu s-au putut bucura de izbânzile lor, căci sub ameninţarea unui război cu Imperiul Austriac, care nu putea să vadă principatele româneşti ale în componenţa Imperiului Rus, ei fuseseră siliţi să încheie pace cu Turcia, renunţând la cuceririle făcute.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Schimbǎri teritoriale (în favoarea Imperiului Rus) în urma Tratatului Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbǎri teritoriale (în favoarea Imperiului Rus) în urma Tratatului Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

In iulie 1770 armatele rusesti (care aveau in componenta si voluntari romani) sunt victorioase in fata turcilor, la Larga si la Cahul.

Septembrie 1769 – iulie 1774: Ocupaţie şi administrație militară rusă în Moldova şi Ţara Românească

Intre iulie 1772 si martie 1773, la Focsani si la Bucuresti, au loc negocieri pentru incheierea pacii. Pacea se incheie pe 10/21 iulie 1774, prin tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi (localitate in Bulgaria de azi). Principatele au fost scutite de plata haraciului pe timp de doi ani. Intre 27 septembrie 1769 si pana in septembrie 1774. Moldova s-a gasit sub ocupatia trupelor rusesti, la fel Tara Romaneasca, intre noiembrie 1769 și iulie 1774.

Mustafa al III-lea (n. 28 ianuarie 1717; d. 21 ianuarie 1774) a fost între 1757 - 1774, sultan al Imperiului Otoman. El a fost fiul lui Ahmed al III-lea. Mustafa a fost un monarh energic care a căutat să modernizeze armata otomană. Această politică provoacă nemulțumirea ienicerilor și imamilor. În timpul lui a luat ființă academia de matematică, navigație și științe naturale. Mustafa fiind conștient de slăbirea puterii trupelor otomane, caută evitarea războaielor. Însă după anexarea de către Ecaterina cea Mare a peninsulei Crimeea, declară război Rusiei, urmarea fiind Războiul Ruso-Turc din 1768–1774 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mustafa al III-lea (n. 28 ianuarie 1717; d. 21 ianuarie 1774) a fost între 1757 – 1774, sultan al Imperiului Otoman. El a fost fiul lui Ahmed al III-lea. Mustafa a fost un monarh energic care a căutat să modernizeze armata otomană. Această politică provoacă nemulțumirea ienicerilor și imamilor. În timpul lui a luat ființă academia de matematică, navigație și științe naturale. Mustafa fiind conștient de slăbirea puterii trupelor otomane, caută evitarea războaielor. Însă după anexarea de către Ecaterina cea Mare a peninsulei Crimeea, declară război Rusiei, urmarea fiind Războiul Ruso-Turc din 1768–1774 – cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (var. Kuciuk-Kainardji, în limba turcă Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (reprezentat de feldmareșalul Piotr Rumianțev) și Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774.

Piotr Rumianțev-Zadunaiski (n. 4 ianuarie 1725, Moscova - d. 8 decembrie 1796) a fost un feldmareșal rus, care a luptat în războaiele ruso-otomane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piotr Rumianțev-Zadunaiski (n. 4 ianuarie 1725, Moscova – d. 8 decembrie 1796) a fost un feldmareșal rus, care a luptat în războaiele ruso-otomane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de odinioară puternicul Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru și Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Herson și oferea Rusiei pentru prima oară ieșire la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci și Enikale din Crimeea, precum și regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz. Otomanii au pierdut și Hanatul Crimeii, căruia au fost forțați să îi recunoască independența. Hanatul, deși oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a și anexat în 1783.

Tratatul a acordat Rusiei și alte beneficii. A eliminat restricțiile privind accesul Rusiei la Marea Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei teritoriu la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote.) Rusia primea și o serie de drepturi economice și politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiu și a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova și Țara Românească), intervenind în timpul ultimei domnii fanariote și după Războiul Grec de Independență.

Pe lângă toate acestea Austriei i se cedează Bucovina.

Ahmed Resmî Efendi (1700 - 1783), chief Ottoman negotiator of the Treaty of Küçük Kaynarca - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ahmed Resmî Efendi (1700 – 1783), chief Ottoman negotiator of the Treaty of Küçük Kaynarca – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoștea autoritatea califului otoman în afara granițelor imperiului său.

Prin Tratatul de pace de la Kuciuc- Kainargi Moldova şi Muntenia, rămâneau sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoaştea dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în Principatele Române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus va exercita un control şi un amestec continuu, în toate afacerile ţărilor române. Cu toată dorinţa Imperiului Rus de a anexa ambele Principate Dunărene, scopul urmarit nu a putut fi realizat, din cauza că la 1772 în loc de aceste două ţări, acesta a capătat o bucată din Polonia. Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, a ocupat atunci nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina, si a anexat-o ca provincie in anul 1777. Asa se face ca două Imperii vecine crestine, au intervenit direct in dauna intereselor naţiunii creştine române, care în curgerea secolelor, ţinuse piept aproape singură cu vitejie, lumii musulmane, in mersul acesteia spre inima Europei.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)   - Focuri de artificii pe câmpul Khodynka din apropierea Moscovei, o gravură din 1775 de către Yemelyan Alekseevich Fedoseev în Muzeul Național din Varșovia, care comemorează sărbătorile și distracțiile cu ocazia semnării tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)
- Focuri de artificii pe câmpul Khodynka din apropierea Moscovei, o gravură din 1775 de către Yemelyan Alekseevich Fedoseev în Muzeul Național din Varșovia, care comemorează sărbătorile și distracțiile cu ocazia semnării tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) Războiul Ruso-Turc din 1768–1774, numit și al V-lea Război Ruso-Turc, a izbucnit în urma luptei nobililor polonezi contra protectoratului rus din timpul țarinei Ecaterina cea Mare. Acest amestec în Polonia a determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei. Pretextul războiului a fost alăturarea unui regiment de cazaci trupelor ruse care au intrat în Polonia. Turcii au învinuit cazacii de masacrul făcut în rândul populației din Balta, Ucraina de astăzi. Sultanul otoman Mustafa al III-lea declară la 25 septembrie 1768 război Rusiei. Turcii contau pe o alianță a Confedrației poloneze de la Bar. Rusia era sprijinită în război de Marea Britanie, iar Frederic cel Mare al Prusiei oferă ajutor în schimbul împărțirii Poloniei.

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Confederația poloneză este înfrântă de generalul rus Alexandr Suvorov, care se întoarce apoi în ajutorul feldmareșalului Piotr Rumianțev-Sadunaiski care suferea pierderi mari împotriva trupelor otomane. Situația pe frontul ruso-otoman se schimbă în favoarea rușilor, în urma intrării în luptă a trupelor aliate ruso-prusace sub comnda prințului Alexei Orlov. Înfrângerea trupelor otomane a urmat în Ucraina, Siria, Egipt și la bătălia navală de la Çeșme (1770). La data de 21 iulie 1774 otomanii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (astăzi, satul Kainardja din Dobrogea de Sud, în Bulgaria). În urma acordului de pace, Hanatul Crimeii devine independent, nu mai este vasal porții otomane. Rusia primește o despăgubire de război de 4,5 milioane de ruble, și două porturi importante la Marea Neagră.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718)

Teritoriile atribuite Habsburgilor în urma tratatului de la Pojarevăț (21 iulie 1718)

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat la Pojarevăț (sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-1718 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin (germană Peterwardein) în 1716 de către trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris - d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris – d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timișoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad*.

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

* Tratatul de la Belgrad
a fost un tratat de pace semnat la 18 septembrie 1739, în Belgrad (Serbia), între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Astfel se punea capăt conflictului care durase timp de doi ani (1737-1739), în care Habsburgii, împreună cu Imperiul Rus au luptat împotriva otomanilor. Prin acest tratat, Habsburgii cedau Serbia de Nord cu Belgradul otomanilor, iar Oltenia, câștigată prin Tratatul de la Passarowitz în 1718, Valahiei (controlată de otomani), stabilind linia de demarcație de-a lungul râurilor Sava și Dunăre. Retragerea habsburgică a forțat Rusia să accepte pacea prin Tratatul de la Nissa, ce punea astfel capăt războiului ruso-turc, obținând însă permisiunea de a construi un port la Marea Azov, dorință mai veche a ei.

 

artiucole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

“Atacul de noapte” (17 iunie 1462), bătălia între armata condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și armata condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman

“Bătălia cu facle” (17 iunie 1462) de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Atacul de noapte” a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești (Valahia) și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată pe drumul dintre Nicopole și cetatea de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au retras din Țara Românească.

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 - in imagine, Vlad Țepeș Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60x50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - foto: ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 – in imagine, Vlad Țepeș
Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60×50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Situația premergătoare

După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed și-a ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai mici, amenințau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduși de Skanderbeg continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plății tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a dorit să obțină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 - d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 - foto - ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 – d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 26 septembrie 1459, Papa Pius al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie 1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura timp de trei ani. Planul său, totuși, a eșuat, și singurul conducător european care și-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte stimat de Papă. Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni pentru cruciadă, Mehmed a preluat inițiativa și a trecut la atac. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), a cucerit ultimul oraș independent din Serbia, Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei să-și predea fortăreața; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras, și Corintul i-au urmat exemplul și s-au predat fără luptă.

Singurul aliat al lui Țepeș, Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost uciși prin tortură, iar Szilágyi însuși a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgoviște pentru a-l zori pe Vlad să plătească tributul întârziat. Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea emisarilor, și într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată sașilor din Brașov, îi previne pe aceștia despre planurile de invazie ale lui Mehmed și le cere ajutorul. Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducați din 1459. Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut și 1000 de băieți, care urmau să devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea și au început să prade și să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat și i-a tras în țeapă pe toți. Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1461, Țepeș i-a scris sultanului că nu putea să-și permită să plătească tribut, datorită faptului că războiul cu sașii din Transilvania i-a terminat resursele, și că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur și băieți atunci când își va putea permite, și că s-ar duce la Constantinopol dacă sultanul i-ar trimite un pașă să conducă Valahia în absența sa. Între timp, sultanul primise vești despre alianța lui Vlad cu regele Ungariei, Matei Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Pașa, să pună în scenă o întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol. Țepeș a fost prevenit de capcană și a plănuit să pregătească una proprie.

Hamza a adus cu el 1.000 de călăreți, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci și i-au nimicit cu focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciați europeni care au folosit praful de pușcă “într-un mod creativ – mortal“. Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2 februarie 1462, a scris că Hamza Pașa a fost capturat aproape de fosta cetate valahă Giurgiu. După ce l-a distrus pe Hamza Pașa, Vlad s-a deghizat în haine turcești și a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în turcește să deschidă porțile. Aceștia s-au conformat, iar Vlad a atacat și distrus forțele turcești din cetate. După aceea a început o campanie de distrugere a turcilor și a populației care i-a ajutat; mai întâi în sudul Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea înghețată. În Bulgaria și-a împărțit armata în mai multe grupuri mici și a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci și bulgari.

Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:

Am ucis bărbați și femei, bătrâni și tineri, locuitori din Oblucița și Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit și Ghighen. Am ucis 23.884 de turci și bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldații noștri…. Așadar Înălțimea Voastră trebuie să știe că am rupt pacea cu el [sultanul].”

Bulgarii creștini au fost însă cruțați; mulți din ei erau așezați în Valahia. Numerele exacte de victime au fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor 6.840; la Orșova, 343; la Hârșova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la Turnu, Batin și Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole și Ghighen, 1,138; la Rahova, 1,460. La aflarea veștilor despre devastare, Mehmed — care atunci asedia o fortăreață în Corint — și-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Țepeș s-a întors și a învins armata otomană, și conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar 8.000 de turci au scăpat cu viață.

Campania lui Vlad a fost sărbătorită în orașele săsești din Transilvania, statele Italiene și de Papa. Un trimis din Veneția, la aflarea veștilor la curtea lui Corvin la 4 martie, și-a exprimat marea bucurie și a spus că toată Creștinătatea ar trebui să serbeze succesul lui Vlad. Un pelerin englez în Țara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre casă, a scris că “soldații din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti și onora pe Dumnezeu care a permis așa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldații și cetățenii la un ospăț cu fructe și vin.” Genovezii din Caffa i-au mulțumit lui Vlad pentru că datorită campaniei sale au fost salvați de un atac al sultanului de vreo 300 de galere, pregătite să-i atace. Mulți turci au fost înspăimântați de Vlad și au părăsit partea europeană a imperiului și s-au mutat în Anatolia. La aflarea veștilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului și a hotărât să-l atace, el însuși, pe Vlad.

 

Pregătirile de război

Otomanii

Mehmed a trimis mesageri în toate direcțiile cu ordinul să adune o armată, în care numerele și armamentul au fost aproximativ egale cu cele avute în asediul Constantinopolului.” La 26 aprilie sau 17 mai 1462, sultanul a pornit cu armata sa de la Constantinopol cu obiectivul de a cuceri Valahia și a adăuga un nou teritoriu la imperiul său. Sultanul însuși a menționat, într-o scrisoare adresată unuia din marii săi viziri, că avea 150.000 de oameni cu el. Istoricul grec Chalcondyles a scris referitor la armata lui Mehmed că era “cea mai mare forță numerică turcească adunată de la cucerirea Constantinopolului încoace.” El estimează totalul acesteia la circa 250.000, pe când istoricul turc Tursun Bey menționează 300.000. Aceste numere se pare că sunt exagerate. Un număr mai aproape de adevăr este cel oferit de trimisul venețian de la Buda, Tommasi, care menționează o armată formată din circa 60.000 de soldați, însoțiți de circa 30.000 mercenari. În componența acestei armate se numărau ienicerii (trupele de elită); pedestrașii; spahiii (cavaleria feudală); saialii (trupele de sacrificiu formate din sclavi care puteau să-și câștige libertatea în cazul că supraviețuiau); achingiii (arcașii); silahdârii (gărzile armelor sultanului, de asemenea protejau flancurile); asabii (lăncierii); beșlii (cei care mânuiau armele de foc); și gărzile praetoriene care serveau ca garda de corp a sultanului. Fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, care era de bunăvoie în serviciul sultanului, avea 4.000 de călăreți. Pe lângă aceste efective, turcii mai aveau 120 de tunuri, ingineri și mână de lucru pentru a construi drumuri și poduri, dar și femei “rezervate pentru plăcerile de noapte ale soldaților.” Chalcondyles menționează că corăbierii de pe Dunăre au plătit 300.000 de monezi de aur pentru privilegiul de a transporta armata. Alături de aceștia, otomanii au folosit și flota proprie, constând în 25 de trireme și 150 de vase mai mici.

 

Românii

" Vlad Țepeș și solii turci" - pictura de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

” Vlad Țepeș și solii turci” – pictura de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș i-a cerut ajutor regelui Ungariei, Matei Corvin, oferindu-se chiar să se convertească de la Ortodoxie la Catolicism pentru a obține ajutorul acestuia. Deși Corvin i-a promis că-i va trimite ajutoare, acestea nu au sosit. Corvin primise bani de la Papa pentru a ridica o armată și a susține campania lui Vlad, însă Corvin a cheltuit banii în alte scopuri, fără să mai adune armata. Mai târziu, va justifica nereușita de a ridica o armată cât și eșecul strategic al campaniei lui Vlad, prin faptul că valahul de fapt trădase (complotul scrisorii). Vlad a cerut să se facă o mobilizare generală în care au fost incluși “nu doar bărbați de vârstă militară, ci și femei și copii de la vârsta de doisprezece ani în sus, precum și contingente de țigani sclavi.” Mai multe surse menționează totalul oamenilor sub comanda sa ca fiind între 22.000 și 30.900, estimarea acceptată în general fiind cea de 30.000. Majoritatea armatei consta în țărani și ciobani echipați cu topoare și coase, în timp ce boierii călare, puțini la număr, erau înarmați cu lănci, săbii, pumnale și purtau cămăși de zale ca armură. Garda personală a lui Vlad era formată din mercenari din mai multe țări. Legenda spune că înainte de bătălie, Vlad le-a spus oamenilor săi “Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze“.

 

Bătălia

Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși de săgeți. La 4 iunie, un contingent de ieniceri a debarcat în timpul nopții, la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu Vlad Țepeș:

„La căderea nopții, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și restul echipamentului adus cu noi. Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de valahi…. Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile…. iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi.”

Armata otomană a reușit să avanseze, dar Vlad le-a îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete, “negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut.

Vlad a adoptat o tactică de gherilă, cavaleria sa atacând sporadic elemente răzlețe ale otomanilor. De asemenea, a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis și — în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulți dușmani. Ciuma bubonică a început să se împrăștie în armata otomană. Flota acestora a lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei și Chiliei, dar fără a provoca pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus majoritatea porturilor din Bulgaria. Chalcondyles menționează că sultanul a luat prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a obține informații, dar fără succes; după care l-a amenințat cu tortură, din nou fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat, spunându-i “dacă domnul tău ar avea mai mulți oameni ca tine, în scurt timp ar putea cuceri lumea!

Turcii și-au continuat avansul spre Târgoviște, după ce au fost respinși la cetatea București la insula fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală, Vlad a dezlănțuit atacul său de noapte, cu aproximativ 24.000, sau posibil cu doar 7.000 sau 10.000 de călăreți. Conform relatărilor lui Chalcondyles, înaintea începerii atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești, și a circulat nestingherit, încercând să afle care este cortul sultanului și organizarea taberei.

Bătălia cu facle de Theodor Aman. Pictura descrie Atacul de noapte, o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată în apropierea cetății de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia cu facle (17 iunie 1462) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul a început “la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele păstrate; unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise. Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu a fost suficient de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 – 2.000 din ei. Pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de partea valahilor și circa 15.000 de otomani.

Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuși să atace capitala, dar a găsit-o părăsită și cu porțile larg deschise. Unele surse spun că armata otomană a intrat în capitală și timp de jumătate de oră a mărșăluit pe drumul mărginit de aproximativ 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Pe cea mai înaltă țeapă, ca simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui Hamza Pașa. Alte surse notează că orașul a fost apărat de soldații valahi, iar cadavrele celor trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacția sultanului, a scris:

„ Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este demn de lucruri mărețe. ”

Mehmed a ordonat să se sape un șanț adânc în jurul taberei turcești pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi (22 iunie) turcii s-au retras.

În acest timp, vărul lui Vlad, Ștefan cel Mare, dorind să recupereze cetățile Akkerman și Chilia, a hotărât să lanseze un atac asupra ultimei, sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor. Valahii si ungurii au aparat cetatea, reușind să-i pună pe fugă pe moldoveni și reușind chiar să-l rănească pe Ștefan pe viață, la picior, cu o ghiulea de tun.

La 29 iunie, sultanul a ajuns la Brăila și a dat foc orașului, după care a plecat la Adrianopol, unde a ajuns la 11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut un ospăț în cinstea “marii victorii împotriva lui Dracula“, deși întreaga campanie se terminase dezastruos. Totuși turcii au reușit să ia mulți prizonieri din rândul locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre sud împreună cu cirezile de vite și caii capturați.

 

Urmări

Radu a reușit să-i convingă pe valahi că a plăti tribut Înaltei Porți și a-l avea pe el ca lider ar fi în avantajul lor. Vlad a fost abandonat și a fugit în Transilvania, unde a fost întemnițat de regele Corvin timp de 12 ani, în baza unei scrisori falsificate în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare sultanului și i-ar fi propus acestuia o alianță împotriva Ungariei. A fost eliberat în 1474 și la scurt timp după aceea a pornit spre regiunea Bosnia în fruntea unei armate maghiare, unde a cucerit mai multe orașe și cetăți și a tras în țeapă peste 8.000 de turci. Ștefan cel Mare a reușit să cucerească Chilia și Akkerman și le-a apărat cu succes de otomani la bătălia de la Vaslui. Cei doi veri și-au unit forțele și în 1476 au cucerit Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad Țepeș a fost ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Fratele său vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).

 

Consecințe

Conflictul a pus capăt tuturor ambițiilor și încercărilor otomane de a anexa Valahia la imperiu.

Victoria valahilor și-a lăsat amprenta asupra tradițiilor și literaturii românești, precum și asupra celor din țările din zonă, la vremea respectivă.

 

Cultura populară

Celebrul scriitor francez Victor Hugo a scris despre bătălie în poemul său Legendele secolelor.

Filmul american Bram Stoker’s Dracula, distins cu premiul Oscar, începe în anul 1462 cu invazia otomană a Valahiei; o bătălie nocturnă are loc (atacul de noapte), având ca rezultat victoria lui Dracula.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org