Articole

(Alexandru Cristian Surcel) Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile – Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

/0 Comentarii/în , /de /2.428 vizite

Decizia CCR din 30 mai 2018 privind cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României

foto preluat de pe ccr.ro
articol realizat de Alexandru Cristian Surcel*

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel,*- foto: facebook.com

30 mai 2018

 

Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile

Miercuri, 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat cu privire la cererile Ministrului Justiţiei şi a Guvernului României de constatare a existenţei unor conflicte de natură constituţională cu Preşedintele României, după ce domnul Klaus Werner Iohannis a refuzat propunerea Ministrului Justiţiei, domnul Tudorel Toader, de a o revoca pe doamna Laura Codruţa Kovesi din poziţia de Procuror Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Încă nu avem decizia în sine cu întreaga sa motivare, dar putem întrevedea mare parte din argumentaţia juridică din chiar textul comunicatului CCR:

„Curtea a statuat că, în cazul revocării procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei acţionează în cadrul unor limitări stricte impuse de lege, sub forma cazurilor care, în mod obiectiv, justifică revocarea din funcţia de conducere a procurorului. Preşedintele României, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, nu are o putere discreţionară proprie în cadrul procedurii de revocare, ci o putere de verificare a regularităţii acesteia. Rezultă că prerogativa Preşedintelui României de a revoca procurorul din funcţia de conducere se circumscrie exclusiv unui control de regularitate şi legalitate a procedurii. Astfel, Preşedintele României nu are competenţa constituţională de a opune argumente de oportunitate în raport cu propunerea de revocare din funcţie iniţiată, în condiţiile legii, de ministrul justiţiei.”1

Drept urmare, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională

„cu majoritate de voturi, a statuat:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.”

 

Aceasta este însă departe de a fi singura decizie sau hotărâre controversată a CCR din iunie 2017 şi până în prezent. Inundaţi de un an şi jumătate de fluxul continuu de ştiri despre legile justiţiei şi despre tentativele de modificare a codurilor penal şi de procedură penală, tindem poate să uităm de acte şi fapte consumate, cu implicaţii juridice serioase, care s-au întâmplat în acest interval de timp. În mod special, mai multe decizii şi o hotărâre a Curţii Constituţionale a României au generat serioase controverse şi chiar contestări în anul 2017, iar noi credem că, chiar dacă în acest moment se discută mai puţin, problemele ridicate de ele persistă.

De asemenea, întrucât deciziile şi hotărârile CCR sunt irevocabile şi direct executorii, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, nici măcar Curtea însăşi nu poate reveni asupra lor, şi au valoare de precedent judiciar, credem că obţinerea unor opinii ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) este un obiectiv actual şi necesar. O astfel de opinie sau set de opinii ar putea clarifica în ce măsură CCR poate acţiona aproape ca un legiuitor pozitiv sau ce părţi din deciziile sale au caracter obligatoriu ori de recomandare, inclusiv cum s-ar putea contracara situaţia în care însăşi Curtea Constituţională este cea care, abuzând de prerogativele sale, încalcă grav Constituţia.

De fapt, dacă este să ne aducem aminte, organizațiile neguvernamentale şi grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iaşi), Evoluţie în Instituţie (#Insist), Grupul de Acţiune Civică Bacău, Iniţiativa Craiova, Iniţiativa România, Iniţiativa Timişoara (federaţie a 10 ONG-uri din Timişoara), Institutul pentru Politici Publice, Liga Civică Galaţi şi Oradea Civică (membre ale reţelei civice naţionale Contract România) şi grupurile civice Corupţia Ucide, Geeks for Democracy şi #Rezistenţa, au efectuat un demers în acest sens în august 2017. Ele au încercat, printre altele, să convingă Administraţia Prezidenţială că Preşedintele României ar trebui să defere chestiunile de drept implicate în două decizii şi o hotărâre a CCR Comisiei de la Veneţia (care nu poate fi sesizată de oricine, ci doar de Guvern, Preşedinte, Camerele Parlamentului, precum şi de Curtea Constituţională însăşi). Aşa cum ştim din ceea ce este deja istorie, Preşedintele Klaus Iohannis a fost aproape de neînduplecat în iniţierea unui astfel de demers, de-abia în relaţie cu legile justiţiei hotărându-se în ceea ce este practic al treisprezecelea ceas.

Mai exact, ceea ce s-a cerut în august 2017 de către organizaţiile amintite mai sus a fost sesizarea de către Preşedintele României a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de: a) Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care Curtea Constituţională a României a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu, b) Hotărârea nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente a Curţii Constituţionale a României (prin care preşedintele CCR a fost investit cu o adevărată prerogativă de cenzură), precum şi c) Decizia nr. 277/21.07.2017, care a stabilit un drept exclusiv al Curţii Constituţionale a României de a se pronunţa direct asupra hotărârilor judecătoreşti supuse căii extraordinare de atac a revizuirii în condiţiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Pentru început, trebuie să observăm că atunci când în activitatea Curţii Constituţionale apar circumstanţe care impun clarificări, România, ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, poate cere opinia Comisiei de la Veneţia, creată în mod expres pentru a asista statele în chestiuni de acest gen. Curtea Constituţională se bucură de independenţă, iar această independenţă trebuie respectată şi ocrotită de autorităţile statului român şi de societate în general. Această chestiune reprezintă o prioritate în contextul european actual, în care putem observa că, pe fondul propagării ideilor aşa-numitei democraţii iliberale, Curţile şi Consiliile Constituţionale devin obiectul unor modificări constituţionale şi/sau legislative de natură să le limiteze competenţele, să le reducă de la rolul de garante ale respectării Constituţiei la cel de instituţii cu funcţie simbolică, să le subordoneze altor autorităţi din stat şi intereselor politice. Este cazul Poloniei, Ungariei etc.

O situaţie evident diferită este cea din România, în care pericolul pentru instanţa de contencios constituţional pare a veni din interiorul său. Tendinţa unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României, extrem de evidentă în ultimii doi ani, de a împinge practica Curţii spre exces şi spre suprapunerea asupra atribuţiilor altor puteri din stat poate provoca, pe de o parte, o scădere a eficienţei acţiunii Curţii şi, pe de altă parte, o reacţie din partea altor autorităţi, a Parlamentului în primul rând, eventual sub presiunea protestelor de stradă, care ar putea considera la un moment dat că este oportun, ca şi în ţările citate mai sus, să limiteze puterile Curţii şi să reducă independenţa acesteia prin modificarea legii de organizare şi de funcţionare (Legea nr. 47/1992).

Decizia de azi, ca şi hotărârea şi deciziile mai sus amintite au generat probleme majore de interpretare a Constituţiei şi legilor, probleme care au creat dezbateri contradictorii şi chiar proteste publice, pe fondul tentativelor Guvernului şi majorităţii parlamentare actuale de a aduce modificări ale legislației penale contrare cerinţelor din Mecanismul de Cooperare şi Verificare şi aşteptărilor Comisiei Europene, partenerilor României din UE şi NATO şi societăţii în ansamblul ei. În toate cele patru speţe, exact instituţia chemată să impună respectarea Constituţiei a interpretat într-o manieră imprudentă legea fundamentală şi propria lege de organizare şi de funcţionare. De aceea, în opinia autorului acestor rânduri, autor şi a mare parte din argumentaţia juridică folosită în materialele puse la dispoziţia Administraţiei Prezidenţiale în august 2017, Comisia de la Veneţia este cam singurul organism care poate desluşi cu suficientă autoritate respectivele probleme de interpretare a Constituției şi a legii, astfel încât să putem depăşi impasul (chiar dacă recomandările sale nu au un caracter obligatoriu).

Aşadar, haideţi să analizăm în ordine cronologică fiecare decizie şi hotărâre din cele amintite în parte:

 

I. Decizia din 30.05.2018 (şi aspecte din Decizia nr. 45/30.01.2018): Aşa cum am precizat şi mai sus, nu avem încă motivarea acestei decizii, aşa că nu putem analiza decât acele raţionamente juridice cuprinse în comunicat. Însă putem observa că, în optica majorităţii judecătorilor Curţii Constituţionale care au votat azi, Preşedintele asigură doar un control de legalitate şi de regularitate a procedurii de revocare, atunci când ceea ce se cere este revocarea şefilor celor mai importante structuri ale Ministerului Public (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Generală Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism). Rolul central i-ar reveni Ministrului Justiţiei, care numai el poate aprecia oportunitatea unei revocări.

Din acest expozeu lipseşte Consiliul Superior al Magistraturii, despre care ştim că dă un aviz consultativ, care însă priveşte nu doar regularitatea şi legalitatea procedurii, ci şi oportunitatea ei. Şi nu se poate altfel, deoarece Constituţia României dispune prin art. 133 alin. (1) că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.”, iar în art. 134 alin. (1) adaugă că „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.” În cazul celor trei procurori cu funcţii de conducere amintiţi mai sus, prin efectul Legii nr. 504/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Ministrului Justiţiei şi nu CSM îi revine dreptul de a face propunerile de numire sau revocare, dar acesta din urmă păstrează totuşi prerogativa de a emite un aviz consultativ.

Fiind vorba de garantul independenţei justiţiei, avizul Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi limitat doar la considerente privind legalitatea şi regularitatea procedurii, ci poate să cuprindă şi aprecieri de oportunitate. Însă ce sens mai are avizul CSM sub aspectul temeiurilor de oportunitate ale deciziei pe care urmează să o ia Preşedintele, dacă acesta din urmă este limitat strict la a verifica aspectele de legalitate şi de regularitate, de formă, fără a mai putea să se pronunţe în vreun fel asupra fondului propunerii Ministrului Justiţiei, chiar dacă aceasta a fost integral combătută prin aviz? Şi, per a contrario, dacă am admite interpretarea Curţii Constituţionale, de ce a plasat legiuitorul avizul CSM după propunerea Ministrului Justiţiei, în ordinea paşilor procedurali, şi nu invers, cum ar fi fost logic dacă soluţia acestuia din urmă cu privire la oportunitate trebuie obligatoriu asumată de către Preşedinte?

Mare parte din argumentaţia Curţii Constituţionale se bazează pe următorul text constituţional: „ARTICOLUL 132 (1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.” Potrivit comunicatului CCR, „Curtea a stabilit că art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii [a se vedea Decizia nr.285/2014], aplicându-se, deopotrivă şi în ipoteza revocării/ eliberării din funcţie. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori şi indică faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45/2018], aspect care se reflectă şi asupra carierei procurorilor.”

Pentru a înţelege mai bine ce încearcă majoritatea de azi din Curtea Constituţională a României să ne comunice, am aruncat o privire în Decizia nr. 45/30.01.2018, care a fost emisă ca răspuns la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României- Secţiile Unite faţă de o serie întreagă de dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi faţă de această lege în ansamblul său.2

În această decizie putem astfel citi că: „(…) competenţa Preşedintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecinţa şi rezultatul firesc al propunerii iniţiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem (…) aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nici o problemă de constituţionalitate din perspectiva art.94 lit.c), art.125 alin.(1) şi (2) şi art.134 alin.(1) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenței justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.

143. Prin urmare, Curtea constată că „refuzul” Preşedintelui României nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art.94 lit.c) şi art.125 alin.(1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra legempoate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/ procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată.”

Ideea că dreptul de refuz al Preşedintelui la numirea magistraţilor ar fi determinat de curtoazia dintre instituţiile statului este cel puţin exotică şi de-a dreptul discriminatorie. Un astfel de refuz arbitrar, determinat de curtoazie, afectează perspectivele de carieră ale unei persoane, iar acestea nu pot face obiectul unor decizii subiective, fără temeiuri de formă şi de fond. Aşadar, Preşedintele nu este limitat la considerente doar de legalitate şi de regularitate în numirile şi revocările de magistraţi. Iar rostul limitării la un singur refuz nu este indiciul că Preşedintele e, de fapt, mai mult oficiantul unei solemnităţi decât factorul decident, ci doar o dispoziţie legală menită să evite eventualele abuzuri din partea şefului statului şi blocaje în funcţionarea puterii judecătoreşti. Este o limitate menită, de asemenea, să oprească ca nu cumva prerogativa prezidenţială de numire şi de revocare a magistraţilor să nu devină pretextul unor ingerinţe ale Preşedintelui împotriva puterii judecătoreşti, în condiţiile în care Preşedintele aparţine totuşi de puterea executivă.

Însă cel mai interesant pasaj din Decizia nr. 45/30.01.2018 este paragraful 165: „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege, Curtea constată că potrivit art.132 alin.(2) din Constituţie, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art.94 lit.c) din Constituţie. În consecinţă, art.I pct.88 [cu referire la art.54 alin.(3)] din lege nu încalcă art.94 lit.c) şi art.132 alin.(1) din Constituţie.”

Putem constata astfel că Decizia din 30.05.2018 face o aplicaţie a considerentelor enumerate în paragraful 165 al Deciziei nr. 45/30.01.2018. Dar, dacă ne uităm mai atenţi, acea sintagmă pe care îşi construieşte întregul raţionament Curtea Constituţională este, de fapt, una vagă şi succintă: „procurorii îşi defăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pentru a o înţelege corect este nevoie să revizităm, chiar pe la începutul textului Constituţiei României, art. 1 alin. (4): „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.” Aşadar, oricum am înţelege că activitatea procurorilor se desfăşoară sub autoritatea Ministrului Justiţiei, întrucât acesta este membru al Guvernului şi deci parte componentă a puterii executive, nu putem discuta decât în termeni care să nu fie de natură să afecteze principiul separaţiei şi egalităţii puterilor în stat şi actul de justiţie.

De aceea, carierele procurorilor ţin de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, iar numirile şi revocările din magistratură se efectuează fie de CSM direct (pentru stagiari), fie de Preşedintele României (pentru magistraţii definitivi, precum şi anumite funcţii de conducere). Preşedintele României este de asemenea membru al puterii executive, dar, spre deosebire de membrii Guvernului, este ales prin vot direct şi universal de către cetăţenii care sunt deţinătorii suveranităţii de stat, pe care o exercită prin reprezentanţi aleşi (art. 2 alin. (1) din Constituţie: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.). De asemenea, Preşedintele, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţia României „(…) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Ca mediator între puterile statului, este mai logic ca Preşedintele să fie decidentul final în materia numirii şi revocării magistraţilor definitivi, respectiv a anumitor funcţii de conducere din structurile puterii judecătoreşti, decât Ministrul Justiţiei.

Suspectăm aşadar că Decizia din 30.05.2018 a CCR, ca şi anumite pasaje din Decizia nr. 45/30.01.2018 au mai puţin de-a face cu o interpretare şi aplicare a textului constituţional în litera şi în spiritul său, cât au în spate nevoia unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale de a servi interesele unora din persoanele şi entităţile aflate la rădăcina numirii lor ca judecători ai CCR (ştiut fiind că acesta este totuşi un organism numit politic şi situat în afara puterii judecătoreşti), inclusiv de a da o finalizare propriilor umori formate în anii în care respectivii judecători erau membri ai unor partide politice şi ocupau diferite demnităţi publice executive şi legislative cu sprijinul respectivelor partide.

 

II. Decizia nr. 392/06.06.2017: în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de doamna Bombonica Prodana, Curtea Constituțională a impus Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracter penal. Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi considerațiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se impune Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009, chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Dacă cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, nu pot impune Parlamentului ce să legifereze, atunci cu atât mai puţin poate impune Curtea Constituţională. În cazul de faţă, pragul valoric la abuzul în serviciu. Există, deci, o suspiciune întemeiată, exprimată în dezbaterile publice şi de profesionişti ai dreptului, că ne aflăm în faţa unei încercări de exercitare a unor drepturi exclusive ale Parlamentului de către un organism care nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.

Prin urmare, în opinia subsemnatului, orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă constituţională a textului de lege, aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca propuneri legitime, dar neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei diferenţieri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale, cosider că ar fi indicat ca una dintre autorităţile competente amintite mai sus (Preşedinţie, Guvern, Parlament sau Curtea Constituţională însăşi) să se adreseze Comisiei de la Veneţia.

 

III. Hotărârea nr. 1/22.06.2017: În strânsă legătură cu Decizia amintită anterior, prin Hotărârea nr. 1/21.06.2017, plenul Curţii Constituţionale cu majoritate de voturi l-a împuternicit pe Preşedintele CCR să cenzureze opiniile separate sau concurente ale judecătorilor CCR, putând să le oprească pe unele de la publicarea în Monitorul Oficial, deşi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale precizează foarte clar: „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.”

Sesizată de una dintre organizaţiile semnatare ale documentului amintit în introducere, Asociaţia Platforma Iniţiativa România, cu o cerere de retractare a Hotărârii nr. 1/22.06.2017, pe motiv că este o hotărâre administrativă, deci nu constituie precedent judiciar obligatoriu, şi că încalcă drepturile constituţionale ale judecătorilor CCR, Curtea a emis următorul răspuns:

„Referitor la mesajul dvs., înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 2957 din 26 iunie 2017, prin care solicitaţi reaprecierea Hotărârii 1/22.06.2017, considerând posibilă această reapreciere întrucât, „din punctul nostru de vedere, hotărârea nu a fost adoptată în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale ale CCR, fiind, de fapt, o hotărâre adoptată în materie administrativă”, care „încalcă dreptul judecătorilor CCR de a se exprima liber şi independent în formularea opiniilor separate sau concurente”, vă aducem la cunoştinţă următoarele:

După cum se arată în preambulul său, Hotărârea Plenului nr.1 din 22 iunie 2017 a fost determinată de „necesitatea precizării elementelor structurale intrinseci opiniei separate sau concurente subsumate unui raţionament logic dezvoltat în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, a limitelor în care judecătorul constituţional îşi poate manifesta dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă şi a obligaţiei de rezervă pe care trebuie să o manifeste judecătorul Curţii Constituţionale în a-şi exprima puncte de vedere care, într-un final, neagă însăşi obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale”. Aşadar, nu s-a urmărit să se aducă atingere deplinei independenţe a judecătorului constituţional în a-şi exprima punctele de vedere, respectiv de a-şi exercita dreptul legal de a redacta opinie separată sau concurentă, ci doar s-au evocat coordonatele pe care acestea trebuie să le respecte, şi anume „repere doctrinare şi jurisprudenţiale, obiectivizate în concepte şi noţiuni ştiinţifice.”

De asemenea, se observă că Hotărârea nr.1 din 22 iunie 2017 a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art.6, art.14, art.50 şi ale art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevederi ce îi conferă Plenului plenitudine de competenţă în aprecierea compatibilităţii regulilor privitoare la procedura jurisdicţională, precum şi a măsurilor necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii Constituţionale. De altfel, art.4 din hotărâre prevede în mod expres că aceasta „priveşte atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, circumscriindu-se exclusiv acestora”.”

Dacă ne uităm însă la articolele de lege citate în răspuns, art. 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale spune că CCR îşi desfăşoară activitatea în plen şi deciziile, hotărârile şi avizele sale sunt adoptate cu majoritate de voturi, art. 14 că procedura jurisdicţională a CCR se completează cu procedura civilă (acolo unde procedura specifică nu prevede), art. 50 că plenul CCR îndeplineşte funcţiile acesteia şi poate lua orice măsură necesară bunei desfăşurări a activităţii Curţii (dar nu şi încălcarea unor norme imperative din lege, cum e cea din art. 59 alin. (3) citat mai sus), iar art. 51 alin. (1) stabileşte condiţiile de cvorum de prezenţă şi de majoritate minimă.

Niciunul dintre aceste articole nu dă dreptul preşedintelui ori plenului Curţii Constituţionale să aprecieze pertinenţa unei opinii separate sau concurente a unui judecător al Curţii, acesta fiind singurul responsabil de conţinutul şi de acurateţea ştiinţifică a respectivei opinii. Iar acea opinie, fără niciun fel de condiţionare, trebuie publicată în Monitorul Oficial exact aşa cum dispune art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

 

Astfel, în ceea ce priveşte fondul hotărârii:

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. 1 si 2 din Legea nr. 47/1992, fiind de natură de a afecta în mod grav independenţa judecătorului Curţii Constituţionale. Astfel, din economia dispozițiilor art. 2 si 3 din hotărâre rezultă o vădită şi nelegală ingerinţă în activitatea de judecată a judecătorului Curţii Constituţionale a României, ingerinţă constând în instituirea unui veritabil mecanism de control, exercitat în mod netransparent şi arbitrar, asupra opiniilor acestuia.

 

Conform hotărârii, decizia cenzurării unei opinii separate sau concurente aparţine în exclusivitate Preşedintelui Curţii Constituţionale, acesta, în urma unei simple „discutări” a deciziei, nu se ştie în ce cadru şi potrivit cărei proceduri, fiind singurul care constată existenta aşa-ziselor „abateri” de la aşa-zisele „reguli de redactare” şi hotărăşte cu privire la soarta respectivei opinii. Practic, se poate spune că independenţa unui judecător al Curţii Constituţionale se opreşte acolo unde încep aprecierea şi constatarea Preşedintelui Curţii Constituţionale, pe baza unor criterii pur subiective, cum ar fi cel care interzice „aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. 2 teza finală).

De notat că nicio dispoziţie din Legea nr. 47/1992 sau Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012 nu recunoaşte Preşedintelui Curţii Constituţionale o astfel de atribuţie. De altfel, aceste dispoziţii prevăd în mod limitativ cazurile în care Preşedintele Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuțiilor sale, emite rezoluţii, regula fiind în sensul că acesta emite ordine (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 5 alin. (2) din Regulament).

Nu în ultimul rând, mecanismul de control descris mai sus generează o formă indirectă de tragere la răspundere juridică a unui judecător al Curţii Constituţionale pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor, instituind sancţiunea neluării în seamă a opiniei sale, aspect interzis de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) rap. la art. 14 din Legea nr. 47/1992 si art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, fiind de natură a restrânge exerciţiul dreptului legal al judecătorului Curţii Constituţionale de a formula opinie separată sau concurentă.

 

Considerăm că hotărârea este un act administrativ emis în aplicarea dispoziţiilor art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 426 alin. 2 Cod de procedură civilă, având o forţă juridică inferioară. In aceste condiţii, faţă de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, acest act nu poate depăşi limitele dispoziţiilor legale în executarea cărora a fost emis. Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă inexistenţa vreunor reguli, condiţionări sau limitări în ceea ce priveşte formularea opiniilor separate sau concurente. După cum se arată chiar în cuprinsul hotărârii, dreptul de a formula opinie separată sau concurentă este un drept prevăzut de lege, a cărui exercitare nu poate fi restrânsă printr-un act cu forţă juridică inferioară, respectiv un act administrativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 47/1992 permit Curţii Constituţionale doar să stabilească compatibilitatea regulilor procedurii civile cu procedura jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 47/1992, iar nu şi să edicteze noi reguli de procedură, peste limitele celor dintâi.

- Actul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 137/2000, în sensul în care instituie o discriminare, în sensul art. 2 din acelaşi act normativ, între judecătorii Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula opinie separată sau concurentă, drept recunoscut de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

 

În acest sens, se cuvine a observa mai întâi că hotărârea introduce reguli de redactare doar în ceea ce priveşte opiniile separate sau concurente, pentru opinia majoritară neexistând astfel de reguli. Practic, simplul fapt că un judecător al Curţii Constituţionale a votat împotrivă sau este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, îl pune pe acesta în situaţia de a se confrunta cu o adevărată excludere sau cel puţin restricţie în ceea ce priveşte dreptul său de a formula opinie separată sau concurentă. În plus, caracterul vădit subiectiv al unor reguli şi criterii introduse prin actul atacat nu face decât să agraveze caracterul discriminatoriu în sine ale acestora.

- Acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 70 si art. 75 rap. la art. 2 alin. (2) Cod civil, în sensul în care limitează dreptul la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte formularea opiniei separate sau concurente.

 

Considerăm că obligaţia de rezervă, prevăzută în mod expres de lege, este unica limitare permisă din perspectiva celor de mai sus, însă aceasta nu se poate extinde, cu atât mai puţin nu poate afecta dreptul, de asemenea prevăzut de lege, de a formula opinie separată sau concurentă. In măsura în care legiuitorul primar ar fi considerat necesar, ar fi circumstanţiat sau cel puţin reglementat el însuşi exerciţiul dreptului la liberă exprimare al persoanei, judecător al Curţii Constituţionale, prin formularea de opinii separate sau concurente. Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat, avem de-a face cu un simplu act administrativ, cu forţă juridică inferioară legii, inapt să introducă în mod valabil o limită în ceea ce priveşte dreptul arătat mai sus.

- Hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, în sensul în care îngrădeşte accesul persoanelor la informaţii şi documente de interes public.

 

Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. a) si b) din Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile publice şi art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, opinia separată sau concurentă formulată de un judecător al Curţii Constituţionale reprezintă în mod cert o informaţie de interes public ce ar trebui comunicată din oficiu de către această instituţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 544/2001. Ceea ce pentru Preşedintele Curţii Constituţionale ar putea constitui „aprecieri cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică [...]” (art. 1 alin. (2) teza finală), pentru un alt cetăţean, cu precădere pentru un profesionist sau cel puţin pasionat al dreptului, ar putea constitui o importantă sursă de informaţie cu privire la activitatea şi practica singurei instanţe de contencios constituţional şi, prin aceasta, o informaţie de deosebit interes public, mai ales în speţe cu un puternic ecou în rândul opiniei publice, respectiv intens dezbătute în spaţiul public. În mod evident, situaţia generată de hotărârea CCR contravine în mod flagrant dispoziţiilor Legii nr. 544/2001.

Nu în cele din urmă, este discutabilă şi modalitatea aleasă de actuala majoritate din cadrul Curţii Constituţionale pentru a impune această nouă regulă internă cu totala desconsiderare a principiului existent încă din dreptul roman că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem). Conform art. 11 lit. B din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, CCR adoptă hotărâri atunci când: „a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.” Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cazul Hotărârii nr. 1/22.06.2017.

 

IV. Decizia nr. 377/21.07.2017: Sesizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) – Secţiile Unite cu privire la o serie de prevederi introduse în Parlament în Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconsţituţionalitate, dar, din nou prin motivare, a inserat o serie de consideraţii care ar trebui să fie obligatorii şi care extind competenţele CCR deopotrivă peste cele ale puterii legislative şi ale celei judecătoreşti:

„72. Fiind lămurită problema autorităţii competente să exercite controlul de constituţionalitate, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 146 lit. a) teza întâi şi lit. d), respectiv lit. b), c) şi l) din Constituție, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reglementează expres controlul de constituţionalitate, pe de o parte, al actelor normative de reglementare primară, iar, pe de altă parte, al tratatelor internaţionale, al regulamentelor şi al hotărârilor parlamentare. Astfel, controlul de constituţionalitate a hotărârilor judecătoreşti, pe calea plângerii de neconstituţionalitate, nu este încă normativizat. Prin urmare, Curtea reţine că exercitarea unui control de constituționalitate asupra hotărârilor judecătoreşti implică o verificare a conformităţii acestora cu Constituţia, control care poate fi realizat numai de Curtea Constituţională, nu şi de instanţele judecătoreşti, iar decizia instanţei constituţionale astfel pronunţată poate constitui motiv de revizuire a hotărârii judecătoreşti anulate pe motive de neconstituţionalitate. Dar nicidecum nu se poate realiza un control de constituţionalitate al hotărârii judecătoreşti de către instanţa competentă să judece o cerere de revizuire pentru că s-ar ajunge în situaţia înfrângerii plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate. În caz contrar, Constituţia ar deveni subiectul unor interpretări mai mult sau mai puţin eterogene la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti existente în România. De asemenea este evident că, în aceste coordonate, calea de atac extraordinară a revizuirii nu este mijlocul juridic adecvat pentru controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti.

73. În consecinţă, Curtea constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, precum şi ale art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Constatându-se o asemenea încălcare a prevederilor constituţionale, Curtea nu va mai analiza dacă sintagma “încălcarea prevederilor constituţionale” respectă sau nu cerinţele de calitate a legii, pentru că numai dacă o asemenea competenţă aparţinea instanţelor judecătoreşti sintagma în cauză era vagă, inexactă şi lipsită de precizie; în schimb, în măsura în care s-a stabilit că, în realitate, controlul de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti este o dimensiune a competenţei Curţii Constituţionale, sintagma în cauză este clară, precisă şi previzibilă, însă contrară textelor constituţionale antereferite.

74. Pentru identitate de rațiune, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 14 din Codul de procedură civilă, pentru că evaluarea conformității hotărârii judecătoreti cu deciziile Curţii Constituţionale reprezintă, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate pe calea plângerii de neconstituţionalitate. Prin urmare, şi acest text legal încalcă art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1) și art. 142 alin. (1) din Constituţie. De altfel, evaluarea conformităţii unei soluţii legislative cu deciziile Curţii Constituţionale este, de asemenea, un aspect al controlului de constituţionalitate prin prisma art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la respectarea efectelor general obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 49 și următoarele, sau Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21 și următoarele.]. Mai mult, Curtea Constituţională este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create prin nerespectarea considerentelor unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii [Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 37].

75. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legiuitorul a plecat de la o premisă corectă din punct de vedere al art. 1 alin. (5) din Constituție, cu referire la respectarea Constituţiei de către toate autoritățile publice, inclusiv de către instanţele judecătoreşti prin hotărârile pe care le pronunţă, însă a reglementat un mecanism juridic defectuos atât cu privire la autoritatea competentă să exercite controlul de constituţionalitate, cât şi cu privire la modalitatea procedurală prin care aceasta se realizează.

76. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 1 din lege cu referire la art. 509 alin. (1) pct. 15 din Codul de procedură civilă în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legilor. În acest sens, Curtea constată că acest text legal stabileşte ca motiv de revizuire pronunţarea unor sancţiuni în temeiul unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data la care s-a născut raportul juridic dedus judecăţii. Or, în materie procedural civilă, sancțiunile sunt definite, în doctrină, drept măsuri cu caracter de constrângere menite să garanteze respectarea normelor juridice care prescriu formele şi condiţiile după care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în pricinile civile. Ele îndeplinesc o dublă funcţie: de a-i preveni pe participanţii la procesul civil să respecte disciplina procesuală şi de a-i sancționa pe cei care o încalcă. Acestea pot fi nulitatea, decăderea, perimarea, suspendarea cauzei, amenzile judiciare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, despăgubirile pentru partea prejudiciată sau în materie civilă nulitatea, reducţiunea, inopozabilitatea, prescripţia extinctivă, uzucapiunea etc. (…)

80. Având în vedere art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să îşi extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. II pct. 2 și 3 din lege, întrucât aceste texte legale stabilesc, pe de o parte, tipologia hotărârilor ce pot fi revizuite în aplicarea motivelor de revizuire nou-reglementate şi, pe de altă parte, termenele de exercitare a acestora. Prin urmare, Curtea reţine mutatis mutandis încălcarea, prin aceste texte, a prevederilor constituţionale încălcate prin textele de lege care reglementează noile motive de revizuire, şi anume art. 1 alin. (3) și (5), art. 124 alin. (1), art. 126 alin. (1), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţie.”

Urmărind pasajele subliniate mai sus, putem constata, în interpretarea noastră, că CCR dublează rolul de unic legiuitor pozitiv primar al Parlamentului. Astfel, cu de la sine putere, Curtea constată că există un domeniu încă nenormativizat, introduce o nouă instituţie juridică -„plângerea de neconstituţionalitate”-, îşi apropriază funcţia de control de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti (deşi Curtea Constituţională NU aparţine puterii judecătoreşti şi chiar ea citează art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie care precizează foarte clar ce instituții ale statului constituie puterea judecătorească) şi îşi extinde controlul de constituţionalitate astfel încât, de fapt, să-şi impună modificările pe care le aduce legii.

Or aşa cum am mai argumentat, chiar dacă CCR poate emite interpretări obligatorii ale normelor legale din punct de vedere constituţional, ea nu poate crea lege. Nu este legiuitor pozitiv. Nu poate crea instituţii juridice şi nu-şi poate apropria competenţe pe care Constituţia şi legiuitorul nu i le-au conferit.

Iar în această decizie, pe lângă suprapunerea puterii legislative, avem de-a face şi cu asumarea puterii judecătoreşti de către CCR. Numai puterea judecătorească poate pronunţa şi, respectiv, controla hotărâri judecătoreşti, controlul Curţii Constituţionale referindu-se la texte de lege. Aşa cum arătam mai sus, Curtea Constituţională nici măcar nu este parte a puterii judecătoreşti, chiar dacă membrii săi se numesc judecători şi funcţionarea este similară celei a unei instanţe judecătoreşti.

Desigur, de lege ferenda, am putea admite necesitatea şi introducerea unei instituţii a controlului de constituţionalitate al hotărârilor judecătoreşti şi exercitarea acestei atribuţii de către Curtea Constituţională, însă o astfel de reglementare nu poate fi generată de Curte însăşi, ci trebuie să facă obiectul unei legi adoptate de către Parlament. Iar eventuala reglementare trebuie să separe clar controlul de constituţionalitate de judecarea fondului cauzei, care revine exclusiv puterii judecătoreşti.

Aşadar, interpretând extensiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care îi dau dreptul să-şi stabilească singură competenţele şi opresc orice altă autoritate de a contesta formal, prin Decizia nr. 377/21.07.2017, Curtea se erijează în legiuitor pozitiv, în instanţă judecătorească şi chiar şi în Adunare Constituantă, din moment ce ceea ce ea dispune, aşa cum dispune, contravine chiar textului constituţional.

Considerăm că este o evoluţie care trebuie evaluată şi de o expertiză externă şi independentă, altfel se va ajunge în final la o dezechilibrare a întregii ordini constituţionale, cu consecinţe imprevizibile. Însă, în lipsa mecanismelor interne şi fără a uita vreo clipă necesitatea păstrării independenţei Curţii Constituţionale, credem că aducerea şi a acestui subiect în atenţia Comisiei de la Veneţia ar fi de natură să ofere necesara clarificare.

1 https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRESA-304

2 https://www.ccr.ro/files/products/45_-_27_febr_2018.pdf

 

articol preluat de pe www.contributors.ro

(Alexandru Cristian Surcel) Comisia de la Veneția şi CCR, justiția şi legile electorale, pe masa Preşedintelui

/0 Comentarii/în /de /1.556 vizite

Președintele României Klaus IOHANNIS

foto: facebook.com
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

25 septembrie 2017

 

Comisia de la Veneția şi CCR, justiția şi legile electorale, pe masa Preşedintelui

21 de organizații civice și neguvernamentale solicită Președintelui României 1) sesizarea Comisiei de la Veneția pentru o opinie privind 3 decizii și hotărâri ale CCR, 2) înființarea de urgență a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral și 3) acțiuni și exprimarea imediată a unei poziții categorice privind pericolul grav și iminent pe care inițiativele actualei majorități guvernamentale îl reprezintă la adresa independenței justiției și luptei anticorupție.

Mai jos aveți scrisoare integrală deja trimisă Președintelui, iar aici găsiți analiza integrală a problemelor puse în discuție.

 

În atenția domnului Klaus Werner Iohannis, Președinte al României
Către Administrația Prezidențială

Domnule Președinte,

Organizațiile neguvernamentale și grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție În Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Initiativa Timisoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA vă solicită o audiență cu următoarea agendă:

1. Vulnerabilități privind credibilitatea și imparțialitatea Curții Constituționale a României apărute ca urmare a tendinței recente în jurisprudența CCR spre excese și spre suprapunerea atribuțiilor acesteia peste alte puteri din stat;

2. Neîndeplinirea promisiunilor partidelor politice și ignorarea completă a solicitărilor societății civile cu privire la o reformă reală a legislației electorale în sensul liberalizării competiției politice și transparentizării finanțării partidelor politice;

3. Pericolul grav și iminent în care se află independența justiției și lupta anticorupție ca urmare a unor recente inițiative legislative guvernamentale și parlamentare.

În legătură cu acestea, organizațiile semnatare doresc să inițieze un dialog cu dumneavoastră și să vă prezinte argumente pentru următoarele solicitări:

1. Sesizarea de către Președintele României a Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de:

a. Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care CCR impune Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracțiunea de abuz în serviciu,

b. Hotărârea CCR 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente,

c. Decizia nr. 277/21.07.2017, care stabilește un drept exclusiv al CCR de a se pronunța direct asupra hotărârilor judecătorești supuse revizuirii în condițiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă,

care, în opinia noastră, sunt fie nelegale și netemeinice sau chiar contravin textului constituțional, fie sunt rezultatul arogării de către CCR a calității de legiuitor pozitiv, prin subminarea atribuțiilor altor puteri din stat.

2. Înființarea la nivelul Președinției a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral care să pornească un amplu proces de consultare publică cu partidele politice și societatea civilă pentru reforma legislației electorale pentru aplicarea unor vechi deziderate ale societății civile, cum ar fi:

a. Revenirea la două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor;

b. Eliminarea pragului electoral la alegerile locale pentru o cât mai bună reprezentare a comunităților locale;

c. Scăderea numărului de semnături necesare partidelor și independenților care doresc să candideze (la orice tip de alegeri);

d. Introducerea votului electronic la distanță pentru toate tipurile de alegeri, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2019;

e. Îmbunătățirea prevederilor legale privind votul prin corespondență, care s-a dovedit un eșec la alegerile parlamentare din 2016;

f. Schimbarea modalității de finanțare a partidelor și a campaniilor electorale, astfel încât contribuțiile financiare (cotizații și donații) să se facă exclusiv prin metode de plată electronică, iar intrările și ieșirile de bani din conturile partidelor sau conturile de campanie să se publice în timp real, atât în timpul, cât și în afara campaniilor electorale;

g. Legalizarea crowdfunding-ului pentru finanțarea campaniilor electorale.

3. Exprimarea unei poziții publice categorice și neechivoce privind pericolul grav la adresa independenței justiției și luptei anticorupție, precum și la poziția României în Uniunea Europeană, pe care îl reprezintă:

a. Proiectul de lege anunțat la 23 august 2017 de către Ministrul Justiției, care introduce mai multe modificări în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;

b. Inițiativa legislativă parlamentară depusă de Președintele Senatului pentru modificarea Legii nr. 303 din 28 iunie 2004, republicată, care modifică procedura de numire a procurorilor generali, adjuncților acestora și procurorilor șefi de secții din PICCJ, DNA și DIICOT;

c. Alte propuneri legislative parlamentare de natură să împieteze asupra puterii judecătorești și asupra actului de justiție.

Independent de răspunsul dumneavoastră la această solicitare, organizațiile semnatare vor informa Comisia Europeană, partenerii din NATO și UE și Comisia de la Veneția cu privire la derapajele de la democrație și stat de drept ale unor instituții din România și, dacă asaltul împotriva justiției și statului de drept nu va înceta, vom ieși în stradă așa cum am făcut-o la începutul acestui an.

Suntem la un pas de dezastru democratic și instituțional prin acapararea și subordonarea de către o putere politică autoritară și profund nedemocratică a instituțiilor independente ale statului. Rezultatele pe termen lung vor fi periclitarea bunăstării și libertății fiecărui cetățean român, pentru că acestea sunt indisolubil legate de integritatea publică, domnia legii și democrație.

Încurajăm și alte organizații civice sau profesionale, dar și partidele politice democratice, să preia aceste solicitări și să se exprime public în sensul apărării statului de drept, independenței justiției și luptei împotriva corupției.
În așteptarea răspunsului dumneavoastră la solicitarea noastră de audiență, vă trimitem și în scris punctul nostru de vedere detaliat cu privire la subiectele amintite.

Cu stimă,

Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție în Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Inițiativa Timișoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția Ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA

25.09.2017

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

(Alexandru Cristian Surcel) #rezist, deci #exist

/0 Comentarii/în /de /2.010 vizite

Operatiunea Steagul UE + Revolutia Luminii (Bucuresti, Piata Victoriei, 26 februarie 2017)

foto: Rares Mandu
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

4 martie 2017

 

Din 2012 încoace, am deschis pe profilul meu de Facebook câte un album anual dedicat evenimentelor civico-politice în care am fost implicat. Când am dat titlul fiecăruia dintre aceste albume, am încercat să estimez care ar putea fi semnificaţia acelui an în tabloul mai mare al realităţii şi, în perspectivă, al istoriei. După protestul din seara zilei de 11 ianuarie împotriva deciziei Avocatului Poporului de a ataca la CCR prevederea legală care l-a împiedicat pe Liviu Dragnea să se înscăuneze prim-ministru după alegerile din decembrie, am deschis albumul pe acest an, pe care l-am numit “2017-An de rezistenţă”. Hashtag-ul #rezist avea să apară de-abia peste aproape trei săptămâni, aşa că aş putea spune că am fost profetic.

Alegerea mea nu a avut însă nimic nostradamian în ea. A fost doar o estimare logică având în vedere evoluţiile din ultimul timp, de la Brexit şi tot mai evidenta criză a Uniunii Europene, la alegerea la 30 octombrie 2016 ca preşedinte al Republicii Moldova a clovnului trădător Igor Dodon, apoi la victoria în alegerile prezidenţiale americane a nu mai puţin insolitului Donald J. Trump, până la propriul nostru dezastru electoral de la 11 decembrie 2016, când exact facţiunea cea mai reacţionară a clasei politice inapte şi corupte consolidată în post-comunism a câştigat categoric alegerile.

Tocmai din perspectiva acestei rezistenţe am participat fără rezerve al coregrafia creării steagului Uniunii Europene de către protestatari, în mijlocul Pieţei Victoriei, duminică, 26 februarie 2017. Desigur că în cei zece ani împliniţi la 1 ianuarie de la integrarea României în UE şi chiar dinainte nu au lipsit motivele de nemulţumire. Că discutăm de preocupările Comisiei Europene faţă de rectitudinea castravetelui cam în perioada în care deveneam şi noi membri cu drepturi depline, de veşnica amânare a integrării noastre în Schengen, de umilirile repetate a peste douăzeci de milioane pentru faptele reale sau imaginare a unei câtimi dintre ele, inclusiv de politicile surprinzător de sovietice care au permis manifestarea pe lângă organismele europene a unor identităţi evident false şi manipulate politic de genul “moldovenilor” şi “vlahilor” sau de promovarea agresivă a noii generaţii de acorduri de liber schimb precum CETA şi TTIP, care sub sloganurile cu care sunt promovate ascund o grămadă de privilegii pentru corporaţii care, oricum, îşi vor exporta profiturile prin paradisuri fiscale. Dar ar fi un semn de orbire totală să nu remarci şi progresul din ultimii zece ani, faptul că de la integrarea în UE faţa României s-a schimbat mult şi în bine, comparativ cu ceea ce era înainte. Sigur că deocamdată suntem penultimii din Uniune din majoritatea punctelor de vedere, că nu prea am profitat de banii care ne-au fost puşi la dispoziţie şi că avem patru milioane de concetăţeni care s-au relocat pentru că în ţară nu găseau locuri de muncă şi condiţii decente, dar principala vină pentru această stare de fapt este a mirobolantei noastre clase politice.

În concluzie, merită rezistat pentru UE. Cu atât mai mult cu cât variantele de viitor al Uniunii ne sunt propuse de Jean Claude Juncker, personajul care s-a dovedit încă de la criza refugiaţilor din 2015 probabil cel mai puţin inteligent preşedinte al Comisiei Europene din istorie. Şi pentru că, până la urmă, de la pactul de la Snagov încoace integrarea europeană a fost proiectul de ţară al României pe parte de politică externă şi ar fi aberant ca acest proiect să se spulbere la zece ani după ce a intrat în linie dreaptă. Sigur, un proiect de ţară mai adânc fundamentat în istorie şi care, odată realizat, ar fi cel mai probabil definitiv, ar fi reunificarea cu statul românesc de peste Prut, dar deocamdată ne lipsesc oamenii de stat vizionari care să dovedească capacitatea testiculară necesară. Deocamdată. Şi, oricum, de fapt una se completează cu cealaltă; confraţilor europeni, confruntaţi cu tot felul de separatisme etnice şi economice de la un capăt la celălalt al continentului (în mare măsură cultivate chiar de latura întunecată- a se citi corectă politic/tâmpită- a Forţei Bruxelles-ului), ar trebui să le explice cineva că o nouă unificare în genul celei germane ar mai pune frână secesionismelor.

Pentru duminica aceasta, 5 martie, pagina Corupţia ucide, care a coordonat ce s-a petrecut în Piaţa Victoriei de-a lungul lunii februarie şi care e administrată de activişti cu ştate cel puţin din 2013, precum Florin Bădiţă, a anunţat un marş de susţinere a DNA şi de depolitizare a CCR. Ei bine, pentru prima dată de la declanşarea protestelor zilnice în #noapteacahoţii, 31 ianuarie 2017, am ezitări. În primul rând pentru că marea problemă a CCR nu este politizarea, ci profesionalismul. Să ne uităm numai la ultimii doi preşedinţi ai acestei instanţe: Augustin Zegrean a fost o viaţă consilier juridic la societăţi comerciale din Bistriţa-Năsăud, cu pile în vechiul PDL, iar Valer Dorneanu este un ins din anturajul criminalului împotriva umanităţii Ion Iliescu, fapt care l-a propulsat la un moment dat, pe vremea guvernării Năstase, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Judecătorii CCR ar trebui să fie magistraţi cu ani mulţi de experienţă, somităţi în ale dreptului, constituţional în primul rând, dar nu numai, însă şi capabili să înţeleagă nevoile justiţiabililor şi ale societăţii şi spiritul, nu doar litera legii luată mecanicist. Peste doi ani voi împlini două decenii de practică juridică şi tot nu m-aş pripi să-mi asum răspunderea de judecător CCR…

Apoi, cu tot entuziasmul pe care acţiunile DNA îl stârnesc, simt nevoia să reamintesc două lucruri. Cei care condamnă sunt judecătorii, nu procurorii. Fetişizarea activităţii procurorului este periculoasă; procurorul este magistrat, ceea ce ar trebui să-l oblige la o anumită judecată dreaptă, dar specificul profesiei îl împinge spre postura de avocat al acuzării. Şi, drept urmare, se poate ajunge la erori de genul cazului Ţundrea, când un om nevinovat a fost condamnat şi închis ani de zile pentru o crimă oribilă, dar pe care nu o făcuse, iar tot destinul său i-a fost zdrobit. Şi, din păcate, strict legat de motivul actual de nemulţumire vizavi de CCR, mă tem că hotărârea adoptată în legătură cu modul în care a înţeles DNA să ancheteze faptele sesizate de Elena Ghioc, Mihai Poliţeanu şi Răzvan Patachi nu este cu totul lipsită de fundament. Din păcate, DNA nu s-a limitat la aspectele evident penale din procesul de elaborare şi adoptare a OUG 13, cum ar fi distrugerea şi înlocuirea avizului iniţial al Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul, ci a comentat şi aspecte care ţineau de oportunitate, aspecte pe care le-a tranşat naţiunea suverană ieşind în stradă, dar care nu intrau în competenţa procurorilor.

Pe de altă parte, trebuie să nu uităm precedentul Mani Pulite (“cu mâinile curate”) din Italia anilor 1986-1994. Procurori eroici, precum Giovanni Falcone şi Pietro Badoglio, au plătit cu viaţa destrămarea sistemului corupt consolidat în zeci de ani sub umbrela democraţiei şi sfârşitul domniei mafiei. Acolo s-a lăsat cu bombe plasate sub asfaltul autostrăzii, faţă de care filmările cu Sebastian Ghiţă spunând poveşti cu cucuvele mov sună a ediţii ale Muppets Show. Şi, cu toate astea, Italia nu s-a vindecat cu adevărat, pentru că a lipsit şi o implicare pozitivă a unor cetăţeni dispuşi să-şi suflece mânecile şi să-şi asume greul guvernării către o nouă direcţie.

Realitatea pură şi simplă e că anti-politica se plăteşte. Unii cred că dacă o ard civic de pe margine vor reuşi prin pisălogeală să determine politicul să facă ceea ce îşi doresc ei. Alţii au impresia că protestând în stradă vor opri orice malversaţiune şi că, în rest, nu e nevoie să meargă la vot, că oricum nu au ce alege. Ceea ce era destul de adevărat până anul trecut. De anul trecut există o alternativă care, chiar dacă are multă nepricepere şi, de aici, multe sincope, nu este din acelaşi aluat cu cei care s-au impus în politică în anii ’90. Iar cei care au refuzat să vadă asta şi nu au votat se confruntă acum cu faptul că, OK, au oprit OUG 13 prin proteste, dar OUG 6 şi 9 au rămas, graţierea continuă, deocamdată, ca proiect de lege etc. Până la urmă, pentru depăşirea impasului actual, existenţa unei opoziţii reale şi viabile e mai esenţială decât aşa-zisa depolitizare a CCR sau activitatea mai mult sau mai puţin lăudată a DNA.

Acum vreo cinci ani am organizat un protest la DNA. Atunci, nu mi s-a părut normal ca un preşedinte să nu poată fi demis cu mai mult de două milioane de voturi peste numărul cu care fusese ales cu trei ani mai devreme (cinci milioane şi un pic versus şapte virgulă două milioane) şi cu o condiţie de cvorum de participare evident nerealistă (50%), mai ales într-un moment în care listele electorale erau încă pline de morţi. În acest moment însă nu mai sunt atât de convins de demersul de atunci. Până la urmă, CCR s-a ţinut de litera legii, aşa cum era aceasta, ori exact asta e de aşteptat din partea unei Curţi Constituţionale. Uneori ne va conveni hotărârea acesteia, alteori nu. Dar nu putem lua selectiv doar ceea ce ne convine.

În fine, ca să închei cu puţin amuzament, amintesc mitingul PSD din Târgovişte, de sâmbătă,25 februarie. Fix aceeaşi şase mii din judeţele Argeş şi Dâmboviţa plimbaţi la mitingul de la Piteşti cu o săptămână înainte, au fost aduşi organizat la Târgovişte. Aşa că revin la întrebarea retorică de acum aproape o lună: asta e tot ce puteţi, #ciumaroşie?

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Fundaţia Eco-Civica, Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă de la Pungeşti, Asociaţia România Fără Ei şi Asociaţia România Vie au marcat Ziua Internaţională a Drepturilor Omului prin depunerea la Avocatul Poporului a unui memoriu prin care îi solicită acestuia contestarea la CCR a mai multor dispoziţii ale Legii nr. 115/2015 a alegerilor locale

/0 Comentarii/în /de /2.089 vizite

foto si articol: facebook.com/miscareaunitirealizam

Ieri, 10 decembrie 2015, cu numărul de înregistrare 17115/10.12.2015, Fundaţia Eco-Civica, Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă de la Pungeşti, Asociaţia România Fără Ei şi Asociaţia România Vie au marcat Ziua Internaţională a Drepturilor Omului prin depunerea la Avocatul Poporului a unui memoriu prin care îi solicită acestuia contestarea la CCR a mai multor dispoziţii ale Legii nr. 115/2015 a alegerilor locale.

Astfel, este vorba de art. 50 alin. (3) care interzice listele de candidaţi independenţi pentru consiliile locale, art. 101 privind alegerea primarilor dintr-un singur tur şi articolul 100 care impune un prag electoral prohibitiv de 5%.

Ulterior, au intrat în audienţă la Victor Ciorbea preşedintele Asociaţiei România Vie, Alexandru Cristian Surcel, şi Lucian Cristian Oancea, activist al Comunităţii Uniţi Salvăm.

Discuţia s-a concentrat atât pe conţinutul propriu-zis al memoriului, dar şi pe aspecte contextuale, precum poziţia partidelor politice sau recomandarea Comisiei de la Veneţia privind nemodificarea legislaţiei electorale cu cel puţin un an înainte de alegeri.

Argumentul adus cu privire la acest ultim aspect a fost cel de interpretare a respectivei recomandări în spiritul ei, care este unul de consolidare a statului de drept şi a democraţiei, propunerile din memoriu fiind îndreptate în acest sens.

Recomandarea Comisiei de la Veneţia este o protecţie împotriva eventualului abuz legislativ de natură să vicieze procesul electoral, nicidecum nu poate fi îndreptat contra unor schimbări care să consolideze caracterul democratic al alegerilor.

Cât priveşte cealaltă chestiune, a poziţiei partidelor, actualul Avocat al Poporului a declarat că există o cutumă a instituţiei sale de a nu ataca la CCR acele legi sau ordonanţe de guvern asupra cărora există un consens explicit sau implicit la nivelul partidelor parlamentare, dar că recent au existat câteva excepţii.

De asemenea, menţionând că el ar mai putea cita nişte argumente peste cele cuprinse în memoriu, Avocatul Poporului s-a arătat dispus să primească pe email eventuale completări, fără însă să dea de înţeles că există şanse reale pentru a da curs efectiv la ceea ce i se cere. Precizăm că Lucian Cristian Oancea şi Alexandru Cristian Surcel sunt şi printre fondatorii MUR.

articol preluat de pe: facebook.com/miscareaunitirealizam

(digi24.ro) CCR: Votul prin corespondență, constituțional

/0 Comentarii/în /de /1.530 vizite

articol: digi24.ro
foto: bn24.ro

18 noiembrie 2015

Curtea Constituțională a României (CCR) a decis miercuri, cu unanimitate, că este constituțională legea privind votul prin corespondență. Astfel, românii din străinătate vor putea vota prin corespondenţă începând cu viitoarele alegeri parlamentare.

CCR a respins obiecțiile de neconstituționalitate formulate față de Legea privind votul prin corespondență, precum și modificarea și completarea Legii 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, dar și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente.

Legea privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, a fost adoptată, în 28 octombrie, de Camera Deputaţilor, forul decizional.

Pe 19 septembrie, şi Senatul a adoptat proiectul de lege.

În 3 noiembrie, ALDE a anunţat că grupul său parlamentar de la Senat, alături de grupul UDMR, senatori de la UNPR şi PSD, respectiv, un senator independent au depus la Curtea Constituţională o contestaţie la legea votului prin corespondenţă.

Camera Deputaţilor a adoptat legea în forma propusă de Comisia de cod electoral, fiind prevăzut ca acest tip de vot să fie aplicat doar la alegerile parlamentare.

Proiectul de lege adoptat de Senat stabilea că votul prin corespondenţă se aplica şi pentru alegerile prezidenţiale şi europarlamentare, dar reprezentanţii PSD au propus ca acest vot să fie doar pentru alegerile parlamentare, în timp ce UDMR dorea ca acest tip de vot să fie valabil doar pentru scrutinul prezidenţial.

articol preluat de pe: digi24.ro

(Loredana Diacu) Avocatul Poporului somat să sesizeze CCR cu privire la legea antilegionară: “Ne-a umplut de sarcini!”

/0 Comentarii/în /de /1.595 vizite

Protest împotriv legii antilegionare, 4 septembrie 2015 (Florin Chirilă)
foto – epochtimes-romania.com
articol – Loredana Diacu – epochtimes-romania.com

4 septembrie 2015

În faţa sediului Avocatului Poporului din Capitală a avut loc, vineri, un protest împotriva legii 217/2015, cunoscută opiniei publice îndeosebi sub titulatura de Legea Antilegionară. Organizat pe Facebook, protestul a reunit câteva zeci de persoane, membri ai Partidului Naţional pentru Patrie, ai Asociaţiei Terra Naturalis, Asociaţiei socio-culturale Prahova Excelsior, Mişcării pentru Apărarea Ortodoxiei etc.

Cu această ocazie, o delegaţie a protestatarilor i-a înmânată lui Victor Ciorbea un memorandum, prin care i-au cerut acestuia să ridice problema neconstituţionalităţii acestei legi la CCR.

“Eu nu pot accepta că într-o ţară în care după 26 de ani nu mai avem aproape nimic să venim şi să mai scoatem o lege prin care să punem pumnul în gura poporului român şi să ştergem o porţiune considerabilă din istorie. Legionarii există în istoria poporului român, nu putem să-i ştergem.”, a declarat Viorel Gligor, colonel în rezervă şi preşedinte al Partidului Naţional pentru Patrie, una din persoanele care au participat la discuţia cu Victor Ciorbea.

La rândul său, Radu Iacoboaie, reprezentant al Mişcării pentru Apărarea Ortodoxiei, a opinat că această lege nu este doar “neconstituţională şi nedemocratică” ci aduce, în mod indirect atingere şi ortodoxiei căci va împieica o eventuală canonizare a sfinţilor închisorilor, pe motiv că aceştia au fost simpatizanţi legionari sau catalogaţi ca atare de comunişti. Astfel, Arsenie Boca, de exemplu, sfânt preţuit de mulţi români ar putea să nu mai fie canonizat pe motiv că a fost simpatizant legionar.

“Patriarhia României nu a reacţionat în niciun fel până acum pentru că din păcate cei de la patriarhie sunt împotriva sfinţilor închisorilor, împotriva legionarilor, căci trebuie să ştim că aproximativ 80% din sfinţii închisorilor au fost legionari sau simpatizanţi ai mişcării legionare.”, a declarat Iacoboaie.

Potrivit protestatarilor, Avocatul Poporului le-a cerut să vină cu o nouă cerere care să se refere strict la neconstituţionalitatea legii, pe motiv memorandumul depus astăzi de protestatari fiind într-un registru mai degrabă emoţional decât juridic.

“Vedeţi dvs., am venit aici la Avocatul Poporului, sunt unul din cetăţenii patriei. În lipsa mea de cunoştinţe juridice, că nu am făcut dreptul, am venit la dl. Ciorbea să ne consilieze. Dânsul ne-a umplut de sarcini, că să revenim cu mai multe argumente referitoare neconstituţionalitate. Eu speram că ne va ajuta mai mult. Dar şi dânsul e îngrădit de prevederile legale. Această insituţie a fost creată să apere interesele poporului? Nicidecum! A fost creată să apere inteleresele clasei politice.”, a declarat Viorel Gligor.

Reamintim că “Legea Antilegionară”, cea care i-a scos în stradă pe protestatari, are ca punct central interzicerea “organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter legionar” şi incriminarea “promovării concepţiilor legionare” şi a “cultului personalităţii” unor personaje legionare. Adoptată la iniţiativa institutului Elie Wiesel, legea bagă la pachet, alături de fascism, legionarismul, în ciuda faptului că procesul de la Nuremberg şterge orice legătură dintre ele.

Acest act normativ a stârnit numeroase critici şi controverse căci, în timp ce face din elogierea legionarilor – reali sau doar etichetaţi ca atare de regimul comunist instaurat după 1944 – un act pasibil de pedeapsă, omite în schimb să condamne comunismul, ideologie ce a stat la bază unui regim criminal care a ucis, torturat, mutilat şi aruncat în închisori sute de mii de români.

Mai mult, pe lângă faptul că mulţi români au perceput această lege drept un căluş, o agresiune faţă de dreptul lor la libera exprimare, căci actul normativ face din apologia unor mari personalităţi interbelice precum Ţuţea sau Vulcănescu un delict, pe motiv că au fost legionari, spiritele au fost şi mai mult inflamate după ce în spaţial public a apărut informaţia că Alexandru Florian, directorul Institutului “Elie Wiesel” ar fi afirmat”: “Orice român care se îmbracă în port naţional fără să fie ţăran, este fascist, legionar.”

articol preluat si vedeti video: epochtimes-romania.com

Dan Şova, salvat pentru a doua oară de colegii din Senat. Cererea DNA a fost respinsă

/0 Comentarii/în /de /1.506 vizite

foto – ziarulatac.ro
articol – stiri.tvr.ro

Senatorii l-au salvat pe Dan Şova pentru a doua oară de întâlnirea cu judecătorii. Parlamentarii au respins cererea DNA de încuviinţare a reţinerii şi arestării preventive a fostului ministru al Transporturilor. Liberalii au anunţat că vor să atace şi această hotărâre la Curtea Constituţională.

Senatorii au respins pentru a doua oară cererea DNA de încuviinţare a reţinerii şi arestării preventive a lui Dan Şova. 72 de senatori au votat împotriva solicitării DNA şi 66, pentru, a transmis Ruxandra Gheorghe-Negrea, pentru Telejurnal. La o diferenţă de doar 6 voturi, solicitarea DNA a fost respinsă. Liberalii au votat la vedere, pentru încuviinţarea arestării, pentru ridicarea imunităţii lui Dan Şova, iar senatorii Puterii au votat secret. Procedura de reluare a votului a fost propusă de PSD, liberalii au contestat-o, dar în zadar, întrucât în Parlament cei mai mulţi contează şi se impun prin vot.

Povestea s-ar putea să nu se încheie în această seară, deoarece liberalii au anunţat că vor să atace şi această hotărâre la Curtea Constituţională.

Preşedintele Klaus Iohannis afirmă că, atunci când este vorba de statul de drept, că este din ce în ce mai greu de lucrat cu actualul Parlament şi cu actuala majoritate.

“Constat, din păcate, că, prin votul dat astăzi în Senat, Parlamentul perseverează în a obstrucţiona procesele din justiţie, apelând la tertipuri procedurale. Atunci când este vorba de statul de drept, este din ce în ce mai greu de lucrat cu acest Parlament şi această majoritate”, a scris Iohannis marţi seara pe Facebook.

articol preluat de pe http://stiri.tvr.ro/

(video) Guvernul renunţă la impozitarea bacşişului. Decizia ar putea intra în vigoare de la 1 iunie

/0 Comentarii/în /de /1.486 vizite

foto si articol preluate de pe stiri.tvr.ro

Impozitarea bacşişului a fost eliminată la doar o săptămână după introducerea prin ordonanţă de guvern. Anunţul a fost făcut de ministrul Finanţelor Publice, Eugen Teodorovici, după o serie de discuţii cu reprezentanţii industriei ospitalităţii: hoteluri, restaurante, catering, ai organizaţiilor patronale şi ai sindicatelor din taximetrie. Ministrul spune însă că de anul viitor ar putea fi reintrodus impozitul forfetar. Tot astăzi, înaintea deciziei Finanţelor, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională cu privire la ordonanţa referitoare la taxarea bacşişului. PNL a cerut demisia ministrului de Finanţe.

Ministrul Finanţelor spune că modificarea ar putea intra în vigoare de luna viitoare.

Eliminarea impozitării bacşişului vine şi după ce dimineaţă, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, a sesizat Curtea Constituţională. El susţine că ordonanţa încalcă principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, dar şi independenţa judecătorilor.

Vestea eliminării impozitării bacşişului a fost primită cu braţele deschise atât de către ospătari, cât şi de către operatorii economici.

Analiştii din domeniul fiscal nu văd însă cu ochi buni această modificare.

Ordonanţa de urgenţă definea bacşişul şi stabilea situaţiile în care firmele găsite cu nereguli pot fi sancţionate de către ANAF. Potrivit acesteia, prin bacşiş se înţelege orice sumă de bani oferită în mod voluntar de client în plus faţă de contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate de către operatorii economici. Aici intră şi restul primit, dar neridicat, de clienţi.

Ministerul Finanţelor va elimina obligativitatea taxării bacşişului, a anunţat ministrul. “Din păcate nu se poate reglementa în toate speţele sale”, a spus Eugen Teodorovici.

Şeful Finanţelor a avut consultări privind fiscalizarea bacşişului cu reprezentanţi ai industriei HoReCa, inclusiv din segmentul de piaţă al livrărilor la domiciliu, dar şi cu reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, respectiv sindicale, din taximetrie.

Vineri dimineaţă, Avocatul Poporului a reclamat la CCR impozitul pe bacşiş. Victor Ciorbea a susţinut că ordonanţa este neconstituţională în integralitatea sa. Potrivit unui comunicat de presă, ordonanţa de urgenţă “afectează drepturi şi libertăţi consituţionale, în speţă accesul liber la justiţie, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obţine repararea pagubei, condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi precum şi libertatea economică ale persoanelor vizate de ipoteza normei legale criticate”.

Victor Ciorbea a confirmat că a formulat excepţia cu privire la întreaga ordonanţă de urgenţă pentru că se încalcă anumite drepturi şi libertăţi constituţionale.

Măsura reglementată poate duce la abuzuri, se pot încheia procese verbale în afara condiţiilor impuse de cadrul legal, pentru a se da posibilitatea de a se ignora hotărârea instanţei judecătoreşti, a subliniat Avocatul Poporului.

“Am depus azi dimineaţă la CCR, a fost înregistrată excepţia, de acum încolo totul depinde de Curtea Constituţională. Dumnealor vor stabili termenul. Cât de grabnic vor hotărî asupra excepţiei nu mai depinde de noi”, a declarat Victor Ciorbea la un post de ştiri.

Potrivit Avocatului Poporului, actul încalcă principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat şi independenţa judecătorilor prin faptul că hotărârea judecătorească de anulare a procesului de constatare a contravenţiei nu are nici o finalitate cu caracter reparatoriu pentru persoana vătămată în patrimoniul său. Amenda şi suma de bani achitată nu se restituie.

cititi mai mult pe http://stiri.tvr.ro/guvernul-renunta-la-impozitarea-bacsisului-decizia-ar-putea-intra-in-vigoare-de-la-1-iunie_60427.html

CCR: Hotărârea Senatului în cazul Șova, neconstituțională

/0 Comentarii/în /de /1.585 vizite

articol – AGERPRES/(AS — autor: Mădălina Cochinescu, editor: Claudia Stănescu)

Curtea Constituțională a României (CCR) a decis, miercuri, că este neconstituțională hotărârea Senatului referitoare la rezultatul votului exprimat în urma cererii DNA de încuviințare a reținerii și arestării preventive a senatorului Dan Șova.

“În urma deliberărilor, CCR, cu majoritate de voturi, a constatat că Hotărârea Senatului nr. 32 din 25 martie prin care Senatul a constatat că nu au fost întrunite condițiile cerute de art. 24, alin. 4 din Legea 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și de art. 173 din Regulamentul Senatului, pentru a încuviința reținerea și arestarea preventivă a senatorului Dan Șova, este neconstituțională, întrucât a fost adoptată în temeiul unor dispoziții legale și regulamentare care contraveneau prevederilor art. 76, alin. 2 din Constituție”, se arată în minuta CCR.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Senatului.

Curtea Constituțională a României a dezbătut miercuri contestația PNL privind hotărârea Senatului referitoare la rezultatul votului exprimat în urma cererii DNA de încuviințare a reținerii și arestării preventive a senatorului Dan Șova.

În 23 aprilie, viceliderul grupului PNL din Senat, Tudor Barbu, a anunțat că liberalii depun la Curte o contestație cu privire la hotărârea adoptată în cazul Șova. “Sunt foarte multe temeiuri legale, lucruri legate de jurisprudența CCR, sunt foarte multe pagini de argumente pe care liberalii le-au pus la dispoziția judecătorilor Curții pentru a susține un demers firesc, de altfel, acela de contestare a unei hotărâri care sfidează legile și în primul rând Constituția”, declara atunci Tudor Barbu.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro

S-a înfiinţat primul partid cu trei membri fondatori! CCR a dat undă verde Partidului Pirat. Claudiu Mărginean: Fiecare să-şi facă partid şi să încerce ceva pentru această ţară – video

/0 Comentarii/în /de /1.705 vizite

activenews.ro

ActiveNews a stat de vorbă cu preşedintele Partidului Pirat, Claudiu Mărginean, pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la această decizie istorică.

Domnule Mărginean, prezentaţi-vă pentru cititorii ActiveNews:

Eu sunt cel care s-a ocupat de această procedură. Când am cerut înscrierea partidului ni s-a cerut o listă cu 25.000 de semnături. În locul acestei liste am depus o exceptie de nec pe articolul care cere sa fie 25.000 de semnaturi si astazi am avut termenul. M-am prezentat si am adus niste argumente acolo, se pot vedea pe youtube( VIDEO jos).
Spre marea mirare s-a admis exceptia de neconstitutionalitate.

Dar cum v-a venit ideea? La ce v-aţi gândit când aţi depus acest document, un precedent?

Eu sunt foarte bine informat si am cautat legea, corelate cu legislatia europeana careia ii suntem subordonati. Legile romanesti sunt sub cele europene. Am considerat ca merita facut acest efort. Sub simplul fapt ca ti se cere sa aduni 25.000 de semnaturi de la 25.000 de oameni este flagrant impotriva legislatiei europene. Nimeni nu are voie sa ceara datele oamenilor. Stiti foarte bine scandalurile cu legile Big Brother. Cei de la CCR au dat niste decizii foarte aspre impotriva legilor astora cu supravegherea electronica, asa ca n-aveau cum sa o intoarca acum. Conjunctura a fost foarte buna, nu stiu daca am avut u merit.

E foarte important sa se revina la o legislatie normala in ceea ce priveste dreptul de asociere. Asta da o sansa Romaniei sa se reinventeze, sa vina oameni cu idei noi. Toti acesti tineri, care n-au loc in Romania, si din acest motiv, o sa ramana aici si sa incerce sa faca ceva acasa.

Fiecare sa-si faca partid si sa incerce ceva. Mai e departe depinde de puterea de argumentatie. Nu banii, nu cumpararea de oameni, de primari si de mizeriile pe care le face actuala clasa politica.

De ce Partidul Pirat?

In 2006, un raid al politiei a cofiscat serverele The Pirate Bay. A doua zi, prietenii internetului au infiintat acest partid: Partidul Pirat. Adica partidul e pirat, nu membrii sunt pirati. E o mica nuanta. S-a mers pe principiul meme-tic. Si dupa aceea s-a mers mai departe. In doi-trei ani s-a inţesat lumea de partide pirat. Doar in Romania si in Kazahstan nu se putea. Acum se poate si la noi.

Ce îşi propune Partidul Pirat?

Ne propunem implementarea democratiei participative prin intermediul internetului. Am creat niste platforme de luat decizii. E un fel de combinatie de participativa si reprezentativa. O data ce alegi tu un reprezentant în Parlament, acel om are posibilitatea să se consulte online cu cei care l-au ales, să discute proiectele de lege, hotărârile care se iau pentru ţară. Este diferenţa dintre Windows şi Linux. Linux-ul e făcut de toţi oamenii, de-aia e atât de bun, Windows-ul este făcut de nevoie de nişte corporatişti, care răspunde nevoilor corporatiştilor, nu utilizatorilor. Asta facem noi.

cititi mai mult pe http://activenews.ro/

Partidul Piraților la Curtea Constituțională