Articole

Augustin de Hipona (354 – 430)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Augustin de Hipona


Augustin de Hipona, cunoscut ca Sfântul Augustin, (născut Aurelius Augustinus, n. 13 noiembrie 354 d.Hr., Thagaste, Algeria – d. 28 august 430 d.Hr., Hippo Regius⁠, Numidia⁠, Imperiul Roman de Apus) a fost un filosof și teolog creștin, episcop în nordul Africii, unul din Părinții Bisericii din Antichitatea târzie, în pragul spre Evul Mediu timpuriu.

În scrierile sale a utilizat argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine. A scris Confesiunile, care au sfârșit Antichitatea, și Despre cetatea lui Dumnezeu, care a deschis Evul Mediu.

În „De Trinitate” (Despre Treime), Augustin apără ideea unui Dumnezeu trinitar, care este unul singur (ca esență, sau substanță), dar care este în același timp trei persoane divine (Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt)

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Augustin de Hipona – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Influență


 

Sfântul Augustin este unul din cei patru Sfinți Părinți latini ai Bisericii, alături de Ambroziu, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au trasat gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

Prin intermediul lui Augustin platonismul a influențat gândirea medievală. Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian. Concepția lui a fost preluată și utilizată dogmatic pentru respingerea concepției aristotelice a lui Toma de Aquino. În vremea Reformei, a fost preluată în special concepția despre predestinare și istorie ca tămăduitoare.

A fost primul filosof care a luat în considerare istoria ca fiind necesară pentru educarea oamenilor și pentru lichidarea răului (istoria este „tămăduitoare” în sensul de drum către bine). Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Cel întru sfinți Părintele nostru, Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale. A fost fiul cel mare al Sfintei Monica. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 15 iunie, iar în Biserica Romano-Catolică la 28 august - in imagine, Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea) - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea) – foto: ro.orthodoxwiki.org

 

Biografie


 

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius al lui Cicero, Augustin s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Aureliu Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), din vechea Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân, iar mama sa, Sfânta Monica, era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, a fost una creștină.

A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață dezinhibată, în umra căreia a avut și un fiu din flori. Înainte de a se dedica creștinismului, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

Augustin a fost de etnie berber (cetățean roman), o populație hamito-semitică din nordul Africii, care este prezentă și astăzi. Hipona, orașul unde a fost instalat ca episcop, pe atunci parte din Imperiul Roman, se află pe teritoriul Algeriei de azi, numit Annaba (عنابة‎).

În anii 373 – 383 a fost profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean.

Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi.

Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură.

Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiciacum, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând:

„Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”).

Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi:

Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”.

Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale.

În acel moment Imperiul Roman era deja în declin, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin.

Sf. Augustin studiind (Sant’Agostino nello studio) de Sandro Botticelli, 1480, Chiesa di Ognissanti, Florența, Italia – foto: ro.wikipedia.org

 

Tradițiile romane, filosofia antică și Augustin


 

De civitate Dei

Religia creștină a devinit religie oficială în Imperiul Roman în 380, iar Imperiul Roman s-a separat în cel de Apus și cel de Răsărit în 395. „De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză după invazia și jefuirea cumplită a Romei în 410 de către vizigoții, conduși de Alaric.

Deși capitala Imperiului Roman fusese mutată de la Roma la Constantinopol în 330, Roma a păstrat un prestigiu deosebit pentru romani. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, „De Civitate Dei” a formulat un răspuns la provocările prezentului. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu.

Augustin adoptă concepția timpului istoric, linear, din Biblie în locul „timpului ciclic” (cu distrugerea periodică a lumii) și plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi, la venirea lui Cristos pe pământ.

În De civitate Dei istoria omenirii este o evoluție paralelă a orașului lumesc, „terestru” („civitas terrena”) și a orașului lui Dumnezeu („civitas Dei”). Din cauza păcatului originar și alungarea din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale sau două „orașe”: cel lumesc al iubirii de sine și cel sfânt, al iubirii pentru Dumenzeu, în care prin urmare nu există decât iubire și dăruire pentru aproape.

Ca și Sf. Pavel, Augustin adaugă virtuți creștine (credință, speranță, iubire) la virtuțile neoplatonismului (dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune).

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Saint Augustine Meditates on the Trinity when the Child Jesus Appears before him by Vergós Group – foto: en.wikipedia.org

 

De Trinitate


 

De Trinitate este un tratat asupra Treimii, scris în 15 cărți, el tratează atât consubstațialiatea și egalitatea persoanelor treimii, cât și teme filozofice precum mintea, cunoașterea, etc.

În fapt, chiar și faimosul cogitum al lui René Descartes, cogito, ergo sum („gândesc, deci exist”), este tratat ca idee, cu mult înainte de Descartes, în „De Trinitate”[1].

În cărțile IV, §29; VI, §7; XV §45, Augustin tratează proveniența Spiritului (Duhului) Sfânt de la unitatea Tatălui și Fiului, ca dar comun al celor doi, sau ca dragostea comună dintre doi îndrăgostiți (îndrăgostitul și cel iubit, care și el iubește cu aceeași dragoste).

Augustin, păstrând ordinea persoanelor, este atent să menționeze proveniența Spiritului în principal de la Tatăl („deitatis principium Pater est”, IV, §29), fără să nege că Tatăl, i-a dat și acesta Fiului (ca Spiritul să purceadă și de la el), pentru că Tatăl i-a dat totul Fiului, cu excepția a ce se spune în particular doar despre a fi Tată.

St. Augustine in His Study by Vittore Carpaccio, 1502 – foto: en.wikipedia.org

 

Interpretare

După prăbușirea economică și politică în 476 a Imperiului Roman de Apus centrul de greutate al istoriei europene se stabilește la Constantinopol. Cele două părți vor mai păstra elemente comune pentru o perioadă, în timp însă ele vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Biserica Greacă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică.

În Occident procesul de afirmare a religiei creștine a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, Biserica rămâne singura instituție de continuitate.

Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, Biserica Latină regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru o nouă civilizație în Occidentul Europei.

Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Cristos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Crisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. „De Civitate Dei” nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este văzută totodată ca o lucrare care stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Biserica Latină își va asuma rolul de a face vizibilă cetățenia lui Dumnezeu pe pământ. Ea a reușit să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la Cristos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de cetățean al cetății lui Dumnezeu.

Augustine of Hippo – Portrait by Philippe de Champaigne, 17th century – foto: en.wikipedia.org

 

Augustin și scepticismul


 

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian).

Pentru o perioadă Augustin este atras de scepticismul Academiei platonice târzii, pentru ca, treptat, să-și modifice atitudinea astfel încât una din primele sale scrieri de după convertire este Contra academicilor, un atac la adresa scepticismului academic.

Scepticii argumentau că ceea ce ne oferă simțurile este incert și înșelător: un băț introdus în apă ne pare frânt, un turn pătrat pare rotund privit de la o anumită distanță etc. Altă sursă a cunoașterii nu există, deci cunoașterea este îndoielnică. Augustin nu împărtășește acest „empirism” al scepticilor, susținând că cunoașterea nu provine în întregime din simțuri. Simțurile, deși cu adevărat limitate și nedemne de încredere, au o utilitate practică și trebuie luate ca punct de pornire în acest sens relativ.

În „Confesiuni”, X, Augustin deosebește între lucrurile care se află în minte în mod direct (în sine) și lucrurile care sunt prezente în minte indirect, prin reprezentare sau imagine.

De bună seamă, o achiziție culturală din vremea educației sale sceptice, căci, în momentul când critică scepticismul (adică doctrina pe care tocmai o părăsise), pune problema la fel: în senzație lucrurile sunt prezente indirect, prin reprezentări, date senzoriale sau impresii.

Prin urmare nu avem acces la obiectele exterioare însele, decât la imaginile și impresiile pe care simțurile ni le dau despre acestea. Ceea ce se află în mintea noastră nu este un lucru ci o imagine sau o reprezentare a lui.

Nu suntem deci îndreptățiți să judecăm ca și cum am avea acces la lucrurile însele, ci ca și cum am avea acces la imaginile lor, spunând:

Văd imaginea (reprezentarea, semnul, intermediarul) unui băț frânt în apă”, în loc de „Văd un băț frânt”.

Căci, dacă lucrurile nu ne sunt accesibile în sine ci numai prin intermediul imaginilor, imaginile însele sunt indiscutabile căci se află nemijlocit în mintea noastră.

Putem să ne înșelăm asupra unui obiect (necunoscându-l pe el, ci o imagine a lui, care poate fi eronată), dar nu ne putem înșela asupra imaginii pe care o avem (căci pe aceasta o avem în mod nemijlocit în mintea noastră).

Mintea se înșală asupra obiectelor materiale, dar nu se poate înșela asupra imaginilor pe care le are. Aceste imagini sunt în minte și, chiar dacă nu sunt obiectele însele, sunt niște mesaje despre obiecte.

Acesta este momentul îndoielii sceptice. Scepticii se îndoiesc de adevărul acestor mesaje, a imaginilor, în măsura în care – noi neavând acces la obiecte – ele nu pot fi niciodată verificate de către mintea noastră. Îndoiala sceptică este, până în acest punct, rezonabilă, fiind expresia unei dileme care avea să-l frământe peste secole și pe Kant: obiectul pe care vreau să-l cunosc, ca lucru în sine, îmi este inaccesibil, tot ceea ce pot percepe este un fenomen; dar cum pot ști dacă acest fenomen nu este pur subiectiv și arbitrar?

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans
Augustin ocolește această dilemă spunând că imaginile însele, fiind prezente în minte nemijlocit, pot constitui un dat principial cert pentru mintea umană.

Nu se pot spune despre lucruri nimic fără a greși, dar se poate spune ceva, despre imagini și reprezentări, fără riscul de a greși: „este principial cert că am imaginea unui băț frânt în apă”.

Aceasta este prima parte a criticii aduse scepticilor. Scepticii se îndoiau de posibilitatea cunoașterii pornind de la caracterul înșelător al simțurilor, care li se părea că, deformând imaginea lucrurilor percepute, anulează posibilitatea oricărei certitudini. Augustin le răspunde că tocmai conștientizarea acestei bariere este prima certitudine pe care o avem.

Cel de-al doilea pas al demersului critic pornește de la anularea premisei sceptice conform căreia simțurile sunt singura sursă a cunoașterii.

Trebuie să acceptăm, conform lui Augustin, că mintea are acces și la altceva decât la ceea ce îi furnizează simțurile. În primul rând, ea poate conștientiza faptul că are acces nemijlocit la imagini, care, deși nu sunt copii fidele ale lucrurilor fizice, pot fi, ca atare (ca imagini), obiecte ale cunoașterii.

În al doilea rând, mintea însăși, sub forma actelor sale, este o prezență nemijlocită, deci un dat principial cert. Se poate ști nemijlocit că avem o minte sau un intelect (ce ar putea mijloci acest fapt?), că mintea sau intelectul nostru are viață, deci noi înșine avem viață (iarăși, nimic nu se interpune între minte și propriul său act de a fi în viață) și, ca o consecință, știm că, având viață, existăm.

Premisa principală a acestui tip de argument este identitatea („nemijlocirea”) dintre subiect și intelect: eu înseamnă intelectul meu.

Este premisa care va justifica, în epoca modernă, curentul raționalist, dar este în același timp și o premisă care subzistă în însuși miezul empirismului (ca și al scepticismului combătut de Augustin): acceptând că singura sursă a cunoașterii este senzația, presupunem că vorbim despre accesul la un obiect al cunoașterii (lumea externă a obiectelor materiale) al unui intelect cunoscător, diferit de lumea externă, intelect cu ajutorul căruia eu, subiectul, cunosc ceea ce îmi dau simțurile.

Empirismul nu poate face abstracție de această presupoziție decât cu riscul de a postula imposibilitatea principială a cunoașterii: chiar dacă simțurile, sursa unică a cunoștințelor, ar furniza informații certe despre lumea externă, în absența identității intelectului cu subiectul aceste informații nu ar avea cui să se adreseze, căci procesele de memorare, analiză, sinteză, abstractizare etc. ar fi cel puțin îndoielnice pentru un subiect care nu și-ar asuma paternitatea lor.

Augustin pornește de la această premisă (așa cum va face și Descartes, mai târziu) și, postulând natura intelectuală a subiectului cunoscător (identitatea eu-intelect), formulează, înaintea lui Descartes, un argument ontologic.

În afară de actele minții, Augustin mai admite posibilitatea unor adevăruri nemijlocite pe care nu le-am dobândit prin simțuri: adevărurile matematicii și propozițiile etice a priori (de exemplu: „Binele este preferabil răului”).

Aceste adevăruri nemijlocite sunt prezente în sine în mintea noastră și nu altfel; ele trebuie să fie așa din moment ce le cunoaștem cu certitudine. Datorită acestor argumente scepticismul este de nesusținut: cunoașterea certă este posibilă dar nu prin simțuri ci prin introspecție. Lovitura de grație adusă scepticismului se găsește însă în micul tratat Despre fericire.

Dacă concedem scepticilor că atingerea adevărului este imposibilă, atunci ei, scepticii, care totuși se află în căutarea adevărului, se găsesc în situația de a nu fi fericiți.

Dar „nu este fericit cel ce nu are ce-și dorește (…); or, nimeni nu este înțelept dacă nu este fericit: deci un academic nu este înțelept”.

Ulterior, creștinismul se va dovedi foarte receptiv la această teză augustiniană a căutării adevărului în suflet, care va dobândi – chiar în formularea lui Augustin – dimensiuni mistice.

Augustin l-a atacat sever pe neoplatonistul Porfir, deoarece acesta demascase Cartea lui Daniel drept vaticinium ex eventu, idee care demola „profețiile mesianice” din Vechiul Testament, care s-ar fi referit conform creștinilor la Isus Hristos.

Istoricii moderni îi dau dreptate lui Porfir, nu apologeților creștini din Antichitate (ca Augustin și Ieronim).

Scrisoare a Sf. Augustin împotriva pelagienilor, manuscris, sec. al V-lea, Biblioteca din Orléans – foto: ro.wikipedia.org

 

Doctrina iluminării și a ideilor divine


 

Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin.

Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric.

„Târziu te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit.

Tu erai în mine și eu afară. Te-am căutat acolo. Deformat, m-am aruncat pe frumoasele forme ale creaturilor tale. Ai fost cu mine, dar eu nu am fost cu tine. Creaturile tale m-au ținut departe de tine, inexistente dacă nu au existat în tine. M-ai chemat și strigătul tău mi-a străpuns surditatea; ai strălucit și fulgerul tău mi-a aprins orbirea;

ți-ai revărsat parfumul, iar eu am inspirat și acum dacă lipsești, îmi lipsește respirația; Te-am gustat și acum am foame și sete; m-ai atins și am ars de dorință pentru pacea ta.”

—Augustin din Hipona, Confessiones, X, 27

Problema cunoașterii la Augustin presupune și doctrina iluminării. Cunoașterea presupune prezența nemijlocită a obiectului cunoscut în fața agentului cunoscător (mintea), motiv pentru care Augustin nu poate prelua în totalitate ideea platonică a reminiscenței și nici nu va dezvolta, propriu-zis, o doctrină a ideilor înnăscute.

Pentru Augustin este importantă teza că, în toate cazurile de cunoaștere, este necesară iluminarea divină și mai ales faptul că obiectele cunoașterii autentice sunt de natură ideală, idei divine.

În discuția anterioară am arătat că cunoașterea senzorială nu este o cunoaștere autentică ci este mai degrabă felul în care sufletul „guvernator” este atent la trupul pe care îl comandă. Cunoașterea în sens propriu este numai cunoaștere a unor idei de natură divină.

Pe de altă parte, știm că intelectul uman este o creatură, fiind situat pe un nivel inferior al ierarhiei universale, deci sub ideile divine, motiv pentru care nu poate avea nici o putere asupra lor.

Cum poate totuși intelectul uman să cunoască ideile divine, din moment ce, neavând putere asupra lor, nu poate în nici un fel să le „prindă” sau să intre în contact cu ele, pentru simplul motiv că nu poate exercita nici un fel de acțiune asupra lor?

Pe de altă parte, nu se poate renunța nici la ideea că obiectele cunoașterii trebuie să se afle în contact nemijlocit cu intelectul cunoscător.

Soluția dată de Augustin este că noi nu avem puterea de a produce în mintea noastră o cunoaștere a ideilor divine dar ea are totuși loc pentru că este produsă în noi de către ceva mai înalt decât propriul nostru intelect.

În acest fel cunoașterea nu este un produs al intelectului nostru ci urmarea iluminării.

Agentul care produce cunoașterea ideilor divine în intelectul uman nu poate să fie însă ceva mai prejos decât ideile însele deoarece ar însemna din nou că ceva mai prejos decât ideile ar exercita o putere asupra lor, punându-le în intelectul nostru.

Prin urmare agentul iluminării nu poate fi altul decât Dumnezeu.

În acest fel, Augustin respectă doar o parte din teoria platonică a cunoașterii.

Cunoașterea poate avea loc numai prin contact direct cu ideile cunoscute (așa cum spusese și Platon), iar ideile cunoscute sunt de natură divină.

Însă, dacă la Platon problema contactului nemijlocit este rezolvată prin doctrina reamintirii (posibilă acolo deoarece sufletul este de natură divină), Augustin apelează la Iluminare deoarece sufletul este creatură și nu poate „păstra” sau aduce în actul cognitiv ceva asupra căruia nu are putere.

Prin natură, contactul cu ideile (cunoașterea, adică) este ceva divin, un lucru pe care omul nu și-l poate însuși.

Dacă omul este capabil de cunoaștere, este pentru că Dumnezeu creează această cunoaștere în intelectul uman, oferind-o ca pe un dar divin.

Augustin discută câteva concepte și judecăți certe, necesare și imuabile care cu siguranță nu pot proveni din simțuri și deci trebuie să le avem de la Dumnezeu, cum ar fi conceptul de unitate sau judecata „Binele trebuie să fie preferabil răului”.

Saint Augustine painting by Antonio Rodríguez – foto: en.wikipedia.org

 

Doctrina grației divine


 

Augustin este primul care a elaborat o teorie sintetică despre grația divină, în contextul eforturilor sale de combatere a pelagianismului (Quaestiones diversae).

Pelagianismul zilelor lui Augustin nega păcatul originar dar și imortalitatea și integritatea lui Adam, altfel spus, întreaga lume supranaturală.

Ideea lui Pelagius, de origine stoică, afirma emanciparea completă a omului față de Dumnezeu și puterile sale nelimitate în privința binelui și răului.

Omul este capabil, conform acestei teorii, să obțină, fără nici o intervenție din partea lui Dumnezeu, un control complet asupra pasiunilor sale (apatheia).

Datorită acestei capacități, datoria absolută a omului este evitarea, prin propriile sale puteri, a oricărui păcat.

Nu există o ierarhie a păcatelor și nu există păcat în afara puterii de control a agentului uman.

Augustin se opune acestui sistem afirmând că Dumnezeu este, prin grație, stăpânul absolut al voinței și că, sub acțiunea grației, omul este liber.

Concilierea între omnipotența lui Dumnezeu și libertatea umană depinde de guvernarea divină.

St. Augustine by Carlo Crivelli – foto: en.wikipedia.org

 

Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu

Primul principiu al lui Augustin constă în afirmarea suveranității complete a lui Dumnezeu asupra voinței.

Toate actele virtuoase, fără excepție, necesită o intervenție divină sub forma unei providențe eficiente care pregătește dinainte orice act bun al voinței (Retractationes, I, IX, 6).

Nu este vorba despre faptul că voința nu poate realiza un act virtuos ci despre ideea că, fără intervenția providențială, ea nu ar înclina către bine.

Există două niveluri ale grației: a) grația virtuților naturale, darul universal al providenței, care pregătește motivațiile eficiente ale voinței; aceasta este grația acordată tuturor oamenilor, chiar și celor necredincioși (gratia filii concubinarum); b) grația virtuților supranaturale, dată odată cu credința.

Aceasta din urmă este grația fiilor (gratia filiorum), adică a oamenilor lui Dumnezeu.

Angelico, Fra. “The Conversion of St. Augustine” (painting) – foto: en.wikipedia.org

 

Libertatea oamenilor

În al doilea rând, Augustin afirmă că libertatea oamenilor rămâne intactă. Augustin nu renunță niciodată la principiul libertății voinței, astfel încât sistemul său încearcă obținerea unei sinteze între afirmarea libertății și a grației divine.

Din acest motiv, el nu postulează existența unei puteri umane complete de alegere: ceea ce face omul nu depinde în totalitate de libera alegere; acceptarea sau respingerea credinței este anticipată dinainte de Dumnezeu.

Fără îndoială, omul are puterea de a alege între bine și rău, căci altfel nu ar fi posibilă responsabilitatea, meritul sau culpa; Augustin, reproșând însă pelagienilor exagerarea rolului alegerii individuale, spune că nu există un echilibru perfect între alegere și grație: acest echilibru se găsea numai la Adam, dar a fost distrus odată cu păcatul originar.

În starea căzută, omul este în situația de a lupta împotriva înclinației spre rău; el și-a pierdut acea libertate perfectă și senină, libertatea fără luptă, de care dispunea Adam.

Libertatea omului căzut este una tensionată, conflictuală, problematică. Această libertate nu ne ajută decât cel mult să ne direcționăm alegerea către acceptarea grației.

St. Augustine by Peter Paul Rubens – foto: en.wikipedia.org

 

Concilierea grației și a libertății. Problema predestinării

Oamenii sunt împărțiți în două categorii: damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu.

Cum se poate rezolva această antinomie între libertatea omului și grația divină? Pe de o parte, se afirmă puterea lui Dumnezeu de a direcționa alegerea umană (voința liberă), de a converti păcătoșii, iar pe de altă parte ni se spune că respingerea ori acceptarea fie a grației, fie a păcatului, depind de voința liberă.

Mulți exegeți au considerat că aceste două principii sunt ireconciliabile. Pe acest motiv a fost posibilă, de pildă, aprecierea conform căreia doctrina augustiniană a grației este o „mare greșeală dogmatică” .

Aceasta pentru că, așa cum sublinia Eugène Portalié , grația augustiniană a fost înțeleasă ca un fel de impuls supraimpus de Dumnezeu, în absența căruia voința nu se poate manifesta.

Cheia problemei stă în felul în care Augustin explică guvernarea divină a voințelor. Astfel, voința nu decide niciodată fără un motiv, adică fără să fie atrasă de un bine pe care îl percepe în obiect.

Numai că această percepție asupra obiectului nu stă în puterea absolută a omului. Este privilegiul lui Dumnezeu să determine fie cauzele exterioare care acționează asupra percepției, fie iluminarea interioară care acționează asupra sufletului.

În acest fel, decizia voinței se exercită asupra unei conjuncturi de situații pe care o creează Dumnezeu. Omul este stăpânul gândurilor sale primare, fără a putea determina obiectele, imaginile și prin urmare motivele care se înfățișează minții sale.

Conform teoriei sale despre cunoaștere, sufletul este conștient de imaginile pe care le vede, fie prin percepție fie prin iluminare, dar nu este cauza lor: pe de o parte, cauzele externe ale imaginilor percepute sunt guvernate de Dumnezeu, iar pe de altă parte, iluminările divine provin de asemenea de la Dumnezeu.

Mai mult, Dumnezeu știe dinainte răspunsul pe care sufletul, dispunând de toată libertatea posibilă, îl va da acestor factori exteriori.

Astfel, în cunoașterea divină, există pentru fiecare voință creată o serie indefinită de motive care, de facto, câștigă adeziunea omului cu privire la ceea ce este binele.

Dumnezeu dispune, în omnisciența sa, de suficiente motive pentru a-l salva pe Iuda, de pildă, sau de a-l pierde pe Petru.

Nici o voință nu ar putea rezista planului divin. În acest fel, Dumnezeu, datorită autonomiei sale perfecte, poate cauza motive pentru orice fel de alegere a sufletelor individuale, anticipând și răspunsul acestora. În acest sens, grația este infailibilă, deși liberă.

Tocmai dintr-un astfel de motiv, Sfântul Augustin de Hipona susține că acel om care a acționat, conform binelui, trebuie să Îi mulțumească lui Dumnezeu, pentru faptul că i-a trimis o inspirație eficientă (adică un sistem de factori exteriori în care a putut percepe binele, datorită unei iluminări directe asupra sufletului), în timp ce altora le-a negat sau amânat această favoare. Cel care a primit-o este un ales.

Încercând să explice această aparentă contradicție, Augustin scrie o epistolă numită De Diversis quaestionibus ad Simplicianum, în care formulează un răspuns direct, adresat unor călugări care îl întrebaseră asupra problemei. Pe de o parte este neîndoielnic că voința bună există datorită grației, astfel încât nici un om nu poate să-și asume vreun merit după cum nici o formă de libertate nu i se va opune, deși are această putere.

În acest sens, grația acționează într-un mod eficient și nu cauzal, într-un mod analog celui în care acționează argumentele retorice: fiecare om are puterea și libertatea de a se opune unor argumente persuasive. El poate insista în opinia sa personală și poate să se opună fără măcar să încerce a asculta argumentele care i se aduc.

Poate însă să le asculte și, înțelegându-le, se va lăsa convins de ele. Sufletele umane au dispoziții foarte diverse și este aproape o chestiune de șansă dacă fiecare dintre ele va întâlni la un moment dat argumentul potrivit cu dispoziția sa, adică acel argument care să-i permită să perceapă binele ca motiv pentru alegere.

Dumnezeu, însă, conform acestei analogii, este retorul perfect, adică știe foarte bine ce situație este potrivită fiecărui suflet pentru ca acesta să poată avea acces la motivul alegerii binelui.

Aceasta este grația: Dumnezeu ne oferă acele percepții care, în acord cu preștiința sa, constituie tocmai situația fericită pentru ca iluminarea noastră să aibă loc.

Din acest motiv grația nu acționează cauzal: deși situația optimă ne este oferită de Dumnezeu, alegerea ne aparține. Astfel, eficiența grației nu înseamnă faptul că, fără ea, noi nu am avea capacitatea de a alege binele ci faptul că fără grație noi nu am dori binele.

Grația este invitația fără de care noi nu am avea un obiect al dorinței.

Există multe căi prin care Dumnezeu ne poate invita la credință și, dintre ele, fiecărui suflet i se potrivesc numai unele. Dumnezeu știe ce formă de invitație va fi acceptată de fiecare suflet, conform dispoziției sale și care va fi respinsă.

Aleșii sunt acei oameni cărora Dumnezeu le adresează acea invitație potrivită, adică eficientă.

Problema care rămâne este cum anume trebuie să înțelegem această selecție operată de Dumnezeu atunci când unora le adresează invitația potrivită iar altora le-o amână sau pur și simplu nu le-o trimite. Este grația un „instrument” al predestinării? Semipelagienii gândeau problema în termenii unei egalități de șanse: Dumnezeu predestinează la salvare pe toți oamenii, dându-le tuturor grația, în măsură egală.

Libertatea umană este cea care decide dacă unul sau altul dintre indivizi acceptă invitația sau nu, astfel încât numărul aleșilor nu este cunoscut.

Un sistem opus este predestinaționismul, pe care semipelagienii îl atribuiau în mod eronat lui Augustin și care spunea că Dumnezeu prestabilește numărul aleșilor și al damnaților; în acest sens, iadul și raiul se vor umple cu oameni care au fost aleși dinainte și care nu pot face nimic pentru a modifica acest destin. Acesta va fi de fapt sistemul lui Calvin.

Între aceste două opinii extreme, Augustin a formulat o poziție ingenioasă prin care afirmă ambele adevăruri în același timp: a) stabilirea aleșilor de către Dumnezeu este reală, gratuită și constituie grația grațiilor, acordată în mod selectiv, dar b) aceasta nu anulează dorința lui Dumnezeu de a salva omenirea integral, lucru care depinde însă de libertatea umană.

Aleșii dispun de posibilitatea de a-și refuza statutul de aleși, după cum ceilalți oameni dispun de libertatea și puterea de a se ridica prin alegeri proprii la statutul de aleși.

Astfel, deși Dumnezeu acordă grația absolută numai unor anumiți oameni (acesta fiind, pentru Augustin, misterul cel mai înalt), pe de altă parte este la fel de adevărat că:

a) nici un om nu este privat de libertate;

b) nici un om nu este lipsit de puterea de a se opune răului;

Aceste două enunțuri fac ca predestinaționismul să nu fie compatibil cu doctrina lui Augustin. El afirmă, de altfel, repetat și explicit că toți oamenii ar putea fi salvați dacă aceasta ar fi și dorința lor.

De aceea este inexact să afirmăm că grația divină diminuează sau anulează responsabilitatea individului, după cum este o eroare caracterizarea doctrinei augustiniene despre predestinare ca „determinism”.

Faptul că Dumnezeu cunoaște ante rem care va fi alegerea fiecăruia dintre oameni și oferă, în acord cu această preștiință, fiecăruia invitația potrivită (deși știe că unii o vor refuza), nu este un factor cauzal. Dimpotrivă, tema iubirii lui Dumnezeu își găsește, poate, aici mai mult decât în altă parte, un context optim: deși știe că o anumită persoană va refuza alegerea credinței, Dumnezeu nu anulează nimănui posibilitatea de a se salva.

Faptul că cei aleși și cei osândiți constituie (din punctul de vedere al preștiinței divine) două „liste încheiate” nu se datorează imposibilității omului de a alege destinul său ci dimpotrivă lipsei de voință a acestuia de a face ceva.

Din punctul de vedere al cunoașterii noastre temporale, acest lucru pare a fi o predestinare, o determinare cauzală. Din perspectiva cunoașterii atemporale (cum este cea divină) acest lucru este un fapt: cei numiți „vase ale mâniei” (osândiții) nu sunt numiți astfel conform unei alegeri divine arbitrare ci conform faptului că Dumnezeu știe deja ceea ce noi nu putem afla decât după încheierea istoriei.

În acest sens, ființa umană nu poate să renunțe la exercitarea alegerii și voinței sale libere întrucât, chiar dacă Dumnezeu știe dinainte care va fi finalitatea lor, nu există nici o legătură între preștiința divină și libertatea umană de decizie.

Dacă un om ar renunța, la un moment dat, să-și exercite voința liberă, judecând că Dumnezeu cunoaște oricum destinul său și, dacă este un ales, va primi oricum grația la un moment dat, el ar face o eroare: momentul acestei judecăți ar coincide de fapt cu momentul renunțării conștiente la a-și mai exercita voința pentru salvare.

Acel om s-ar autocondamna.

Știa Dumnezeu că el va lua această decizie? Da. Aceasta nu înseamnă decât că decizia respectivă a confirmat, în mod liber, ceea ce Dumnezeu știa dinainte.

Pe de altă parte, omul respectiv ar fi putut să nu renunțe ci să continue să dorească să fie un ales, acționând în consecință (alegând binele).

Înseamnă aceasta că el ar fi modificat preștiința divină? Nu, deoarece, în acest caz, preștiința divină ar fi constat tocmai în a doua variantă.

Doctrina grației constituie și azi un punct dificil nu numai din punct de vedere teologic.

Filosofic vorbind, problema constă în faptul că Augustin încearcă să apropie două sisteme diferite de principii: o logică temporală, specifică omului și una atemporală, potrivită omniscienței lui Dumnezeu.

The Saint Augustine Taken to School by Saint Monica. by Niccolò di Pietro 1413-15 – foto: en.wikipedia.org

 

Concepțiile privind sexualitatea


 

Augustin considera sexualitatea imorală, atât prin emoțiile pe care o însoțesc, cât și datorită faptului că dragostea pentru divinitate trebuia să fie superioară față de cea erotică.

Din acest motiv, femeia era considerată inferioară bărbatului și supusă acestuia.

Unii îl consideră drept „maniac anti-sex” sau „tatăl pudibonderiei occidentale”, această reputație este însă nejustificată, pentru un creștin din secolul IV el fiind un moderat.

Saint Augustine Disputing with the Heretics painting by Vergós Group – foto: en.wikipedia.org

 

Sărbători


 

- în calendarul romano-catolic: 28 august („Sfântul Augustin”)[12]

- în calendarul ortodox: 15 iunie (sub numele „Fericitul Augustin”, alături de „Fericitul Ieronim”)

- în calendarul greco-catolic: 28 august („Sfântul Augustin„)

- în calendarul luteran: 28 august („Augustin”)

- în calendarul anglican: 28 august

Fericitului Augustin (354 – 430) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Fericitului Augustin (354 – 430) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Augustin și Sfânta Monica – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera


 

Ediții în limba română

- Predici despre virtuțile creștine, traducere de Anca Meiroșu, Editura Doxologia, Iași, 2021.

- Despre răbdare, despre înfrânare, despre darul perseverenței, traducere și note de Ana-Cristina Halichias, Editura IBMO, București, 2021.

- Despre viața cea fericită, traducere de Ilarion Argatu, Editura Doxologia, Iași, 2020.

- Despre sfânta feciorie; Despre binele văduviei, traducere, introducere și note de Anca Meiroșu, Editura IBMO, București, 2019.

- Despre răbdare. Despre adulter, traducere de Anca Meiroșu, Editura Doxologia, Iași, 2019.

- Confesiuni, ed. bilingvă, traducere, introducere, note și comentarii, tabel cronolgic și indice de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2018.

- Despre minciună, ed. bilingvă, traducere de Lucia Wald, studiu introductiv de Constantin Georgescu, Editura Humanitas, București, 2016.

- Predici la marile sărbători, traducere din limba latină și studiu introductiv de Corneliu Clop, note de Corneliu Clop și Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica.

- Despre adevărata religie, ed. bilingvă, traducere de Cristian Bejan, Editura Humanitas, București, 2007.

- Despre îngeri și oameni, traducere și note de Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas, București, 2005.

- De libero arbitrio, ed. bilingvă, traducere de Gheorghe I. Șerban, Editura Humanitas, București, 2004.

- De dialectica, ed. bilingvă, traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2003.

- De doctrina christiana, ed. bilingvă, traducere de Marian Ciucă, Editura Humanitas, București, 2002.

- De civitate Dei / Despre cetatea lui Dumnezeu, I-X, traducere și note de Paul Găleșanu, introducere de Gheorghe Vlăduțescu, Editura Științifică, București, 1998.

- De magistro, traducere de Mihai Rădulescu & Constantin Noica, Editura Humanitas, București, 1998.

- Solilocvii, ed. bilingvă, traducere și note de Gheorghe I. Șerban, Editura Humanitas, București, 1993.

- Augustin. Despre adevărata religie [About True Religion]. Translated by Cristian Bejan, introduced and annotated by Alin Tat, scientific revision by Lucia Wald. Bucharest: Humanitas, 2007.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

The Consecration of Saint Augustine by Jaume Huguet – foto: en.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Augustin de Hipona si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (Secolul al II-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful


 

Sfântul măritul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii apologeți ai creștinismului timpuriu.

Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie.

Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul.

Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Data nașterii și cea a adormirii Sf. Iustin Martirul nu se cunosc. Se crede că s-a născut cândva între anii 100 și 114 d. Hr. și că s-a săvârșit probabil în 162-168.

Cele mai multe informații care ne-au parvenit despre viața lui provin din propriile sale scrieri.

S-a născut în Palestina, în cetatea Flavia Neapolis (cunoscută sub numele Sichem în Vechiul Testament, iar în prezent ca Nablus).

Sf. Iustin afirmă despre sine că era samaritean de origine, însă tatăl său Priscus și bunicul său, Baccheios ar fi putut fi de origine greacă sau romană.

A crescut într-o familie bogată, păgână și a făcut studii de filosofie în mai multe școli, între care cele din Alexandria și Efes. Se pare că a călătorit mult, stabilindu-se în cele din urmă la Roma.

Inițial, studiile sale l-au făcut să încline spre stoicism, apoi spre doctrina pitagoreică și spre platonism, înainte de a începe să fie interesat de creștinism – în perioada petrecută la Efes.

El își povestește convertirea ca pe o experiență quasi-mistică: pe când se plimba pe malul mării, lângă el a apărut un bătrân.

A fost mișcat de cele spuse acest creștin care îi arată că prin venirea lui Iisus se împlineau făgăduințele făcute de Dumnezeu profeților din neamul evreiesc, iar credința în El era singura filosofie adevărată.

În urmă acestei discuții mărturisește:

Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filosof” (Dialog cu iudeul Trifon, VIII, 1, p.130).

Plecând de la faptul că termenul de filosofie se traduce prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos.

Iustin a fost totodată impresionat și de statornicia în credință a mucenicilor creștini.

Cu sufletul aprins de dragostea pentru profeți și pentru prietenii lui Hristos, Justin devine creștin în preajma anului 130.

Ca studios al filosofiei, el înțelegea creștinismul drept credința care desăvârșește filosofiile păgâne.

După convertire, pleacă la Efes, unde are loc dialogul cu iudeul Tryfon și apoi ajunge la Roma, pe timpul cârmuirii împăratului Antonin, unde va deschide prima școală filosofică în care se va preda credința creștină.

Aici, în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, și dezvinovățitoare pentru credința în Hristos, în care pe una, adică credința creștinilor, o adeverea și o întărea, iar pe cealaltă, adică înșelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi.

Mai târziu, în anul 161, puțin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.

Sf. Iustin a fost probabil martirizat ca urmare a faptului că îl înfruntase și-l învinsese pe filosoful cinic Crescens într-o serie de dezbateri, la Roma.

În preajma anului 165, a fost acuzat, posibil de Crescens, de faptul că era adeptul unei religii interzise.

Ca urmare, prefectul Rusticus l-a condamnat pe Sf. Justin la moartea prin decapitare, împreună cu șase dintre însoțitorii lui: Hariton, fecioara Harita, Evelpist, Peon, Ierax și Liberian (sau Valerian).

Se consideră că „Actele Sf. Iustin Martirul” reproduc parcursul procesului său.

 

Scrieri


 

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Iustin a fost un scriitor prolific.

În prezent cunoaștem unele dintre scrierile lui numai din extrase și citate păstrate în operele altor autori antici.

Ne-au parvenit doar trei lucrări care aparțin incontestabil lui Iustin: două versiuni ale Apologiei sale și o versiune a „Dialogului cu iudeul Trifon”.

Se crede că cea din urmă este transcrierea discuțiilor pe care Justin le-a avut cu rabinul Trifon, care ar putea fi rabinul Tarphon adesea menționat în Talmud, în încercarea de a reconcilia pozițiile creștină și iudaică.

Între celelalte lucrări care îi mai sunt atribuite amintim:

- Despre Înviere

- Un discurs către greci

- Exortație către greci

- Despre monarhie

- Mărturisirea de credință

- Scrisoare către Zenas și Serenus

- Răspunsuri pentru dreptcredincioși

- Întrebările grecilor către creștini

- Respingerea unor teze aristotelice

- Psalmistul

- Despre suflet

 

Dialogul cu iudeul Trifon

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-160) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-160) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician.

Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon.

Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” .

Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos.

Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare.

Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

 

Tendințe subordinaționiste


 

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea)  icoană de Teofan Criteanul⁠ - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) icoană de Teofan Criteanul⁠ – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timpul Sfântului Iustin Martirul și Filosoful problema persoanelor trinitare nu era dezbătută în sensul creștin de mai târziu, de aceea la acest sfânt apar tendințe subordinaționiste. Sfântul Justin vedea Logosul ca fiind un alt Dumnezeu sub raportul numărului, nu sub raportul cugetării sau voinței.

În acest sens avem un citat în care spune : ,,recurgând la Scriptură voi încerca să vă conving că aceasta este un alt Dumnezeu decât Dumnezeu- Creator al tuturor și când zic așa înțeleg că este un altul cu numărul; iar nu cu voința personală”(În dialogul cu iudeul Trifon, cap.56). Notă:

Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

Glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

Glasul al 2-lea:

Cu înțelepciunea dumnezeieștilor tale cuvinte, Iustine, toată Biserica lui Dumnezeu înfrumusețându-se prin strălucirea vieții luminează lumea. Iar pentru vărsarea sângelui primind cunună și înaintea lui Hristos stând împreună cu îngerii, roagă-te neîncetat pentru noi toți

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că Sfântul Iustin Martirul se zugrăvește bătrân, cu barba lungă (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, p. 206).

 

cititi mai mult despre Sf. Iustin Martirul şi Filosoful si pe: doxologia.roen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Iustin Martirul și Filosoful


 

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părțile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun și slăvit, dar elin cu credința; și chiar Iustin era în aceeași rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credințe. Și se îndeletnicea din tinerețe cu învățătura cărții și sporea în înțelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteață.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să învețe și filosofia; și la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înțeleagă filosofia acelora, Și avea mare dorință să știe despre dumnezeire și ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu știa pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuință învățătura cea pentru dumnezeiasca înțelegere –, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela și s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înțelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puțină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l învețe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom și l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu știa să treacă cu vederea câștigurile cele lumești.

Pentru niște pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici și pe cei peripatetici și dorind foarte mult înțelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoștința lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să învețe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, și alte învățături, sgunându-i că învățăturile acelea sunt mai de trebuință în viața aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulți ani într-acele învățături și văzând că din acele științe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorința inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu –, pentru aceea l-a lăsat și pe acel dascăl și s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învățătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri și multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l învețe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupești pe cele netrupești, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus și din chipurile înțelegerilor cunoștința lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârșitul socotelii înțelepciunii celei platonicești ca, din închipuiri, să vină întru cunoștința lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înțelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu și se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată și degrab a învățat dogmele și rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârșit și slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credința creștinească și la cunoștința cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ștricăcios și al păsărilor, al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu și învățându-se întru cunoștința de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, și pe când socotea cu mintea sa înțelegerile cele filosofești, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu căruntețile. Și privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoști pe mine, de mă privești astfel cu dinadinsul?”. Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am așteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Niște oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta și, așteptând întoarcerea lor, le-am ieșit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?”. Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăț cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câștigi din filosofie?”. Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofia? Pentru că aceea este luminătoare a minții, povățuitoare la toată socoteala cea bună și îndreptătoare a vieții. Dacă cineva o știe bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neștiințele și rătăcirile altora și nu este cu putință să se alcătuiască înțelepciunea fără de învățătura filosofiei și fără de uneltirea cea dreaptă a înțele­gerii; deci se cade ca tot omul să o învețe pe aceea, ca să știe cele folositoare și nefolositoare, de care lucruri să se țină și pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofia aduce vreo fericire omului?”. Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofia și ce fericire are ea?”. Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care este facere a înțelegerii și cunoștință a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înțelegerii și a înțelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofia care le înțelege pe toate cunoașteți adevărul, apoi ce ziceți că este Dumnezeu?”. Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Același; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăși l-a întrebat: „Numele înțelegerii este la toate lucrurile de obște? Căci întru toate meșteșugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeș­te că este înțelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, și după asemănare întru celelalte lucruri și dumnezeiești și omenești, oare nu este așa? Deci spune-mi mie iarăși, este vreo înțelegere care naște cunoștința lucrurilor împreună și a celor dumnezeiești și a celor omenești?”. Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaște pe Dumnezeu, precum a cunoaște muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?”. Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înțelegerea aceea de a cunoaște pe Dumnezeu și alta este aceea de a cunoaște un meșteșug”.

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înțelegeri; pe de-o parte din auz și din învățătură, iar pe de alta din însăși vederea lucrurilor; precum dacă ți-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite fețe și cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoști pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voștri elinești să înțeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoștință a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?”. Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupești se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învățătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel și atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simțurile cele trupești am putea înțe­lege sau să cunoaștem vreun lucru, și să ajungem pe cele nevăzute?”.

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Și acea putere este numită de Platon ochi al minții, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învață -, ca fiind curățit și luminat prin învățătura cea iubitoare de înțelepciune, să poată vedea pe însuși Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupești; ci este o Ființă mai presus de toate ființele, neajunsă, nespusă, singură bună și frumoasă, a căreia dorire a științei este sădită din început de însăși aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubește a fi cunoscută și văzută de acelea”.

Pe niște cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înțelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învățată de Platon, ca una care, fiind fără de creștineasca mărturisire, era nedesăvârșită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învață așa precum tu mărturisești, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a știut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut și neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, așijderea lemnului și pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuși lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ținându-se de închinarea la idoli și învățând la aceea și pe alții? Deci nu socotesc că la Platon și la ceilalți filosofi elini este înțelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoștință a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deșerți întru cugetările lor și s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deștepți, au înnebunit. Eu îți spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovățuindu-se de Duhul Sfânt și neluminându-se prin credință, nu poate nicidecum să-L știe și să-L înțeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”.

Acestea și multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoștință de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu și despre celelalte lucruri dumnezeiești, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde și ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povățuiască spre adevăr, dacă în Platon și în ceilalți filosofi nu este adevărul?”.

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinții prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulți ani mai înainte de toți filosofii, au fost oarecare bărbați sfinți drepți și iubiți de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârșesc. Acei bărbați se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început și l-au spus oamenilor. Și spunând adevărul, nu s-au rușinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânșii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deșartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat și fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt și acum scripturile lor, care, dacă le citește cineva cu credință, îi aduc mult. folos și-i luminează mintea spre cunoștința adevărului; pentru că acei sfinți prooroci nu întăresc cele grăite de dânșii cu meșteșug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuși adevărul. Căci ei înșiși, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioși ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor și mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credință; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit și altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânșii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoși și neînvățați de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări și năluciri diavolești” .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârșit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ți deschidă ție ușa luminii, de vreme ce nu poate cineva să știe și să înțeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuși Dumnezeu va voi să-i descopere. Și le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea și se apropie de El cu dragoste”.

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el și s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simțit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuși a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, și a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu și mi-a crescut dragostea spre sfinții prooroci și spre acei bărbați care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărțile proorocești și apostolicești și dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creștin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înștiințare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu și cum a fost povățuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neștiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărți creștinești și a început a citi dumnezeieștile Scripturi cu silință osârdnică. Și alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinților prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârșitul acestei lumi văzute și despre judecata ce va să fie. Și, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine și venea încet – învățându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoștința cea mai desăvârșită a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creștineasca credință, înmulțindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credință.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credință creștinească de la scopul cel bun; și acestea erau: desele și cumplitele prigoane aduse de către păgâni creștinilor, și multe lucruri necinstite și de rușine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri și clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creștini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună și lumina curăției, spurcându-se unul cu altul prin necurăție și mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii și iudeii ocărau în popor pe creștinii nevinovați, și astfel se credea minciuna oamenilor necurați și nebuni ca și cum ar fi fost adevăr. Deci creștinii, oamenii cei drepți și sfinți, erau urâți, prigoniți, scuipați și batjocoriți de toți necredincioșii, ca niște mari nelegiuiți, vinovați de grele păcate, și erau dați la cumplite morți, în multe feluri.

Niște lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creștin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creștinilor, știind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovați se osândesc ca cei vinovați, cei curați se necinstesc ca cei spurcați și cei drepți se socotesc ca cei păcătoși. Deci, văzând pe creștini neînfricați în răspunsuri la judecăți, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe niște gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor și sârguindu-se la moarte ca la un ospăț, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creștini, ca și cum ar fi făcând niște urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârșind fără de înfrânare poftele trupești și întru mâncarea cărnuri lor omenești căutând iubire de plăceri, se teme de moarte și nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguiește în tot felul să se arate fără de prihană și se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere și cu sănătate și să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creștinii nu sunt deloc așa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viața; deci cum poate să se afle într-înșii o iubire de păcat ca aceea?”.

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viața creștinilor și s-a înștiințat desăvârșit, că ei petrec în frica Domnului cu curăție și fără de prihană, păzind curăția lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul și cu înfrânarea, și adeseori se roagă și totdeauna se învață în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult și s-a lipit de ei cu toată dragostea. Și a luat Sfântul Botez și s-a făcut mare ajutor al credinței în Hristos, luptându-se prin cuvinte și prin scrisori cu elinii și cu iudeii. Și s-a făcut ostaș nebiruit al lui Hristos și nevoitor tare și viteaz. Și căutând mântuirea sufletelor omenești, a cercetat felurite țări, învățând și propovăduind numele lui Hristos și întorcând pe cei necredincioși la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească și având ucenici cu sine. Și se adunau la el mulți pentru învățătură și a întemeiat școli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăța filosofia creștinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare și l-a rușinat; iar împotriva eresului acela, precum și împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărți. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaș al creștinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creștinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât și cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viață spurcată și prea fără de lege, ura pe creștinii care petreceau după Dumnezeu în curăție și zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit și slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înțelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viața lui cea curată și neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creștinilor multe lucruri rușinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor și să facă urât atât pe Iustin cât și pe credincioșii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le și văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credința lui Hristos doresc a pătimi și a fi ucis de necredincioși; și socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubește mândria mai mult decât înțelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăznește a spune la arătare lucruri pe care nu le știe cu dinadinsul, ca și cum creștinii ar fi fără de Dumnezeu și ar face multe fărădelegi. Așa ne hulește pe noi din urâciune și răutate, și este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le știu.

În vremea aceea împărățea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Și cu toate că Antonin însuși nu era cumplit asupra creștinilor, însă necredincioșii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau și ucideau pe creștini după poruncile împăraților celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei și încă și din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Și nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioșilor, îi dădeau pe ei la judecată și, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morți.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăție, auzind de la creștini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu și învățătură pentru viața cea întreg înțeleaptă, pentru răsplătirea drepților și pentru munca păcătoșilor, s-a umilit cu sufletul și a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredința închinării de idoli și se tăvălea fără de măsură întru necurățiile trupești. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povățuiască la viața înfrânată și să-l întoarcă la adevărata credință.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurățiile aceluia. Iar bărbatul ei, înștiințându-se de la care creștin a învățat femeia lui credința creștinească, s-a dus la eparhul cetății, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creștin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins și ținut multă vreme într-o temniță necurată; apoi eparhul, scoțându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăți, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaș, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creștin?”. Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare și tu ești din numărul creștini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat și eu sunt creștin”. Atunci el a poruncit ca și pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creștini și al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creștin; și toți acești trei și-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Și înștiințându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinților ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăția creștinilor și defăima și certa rătăcirea și răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului și fiilor lui, și la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci și de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înțelepciunea filosofului creștin; și nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui și nu l-a ucis pe el, dar a și lăudat înțelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înșelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit și a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creștinilor, adeverind curăția și viața lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică și umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciți creștinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă și de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească și luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creștinii prigoniți mai mult atunci. Și mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârșitul său, a arătat și a propovăduit tuturor porunca împăratului și a trimis-o în părțile și în cetățile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea și s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creștinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înțeleptul rabin Trifon iudeul și l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum și de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Și după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăși de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostolește pe Hristos, și, biruindu-i în cuvinte pe iudei și pe elini, îi întorcea la sfânta credință, iar pe credincioși îi întărea. Deci mergând el iarăși la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură și cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia și-l rușina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui și neștiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate și l-au muncit în legături. Și aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte și cu aceea a ucis prin înșelăciune pe ostașul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creștinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înțelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoință, a luat de la El cununa pătimirii și este rânduit în ceata sfinților mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814)

foto preluat de pe www.br.de
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Johann Gottlieb Fichte

Johann Gottlieb Fichte (n. 19 mai 1762 – d. 27 ianuarie 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant (1).

Johann Gottlieb Fichte (n. 19 mai 1762 – d. 27 ianuarie 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Johann Gottlieb Fichte – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

S-a născut în 1762 la Rammenau într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat extraordinara inteligență nativă a băiețelului care păștea gâștele pe islaz și l-a trimis la studii. Fichte a studiat teologia la Jena și Leipzig.

În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena.

Într-o vreme în care era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Königsberg, pentru a solicita un împrumut și pentru a primi sfaturi în privința filosofiei.

Nu s-a ales decât cu sfaturi, însă vizita a fost, până la urmă, norocoasă. Prima scriere fichteană importantă, Versuch einer Kritik aller Offenbarung, a apărut fără numele autorului pe copertă.

Recenzenții au crezut că este o lucrare a lui Kant și au lăudat-o din belșug. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina.

A fost una dintre cele mai spectaculoase acțiuni de manipulare a comunității științifice din istoria culturii.

Un debutant genial i-a transformat pe Kant și pe cerberii filosofiei oficiale în agenții lui publicitari. Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat lui Fichte numeroși inamici în rândurile puterii. Acești inamici au încercat în 1799 să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare în doi timpi a opiniei publice.

Mai întâi ei au lansat zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. Operațiunea nu a reușit.

Fichte a continuat să-și țină imperturbabil cursurile private în Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări.

Din aceste cursuri a ieșit scrierea Reden an die deutsche Nation, în care autorul încercă să trezească sentimentele patriotice ale germanilor.

Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filosofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral).

S-a stins din viață în 1814, răpus de tifos.

 

Principalele scrieri

- Versuch einer Kritik aller Offenbarung (Încercare de critică a oricărei revelații, 1792)

- Wissenschaftslehre (Doctrina știintei, 1794)

- Sittenlehre (Etica, 1798)

- Die Bestimmung des Menschen (Menirea omului, 1800)

- Reden an die deutsche Nation (Cuvântări către națiunea germană, 1808)

 

cititi mai mult despre Johann Gottlieb Fichte si pe en.wikipedia.org

 

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804, Königsberg, URSS) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Immanuel Kant  – foto preluat de pe en.wikipedia.org

(1) Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia – d. 12 februarie 1804, Königsberg, URSS) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne.

În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781), el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Charles Fourier (1772 – 1837)

Charles Fourier (1772 – 1837) - Portrait by Jean Gigoux, 1835

foto preluat de pe www.dw.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Charles Fourier

François Marie Charles Fourier (n. 7 aprilie 1772, Besançon, Franța – d. 10 octombrie 1837, Paris, Franța) a fost un filozof socialist de tendință utopistă și economist francez.

A realizat o critică profundă a societății capitaliste, dezvăluind contradicțiile acesteia.

François Marie Charles Fourier (n. 7 aprilie 1772, Besançon, Franța – d. 10 octombrie 1837, Paris, Franța) a fost un filozof socialist de tendință utopistă și economist francez - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles Fourier  – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Concepții filozofice

Pornind de la ideile materialiștilor francezi, Fourier considera că societatea viitoare va trebui să corespundă naturii umane, să permită satisfacerea pasiunilor inerente ale acesteia.

Reliefând contradicțiile capitalismului de atunci (existența crizelor economice, starea de mizerie a muncitorimii, diferențele dintre oraș și sat, discriminarea femeii ș.a.), propune o societate ale cărei trăsături vor fi aspirațiile comuniștilor de mai târziu: absența antagonismelor sociale, dezvoltarea personalității umane, concordanța dintre interesele individuale și cele colective.

Charles Fourier (1772 – 1837) - Portrait by Jean Gigoux, 1835  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Charles Fourier (1772 – 1837) – Portrait by Jean Gigoux, 1835 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Falanster

Un falanster (termen provenit din unirea cuvintelor grecești Phalanx, formație de luptă dreptunghiulară, și stereos, solid) este un tip de organizare utopică a unei comunități imaginat la începutul secolului al XIX-lea de filozoful socialist și economistul francez Charles Fourier și promovat de industriași idealiști ca Jean-Baptiste André Godin. Comunitatea de tip falanster urma să fie formată în mod ideal din 500–2000 de persoane care să lucreze laolaltă pentru un beneficiu reciproc.

 

Structura de tip falanster

Charles Fourier a conceput falansterul ca o clădire proiectată pentru a integra caracteristicile urbane și rurale ale unei comunități umane.

Structura de tip falanster era compusă din trei părți: o parte centrală și două aripi laterale. Partea centrală era concepută pentru activități liniștite; ea includea săli de mese, săli de conferințe, biblioteci și camere de studiu. O aripă laterală era concepută pentru activități lucrative și zgomotoase precum tâmplăria și fierăria. Este îi adăpostea, de asemenea, pe copii deoarece se considera că ei făceau zgomot atunci când se jucau.

Cealaltă aripă conținea un caravanserai, cu săli de bal și săli de primire a străinilor care trebuiau să plătească o taxă pentru a-i vizita și întâlni pe oamenii din falanster. Acest venit urma să susțină economia autonomă a falansterului. Falansterul cuprindea, de asemenea, apartamente private și multe săli cu scop social. O sala socială era definită de Fourier ca seristère.

Vedere în perspectivă a unui falanster, așa cum și-l imaginase Charles Fourier. Zona rurală nu este văzută pe desen - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vedere în perspectivă a unui falanster, așa cum și-l imaginase Charles Fourier. Zona rurală nu este văzută pe desen – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

În Franța și SUA

Deși Fourier a publicat mai multe ziare la Paris, printre care și La Phalanstère, el nu a creat niciun falanster în Europa din cauza lipsei de sprijin financiar. Mai multe așa-numite colonii au fost fondate în Statele Unite ale Americii de către Albert Brisbane și Horace Greeley.

 

În Țările Române

Conceptul de falanster a fost adus în Țările Române de Teodor Diamant, care a studiat matematica la München și la Paris, unde a intrat în contact cu ideile socialismului utopic și a devenit discipol al lui Charles Fourier. Reîntors în țară, și-a expus concepțiile social-economice.

A fost bine primit în cercurile liberale din București, reușind să-l atragă cu ideile sale pe tânărul Emanoil (Manolache) Bălăceanu, fiul lui Nae Bălăceanu din Ploiești, care moștenise o avere însemnată, ce cuprindea și moșia Scăeni, aflată pe teritoriul actualului oraș prahovean Boldești-Scăeni.

Bălăceanu își arendase dezavantajos moșia unui anume Teodor Zaplan, cu care a intrat în conflict, ajungând în urma unor acțiuni în instanță dator acestuia. Pentru a evita plata datoriei, Bălăceanu a acceptat să dea moșia în arendă unei colectivități de familii, aduse de Diamant, care dorea înființarea unui falanster, un fel de colonie agricolă-industrială care funcționa după principiile socialismului utopic.

Teodor Diamant (n. Teodor Mehtupciu, 1810 - 1841), a fost un reprezentant al socialismului utopic în Țara Românească. În 1835 a înființat, la Scăeni, județul Săcueni, un falanster, intitulat Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi. Societatea a fost desființată de autorități un an mai târziu. A preconizat lichidarea analfabetismului și a superstițiilor, dezrobirea țiganilor, precum și ideea unirii instrucției copiilor cu munca productivă - (Statuia lui Teodor Diamant din Boldeşti-Scăieni) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia lui Teodor Diamant din Boldeşti-Scăieni – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Falansterul de la Scăieni a fost înființat la 10 martie 1835 și avea denumirea Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi. Înainte de desființare avea aproximativ 100 de membri. Ea a eșuat după mai puțin de un an, „soții agronomi” părăsind-o, nemulțumiți de rezultate, de condițiile de muncă, și de lipsa interesului lui Bălăceanu față de proiect.

 

Rolurile sexelor

Charles Fourier credea că o casă tradițională era un loc de exil și de oprimare a femeilor. El credea că rolurile sociale ale sexelor ar putea progresa prin traiul în cadrul unei comunități, mai mult decât prin susținerea libertății sexuale sau a altor concepte propagate de contele de Saint-Simon.

 

Moștenire

În secolul al XX-lea arhitectul Le Corbusier a adaptat conceptul de falanster atunci când a proiectat Unité d’Habitation, o clădire cu facilități extinse pentru o comunitate autonomă din Marsilia.

 

Opera

- Tratat despre asociația domestică și agricolă

- Teoria celor patru mișcări și a destinelor generale

- Fourier, Charles. Oeuvres complètes, 12 vols. Paris: Anthropos, 1966-1968.

 

cititi mai mult despre Charles Fourier si pe en.wikipedia.org

Jiddu Krishnamurti (1895 – 1986)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Jiddu Krishnamurti

Jiddu Krishnamurti (n.12 mai 1895 Madanapalle, India – 17 februarie 1986, Ojai, California, Statele Unite) a fost un filozof și predicator spiritual indian, care, începând din anii 1920 a activat mai ales în Statele Unite, în Marea Britanie și în India natală.

Jiddu Krishnamurti (n.12 mai 1895 Madanapalle, India - 17 februarie 1986, Ojai, California, Statele Unite) a fost un filozof și predicator spiritual indian, care, începând din anii 1920 a activat mai ales în Statele Unite, în Marea Britanie și în India natală - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Jiddu Krishnamurti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Jiddu Krishnamurti s-a născut pe 12 mai 1895 în orașul Madanapalle din actualul stat indian Andhra Pradesh, pe atunci sub dominație britanică. Tatăl său, Narianiah Jiddu, a fost funcționar în administrația britanică din India.

În 1903 familia s-a mutat în Cudappah, unde Krishnamurti s-a îmbolnăvit de malarie și a avut mult de suferit de pe urma acesteia, fiind un copil trist, devenind o fire închisă și visătoare. Krishnamurti a fost foarte atașat de mama sa, Sanjeevamma, care a murit când el avea doar 10 ani.

Părinții săi au fost veri de gradul II și au avut 11 copii, din care numai 6 au supraviețuit copilăriei. Ei erau vegetarieni convinși și aruncau orice mâncare nepotrivită regulilor lor alimentare. Multă vreme în copilărie Kirshnamurti a fost considerat bolnav mintal și a fost bătut frecvent, atât la școală, de către profesori, cât și acasă de către tatăl său. Câteva decenii mai târziu, Krishnamurti a scris despre copilăria sa, analizând-o din punct de vedere psihologic.

În 1909, C.W. Leadbeater, un clarvăzător cunoscut, l-a întâlnit pe Krishnamurti și a afirmat că ” acest copil are o aură extraordinară, susținută de lipsa de egoism. “. El a remarcat și expresivitatea feței acestui băiat, care era parcă de neclintit. C.W. Leadbeater s-a convins din acel moment că acest băiat va deveni un mare învățător.

Krishnamurti a urmat învățămintele clarvăzătorului și a fost, în cele din urmă, luat sub protecția mai multor conducători spirituali care i-au prezis un mare viitor ca educator al generațiilor viitoare. Krishnamurti a fost instruit in multe discipline, de la arta meditației, până la ore de sport speciale, în care a arătat capacități extraordinare.

Nu era deloc de acord cu forma de educație generală și după mai multe încercări, a renunțat la studii de acest fel. A reușit, în schimb, să învețe destul de repede să vorbească fluent engleza și italiana și a arătat îndemânări deosebite în mecanică, reușind să desfacă și să reasambleze mașinării complicate.

Unii fruntași ai teosofiei au ajuns să creadă că el este Mesia. La maturitate, Krishnamurti a negat acest lucru și a cerut dizolvarea organizației care susținea acest mesaj. În aprilie 1911 a fost luat în Anglia.

După primul război mondial (1914), Krishnamurti a vizitat mai multe țări, unde a ținut discursuri și lecturi privind pacea pe Pământ. Cu timpul și-a cristalizat învățătura. Odată cu înaintarea în vârstă, Krishnamurti a început să dezbată intens probleme precum moartea, viața, sentimentele, gândirea și multe alte subiecte de acest fel.

În 1985 i s-a conferit Medalia pentru pace a O.N.U. Krishnamurti a fost un maestru spiritual care a susținut că oamenii nu au nevoie de dogme, de ritualuri și de maeștri spirituali pentru a ajunge la iluminare. El vedea rădăcina tuturor relelor în clasificările elaborate de intelect.

J. Krishnamurti a murit la 17 februarie 1986 la Ojai, în California, la vârsta de 90 de ani, după ce și-a petrecut o mare parte a vieții în India, Anglia și Statele Unite ale Americii.

 

Premii și onoruri

1985 – Medalia pentru pace a Națiunilor Unite

 

Citate:

- “Nu este un semn de sănătate să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă.”

- “Cea mai înaltă treaptă a inteligenţei omeneşti este capacitatea de a observa fără să judeci.”

- “Simplitatea spiritului este lucrul cel mai mare şi mai greu de dobândit; pentru a fi simplu trebuie să fi trecut prin mari experienţe.

- “A întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.”

- “Hitler şi Mussolini au fost doar principalii purtătorii de cuvânt pentru atitudinea de dominaţie şi pofta de putere care se află aproape în inima tuturor. Până când sursa nu va fi eliminată, va continua să existe confuzie şi ură, războaie şi antagonisme între clase sociale.”

- “Identificarea cu cârpa numită steagul naţional este un factor emoţional şi sentimental şi pentru acel factor eşti dispus să omori un alt om şi acest lucru se numeşte iubire faţă de ţară ta, iubirea faţă de vecin…? Se poate observa că acolo unde intervine sentimentul şi emoţia, iubire nu este.”

- “Cât eşti tânăr este momentul potrivit să cercetezi, să experimentezi cu tot ce se poate. Şcolile ar trebui să îi ajute pe elevi să îşi descopere vocaţiile şi responsabilităţile şi nu doar să le încarce minţile cu date şi cunoştinţe tehnice. Ar trebui să fie solul în care ei să poată să crească fără teamă, fericiţi şi integral.

- “Noi suntem lumea. Lumea este tu şi cu mine, lumea nu este separată de tine şi de mine. Noi am creat această lume – lumea violentă, lumea războaielor, lumea diviziunilor religioase, sexului, a anxietăţii, a lipsei totale de comunicare dintre noi, cu nici un simţ al compasiunii, sau al consideraţiei pentru un altul.

Oriunde ai merge, în orice ţară din această lume fiinţele umane, adică tu şi ceilalţi, suferiţi. Suntem anxioşi, suntem nesiguri, nu ştim ce urmează să se întâmple. Totul a devenit nesigur. Peste tot prin lume noi ca fiinţe umane suntem îndurerate, speriate, anxioase, violente, nesigure pe tot, instabile.

Există o relaţie comună între noi toţi. Noi suntem lumea în esenţă, practic şi în mod fundamental. Lumea este tu şi tu eşti lumea. Realizând asta într-un mod fundamental, profund, nu într-un mod romantic, nu într-un mod intelectual vom înţelege că problema noastră este de fapt o problemă globală. Nu este problema mea sau problema ta personală, este o problemă umană.”

 

cititi mai mult despre Jiddu Krishnamurti si pe en.wikipedia.org

 

 

Emil Cioran (1911 – 1995)

foto preluat de pe adevarul.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Emil Cioran

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

 

Familia

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

 

Formarea

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche.

Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă “incoveniența existenței”. În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

 

Primele volume

Emil Cioran - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emil Cioran – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, “pretențioase și stupide”.

Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.

Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944.

În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză - foto preluat de pe bcu.ulbsibiu.ro

Emil Cioran – foto preluat de pe bcu.ulbsibiu.ro

 

Opera franceză

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. “N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele“, va constata mai târziu.

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, “trăirismul”).

Constantin Tacou (stanga), impreuna cu Emil Cioran - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Constantin Tacou (stanga), impreuna cu Emil Cioran – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Tematica operei

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: “Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc.

Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației.

Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză - foto preluat de pe metalgear.wikia.com

Emil Cioran – foto preluat de pe metalgear.wikia.com

 

Premii și distincții

- Premiul Rivarol, 1950

- Centre National du Livre din Paris acordă o bursă pe an numită în cinstea lui

- La Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă numită în cinstea lui

În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

 

O particularitate onomastică: inițiala M.

Curând după debutul francez, Cioran începe să-și semneze volumele E.M. Cioran. Destui au presupus că inițiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, inițiala “M.” din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real și a fost adoptată de filozof exclusiv din rațiuni fonetice și de reprezentare.

După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei și traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanță calină, în totală opoziție cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel – consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane – s-a gândit la E.M. Forster și a adoptat inițiala.

Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînțelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicționar și articole de enciclopedie menționând încă și astăzi existența unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului.

 

Post scriptum de dincolo de moarte

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora.

În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja apărute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1965-1972 (anii în care și-a scris Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului.

Emil Cioran si Simone Boue - foto www.flickriver.com (preluat de pe adevarul.ro

Emil Cioran si Simone Boue – foto www.flickriver.com (preluat de pe adevarul.ro

 

In memoriam

- Pe strada „Protopop Emil Cioran” din comuna sibiană Rășinari se află casa în care s-a născut Emil Cioran. Pe peretele casei este montată o placă de marmură, sub care se află un mic bust, care amintesc de marele filozof român. Din păcate, bustul confecționat din ghips și vopsit cu aurolac este vandalizat, având nasul spart.

Casa unde s-a născut Emil Cioran, în Rășinari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Casa unde s-a născut Emil Cioran, în Rășinari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Sâmbătă, 18 mai 2013, în comuna Rășinari, în fața Căminul cultural a avut loc dezvelirea oficială a unui bust mai mare al lui Emil Cioran.

- Un monument dedicat filosofului și scriitorului Emil Cioran a fost dezvelit în data de 9 decembrie 2015 la București, la intersecția străzilor Gara de Nord și Mircea Vulcănescu. Autorul lucrării, artistul plastic Valentin Duicu, a turnat în bronz bustul în 2013, iar soclul a fost confecționat în 2015 din calcar de Vrața, adus din Bulgaria.

Monumentul are o înălțime de 3,40 metri, în care bustul are 1,4 metri, iar soclul 2 metri. Monumentul este amplasat pe spațiul verde ce desparte trotuarul de partea carosabilă, cu fața spre stradă, încât poate fi văzut numai de cei care călătoresc cu mașina. De pe trotuar, i se vede doar spatele. Primăria Capitalei spune că a fost singura soluție după ce a descoperit, post-factum, că amplasamentul propus inițial se afla pe teren privat.

Monumentul lui Emil Cioran din București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul lui Emil Cioran din București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bibliografie completă

 

Iubirile lui Emil Cioran – Simone, tovarăşa de viaţă, şi Friedgard, femeia de 35 de ani de care s-a îndrăgostit la bătrâneţe

 

 

Mihaela Miroiu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Mihaela Miroiu

Mihaela Miroiu (n. 10 martie 1955, Hunedoara) este o teoreticiană și militantă feministă din România. Este profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) conducătoare de doctorat în Științe Politice și predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe. Interesele sale de cercetare vizează teorii politice, cu accent asupra teoriilor politice feministe, Etică politică, ideologii politice actuale și politici de gen.

Ea s-a implicat, prin diverse contribuții instituționale, civice și mediatice pentru dezvoltarea filosofiei, științelor politice și a democratizării în România. A fost decană a Facultății de Științe Politice din SNSPA între 1997-2001, a inițiat primul program doctoral de Științe Politice din România în 2000.

A inițiat primele cursuri de teorii feministe: în 1994, cursul de filosofie feministă la Universitatea București, Facultatea de Filosofie și a primului masterat de Studii de gen din România în 1998. În 2001 a inițiat și a coordonat prima colecție de Studii de gen din țară, la Editura Polirom.

De asemenea, a contribuit la transformarea națională a curriculum-ului de Științe Politice conform cerințelor Bologna (CNEAA) și la evaluarea și dezvoltarea instituțională a Științelor politice în calitate de expertă a comisiei de specialitate din CNEAA în 1997.

A fost membră a comisiei de specialitate din CNATDCU între 1999-2003 și vicepreședintă a Comisiei de Științe sociale, președintă a Comisiei de Științe Politice, Juridice, Economice și Administrative, CNATDCU, 2011-2012.

A contribuit la inițierea organizațiilor nonguvernamentale: Societatea de Studii Feministe AnA și Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen, FILIA.

A colaborat alături de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, dar și cu politicieni, parlamentari, comisii parlamentare și a oferit consiliere pentru politici de egalitate de șanse și politici de educație pentru partidele politice.

Mihaela Miroiu este autoarea a unui număr de cărți academice, printre care,

- în filosofie Gândul Umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană (1995), Convenio. Despre natura, femei și morală (1996, reed 2002, trad. in Macedonia),

în teorii politice:

- Societatea retro (1999), politici de gen: Guidelines for Promoting Gender Equity in Higher Education in Central and Eastern Europe (2003),

- Drumul către autonomie. Teorii politice feministe (2004),

- coautoare a volumului destinate domeniului științe politice: România. Starea de fapt (1997), cu Vladimir Pasti și Cornel Codiță,

co-editoare a unor volume printre care științe politice:

- Patriarhat și emancipare în gândirea politică românească (împreună cu Maria Bucur, 2002)

- Ideologii politice actuale (2012)

și în studii de gen:

- Lexicon feminist (2002).

Este autoare a volumelor de publicistică:

- Neprețuitele femei (2006),

- Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească (2007)

și a cărții de literatură autobiografică R’Estul și Vestul (împreună cu Mircea Miclea, 2005).

 

Biografie

Mihaela Miroiu s-a născut la Hunedoara (România) și a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității București, unde a a fost licențiată în Filosofie în 1978 și a obținut titlul de doctor în Filosofie în 1994. Este căsătorită cu Adrian Miroiu, profesor universitar dr. la Facultatea de Științe Politice S.N.S.P.A și au un fiu, Andrei Miroiu, doctor în Științe Sociale la University of New South Wales, Sydney, Australia.

A fost profesoară de filosofie la Liceul ”Nichita Stănescu” din București, între 1978-1985 și la Liceul ”Alexandru Ioan Cuza” din București între 1985-1993. Din 1994 a devenit lector la Facultatea de Științe Politice din cadrul S.N.S.P.A, București în domeniul Filosofie politică și profesor asociat la Facultatea de Filosofie a Universității din București, predând Filosofie feministă. Din 1996, când a devenit conferențiară, a predat Etică politică și Teorii politice feministe Facultatea de Științe Politice din SNSPA, București. În 1997 a devenit decană a Facultății de Științe Politice, mandat exercitat până în 2001.

Mihaela Miroiu a câștigat granturi personale de cercetare la universități internaționale: la Cornell University, SUA în 1994; la Central European University, Budapesta, Ungaria în 1994, 1995, 1996; la Warwick University în 1997; la New Europe College, București între 1998 și 1999; la St. Hilda’s College, Oxford University, Marea Britanie în 2002; și în 2003-2004 un grant de cercetare Fulbright la Departamentul de Științe Politice, Indiana University, Bloomington, SUA.

A coordonat granturi de cercetare în parteneriat european și american: 200-2001, cu Institute for Advanced Studies, Viena, The Gender Dimension of Education in Romania, 2000-2002, UNESCO, Global Monitoring Report, Case Study on Gender-sensitive Educational policy and Practice, 2003-2004: New Europe College, Etică aplicată: SNSPA, Universitatea Babeș- Bolyai, 2004-2005: Fundația Konrad Adenauer, Etica în universitățile romanești; ERSTE Foundation: Comparative research: Gender in Central and Eastern Europe: Feminism and Poverty, 2009-2012: FRAGEN IIAV, International Information Centre and Archives for the Women’s Movement, 2009-2012: The Everyday Experience of Women’s Emancipation in the U.S. and Romania in the Twentieth Century and Beyond: A Transnational Study, in parteneriat cu Indiana University, Bloomington, (Maria Bucur, 2009-2010).

A coordonat granturi câștigate prin competiție națională: CNCFISIS și Banca Mondială, Dezvoltarea Masteratului de Studii de Gen, Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA); 2001-2003, Gen, interese politice și inserție europeană, CNCSIS, 2009-2010, Civil Society and the State. Analyzing Public Debates on Gender and Environmental Issues in Post-Communist Romania.

A susținut conferințe sau cursuri ca profesor invitat la Cornell University (1995), New School for Social Research (1995 și 2004), Central European University, Budapesta, (1996, 1997, 2001), Manchester și Warwick University (1998), Institute for Advanced Studies, Indiana University (2001, 2002), Department of Political Science, Indiana University (2004, 2008), OSF Moldova (2003, 2004), University of Santander (2006) Viena, (2007, 2008, 2009, 2014), Stockholm, Goteborg (2011).

A fost și este membră a European Consortium of Political Science (ECPR), International Association of Political Sciences (IAPS), Association for Women in Slavic Studies Eurasian and East-European Studies (AWSS), International Association of Women Philosophers (IAWP), International Association for Philosophy Teachers (IAPhT), Societatea de Analize Feministe AnA, Societatea Română de Științe Politice, Centrul de Studii de Gen FILIA.

A primit numeroase premii printre care Women Inspiring Europe, European Institute for Gender Equality (2010), Bruxelles; Outstanding Achievements Award, Association for Women in Slavic Studies Eurasian and East-European Studies (AWSS), Los Angeles, November, 2010; Profesor Bologna, Asociația Națională a Studenților din România, 2007; premiul pentru Promovarea Egalității de Șanse în România, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, București, 2005; pentru promovarea drepturilor femeilor, Femeia Anului 2005, Revista Avantaje.

Mihaela Miroiu a scris numeroase articole științifice în

- reviste naționale precum, AnALize, Revista de cercetări sociale, Sfera Politicii, New Europe College Yearbook, Perspective Politice

- sau articole în reviste internaționale precum European Journal of Women’s Studies – Sage Publications, Aspasia, Review Regio, Prospects, Feminismos Zeitschrift fur feministische Politik-Wissenschaft, International Yearbook of Central, Eastern and Southeastern European Women’s Cronique Feministe, Gender History, Journal of Women in Culture and Society, Women’s History Review, Routledge, Perspectives on Politics, Women’s Studies International Forum,

- și studii în volume apărute la edituri internaționale Westview Press, Lexington Books, Hokkaido University Press.

De asemenea, ea a participat la numeroase congrese și conferințe internaționale. A fost keynote speaker la astfel de conferințe organizate de asociații de specialitate, desfășurate în universități din Viena, Shanghai, New York, Bloomington, Boston, Sofia, Rethymno.

S-a implicat, ca intelectuală publică, în scrierea de articole și luări de poziție, pentru democratizare și statul de drept și împotriva discriminării și pentru egalitate de șanse în publicațiile: Dilema, Revista 22, Observatorul Cultural, Adevărul, Gândul, Avantaje. S-a implicat în analiza critică a politicii românești și emisiuni culturale și de dezbatere politică la televiziune: TVR, Pro TV, Realitatea TV, Antena 1 și la televiziuni locale (Hunedoara, Iași, Craiova).

 

cititi mai mult despre Mihaela Miroiu si pe: ro.wikipedia.org; mihaela.miroiu.ro; www.facebook.com; en.wikipedia.org

Petre Țuțea (1902 – 1991) eseist, filosof și economist român

Petre Țuțea (1902 – 1991)

foto: Istoria.md

 

Petre Tutea s-a nascut pe 6 octombrie 1902 in satul Boteni, Muscel si a trecut la cele vesnice pe 3 decembrie 1991, intr-o rezerva a Spitalului “Cristiana” din Bucuresti.  A fost un eseist, filosof și economist român, membru al Mișcării Legionare.

 

1. Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.

 

2. Am avut revelatia ca in afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent in esenta, sediul lui nu e nici in stiinta, nici in filozofie, nici in arta. Si cand un filozof, un om de stiinta sau un artist sint religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.

 

3. Acum, mai la batranete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.

 

4. O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor.

 

5. Eu cand discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Intre un credincios si un necredincios, nu exista nici o legatura, ala e mort, sufleteste mort, iar celalalt e viu si intre un viu si un mort nu exista nici o legatura. Credinciosul crestin e viu.

 

6. Ateii si materialistii ne deosebesc de animale prin faptul ca nu avem coada.

 

7. Ateii s-au nascut, dar s-au nascut degeaba.

 

8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lamurit ca un om care vrea sa fie bogat nu este un pacatos. Spunea odata un preot batran: Circula o zicala ca banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu il concep ca pe o scara dubla. Daca-l posezi, indiferent in ce cantitati, si te misti in sus binefacator pe scara, nu mai e ochiul dracului. Iar daca cobori, atunci te duci cu el in infern, prin vicii, prin lacomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stapan.

 

9. Nu pot evita neplacerile batranetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pina aproape la nouazeci de ani. Insa batranii au o supapa foarte inteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Cand ma gandesc la suferintele batranetii, imi dau seama ca in natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

 

10. Eu sunt iudeocentric in cultura Europei, caci daca scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau in craci. Stiinta si filozofia greaca sunt foarte folositoare, dar nu sunt mantuitoare. Prima carte mantuitoare si consolatoare pe continent – suverana – e Biblia.

 

11. Exista o carte a unui savant american care incearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.

 

12. Luther, cat e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocota si ca nu exista adevar in afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata intreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batran cand a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca in afara de Biblie nu e nici un adevar.

 

13. Shakespeare, pe langa Biblie, – eu demonstrez asta si la Sorbona – e scriitor din Gaesti.

 

14. In afara slujbelor bisericii, nu exista scara catre cer. Templul este spatiul sacru, in asa fel incat si vecinatatile devin sacre in prezenta lui.

 

15. Stii unde poti capata definitia omului? – te intreb. In templu. In biserica. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindca exprimi chipul si asemanarea Lui. Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul.

 

16. In biserica afli ca existi.

 

17. Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici!

 

18. In afara de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca n-au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.

 

19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindca materia ii premerge. Prima idee de creatie reala, au adus-o in istorie crestinii.

 

20. De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cand citesc cuvantul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de ras. Omul nu face altceva decat sa reflecte in litere, in muzica sau in filozofie petece de transcendenta.

 

21. Cum sa fie creatura creator? ”Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cand nu eram in viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

 

22. Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. Si uneori nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sunt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi il respiram. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi suntem crestini fara sa vrem. Si cand suntem atei suntem crestini: ca respiram crestinismul cum respiram aerul.

 

23. Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit.

 

24. A fi cresti inseamna a cobori Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sunt crestini absoluti. Altminteri, crestinismul, gandit real, e inaplicabil tocmai pentru ca e absolut.

 

25. Suveran fata de natura, supus Divinitatii, nemuritor si liber prin depasirea extramundana a conditiei sale – acesta este omul crestin.

 

26. Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sunt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci in Evul Mediu, cand Dumnezeu umbla din casa in casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice in functie de geniul religios al epocii, nu in functie de ispravi politice.

 

27. Iisus Hristos este eternitatea care puncteaza istoria.

 

28. Daca nu cunosti revelat – prin gratie divina – sau inspirat, nu cunosti nimic. De pilda, povestea cu marul lui Newton, care a cazut. Nu stiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Il tomba dans une méditation profonde qui l?a conduit jusqu?a la loi de la gravitation universelle”. Si eu spun: daca Newton gandea pana la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai intelept. Cand a fost intrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pai scrie pe mar, sau scrie undeva in natura ” legea gravitatiei”? Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios creds ca exploreaza lumea interioara si exterioara cu jocul lui de ipoteze si ca descopera ceea ce vrea el. El cauta; dar eu spun ca el cauta, nu ca afla. Sau daca afla, trebuie sa fie ca Newton, inspirat.

 

29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice ca democratia e singurul sistem compatibil cu libertatea si demnitatea umana, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selectiune a valorilor. Deci democratia e sistemul social in care face fiecare ce vrea si-n care numarul inlocuieste calitatea… Triumful cantitatii impotriva calitatii. Bergson a fost acuzat in micul dictionar filozofic al lui Stalin ca e fascist.

 

30. Fara sa gandesc in stilul darwinismului social, nu pot sa raman indiferent la incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturala a valorilor. Democratii gandesc corpul social aritmetizat: numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democratie.

 

31. Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac in el. Nu pot sa spun ca Dumnezeu a facut un om purtator de drac. Daca omul e faptura lui Dumnezeu, dracul intra ocolit acolo, nu intra cu voia Lui.

 

32. Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cand il intreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun alora de jos despre Tine? – Dumnezeu ii spune: Eu sunt cel ce sunt.

 

33. In fata lui Dumnezeu, geniul e var primar cu idiotul.

 

34. Binele si raul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu fata de oameni.

 

35. Carui barbat nu-i plac femeile? In primul rand le iubesti pentru farmecul lor, si in al doilea rind le iubesti pentru ca fac oameni.

 

36. Eu incerc o experienta: incerc sa ma deparazitez de filosofie, de paduchernita metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, desi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar folosesti sculele ei. Da, dar daca ma urc in tren, nu inseamna ca zeul meu e calea ferata.

 

37. In Evul Mediu s-a formulat de catre filozofii sireti teoria adevarului dublu: secundum fidem – adevarul dupa credinta si secundum rationem – adevarul dupa ratiune, ca sa aiba cale libera pentru filozofie. Adica sa rataceasca pana ii ia dracul… Ca poti, in filozofie, sa ratacesti pina devii nauc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevar.

 

38. Babele evlavioase merg la absolut rugandu-se, iar filozoful trancanand silogisme.

 

39. Francmasoneria doreste puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religiosi, au o singura religie: propria lor doctrina. Pe dusmani ii anuleaza social. Au o structura supranationala, deci sunt antinaturali. Toti cei care aspira la unitatea speciei om anuleaza principiul competitiei intre popoare; anuleaza insusi principiul civilizatiei moderne, nascuta prin lupta.

 

40. Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epoca si stil. Nu e neaparat un intelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, in masura in care originalitatea e posibila. In fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin incercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea fata de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sint in masura in care e apropiat sfantul.

 

41. In fata lui Dumnezeu nu exista genii, Dumnezeu lucrand nu cu genii, ci cu oameni.

 

42. Dumnezeu a facut lumea si pe om; si cu om a incoronat creatia sa. Si l-a insarcinat sa cunoasca lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea primordiala a capacitatii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie logica; originea mistica a gandirii logice.

 

43. Aparitia unui mare ganditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdarit si se spala. Gandirea este o ”spalare” a creierului. Asta ma face cateodata sa cred ca gandirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu… De ce gandirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca n-o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci intre Goethe si nea Ghita n-ar mai fi nici o diferenta.

 

44. Am auzit odata un profesor de la Politehnica; am avut impresia ca asist la un balet de ursi. Daca intr-un salon, intr-un colt, unul fumeaza si tace, ala e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cand i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, ca s-a mai gasit o aplicatie, el a spus: care e, ma? Uite care… – Ca sa vezi, nici nu m-am gindit!

 

45. Inteligenta, oricat de mare nu e suficienta pentru a te curata de prejudecati. Cu cat inteligenta e mai mare, cu atat prejudecata e mai voinica, pentru ca ai aparat s-o justifici.

 

46. Intrebat fiind cum intelege gandirea, in forma pura sau in exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamant pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti.

 

47. Nu stiu de ce gluma asta de-a face istorie se practica atat de mult. Daca ai cultul istoriei, ai cultul aparitiei si disparitiei; e consolator acest joc? Istorismul, adica perspectiva istorica asupra vietii si lumii, a dus in cimitir. Ne inecam in istorie. Pentru ca istoria nu te invata numai sa faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce insemnezi in interiorul unui popor devine discutabil prin faptul ca nu poti, la infinit, sa lucrezi la facerea ta, ci dispari si apare altcineva care, chiar daca nu te inlocuieste, te prelucreaza. Si daca nu poti iesi din devenire, nu poti scapa de tristete; tristetea metafizica e fructul devenirii. Sunt prosti istoricizanti care se consoleaza prin devenire. Devenim mai civilizati, nu? Sau mai culti… Adica murim ca si caprele, numai ca e mare lucru ca exista Kant, Descartes, exista Newton, ma rog, atatia mari creatori de cultura, si exista si fauritorul de religie, Hristos – dar nu ne intereseaza!

 

48. Istoria e intemeiata pe istoria dintre Eva si dracul. Asa incepe istoria, aceasta ratacire a omului, ca o damnatie, iar la aparitia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat si divinitatea om si istoria a fost anulata.Cioran are o afirmatie extraordinara: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Crestinismul a punctat supraistoric, desi a aparut in istorie.

 

49. Sunt doua mari discipline guvernate de principiul ireversibilitatii: termodinamica si istoria.

 

50. Nu e om, Kant. N-a reusit sa fie om cu toata stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizeaza cu clopotele de la biserica, e laureat al premiului Nobel pe langa Kant.

 

51. Legionarismul era in insesi ideile epocii, dar leginarismul nu putea sa iasa cistigator deoarece avea la baza o eroare – nationalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de nationalism li s-a tras sfarsitul legionarilor.

 

52. La comunisti, daca nu esti cu ei – sau nu mai esti cu ei – inseamna ca esti legionar. De ce acest ”sindrom legionar” la bolsevici ma intrebati? Fiindca legionarii sunt singurii romni care n-au avut in dictionar la litera G cuvintul gluma si cand ii prindea pe comunisti era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comunistii nu stiu de gluma; asta-i punctul lor comun cu legionarii.

 

53. Nu se poate spune ca miscarea legionara n-a fost puternica! N-a avut rezultate pozitive fiindca extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici national-socialismul german n-a durat si erau similare cu miscarea legionara. Deosebirea dintre ele si miscare este aspectul religios al miscarii legionare. Nici fascismul si nici national-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Intr-o intrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas si a zis: Ii dau ultimatum lui Dumnezeu ca in cateva minute sa ma trasneasca daca exista! Si apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele si a demonstrat ca Dumnezeu nu exista.

 

54. Unde e omul, in imanenta, absolut liber? Intr-o bisericuta din lemn din Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasa invaluit de ele ca si credinciosii.

 

55. Omul e liber si eliberat numai in templul crestin, acolo, in ritual, cand se comunica tainele care ii invaluiesc deopotriva si pe sacerdot, si pe credinciosi. Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa inlocuiesti infinitul si autonomia gandirii cu credinta in Dumnezeul crestin: ”Robeste-ma Doamne, ca sa fiu liber!” (Imitatio Christi)

 

56. Libertatea eu o aseman cu o fringhie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participand la actul mantuirii tale crestine, sau poti sa cobori in intuneric. Bipolaritatea libertatii. Dupa crestini, libertatea este vehicolul cu care poti sa cobori in intuneric, daca esti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru ca ei nu sunt adaptabili la morala zilnica si o calca fiind liberi. Am invatat la inchisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor sai. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu ii e rusine sa isi chinuie semenii. Oricum suntem captivi in univers. Ne ajunge aceasta grozavie. Dar sa intensifici aceasta captivitate pana la nivelul puscariei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

 

57. Liberatea omului e partea divina din el.

 

58. Limba romana are virtuti complete, adica poate fi vehicol a tot ce se intampla spiritual in om. E foarte greu de manuit. Prin ea poti deveni vultur sau cantaret de strana. Limba romna are toate premisele valorice pentru a deveni o limba universala, dar nu stiu daca e posibil acest mars istoric. Daca am fi fost un popor cuceritor… Noi, romanii, nu punctam universalitatea nicaieri. Si asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseste este indrazneala.

 

59. Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cand esti lucid esti in fata cimitirului. A fi lucid inseamna sa-ti dai seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvanta. In masura in care Dumnezeu trebuie primit, si nu inteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

 

60. Ma intreba Marin Preda cum era cu macedoromanii si i-am zis: domnule Preda, macedoromanii nu sunt romani, sunt super-romani, romani absoluti. Atat de napastuti si goniti, au instinct national de fiara batuta. Iar eu si dumneata pe langa ei, avem forta domestica de rate. Macaim. Am stat cu macedoromni in temnita. Ii bateau pana ii omorau, dar nu declarau nimic. Au o barbatie perfecta.

 

61. A sti la scara umana, poate fi folositor – dar in nici un caz mantuitor.

 

62. E mai mantuitoare o rugaciune intr-o biserica din Gaiesti decat Platon.

 

63. Ideea mortii absolute sta la baza smintelii moderne.

 

64. Heidegger spune asa: ca sa iesi din anonimat, trebuie sa traiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te indeamna, Heidegger, sa traiesti murind absolut in fiecare zi!

 

65. Moartea ma determina sa fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pamantului cazand pe cosciugul lui Nae Ionescu.

 

66. Mortii antici nu sunt deloc frumosi. Numai mortii crestini sunt. Am gasit totusi la Homer un mort de toata frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorata de Ahile. Si plange Ahile ca a omorat frumusetea asta de femeie… Si-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apuca sa insulte cadavrul Pentensileei. Ahile ii da un pumn si-l omoara – pe poporul muncitor – ca-i obraznic si ca insulta cadavrul aleia. Aici am vazut asadar o frumusete, desi in principiu, mortii antici nu sunt frumosi. Crestinii sunt cei care au introdus masca frumoasa a mortului.

 

67. Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

 

68. Omul e guvernat pe pamant de doua morale: de morala dogmelor, care e crestina si eterna, adica absoluta, si de morala normelor, care, ca morala laica, e construita pe putinatatea si imperfectiunea omului. Morala laica nu poate fi desprinsa de morala absoluta si ea arata ca omul se misca asimptotic la perfectiune, pe care n-o poate atinge niciodata.

 

69. Morala in sine, autonoma, e mai primejdioasa pentru religie decat ateismul. Stiinta moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egala cu zero. Seamana cu Mersul trenurilor, dupa parerea mea. Poti s-o schimbi, ca pe tren, la care statie vrei. Omul autonom nu e capabil sa creeze o ordine morala. O primeste de sus, sau nu o primeste deloc. Cum e posibila morala publica? Prin instapanirea absoluta a moralei religioase crestine. Dogmele crestine trebuie sa porunceasca normele morale, care, fara ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decat prin obiect. Morala publica intr-un stat crestin trebuie sa stea sub imperiul certitudinii dogmelor crestine reflectate imperfect de omul marginit. Daca nu situam Biserica deasupra statului, ne aflam in treba si face fiecare ce vrea.

 

70. Elitele morale sunt mai presus decat cele intelectuale. Mie imi plac oamenii care fac judecati. Cei care fac silogisme sunt fata de adevar, cum sunt curcile alea care se incurca printre popice.

 

71. Napoleon face adevarata istorie a Revolutiei franceze. Un om care a refacut ordinea naturala, punand parul pe haimanalele de pe ulita. Cand a fost intrebat cum isi explica intrarea armatelor sale in Tarile de Jos ca pe bulevard, in timp ce regii Frantei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a raspuns: N-au intrat armatele Frantei, ci ideile revolutionare de pe drapel! Incepuse o noua filozofie a istoriei, cu Napoleon.

 

72. Fara nemurire si mantuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are in substanta lui ideea nemuririi si mintuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia…

 

73. Omul a depasit conditia de animal abia atunci cand in el a aparut ideea nemuririi, care nu trebuie confundata nici cu pemanenta speciei, nici cu conceptia estetica a gloriei.

 

74. Fara Dumnezeu omul ramane un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el ramane asa chiar daca este laureat al premiului Nobel sau maturator. Cand, unde si in ce scop a aparut el in calitatea asta de om? Daca se intreaba singur si nu e un zeu in dreptul casei care sa-i reveleze data inceputului, inseamna ca omul ramane un biet animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.

 

75. Renasterea italiana, unde omul este situat in centrul universului, este eretica din punct de vedere crestin. Autonomizarea puterii omului este in sine demonica. Parerea mea este ca omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

 

76. Autonomia spirituala a omului este iluzorie si ea se misca perpetuu intre Dumnezeu si dracul. Fara credinta si Biserica, omul ramane un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avand doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decat restul dobitoacelor. Cand zici ca omul e un animal rational, si muritor, rationalitatea avand doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la conditiile cosmice decat restul dobitoacelor. Cand zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatilor il distinge de restul vietatilor, nescotindu-l din perspectiva mortii absolute.Moartea devine relativa, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oricat de savanta, nescotind omul decat aparent din regnul animal. Nici o consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de capra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar in mod absurd din natura.

 

77. Scara valorilor umane contine: sfantul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situandu-se infractorul. Sfantul, eroul si geniul sunt fara voia societatii, care e obligata sa-i recunoasca. Nimeni nu-ti contesta dreptul la existenta daca esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sa faca confuzie intre tine, sfant, erou si geniu. Oamenii sunt egali in fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa… Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai ca daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezi in varf, pentru ca nu e nici in interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati. Sfantul sta in fruntea tablei valorilor pentru ca el face posibila trairea absolutului la scara umana. Eroul se consuma facand istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se inchina, chiar daca fapta lui aduce foloase reale omului. In vreme ce sfantul se situeaza dintru inceput in eternitate, eroul moare in istorie, pentru ca urma pe care o lasa el, ca om implinit, este fixata doar in timp si in spatiu.

 

78. Omul nu e o suma de miliarde de celule sau de organe. Ca nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca intreg nu poate fi gandit decat biblic; stiintific, nu. Moise e mai valabil decat ultima noutate evolutionista a stiintei.

 

79. Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu.

 

80. Personalitatea e acel individ inzestrat cu capacitatea de a se darui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-si mai apartine.

 

81. Eu am afirmat odata intr-un salon, ca Platon este miscarea spiritului inlauntru eternitatii. Cand gandim, toti suntem platonicieni. Daca eu incerc sa gandesc universul, trebuie sa mut Biblia in universul inghetat al ideilor platonice. Asta inseamna meditatia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios in fata esentelor.

 

82. Fata de maretia lui Hristos, Platon e un personaj maruntel si cuviincios. Pe Platon poti sa-l scuturi si constati ca arhetipurile lui sunt filozofice, dar daca muti arhetipurile acstea in in religia lui Hristos, devin modurile in care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru ca la el divinitatea e un simplu ”demiurg”, ceea ce in greceste inseamna ”meserias”.

 

83. Am dorit dintotdeauna sa fac o teza de doctorat cu tema “Aflarea in treaba ca metoda de lucru la romani”.

 

84. La intrebarile fundamentale ”de ce?” si ”in ce scop?” aporetica rurala romaneasca raspunde: ”d-aia”.

 

A venit odata un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum trebuie. Dar romanul zice: merge si asa! Trebuie sa scapam de acest ”mege si asa”; ca ”merge si asa” inseamna ca merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricand si nu orice.

 

85. La puscarie am demonstrat vreme de doua ore ca istoria romanilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor e egala cu zero. Ca doar voievozii nu s-au batut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

 

86. Cum vad participarea romanilor de acum la mantuirea lor? – Simplu. Ducandu-se la biserica. Si folosind stiinta ca peria de dinti. Tot ce spune stiinta sa nu-i lase cu gura cascata si tot ce spune un popa de la Cucuietii din Deal sa considere adevar ritualic.

 

87. Am facut o marturisire intr-o curte cu sase sute de insi, in inchisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, daca murim toti aici, in haine vargate si in lanturi, nu noi facem cinste poporului roman ca murim pentru el, ci el ne face onoarea sa murim pentru el!

 

88. Protestantismul est o religie coborata la rangul de morala pentru gradinita de copii.

 

89. Pudoarea crestina e atat de pura, incat carnea eroticului crestin, capata pecetea spiritului, ceea ce pana la crestini n-a realizat nimeni.

 

90. Eu cred ca razboiul nu e facut de oameni; e mult prea serios. Il face Dumezeu. Cum ne da si cutremure, ne da si razboi.

 

91. Cei mai crinceni si mai straluciti soldati sunt cei ai popoarelor religioase. Cand mori sub drapel, te gandesti ca te duci la stramosi. Dar o armata care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, in care fiecare soldat avea o cruce la gat pe care scria Gott mit uns.

 

92. Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidca religie am latra precum cainii. Ne nastem, traim, ne imbolnavim, imbatranim si murim. Si intreg peisajul speciei om culmineaza in cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trai. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizica a cimitirelor este religia. Cu religia intri in cimitir in plimbare. Cu filozofia intri in cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

 

93. Cine n-a putut fi inlocuita? Religia! Iar filozofia care speculeaza autonom, face onanie mintala. Si daca vrea sa scoata, sa extraga esente din stiintele naturii, e parazit. Atat! Nu indraznesti sa spui despre religie, teologal vorbind, – daca esti cinstit – ca a fost inlocuita de filozofie sau de stiinta. Un crestin iti spune ca adevarul se defineste prin jocul celor doua lumi: cea de aici o oglindeste imperfect pe cea de dincolo. Spune contra daca poti!

 

94. Religia este principiul uniformizator al speciei umane si este singura salvare in care se poate vorbi despre egalitate.

 

95. Religia transforma poporul intr-o masa de oameni culti.

 

96. Intre un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet si a ramas religios si un taran analfabet nu exista nici o diferenta.

 

97. Nivelul meu intelectual, chiar daca sunt savant, nu depaseste nivelul unui popa obscur din Baragan. Pentru ca preotul ala, in ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatra, sta de vorba cu absolutul.

 

98. Stiinta se misca asimptotic la absolut. Arta se misca asimptotic la absolut. Stiinta este sediul folosului si arta este sediul placerii.

 

99. Religia este sediul adevarului transcendent in esenta si unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situeaza peste ultimele speculatii teoretice ale stiintei, prin adevarul absolut unic, care e Dumnezeu. Sa vina un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o sa-mi spuna el? O baba care cade in fata icoanei Domnului strabatuta de absolut e om, si ala e dihor laureat.

 

100. In Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Imparatia mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te in imparatia Lui cu trenul sau cu racheta daca poti. Nu poti! Inotam in Univers ca mormolocii, si lumea lui Hristos se situeaza transcendent ca-n Ispita de pe munte, in mod etern.

 

101. Revolutia este o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon.

 

102. Revolutia franceza n-a fost o revolutie, nici revolutia rusa n-a fost o revolutie. Nu exista revolutii, ci doar tehnici insurectionale in batalia pentru putere (Curzio Malaparte). Daca e o ”restructurare” a omului, aceasta s-a intamplat o singura data in timp, la aparitia lui Hristos.

 

103. Asa am spus eu in temnita: Domnule colonel – eram sase sute de insi intr-o curte inchisa – nu ve-ti fi voi, comunistii, niciodata revolutionari pana nu veti imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Hristos. In parabola cu oaia ratacita, un pastor paraseste o turma intreaga in cautarea unei oi. Sa stiti, asta se cheama ”unanimism moral crestin”. Fiindca in universul lui Hristos o celula care mai palpita intr-un muribund e mai valoroasa decat toate galaxiile posibile.

 

104. Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea. Rugaciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gandita crestin, rugaciunea ne arata ca umilinta inalta, iar nu coboara pe om.

 

105. Am spus eu odata ca daca un preot din Baragan, cand se roaga, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ala inlocuieste toata Academia Romana….

 

106. Sfantul are forta de coeziune a pietrei.

 

107. Un sfant poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e legata de ideea de minune. Un sfant poate face o minune. Geniul face ispravi, nu minuni. Lumea, acum e ancorata in cultul genialitatii ca slavire a progresului in afara. Atat. Or, cu cat suntem mai avansati, mecanic si material, cu atat suntem mai departe de esenta reala a lumii, de sfintenie.

 

108. Singurii oameni care nu pot fi suspectati ca se infioara in fata mortii sunt sfintii.

 

109. A fi sfant inseamna a fi suveranul tau perfect.

 

110. M-a intrebat odata Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? – asta nu-i om, domnule, este toata Mediterana.

 

111. Trei ore am vorbit atunci in curtea inchisorii, de Platon si despre Hristos. Zice colonelul: Va rog sa scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Draghici sa spuna ca sunt solidar cu dumneavoastra. – Domnule colonel, cum sa fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, ca nu suntem solidari unii cu altii…

 

112. Este incorect sa ai dispret fata de tehnica. Eu nu sunt tehnocrat, insa recunosc ca in batalia pentru adaptare, tehnica este universal utila. Dar asta nu inseamna ca tehnica poarta in ea dimensiunea infinitului.

 

113. Cand va disparea ultimul taran din lume – la toate popoarele, vreau sa spun – va disparea si ultimul om din specia om. Si atunci or sa apara maimute cu haine.

 

114. Taranul este omul absolut.

 

115. I-am spus eu parintelui Staniloaie ca nu ma consider un Socrate. Dar cum va socotiti? Popa, zic. Si unde aveti parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

 

116. Desi sunt bolnav si neajutorat, nu imi pare rau ca exist. Incerc eu sa-mi para rau, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru ca eu constat, in mod evident, ca exist. Ceea ce ma confisca pesimismului de a ma autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat ca e om. N-a reusit sa intuiasca existenta sa. Sa se traiasca pe sine. Eu nu ma pot sinucide – indiferent de starea mea, sanatate sau boala – fiindca nu m-am facut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am sa plec de voie din ea, asta este jocul fundamental al existentei mele.

 

117. Am avut si discipoli… Nu se putea sa nu am discipoli, fiindca sunt un om vorbaret. Toata suferinta mea se datoreste poftei mele de a vorbi fara restrictii…

 

118. A fost intrebat un taran, in inchisoare: ce intelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu inteleg nimic, dar e o grozavie!

 

119. Cand am vazut, in inchisoare, ca tot regimul care mi se aplica e inoperant – puteam eu, ca om, sa-mi explic asta? Si atunci m-am gandit ca exista o forta supracosmica, transcendenta, numita Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu sa scap de inlantuire. Pentru ca, personal, nu ma pot dezlantui si elibera. Iar a vietui acolo, la inchisoare, fara asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nascut in mine credinta nelimitata in atotputernicia si atotbunatatea divina.

 

120. Am devenit un ganditor crestin cand mi-am dat seama ca fara revelatie, fara asistenta divina, nu pot sti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici daca are vreun sens sau nu, nici daca eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cand mi-am dat seama ca fara Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.

 

121. M-a intrebat cineva odata: Ma Petrica, tu cand te asezi la masa de scris cum scrii? – Sunt emotionat de fila goala. Prima mea grija e sa nu fiu pandit de demonul originalitatii. Urmaresc sa nu fiu original si sa fiu cuviincios. – Esti inspirat? – Nu, nu sta niciodata un zeu in coltul camerei mele cand scriu eu. Sunt foarte nelinistit. Eu, care sunt crestin… Am doua nelinisti; sa nu se afle in expunerea mea nici o inadvertenta terminologica si nici o impietate.

 

122. Nu ma intereseaza trecutul. De cate ori ma intreaba cineva cand m-am nascut, spun ca intr-unul din anii trecuti.

 

123. Treisprezece ani de inchisoare… Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M-au batut… M-au arestat acasa. Nici nu tin minte anul… Cand m-au anchetat am lesinat din bataie. Iacata ca n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sunt aici. De multe ori imi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot sa povestesc tot ce-am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul romn spunandu-i ca in mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozitati.

 

124. M-a intrebat un anchetator: De ce ai vorbit impotriva noastra, domnule? – N-am vorbit, domnule. – Cum n-ai vorbit? – Pai impotriva voastra vorbeste tot poporul roman. Ce sa mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani munca silnica fara motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca sa fac recurs. La cine sa fac recurs, la Dumnezeu?

 

125. Am fost solicitat, in inchisoare, sa scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a parut ciudat sa fii arestat si sa scrii, sa meditezi. Adica sa spui: va multumesc ca m-ati arestat! Asta era o porcarie nemaipomenita, sa obligi un detinut sa scrie. El poate sa-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ala care-l persecuti…

 

126. Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de taran din Muscel. La inchisoare, grija mea a fost sa nu fac neamul romnesc de ras. Si toti din generatia mea au simtit aceasta grija. Daca ma schingiuiau ca sa marturisesc ca sunt timpit, nu ma interesa, dar daca era ca sa nu mai fac pe romnul, ma lasam schingiuit pana la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ceea ce am facut; important e ca n-am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate sa ajungi sa suferi pentru un ideal in mod fizic.

 

127. Definitia mea este: Petre Tutea, romanul. Am aparat interesele Romniei in mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferinta. Si convingerea mea este ca suferinta ramane totusi cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu.

 

128. Eu n-adun nimic. Imi spunea un popa, zice, pai dumneavoastra va risipiti asa, va poate fura oricine… Zic: uite, parinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei in materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cand au venit cartofii din America, taranii nu-i cultivau. ”Sa mancam noi buruiana asta din pamant…” Ce a zis regele Frantei? ”Ma, seamana, ma, cartofi pe mosia mea si, cand or vedea taranii ca ii pazesc, or sa-si dea seama ca-s lucru bun. Lasati-i sa fure, ca asa se raspandesc cartofii in tara.”

 

129. Odata, in hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv ca fac specula. Cu ce? i-am intrebat. Nu mi-au raspuns. Si atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”

 

130. Un umanist pur, adica indiferent religios, practica formele vietii de jungla, impingind cruzimea pana la forma gratuita a bestialitatii tigrului. Vremea noastra este plina de astfel de exemplare.

 

131. Umanismul este una din formele grave ale ratacirii omului modern, care pleaca din antropocentrismul Renasterii. In Renastere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoasterea necunoasterii. Ei nu se cunosteau pe ei insisi si au crezut ca s-au descoperit ca oameni.

 

132. Omul – javra asta bipeda, pe care eu il consider ”animal prost”, homo stultus – atunci cand se screme sa faca singur ordine, adica cand practica umanismul, il inlocuieste pe Dumnezeu cu el. Nicaieri Dumnezeu n-a avut de furca cu dracul mai mult decat in sacrul spatiu al Italiei. Acolo, adica, unde s-a nascut umanismul in Renastere.

 

133. (Vlad Tepes) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod roman, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca l-a si batut. Si are mai ales meritul ca a coborat morala absoluta prin tepele puse in cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine, asta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria romnilor e o pajiste cu miei!

 

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.
articol preluat de pe: restinortodox.ro