The Communist Party’s National Conference of October 1945. Pictured, left to right: Vasile Luca, Constantin Pîrvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Florica Bagdasar and Gheorghe Vasilichi
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol (în curs de actualizare) preluat de pe ro.wikipedia.org
Partidul Comunist Român
Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.
Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.
Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.
„Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” – Keith Hitchins
Înființarea
În mai 1921 aripa de extremă stângă a PSDR, profitând de faptul că majoritatea liderilor socialiști erau în pușcărie și în incapacitate de a-și exercita funcțiile, au votat pentru transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit apoi Partidul Comunist din România (PCdR).
Primul secretar general a fost Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar. Printre membrii inițiali s-au numărat însă și numeroși intelectuali de valoare, precum Lucrețiu Pătrășcanu sau istoricul Petre Constantinescu-Iași. Actul a fost de o importanță majoră întrucât a dus la scindarea mișcării muncitorești din România pentru următorii 25 de ani.
În iunie 1921 adevărații lideri ai partidului socialist au amendat hotărârile votate la congresul din mai 1921 și, practic, din acel moment muncitorimea română a fost reprezentată politic de două partide: unul moderat ca doctrină, social-democrat reformist, și celălalt revoluționar, partidul comuniștilor.
Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaționala a III-a.
În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.
Răscoala de la Tatarbunar** - Un grup de răsculaţi din Tatarbunar (septembrie 1924) – foto: ro.wikipedia.org
Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament.
Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi.
Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis.
Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Național Antifascist etc.).
Grup de comunişti: Nicolae Ceauşescu, Constantin David, Teohari Georgescu ş.a. (mai 1939) – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 1/1939
Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Kominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști.
Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane. Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT.
Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici”. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu.
Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 – distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%).
Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker
Întâmpinarea Armatei Roşii. În drum spre Colentina (Moş) Necule şi Prepeliţă – foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 2/1944
Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian.
După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.
Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca. 1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.
Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”
Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.
Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.
Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.
Vizita lui Nicolae Ceauşescu la expoziţia consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea P.C.R.- discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R. (1921-1924). (27 mai 1971) – sursa: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 55/1971
Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României
Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.
Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.
De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.
Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.
Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.
Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.
Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.
Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Sursa: Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej – Eugen Denize, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 29 .
cititi mai mult despre Partidul Comunist Român si pe en.wikipedia.org
* Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.
În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu “â” a numelui țării: Republica Populară Română. Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor.
** Răscoala de la Tatarbunar a fost o revoltă țărănească armată de inspirație bolșevică care a avut loc în zilele de 15-18 septembrie 1924, în împrejurimile localității Tatarbunar (uneori scris și Tatar-Bunar) din Bugeac (Basarabia de Sud), care făcea pe atunci parte din România, iar în prezent este parte a Regiunii Odesa din Ucraina. Răscoala a fost condusă de un comitet revoluționar prosovietic care a cerut unificarea cu RSS Ucraineană și sfârșitul presupusei „ocupații românești în Basarabia”.
Unele surse pun accentul pe rolul jucat de agenții Cominternului, al căror obiectiv anti-România Mare a fost promovarea moldovenismului (mai târziu, în același an, a fost înființată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească în regiunea Transnistria a RSS Ucrainene). Localitatea Tatarbunar și împrejurimile erau zone cu o populație românească minoritară, aici locuind în principal alte grupuri etnice, însă nici un grup etnic nu alcătuia o majoritate.
Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc la Atelierele Grivița din București, la 16 februarie 1933. Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu.
Vasile Roaită (n. 1914 – d. 16 februarie 1933, București) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Contextul istoric și economic
În 1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri nepopulare pentru a face față marii crize economice, începută în 1929. Cea mai importantă măsură a fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“, ceea ce a provocat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani.
Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel la solidaritate. Conflictul de muncă de la Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.
Greva
În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul.
Pe fondul tratativelor sindicale, grupul de agenți comuniști au provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”.
În jurul orei 16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”. Ziarul Scânteia relata că „La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși, grupul comunist a încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de ordine.
Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță. Niciodată nu se dădeau nume precise și nu era identificat locul de muncă al victimei. Acești „eroi” nu s-au regăsit pe nicio ierarhie a PCR, ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.
Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.
Înăbușirea grevei
A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine (Armata și Jandarmeria) au primit ordin să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu), printre ei a fost și Vasile Roaită, ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie). El nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi. Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare.
S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.
13 decembrie 2020 Manifestația muncitorească din 13 decembrie 1918
La 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea și „Minerva” au declarat grevă pentru a obține condiții mai bune de muncă și viață (salarii mărite, ziua de muncă de 8 ore ș.a.). Revendicările lor nefiind satisfăcute, toți tipografii din capitală au anunțat grevă, care a fost stabilită la interval de o săptămână.
Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia), militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic – foto: ro.wikipedia.org
La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind agentul bolsevic Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții.
Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești), militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918 – cititi mai mult pe unitischimbam.ro
În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național.
Gheorghe Cristescu (n. 10 octombrie 1882 – d. 29 noiembrie 1973), politician comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 – 1924) și a fost printre fondatorii acestuia. A fost supranumit Plăpumarul – foto: stelian-tanase.ro
În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților.
Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținut că au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.
Omul politic Ion Gh. Duca, care era în acel moment membru al guvernului, arăta că poliția „a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”.
Gheorghe Gh. Mârzescu (n. 4 iulie 1876, Iași — d. 12 mai 1926, Iași), om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916. De asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale – foto: ro.wikipedia.org
Ministrul de Interne, George G. Mârzescu, și-a justificat ordinul dat forțelor de ordine de a trage în plin declarând că greviștii erau ațâțați de agenți bolșevici. Printre cele 52 de persoane arestate sub învinuirea de crimă „contra siguranței statului, complot contra statului” și „provocare de rebeliune și ofensă adusă M.S. Regelui” se aflau și activiști comuniști, infiltrați în rândul social–democraților la ordinul bolșevicilor de la Moscova, între care Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I.S. Dimitriu.
Maiorul V. D. Chiru, comisarul regal, a subliniat în rechizitoriul său că manifestatia de la 13 decembrie se dorea a fi semnalul declanșării revoluției bolșevice în România, iar greva tipografilor era doar un pretext ce urma să fie speculat de comuniști. Un manifest descoperit de polițiști la Clubul Socialist prezenta planul declanșării revoluției: „Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!“.
Constantin Titel Petrescu (n. 5 februarie 1888, Craiova – d. 1957), politician român, lider al Partidului Social-Democrat din România, care s-a opus absorbirii partidului său de către Partidul Comunist Român – foto: ro.wikipedia.org
La procesul intentat muncitorilor arestați, pe banca apărării s-au aflat avocații socialiști Constantin Titel Petrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu și N.D. Cocea. În timpul procesului, comisarul regal nu a putut aduce dovezi în sprijinul rechizitoriului spre a susține încadrările juridice, decât împotriva agitatorilor comuniști, pe care Curtea Marțială i-a condamnat la 5 ani închisoare, ceilalți muncitori fiind achitați în februarie 1919.
Constantin Mille (n. 21 decembrie 1861, Iași — d. 20 februarie 1927), ziarist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist prominent pentru apărarea drepturilor omului – foto: ro.wikipedia.org
I. C. Frimu, care fusese învinuit de instigare, a murit în Închisoarea Văcărești la data de 6/19 februarie 1919 în urma bătăilor și schingiuirilor poliției la care fusese supus în arest și a bolii căpătate în închisoare. Mii de muncitori au participat la înmormântarea sa, cerând pedepsirea asasinilor lui Frimu. Liderul socialist Constantin Titel Petrescu îl caracteriza pe I.C. Frimu drept “acel admirabil exemplar omenesc de onestitate, bunătate, omenie”.
După preluarea puterii de către Partidul Comunist Române, rămășițele pământești ale lui I. C. Frimu au fost mutate în Mausoleul din Parcul Carol, în semicercul din jurul monumentului. Frimu a fost considerat erou al „mișcării muncitorești” din România. Numele său a fost dat uzinelor din Sinaia și mai multor străzi din principalele orașe ale României.
În anul 1991, mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele lui I. C. Frimu au fost mutate în Cimitirul “Sf. Vineri” din cartierul Grivița.
foto preluat de pe ro.wikipedia
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna (1835 – 1916), care avusese numele premarital „Blank”. Proveniența etnică și religioasă a lui Lenin era foarte eterogenă: avea ascendență calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă care era luterană, precum și evreiască prin bunicul matern (care se convertise la creștinism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.
„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia. A murit de sifilis la 21 ianuarie 1924
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
Adevăratul Lenin
articol de Nicolae Dabija
Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comuna Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003).
Sursa: rbnpress.info/wp
Portretul lui Lenin, decembrie 1895 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
“Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos.” (V.I.Lenin)
Se spune ca Revolutia din 1917 a fost facuta de Lenin. Dar el va afla despre Revolutia Socialista (adevarata Mare Revolutie Socialista) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, cind se afla la Zurich. Ajungind acasa i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor ! Ce surpriza! Inchipuie-ti ! Trebuie sa mergem acasa, dar cum? Totul mi se pare atit de neasteptat ! (in cartea lui Volkogonov, pag. 138).
Era atit de neasteptat pentru “conducatorul revolutiei proletare”: ministrii, demnitarii si tarul fusesera arestati. Altii facusera revolutia parintele caruia s-a dorit. S-a grabit sa plece spre Rusia.
In acele zile era in toi Primul Razboi Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus isi dorea tara-rival paralizata din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, impreuna cu alti “revolutionari de profesie” rusi, de catre politia secreta germana. I se sugereaza sa se intoarca in Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani.
Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revolutia din Octombrie Germania ii dase lui Lenin o suma “foarte mare, aproape incredibila”, de 50 de milioane de marci-aur. Cu acesti bani se putea face un razboi dar mite o revolutie.
Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, daruit de nemti, inainte de a ajunge la gara Finlandeza din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiaza sefilor partidului bolsevic ca sosirea sa sa fie anuntata in ziarul “Pravda”, or, el nu dorea sa se intoarca ca un emigrant de duzina, ci ca un lider, de care pina la acea ora in toata Rusia n-auzisera decit o mina de oameni.
In iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea sa emita un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe baza de documente, intre ele, aflindu-se si Ordinul Bancii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era platit cu cincizeci de milioane de marci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-si-l viitor aliat, avea sa-l salveze in ultimul moment.
Pe front in 1917 nemtii aruncau in transeele ostasilor rusi manifeste semnate de V.I.Lenin,, care spuneau: “Predati-va! Aruncati armele si intoarceti-va acasa! Principalii vostri dusmani nu se afla in transeele germane, care-s si ei muncitori ca si voi, ci in scaunele guvernamentale de la Petrograd”.
Lenin devenise aliatul cel mai de nadejde al dusmanilor patriei lui.
Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pamint, uzine, vodca si piine, fara sa munceasca. Asta-i face pe dezertori ca Lenin sa le fie simpatic.
Cercetatorii acelei perioade sint cu totii de acord ca arestarea lui Lenin in vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.
Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate actiunile i-au fost indreptate pentru a provoca infringerea tarii sale in primul razboi mondial si a pune, el si partidul sau, mina pe putere. Visa sa transforme razboiul mondial intr-un razboi civil. Specula si el, ca si comunistii de azi, pe ideea internationalismului, mai importanta ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, seful Statului Major German avea sa scrie: “Inlesnind calatoria lui Lenin in Rusia, guvernul nostru si-a asumat o mare raspundere. Actiunea a fost pe deplin justificata din punct de vedere militar. Trebuia sa invingem Rusia”.
Dupa ce ia puterea, Lenin ii ajuta, din interior, pe nemti sa invinga Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin insemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de catre armata rusa, dar si o grava tradare de catre noua Rusie a aliatilor. România se pomenise de una singura pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului.
La 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, intrebindu-i care sint conditiile lor. Partea germana cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri patrati.
Conform pacii de la Brest – Litovsk, conditiile careia Lenin i le-a dictat lui L. Trotki (Lev Bronstein, nascut la Telenesti), ajuns al doilea om dupa Lenin in vastul imperiu, ca acesta sa le accepte fara discutii: Rusia sovietica renunta la 34 la suta din populatia sa, 32 la suta din pamintul agricol, 89 la suta din minele de carbune. Buharin, care vede in aceste cedari “o tradare a revolutiei”, e numit de Lenin tradator.
Intrucit Petrogradul urma a fi cedat si el benevol, Lenin muta capitala tarii la Moscova. Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – impotriva, la rugamintea lui Lenin, care totodata indemna populatia “sa nu opuna rezistenta armatei nemtilor”.
Cetatenii rusi se intrebau, nedumeriti: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului sa vina in trenuri de pasageri, ca niste turisti si sa ocupe oras dupa oras fara nici un fel de lupta?!” Lenin isi indeplinea promisiunile luate. Dar in curind Antanta, din care facea parte si România, avea sa invinga Germania si aliatii ei. Astfel Rusia bolsevica a fost salvata de “pacea rusinoasa” de la Brest-Litovsk, semnata de Lenin, prin care Rusia raminea aproape fara de teritoriu in partea ei europeana.
Lenin ne mai era prezentat de biografii sai drept model de democratie.
In iunie 1917, cind Guvernul Provizoriu, preintimpinat de incercarea bolsevicilor de a pune mina pe putere, a interzis orice fel de demonstratii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmind ca “in orice tara democratica organizarea unor asemenea demonstratii este un drept irevocabil al fiecarui cetatean.”
Dupa 25 octombrie 1917, insa, daca o demonstratie, un congres, o manifestare nu era aprobata de Dzerjinski, seful CEKA, Lenin ordonase ca participantii sa fie sau arestati, sau impuscati pe loc.
“Revolutia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decit o banala lovitura de palat, in ea “n-a existat nici macar un singur ranit”. In Palatul de Iarna n-au intrat, cum arata filmele sovietice, soldati bolsevici, ci “o multime zdrentaroasa si furioasa, care s-a comportat cu violenta caracteristica unor astfel de gloate” (in cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).A fost o trecere pasnica a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma sa fie si el la fel de provizoriu, cum se credea atunci.
“Semana mai degraba cu o schimbare a garzii”, isi va aminti bolsevicul Suhanov. A doua zi insa Petersburgul se trezi intr-o alta tara, intr-o alta lume, intr-o alta epoca. Cea a inceputului unui dezastru care nici acum, la 2004, inca nu s-a incheiat.
Desi e oferit drept exemplu de rus veritabil, Lenin ii ura pe rusi.
Iar asa zisa «revolutie din Octombrie» din 1917 a fost una orientata contra poporului rus. Din componenta primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care facusera parte 5 membri permanenti: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), nici unul nu era rus.
Alti conducatori importanti: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamt), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectati din minoritatile asuprite de imperiul tarist.
Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi latit fara scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfirsitul lui 1917 – 475 erau nerusi si doar 25 dintre ei – de regula muncitori necarturari – apartineau poporului pe care pretindeau ca-l reprezinta.
V.I.Lenin, fiind evreu dupa mama – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, si calmâc dupa tata, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmaca botezata, nu avea incredere in rusi.
Dupa revolutie recomanda “sarcinile de mare exigenta intelectuala sa fie incredintate strainilor, in special evreilor si sa se lase treburile simple pe seama “prostilor de rusi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, intre altele, ii scria lui Stalin: “Probabil ca nu e un secret pentru dumneavoastra faptul ca bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei saraci, ca era, asa cum se mentioneaza in certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”.
Intr-o discutie cu L. Trotki, Lenin a spus: “Rusii sint prea blinzi, as putea spune chiar blegi”, de aceea nu merita sa li se dea functii importante (in cartea lui D. Volkogonov, pag. 293).
Intr-o scrisoare adresata in toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idiotii de rusi”.
Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape intotdeauna un evreu sau un rus cu singe evreiesc”.
Asa se explica ascensiunea ametitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de razboi al URSS intre 26 ianuarie si 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armata de rangul I, comandant al districtului militar Kiev si Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armata de rangul I, Val Zarzar, comandant de corp de armata, Ion Secrieru, sef al Directiei principale de artilerie a Armatei Rosii s.a. la cirma in deriva a noului imperiu, meritul lor mare fiind si faptul ca erau nerusi.
Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunatatea” legendara a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declansat executiile in masa, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Exista ordine de spinzuratoare, de impuscare, de inchidere a mii de oameni in lagare de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.
La sugestia lui Lenin in decembrie 1917 e creata CEKA – Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei si Sabotajului, careia i se acorda drepturi nelimitate.
Decretul lui “Despre teroarea rosie” mentioneaza: “Este esential ca Republica Sovietica sa fie aparata de dusmanul de clasa prin izolarea acestuia in lagare de concentrare, iar toti cei implicati in conspiratiile si rebeliunile alb – gardiste sa fie impuscati”.
Nu cadeau sub incidenta acestui decret doar membrii partidului bolsevic, in rest CEKA avea dreptul sa aresteze si sa lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestarile sa se opereze in timpul noptii, Lenin inventind si termenul de “dusman al poporului”.
Acest razboi contra poporului rus si a celorlalte popoare din URSS inceput de Lenin a continuat pina la moartea lui Stalin din 1953. Au murit in el 66 de milioane de cetateni.
Mai multi decit reprezentantii tarilor Europei pe toate cimpurile celor doua razboaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare pacat al lui Lenin si al partidului comunist din ex-URSS. Teroarea de stat declansata de Lenin avea un singur scop: ca el sa ramina la putere cu orice pret.
Chiar cu pretul disparitiei tuturor cetatenilor statului pe care si-l dorea al sau si dincolo de moarte. El, dupa marturiile celora care l-au cunoscut, “actiona si ca anchetator, si ca procuror si judecator”. Lenin recunostea o singura clasa – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv taranimea.
Despre ultima a spus ca “planul de stringere a grinelor cu ajutorul mitralierelor este stralucit”, tot el dind “pretioasa indicatie: “Spinzurati-i pe conducatorii cercurilor chiaburesti”. Sau: “Impuscati-i pe conspiratori si sovaielnici fara sa intrebati pe nimeni” (p. 304).
La indicatia lui, participantii rascoalei taranesti din regiunea Tambov au fost ucisi in august 1921 cu zecile de mii – tarani, femei, copii, batrini neajutorati – laolalta – cu gaze asfixiante, interzise inca de pe atunci de forurile internationale.
In foametea din anii 1921-1922 murisera peste 25 de milioane de oameni. Dar in acelasi timp, la indicatiile sadiste ale lui Lenin, tara trimite sute de tone de grine, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din strainatate ca acestea sa declanseze “revolutia mondiala”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub presedintia lui Lenin, decide sa exporte aproape un milion de tone de griu peste hotare – pentru a infiinta cit mai multe partide comuniste in Europa. “Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.
Intr-o telegrama din 1918 trimisa lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul sa incurajam declansarea revolutiei din Italia. Dupa parerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate si a tarilor cehe si a României”.
Sovietizarea României a fost una dintre preocuparile leninistilor moscoviti din toate timpurile. Desi pina la 1917 Lenin mentiona in lucrarile sale ca Basarabia e teritoriu care apartine României, “… la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români …” etc), dupa preluarea puterii se razgândeste si la 12 aprilie si 18 aprilie 1918, la citeva saptamini, dupa ce Sfatul Tarii votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protesteaza, in viziunea lui Lenin, desi votarea a fost “o manifestare a vointei poporului”, ea “este in flagranta contradictie cu normele dreptului international”, dind indicatii – caz unic in experienta diplomatica mondiala –sa fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.
Intr-o telegrama trimisa la 5 mai 1919 presedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pina la 1918 in zeci de articole si cuvintari vorbise ca Basarabia e pamint românesc, cotropit de Rusia tarista, Lenin il apostrofeaza pentru abuzuri la Lugansk, condamnind intr-un fel si dorinta expansionista a Ucrainei de a ataca si cuceri România.
In aceeasi perioada Grigore Kotovski se lauda plin de grandomanie ca daca n-ar fi existat disciplina militara ar fi trecut de mult Nistrul cu cele citeva sute de cavaleristi ai sai ca sa “elibereze” România de sub calciiul boierilor si mosierilor exploatatori (Åíöèêëîïåäè÷eñêèé ñëîâàðü Ãðàíàò, Moscova 1927, pag. 218, in articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, intre altele, “óãîëîâíûé ãåðîé è áàíäèòñêèé áàòüêà”).
Lenin, care-si zicea in anchete ca profesia sa ar fi cea de “scriitor” si care, deci, se considera intelectual, va spune despre toata intelectualitatea rusa: reprezentantii acesteia “…cred ca sint creierul natiunii. In realitate, nu sint creierul, ci dejectiile ei («ãàâíî íàöèè») (pag. 393).
El afirmase nu odata ca intelectualitatea trebuie lichidata, iar literatura sa fie o anexa a partidului bolsevic: “problema literaturii trebuie sa devina parte componenta a muncii de partid”.
Despre L. Tolstoi va zice ca e “mosier”, un idiot intru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, ca “mai crede in Tatuca Tarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualitatii ruse sa fie expulzata peste hotare, iar intelectualitatea ucraineana “sa fie deportata in zone indepartate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale si stiintifice – Saliapin, Bunin,Berdeaiev (Vezi “Sensul Creatziei” cu prefatza de A.Plesu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. isi parasesc patria.
Partidul a decis si soarta celor ramasi: el hotara cine si ce sa scrie, cine avea dreptul sa publice, cine putea fi laudat sau criticat, cine – decorat, cui sa i se dea onorarii grase etc. Si totul se facea in functie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.
Se mai spunea ca V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodata la nici un spectacol. Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cind se aflau la Berna, in strainatate, dar, marturiseste consoarta sa, “mergeam la teatru si plecam dupa primul act”.
Deci, acest om care n-a vazut la viata lui nici o piesa pina la capat va propune dupa revolutie sa fie inchis Bolsoi Teatr – mindria Rusiei din toate vremurile – cu indicatia stricta: “Se vor pastra doar citeva zeci de artisti la Moscova si la Petrograd ca sa dea spectacole (ca dansatori si cintareti) pe baza de autofinantare” in fata clasei muncitoare. In rest toti marii artisti (inclusiv I. Saliapin – decedat la 65 de ani,in 1938,la Paris) sint disponibilizati, ca inutili cauzei revolutiei.
Lenin, ca intelectual care dispretuia intelectualii si ca scriitor care dispretuia scriitorii, stia: cu cit nivelul intelectual al maselor va fi mai scazut, cu atit acestea vor putea fi mai usor manipulate.
Lenin ii cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revolutie, seful GPU incluzind in ele toata elita societatii ruse.
Listele contin: numele a mii de profesori ai institutiilor superioare de invatamint, scriitori, artisti, medici, ingineri etc. Toti acestia sint suiti cu sila in trenuri, vapoare si expulzati din tara.
Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurind dictatura unui singur partid, cel bolsevic. Tot el creeaza CeKa, cu puteri nelimitate. CeKa era stat in stat. Indicatiile erau urmatoarele: “Daca vedeti pe cineva destept, imbracat cuviincios si care vorbeste corect ruseste –impuscati-l pe loc, pentru ca nu-i de-al nostru”.
Biserica Ortodoxa Rusa avea trecut pina nu demult (poate-l mai are si azi) numele lui Lenin in calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.
Dar n-a fost om care sa-l fi urit cel mai mult pe Dumnezeu, caruia a si incercat intr-un fel dupa 1917 sa-i ia locul. I se laudase bolsevicului G. M. Krjijanovski ca inca in clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la git si am aruncat-o in lada de gunoi”.
Ii numea pe preoti “contrarevolutionari in sutane”. Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revolutionara a preotilor si a altor functionari religiosi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfintea “pedeapsa cu moartea pentru preoti”. Indicatiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoteasca trebuia impuscat sau cel putin arestat.
El va scrie in 1922, intr-o scrisoare adresata Biroului Politic: “Cu cit va fi mai mare numarul victimelor din rindul clericilor reactionari si burghezi, cu atit mai bine”. Intr-o alta scrisoare din acelasi an va indica: “Cu cât impuscam mai multi preoti, cu atât mai bine”.
La 22 martie 1922 gaseste de cuviinta sa ceara la sedinta Biroului Politic “arestarea sinodului si a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat si va muri in curind pentru ca el “si banda lui se opun fatis preluarii bunurilor bisericesti”.
Sint confiscate raclele sfintilor rusi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sint dezbracate de aur si argint si profanate, zeci de tone de aur si argint, diamante, obiecte de pret sint rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite si vindute in strainatate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse tari.
Din 1918 pina in 1924 au fost impuscati “intre paisprezece si douazeci de mii de clerici si laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai functionau 11 525. Prin decret a fost interzisa bataia de clopote pe tot intinsul “tarii lui Ilici”.
Orasul Simbirsk, in care se nascuse V. Lenin, avea in 1917 zeci de biserici, catedrale si manastiri. In urmatorii ani toate cladirile de cult, intre care si biserica in care a fost botezat Lenin, au fost aruncate in aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, in cimitirul Pokrovski a fost lasat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatal acestui monstru, caruia insa i-a fost distrusa crucea, inlocuita cu un insemn bolsevic.
Tara avea nevoie de alta religie si de alti dumnezei. Religie noua, in conceptia lui Lenin, urma sa fie ideea comunist-bolsevica, iar noul dumnezeu era gata sa devina chiar el, paranoicul din Simbirsk.
Se sustine, fals, ca Lenin era de o “modestie legendara”. Dar inca in timpul vietii sale, atit el, cit si confratii sai de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau orase cu numele lor, isi ridicau monumente, plateau scriitori care sa scrie carti despre ei, pictori care sa le faca portrete, tot ei s-au mutat in apartamentele tarilor din Kremlin, isi editau operele complete (unele nescrise) etc.
In 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridica statui “lui V.I.Lenin in orasele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar in anul urmator inca in vreo 30 de localitati. De mentionat faptul ca “modestul” conducator pierdea zile intregi ca sa pozeze armatei de sculptori care urmau sa-l imortalizeze.
Inca in iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport in care cerea inaltarea “a cincizeci de monumente inchinate activitatii revolutionare”.
Pentru ca ridicarea statuiilor noilor lideri intirzie, Lenin ii telegrafiaza lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi si monumente si sint profund indignat. Te admonestez pentru neglijenta dumitale criminala. Sa-mi trimiti de urgenta lista vinovatilor pentru a fi trimisi in judecata. Rusine sabotorilor si tilharilor”. Vreo duzina de activisti, sculptori, pictori, arhitecti “sabotori”, care intirziasera sa-i inalte statui au fost impuscati.
Pe urma a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grija alt “mare modest” – I.V. Stalin, care in 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicatia, ca “in fiecare localitate din URSS sa fie inaltat cite un monument dedicat conducatorului proletariatului mondial”.
In 1990 in fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se platisera atitia bani citi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinte – pentru aproape un sfert de tara.
Tot ce-a spus Lenin era minciuna sfruntata. La 1 mai 1919 a declarat in fata multimii adunate in Piata Rosie: “Cei mai multi dintre Dumneavoastra, cei care inca nu aveti treizeci-treizeci si cinci de ani veti vedea inflorind comunismul”.
La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generatia care are azi cincisprezece ani va trai peste 10 ani sau douazeci intr-o societate comunista”. Hrusciov avea sa ne fixeze si el o data pentru venirea comunismului pe pamint: 1981. Voronin ne zice, ca daca-l lasam sa conduca tara inca 50 de ani, ne va arata si dinsul cum arata comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comunistii stiu doar sa minta convingator.
Lenin a murit acum 80 de ani.
Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocata de “o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecinta a unui sifilis netratat in tineretea “revolutionara”.
Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, intre primii revolutionari bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum citiva ani in presa de pe mapamond, inclusiv in “Literatura si arta” – homosexual si in exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe “frumuselul” Griska Zinoviev ( Zinoviev catre Lenin: “Te pup pe tine si fundul tau marxist” )
Scriitorul rus Ilia Ehrenburg mentiona cu ironie: “E de ajuns sa te uiti la Krupskaia, ca sa-ti dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a si casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?!
Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), desi creierul la moartea lui in urma bolii era “cit o nuca”. Si nu prea era ce studia.
Dar V.I.Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultatile mintale in jurul virstei de 40 de ani. Se stie ca V.I.Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un ciine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota in jurnalul sau ca maretul orator “spunea “nu” unde trebuia sa spuna “da” si invers. Krupskaia e cea care il invata de la o vreme sa vorbeasca. In 1923 deprinsese doar citeva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reusise sa le insuseasca dupa luni de truda: “celula” (de inchisoare), “congres”, “taran”, “muncitor”, “popor” si “revolutie”.
“Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comunistii.
Atita timp cit faptele unui degenerat vor fi “vii” si luate drept modele, cit schizofreniile lui politice vor continua sa fie calauze pentru niste indivizi, care cred ca omul poate fi fericit numai intr-o cazarma, iar marile lui crime vor fi calificate drept “merite in fata istoriei”, pentru ca “orice crima in numele revolutiei este morala”, (citata din V.I.Lenin), atita timp cit dintr-un om avid de singe se va face un sfint infailibil, o icoana la care sa se inchine generatii, – aceasta orbire evidenta nu poate fi decit o pedeapsa a lui Dumnezeu.
Iar comunistii de azi, care se considera continuatorii lui Lenin, ar trebui sa poarte deopotriva raspundere si pentru crimele lui. Care sint enorme.
Revolutiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omeneasca: cei care n-au vor sa aiba ca si cei care au, dar fara sa munceasca. Daca ar fi sa rezumam vastele invataturi ale lui Lenin, acestea ar fi citeva:
Daca doresti sa ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva si acel ceva va fi al tau!
In numele viitorului luminos – sa impuscam zece, o suta de milioane de oameni, “sa nu ne oprim indiferent de numarul mortilor” (Lenin), chiar daca nu vor ramâne decit citeva sute de mii, care merita cu adevarat sa fie fericite.
“Interesul maselor” poate fi folosit doar in interes propriu. Impuscati masele, invocind interesele maselor! Propovaduiti fara incetare ca statul trebuie sa fie condus de popor, si conduceti-l in numele lui, fara sa mai consultati poporul!
Unui comunist totul ii este permis. Orice ticalosie facuta de un comunist este morala, si orice ticalos daca-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: “Noi nu credem in moralitatea eterna si consideram perimate toate povestile despre moralitate!”).
Cit si intr-o discutie cu bolsevicul Vladimir Voitinski, unde a precizat nevoia de ticalosi a bolsevicilor: “Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos”.
Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fata lumii sint metode teroriste. V.I.Lenin a fost parintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Ladin, Carlos “Sacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.
Venirea lui V.I.Lenin la putere in Rusia anului 1917 a insemnat un blestem pentru aceasta tara si pentru tarile peste care acest vast imperiu s-a latit sau a venit in atingere.
El a aruncat dezvoltarea acestei tari, dar si a tarilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o suta de ani inapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.
Cit unii vor incerca sa ne faca sa mai credem ca ideile lui Lenin ne pot face fericiti vreodata, iar noi ii vom si crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos in afara istoriei de istoria insasi.
autor: Nicolae Dabija
Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comuna Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003).
Sursa: rbnpress.info/wp
Gheorghe Gheorghiu Dej, P.Groza, Gh. Tătărescu, ş.a.în vizită la Legaţia Sovietică (Pavlov Bogdenco, A.I.Vişinschi), cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945)
La 9 martie 1945, drept recompensă pentru instaurarea regimului Petru Groza, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.
Cu două zile înainte, însă, la 7 martie 1945, o echipă de emisari sovietici s-a întâlnit cu activiştii comunişti Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea cărora li s-a transmis planul de comunizare al României în următorii trei ani: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor „istorice”, abdicarea Regelui şi abolirea monarhiei, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una după model sovietic, precum şi interzicerea intrării străinilor în România.
Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)
Pentru a câştiga simpatia poporului, prima decizie a guvernului Petru Groza a fost realizarea reformei agrare prin intermediul căreia au fost expropiate peste 1.400.000 ha de pământ, din care 1,1 milioane de hectare au fost date în proprietate la 900.000 de familii de ţărani. Patru ani mai târziu, aceşti ţărani vor intra în programul de colectivizare şi vor rămâne fără pământ.
Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945
Guvernul Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, a implementat în totalitate planurile Moscovei ajungând ca la 30 decembrie 1947 să fie proclamată Republica Populară Română după ce comuniştii au falsificat alegerile parlamentare din 1946, i-au arestat pe liderii Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc, au interzis orice partid de opoziţie şi, în final, l-au obligat pe Regele Mihai să abdice şi să plece din ţară.
Groza va conduce România până în 1952, fiind succedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale.(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945
Parlamentul Chinei a pus în discuție un proiect de lege foarte asemănător cu cel pe care-l examinează în prezent Duma de la Moscova, privind alipirea pensinsulei Crimeea la Rusia, comunică portalul http://elise.com.ua.
Sursa citată afirmă că e vorba despre un act legislativ care prevede alipirea la Republica Populară Chineză a unor teritorii din alte ţări, în cazul în care populaţia locală se va pronunţa la referendum pentru alipirea la China. Proiectul documentului înaintat spre examinare încă la 28 februarie, de facto, prevede anxarea la China a teritoriului Orientului Depărtat rus.
Proiectul a fost înregistrat de deputatul Sun Wan Han. Documentul simplifică modul de aderare a teritoriului unui stat străin la Republica Populară Chineză.
Conform noului proiect, acest lucru poate fi efectuat şi în absenţa unui tratat internaţional dacă:
- acel teritoriu organizează un referendu, în care aderarea la China primeşte aviz pozitiv
- este prezentă o adresare a autorităţilor legitime ale acelui teritoriu, prin care aderarea este solicitată guvernului cinez
“Procedura de aderare va fi următoarea: iniţiatorul ofertei face o adresare către preşedintele Chinei, iar acesta informează şi se consulă cu Congresul Naţional al Poporului şi cu guvernul Chinei. În cazul unui acord comun, este prezentat un proiect de lege constituţională privind primirea teritoriului statului străin în Republica Populară Chineză, care defineşte statutul şi alte probleme legale”, a spus Wan Han.
Conform recensământului din 2002, în Federaţia Rusă locuiesc 34.577 de etnici chinezi. Nimeni nu cunoaşte însă numărul real al imigranţilor chinezi în Rusia, acesta variind între 200.000 şi 2 milioane.
articol preluat de pe http://deschide.md/ro