Articole

Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi Proclamarea Republicii Populare Române

Abdicarea forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi Proclamarea Republicii Populare Române

foto preluat de pe ziuaveche.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia

 

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 (numită in istoriografia comunistă și Proclamarea Republicii Populare Române, Ziua Republicii) reprezintă acțiunea ilegală, de forță, petrecută în perioada 30 decembrie 1947 – 3 ianuarie 1948 prin care comuniștii români, sprijiniți de ocupanții militari sovietici, au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințare, semnarea unui act de abdicare, au proclamat Republica Populară Română (prin încălcarea constituției în vigoare la acea dată) și au silit Familia Regală să părăsească țara într-un exil forțat care a durat până în anul 1997.

Schimbările politice fundamentale aduse de lovitura de stat s-au petrecut fără aprobarea națiunii române, care nu a fost consultată printr-un referendum privind schimbarea formei de guvernământ (nici până în prezent).

 

Situația politică a țării în momentul loviturii de stat

La 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă, schimbând taberele în cel de-al doilea război mondial și realăturându-se aliaților ei vestici tradiționali: Marea Britanie, Franța, Statele Unite Ale Americii. Regimul mareșalului Ion Antonescu, loial politicii lui Hitler, a fost înlăturat brusc, s-a instalat un nou guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, iar politica externă a fost reorientată. Schimbarea s-a făcut la inițiativa Regelui Mihai și a unui grup restrâns de colaboratori apropiați. După înfăptuire, ea s-a bucurat de o susținere masivă din partea partidelor politice (Partidul Național Liberal,Partidul Național Țărănesc, Partidul Social Democrat și micul Partid Comunist Român), a Armatei și a marii majorități a populației, fiindcă corespundea intereselor majore ale națiunii: ieșirea cât mai rapidă dintr-un război deja pierdut, limitarea pierderilor umane și materiale, obținerea unor condiții de pace mai favorabile, netransformarea teritoriului țării în teatru de război.

Totuși, actul de la 23 August 1944 a avut drept consecință invadarea țării de către Armata Roșie (care nu ar fi putut fi, oricum, evitată). Cel puțin teoretic, sovieticii pătrundeau în România ca aliați și, după 23 August, nu au mai avut loc ostilități între Armata Română și cea sovietică.

La 2 aprilie 1944 (deci, chiar înainte de schimbarea taberelor), ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov a declarat că, dacă România va accepta condițiile de armistițiu dictate de Aliați, armata sovietică nu va căuta să modifice regimul politic și social existent atunci când va intra în țară – promisiune care, mai târziu, a fost încălcată flagrant.

După 23 August, Regele și guvernul Sănătescu au repus în funcțiune, cu toate greutățile, Constituția liberală din 1923 și regimul democratic parlamentar (au permis funcționarea normală a partidelor politice, care fuseseră oficial dizolvate sub regimul Antonescu). Respectarea condițiilor de armistițiu era supravegheată de Comisia Aliată de Control (cea sovietică, cu sediul la București), din care făceau parte câte un reprezentant american, britanic și sovietic. Cu toate acestea, din cauza ocupării militare a țării de către sovietici și a acordului de procentaj (despre care România nu avea cunoștință la acea dată), voința delegatului rus în Comisie a predominat, iar viața politică a degenerat rapid spre abuzuri și dictatură, după modelul stalinist.

La 6 martie 1945, reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski a impus Regelui, prin amenințare cu forța militară, înlocuirea guvernului condus de generalul anticomunist Nicolae Rădescu cu un guvern-marionetă, dominat de comuniști și pro-sovietic, condus de „boierul roșu” Petru Groza.

În august 1945, din cauza numeroaselor abuzuri ale guvernului Groza, Regele a cerut demisia acestuia. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, un guvern refuză să plece de la putere la cererea Suveranului. Ca urmare, în perioada august 1945 – ianuarie 1946, Regele declanșează „greva regală”, refuzând să semneze legile emise de guvernul Groza (conform Constituției din 1923, puterea legislativă este exercitată colectiv de către Rege și Adunările Legislative, deci legile nesancționate și nepromulgate sub semnătura regală nu intrau, legal, în vigoare. Procedând astfel, Regele nu își depășea prerogativele, căci articolul 88 din Constituție spunea, printre altele, că Regele „poate refuza sancțiunea sa”).

La 8 noiembrie 1945, cu ocazia sărbătorii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, ziua onomastică a Regelui, în Piața Palatului din București are loc o mare demonstrație anticomunistă și pro-monarhistă, prin care populația — în special elevii, studenții și membrii partidelor istorice — își manifesta pașnic nemulțumirea față de regimul comunist și sprijinul pentru tânărul suveran (de 24 de ani), privit ca ultimul garant al democrației. Cu această ocazie are loc — pe același tipic ca și mineriadele de mai târziu — o agresiune a muncitorilor și a activiștilor BND împotriva demonstranților, cu răngi de fier, loviri cu camionul în mulțime și alte violențe. Încăierările rezultate au oferit organelor de poliție pro-guvernamentale pretextul de a aresta masiv demonstranții anticomuniști și de a-i închide pentru cel puțin doi ani, fără ca împotriva lor să se formuleze vreo acuzație legală clară. Cel puțin 1.100 dintre aceștia se aflau încă în închisoare în decembrie 1947, viața lor fiind folosită ca „monedă de schimb” în șantajul asupra regelui, pentru ca acesta să semneze actul neconstituțional de abdicare.

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945) - foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Manifestatie pentru Regele Mihai (8 noiembrie 1945) – foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

La 19 noiembrie 1946, alegerile ținute în România au fost masiv falsificate de către guvernul Groza: în locul Partidului Național Țărănesc, care câștigase de fapt (având ca simbol electoral „ochiul”), a fost declarat câștigător Blocul Național Democrat, care se compunea din Partidul Comunist și alte câteva partide satelite și avea ca simbol electoral „soarele”.

În iulie 1947, are loc înscenarea de la Tămădău: liderii țărăniști sunt arestați. În noiembrie Partidul Național Țărănesc este dizolvat, iar Partidul Național Liberal, nemaiputând funcționa, se autodizolvă.

Singurele obstacole care mai rămăseseră în calea puterii abuzive depline a regimului comunist erau Constituția liberală din 1923 și Monarhia.

 

Evenimentele de la 30 decembrie 1947

În luna noiembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena sunt invitați la nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii, actuala Regină, cu Prințul Filip (între cele două Familii Regale există apropiate legături de rudenie). Conform uzanțelor, pentru a răspunde invitației, Regele cere acordul guvernului Groza și, spre surprinderea sa, îl primește cu mare grabă și solicitudine. Plecarea are loc pe 12 noiembrie 1947, de pe Aeroportul Băneasa, cu avionul (pilotat alternativ de comandorul Traian Udriski și de Rege), în prezența tuturor miniștrilor, foarte entuziaști: cu mare probabilitate, comuniștii sperau că Regele va folosi prilejul pentru a nu se mai întoarce în țară.

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Regele Mihai la Londra, cu ocazia nuntii reginei Elisabeta cu printul Philip (nov 1947) - foto: art-historia.blogspot.ro

Regele Mihai la Londra, cu ocazia nuntii reginei Elisabeta cu printul Philip (nov 1947) – foto: art-historia.blogspot.ro

În cursul ceremoniilor – care au durat aproape o lună – Familia Regală română a locuit la hotelul Claridge’s din Londra, unde tânărul Rege a făcut cunoștință cu Principesa Ana de Bourbon-Parma, viitoarea sa soție, dintr-o veche familie regală franceză. Cei doi s-au îndrăgostit repede și, după câtva timp, Regele a formulat o cerere în căsătorie pentru tânăra Principesă.

Regele Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Mihai I și Ana de Bourbon-Parma (1948) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La revenirea în țară – care a avut loc cu trenul, în Gara Regală Băneasa – Regele și Regina-mamă au fost întâmpinați foarte rece – până la nepolitețe – de aceiași miniștri ai guvernului comunist Petru Groza. La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea mâna cu Regele, mimând că este atent în altă direcție.

Conform prevederilor Statutului Familiei Regale, pentru a se căsători, Regele avea nevoie de acceptul Guvernului (în condiții normale, o simplă formalitate). Totuși, cererea sa, formulată după revenirea în țară, a fost refuzată.

În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul Foișor. Aflat la masă, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie Negel, mareșalul Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat o audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie” (pe atunci, Palatul Elisabeta din Parcul Herăstrău, locuința mătușii Regelui, era folosit ca singura reședință regală disponibilă în București, Palatul Regal din Calea Victoriei fiind încă grav avariat de bombardamentele germane din 24 august 1944, iar Casa Nouă fiind complet distrusă de aceleași bombardamente).

Palatul Elisabeta (amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”) este o reședință regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff. În prezent, clădirea servește ca reședință în București Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul Elisabeta (amintit în unele scrieri și ca „vila din Kiseleff”) este o reședință regală din București, situată pe Șoseaua Kiseleff. În prezent, clădirea servește ca reședință în București Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei române și întregii Familii Regale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deși felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se comunică; însă astfel de greșeli de politețe elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).

A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques Vergotti, au părăsit Sinaia, pentru a se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București.

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regina mamă Elena a României (la naștere principesă a Elenilor și de Danemarca, n. 2 mai 1896, Atena – d. 28 noiembrie 1982, Lausanne, Elveția) a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza locuinței, fusese înlocuită prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruți în Rusia și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacționeze, fiind el însuși arestat de un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în parcul din jurul Palatului.

La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza. Neanunțat, acesta venise însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej – o altă încălcare a protocolului, fiindcă nu se puteau aduce persoane străine la întâlnirea dintre Suveran și Primul-ministru, mai ales neinvitate. În locuință se găseau – în afară de Regina-mamă Elena, care participa la discuția „de familie” – doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al Regelui.

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un avocat şi om politic român interbelic şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 şi 1952. A fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, funcţie asimilată celei de şef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 19 martie 1965. Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze (documentul nu respecta formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta că este un fals, întocmit de persoane străine). Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la dorința expresă națiunii române și cu respectarea exactă procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum. De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunță la Tron pentru sine și pentru urmașii săi” (fără mandat expres, nimeni nu poate renunța la ceva în numele altcuiva); în plus, eventuala renunțare la Tron a Regelui Mihai I nu însemna, automat, și abolirea Monarhiei, ci numai trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune.

Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu, a aflat că Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul că un atentat reușit la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a situației, pe când o semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriașă susținere populară și întreaga națiune ar fi știut că actul de abdicare a fost smuls prin forță. Informații parvenite ulterior au arătat că, în înțelegere cu comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe străzile Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de Triumf, fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.

Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp, Petru Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu pățească ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat cu împușcarea imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă de la manifestația din 8 noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza mea!

După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist avea să ia în primire toate proprietățile regale (în graba sa de a confisca „averea Regelui”, conducerea comunistă a amestecat de-a valma, în decretul de naționalizare, atât proprietăți personale ale membrilor Familiei Regale, cât și bunuri care aparțineau Domeniilor Coroanei, adică Statului; Statul comunist confisca, astfel, bunuri care îi aparțineau deja).

Se poate observa că data loviturii de stat a fost atent aleasă de comuniștii români și sprijinitorii lor, în perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou, într-un moment cu vreme de iarnă, când atenția majorității populației României era îndreptată spre sărbători și activități de familie curente.

Actul de abdicare a regelui Mihai I - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul de abdicare a regelui Mihai I – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I-iu, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională Rege al României.

La toţi de faţă şi viitori, sănătate!

În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental-Constituţia ţării-ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.

În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român

ABDIC,

pentru mine şi pentru urmaşii mei dela Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat.

Mihai.

Dat la Bucureşti,
astăzi 30 decembrie 1947.

 

Proclamarea Republicii Populare Române

Pentru a da o aparență de legalitate loviturii de stat, comuniștii au convocat în grabă, chiar în seara zilei de 30 decembrie 1947, o ședință a Adunării Deputaților, care să hotărască înlăturarea Monarhiei și să proclame Republica Populară Română (camera superioară a Parlamentului țării, Senatul, nu mai exista, probabil fiind considerată „burgheză”). Parlamentul aflându-se în vacanță parlamentară (20 decembrie – 20 ianuarie), iar deputații fiind plecați în circumpscripții (pe vreme de iarnă), o adunare legal constituită (conform Constituției și Regulamentului Camerei) nu se putea face în aceeași zi, pentru că nu existau nici vreo hotărâre oficială de convocare a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului, nici timpul material necesar pentru revenirea deputaților în București.

Totuși, adunarea cerută s-a făcut, sub președinția scriitorului Mihail Sadoveanu. Conform legii, Camera nu putea modifica Constituția, care prevedea și forma de guvernământ a statului. Pentru a da o aparență de „aglomerație” la lucrări, în sala Adunării Deputaților au fost invitați un număr de „tovarăși din popor, de încredere”, aleși aleator, „revoluționari” și entuziaști la ideea proclamării Republicii, care nu aveau dreptul legal să voteze în locul membrilor Camerei. Chiar și așa, cvorumul necesar nu a fost atins, fapt care rezultă din procesul-verbal al ședinței.

Conform aceluiași proces-verbal, ședința a durat 45 de minute (o estimare simplă, pe baza datelor conținute în procesul verbal, arată că pentru vot ultrarapid ar fi fost necesare minimum 70 min). Nu s-a făcut apelul nominal al deputaților și nu s-a comunicat numărul deputaților prezenți. În schimb, au fost votate doar două legi (care nu fuseseră trecute pe ordinea de zi, nu fuseseră dezbătute în comisiile parlamentare și nici nu primiseră avizul Consiliului Legislativ, care nu fusese consultat).

Tot în ziua de de 30 decembrie apare un număr special al ziarului „Scînteia”, organul oficial de presă al Partidului Comunist, în care este publicată Proclamația către țară, care se încheie cu:

Să înălțăm noua formă de viață a statului nostru, Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea, de la orașe și de la sate”.

Se încerca acreditarea ideii că schimbarea ordinii de stat ar fi fost inițiativa poporului român și nu a ocupanților sovietici. În acest sens, în seara zilei de 30 decembrie are loc în Piața Palatului o mică manifestație a susținătorilor comuniști, de „bucurie” pentru proclamarea Republicii. Se publică, de asemenea, în Monitorul Oficial (nr. 300 bis de marți 30 decembrie 1947) Legea No. 363 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română și Legea No. 364 pentru numirea membrilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ambele pretins votate în ședința din 30 decembrie 1947.

 

Plecarea în exil a Familiei Regale cu Trenul Regal

Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a determinat abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să părăsească România. Plecarea s-a făcut din Gara Regală de la Sinaia, în Trenul Regal, după detaliate și umilitoare controale de valori ce s-au făcut asupra bagajelor, asupra membrilor Familiei Regale și asupra personalului (singurele bunuri de valoare permise au fost patru automobile, proprietatea personală a Regelui, care au fost încărcate pe un vagon separat). Pe peron, Familia Regală și însoțitorii ei au mers la tren printre două șiruri de militari ce fuseseră instruiți să stea cu spatele la Rege, pentru a evita contactul vizual. La plecare, ușile și ferestrele Trenului Regal au fost închise (cu obloane, fără vizibilitate), sub strictă pază militară a autorităților comuniste. În tren, chiar și pâinea și fructele ce se găseau pe masa din vagonul destinat Reginei Elena au fost tăiate în bucăți, pentru a nu ascunde eventuale bijuterii sau alte obiecte personale de valoare.

Bill Lawrence, corespondentul ziarului New York Times în România, a dorit să asiste la plecarea Familiei Regale, dar acest lucru nu i-a fost permis de către noile autorități. El a insistat, privind evenimentele de pe o înălțime din apropiere; reportajul său despre eveniment a apărut în presa americană câteva zile mai târziu.

Pistolul care a fost confiscat de către gărzile comuniste aghiotantului regal Jacques Vergotti, la urcarea în tren, nu a mai fost înapoiat.

Trenul a oprit la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici. Garnitura s-a îndreptat către secțiunea Vienei ocupată de armata americană (unde un ofițer american a intrat în vagon, salutând pe Rege și pe Regina mamă și confirmându-le că sunt liberi). Drumul a continuat apoi către Lausanne.

 

Consecințele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947

După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 și până la 13 aprilie 1948, țara s-a aflat într-o situație de vid constituțional, Constituția din 1923 fiind abrogată dintr-un act nelegal, de forță, lovit de nulitate juridică absolută. Unele decrete emise de guvernul Petru Groza au fost publicate în Monitoare Oficiale antedatate (29 decembrie 1947), continuându-se seria de falsuri. Adunarea Deputaților a continuat să legifereze fără bază legală, stabilindu-și propriile atribuții. La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituție a României comuniste, cu aceeași „bază legală” discutabilă.

 

Revenirea în țară a Familiei Regale

După Revoluția română din 1989, regimurile conduse de Ion Iliescu și Petre Roman au împiedicat revenirea în țară a Familiei Regale a României, în ciuda solicitărilor Regelui, cu excepția unei vizite de două zile din primăvara anului 1992 (care a făcut, după estimările oficiale, ca aproximativ un milion de oameni să iasă pe străzi, în întâmpinarea Regelui). Alte încercări ale acestuia de a face vizite în țară, cum a fost cea din preajma Crăciunului anului 1990, s-au soldat cu expulzarea la frontieră, sub pază armată.

Revenirea definitivă în țară a Familiei Regale s-a făcut în 1997, când guvernul Victor Ciorbea a anulat hotărârile guvernului Petru Groza prin care Regelui Mihai i se retrăgeau „cetățenia și naționalitatea (sic!) române”.

 

Poziția Regelui față de actul abdicării și față de un posibil referendum. Succesiunea la Tronul României

După plecarea în exilul forțat, Regele a folosit fiecare prilej pentru a arăta autorităților străine adevărul legat de condițiile în care s-a produs lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, subliniind faptul că evenimentele au avut loc cu încălcarea legii, într-o țară aflată sub ocupație militară străină și fără consultarea voinței națiunii române – care n-a fost niciodată întrebată. În unele dintre aceste demersuri de expunere publică a adevărului, el s-a lovit de reticența oamenilor politici din Vest – dornici să mențină relații politice de compromis, acceptabile, cu Rusia sovietică – precum și de infiltrările și propaganda susținută desfășurate de Securitatea comunistă.

În 1991, întrebat de ziariști și memorialiști dacă pentru stabilirea formei de guvernământ a României post-decembriste este necesară, mai întâi, o consultare publică prin referendum, Regele a subliniat faptul că, pentru a avea valabilitate, legitimitate și continuitate istorică, orice nouă alegere privind organizarea Statului trebuie să se facă pornind de la prevederile Constituției din 1923, în vigoare în momentul alungării sale abuzive. Suveranul a răspuns scriitorului Mircea Ciobanu:

Atacurile împotriva monarhiei și împotriva mea dovedesc că actualii conducători ai țării nu sunt siguri pe poziția lor. Ei știu mai bine decât toți că republica a fost instalată fără să se consulte părerea poporului. Acum vor s-o consulte, dar pentru a o determina să legitimeze vechea fraudă. (s.n.)
Când regii Olandei sau Norvegiei și-au părăsit țara din pricina nemților, au consultat poporul când s-au întors în țară? Ce să-l întrebe? Dacă între timp s-a obișnuit cu stăpânirea lui Hitler? Românii ar trebui să fie întrebați în acești termeni: VREȚI VOI să rămâneți cu o formă de guvernământ pe care v-au dat-o rușii în 1947?

După revenirea în țară, petrecută în 1997, Regele Mihai și-a menținut aceeași poziție publică, arătând că numai cunoașterea întregului adevăr de către români și reînnodarea firului istoric acolo unde a fost brutal întrerupt (pornind de la baza legală a Constituției din 29 martie 1923) pot oferi legitimitate unei guvernări post-decembriste. El a exprimat și susținut ferm dreptul suveran al poporului român de a-și alege liber forma de guvernământ – monarhie constituțională sau republică – după o informare corectă, în cunoștință de cauză și cu respectarea legilor ce au fost încălcate la 30 decembrie 1947.

La 30 decembrie 2007, orele 12:00, la Castelul regal de la Săvârșin, exact în momentul simbolic când se împlineau 60 de ani de la data abdicării forțate, Majestatea Sa Regele Mihai I a ales să semneze documentul oficial intitulat „Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României” (Statutul Casei Regale). Acest document juridic arată organizarea internă a Familiei Regale (ca instituție), stabilește regulile obligatorii ce trebuie respectate de fiecare membru și arată voința Regelui asupra felului cum trebuie modificată Constituția României în cazul în care Parlamentul va vota restaurarea formei de guvernământ monarhice. Într-un astfel de caz, una dintre modernizările care trebuie aduse Constituției din 1923 este – în acord cu regulile internaționale actuale, folosite și de celelalte Case Regale europene – acceptarea femeilor în succesiunea la Tron (după principiul primogeniturii cognatice cu preferință masculină). Prin Anexa 2 a acelorași „Norme Fundamentale”, Regele a exprimat dorința ca fiica sa cea mare, Alteța Sa Regală Principesa Margareta, care desfășura activități publice în interesul României încă din luna ianuarie 1990, să îi succeadă la Tron – ea având dreptul să poarte titlul de Regină imediat după moartea tatălui, „indiferent de poziția Familiei ca Dinastie domnitoare sau ne-domnitoare și indiferent dacă, mai târziu, va alege sau nu să nu folosească un asemenea titlu sau apelativ”.

Printr-un mesaj dat publicității la 1 martie 2016, Regele a anunțat retragerea sa din toate activitățile publice, transferând explicit aceste sarcini Principesei Margareta.

După moartea Regelui, survenită la 5 decembrie 2017, fiica sa cea mare, în poziția de șef al Familiei Regale, continuă să desfășoare activități publice de reprezentare a României, alături de alți membri ai Familiei (activitatea zilnică este consemnată detaliat pe blogul romaniregala.ro). Ea folosește titlul oficial de „Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei)”, deși majoritatea celor care vin în contact cu Palatul se adresează folosind apelativul „Majestatea Sa Regina României”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(Alexandru Cristian Surcel) Dihonia dintre monarhişti – cui îi foloseşte?

foto: marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

30 decembrie 2015

Pe lângă faptul că azi e 30 decembrie, o zi de tristă amintire pentru toţi românii, căci a însemnat trecerea regimului comunist din faza autoritară în cea totalitară prin eliminarea ultimei instituţii a democraţiei interbelice care mai stătea în picioare şi începutul perioadei celei mai atroce din istoria regimului, dar mai ales pentru monarhie şi monarhişti, peste două zile intrăm în anul care va marca exact o sută cincizeci de ani de la debutul monarhiei constituţionale din România şi de existenţă a dinastiei care a dat ţării patru regi, din care trei cu merite pe care numai răuvoitorii şi ignoranţii nu vor să le vadă. 1866 a fost anul care a dat ţării principele străin, dorit de oamenii politici ai generaţiei de aur paşoptiste încă de la revoluţia din 1848, aducând toate conexiunile europene atât de necesare (da, şi pe atunci integrarea europeană era un element esenţial al viziunii unei Românii moderne), cât şi prima Constituţie demnă de acest nume şi, în plus, copiată după cea mai avansată Constituţie democratică a momentului, cea belgiană.

Este aşadar un an în care toată suflarea monarhistă, batrâni sau tineri, celebri sau iluştri necunoscuţi, ar trebui să depună eforturi pentru a convinge Parlamentul să facă următorul pas după atât de chinuita recentă recunoaştere a zilei de 10 Mai ca sărbătoare legală- nu de alta, dar este totuşi şi Ziua Independenţei-, însă la acelaşi nivel cu Ziua Pompierilor sau cu Ziua Jandarmeriei. 2016 ar trebui să fie anul în care, pentru prima dată după şapte decenii, 10 Mai ar trebui să fie zi nelucrătoare şi sărbătorită la acelaşi nivel cu 1 Decembrie.

Însă, în loc de asta, de câteva zile parcă a intrat necuratul între monarhişti. Totul a început cu scandalul din interiorul celui mai important ONG monarhist exitent la ora actuală: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei. Aparent pornit de la nemulţumirile mai vechi al unor lideri de filiale şi sucursale- Galaţi, Dolj, Olt, Dâmboviţa, Bacău, Alba- şi de la o crescândă incapacitate a conducerii bicefale, a celor doi copreşedinţi- Marilena Rotaru şi Cătălin Şerban-, după doi ani de coexistenţă, de a mai discuta civilizat unul cu celălalt. La prima vedere, un conflict clasic românesc, nici măcar primul pentru unii dintre protagonişti, foşti sau actuali membri ai partidelor istorice sau ai societăţii civile a anilor ’90.

Doar că a urmat ceva mult mai grav. Vechi personalităţi ale mişcării monarhiste, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Andrei Bădin şi lista probabil e mai lungă, s-au întors brusc şi concertat împotriva chiar a Casei Regale. Denunţând ceea ce ei consideră un fel de regenţă secretă în jurul unui monarh nonagenar rupt de realitate, manipulată de un fel de ocultă a serviciilor de informaţii prin persoana principelui consort şi a actualilor membri ai staff-ului regal, şi încercând cumva să acrediteze ideea că retragerea titlurilor principelui Nicolae în august 2015 nici măcar nu ar fi cunoscută de Rege, aşadar total nevalidă. Ba, în pasul următor, s-au readus în discuţie lucruri petrecute în anii 1997-2001 pentru a ataca în mod direct persoana Regelui Mihai I, care la acel moment era, în mod evident, prezent şi activ.

Şi, în afară de succesiunea în numai câteva zile, cele două evenimente au foarte multe în comun. Primele articole de presă au apărut pe acelaşi site de ştiri, flux24.ro, iar retorica a fost în mare măsură comună: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei ar fi fost acaparată de „oameni ai serviciilor”, căsătoria Principesei Moştenitoare Margareta şi reconcilierea între Rege şi preşedintele României din păcate reales în anul 2000, Ion Iliescu, ar fi fost lucrătura SIE, în prezent staff-ul Casei Regale ar răspunde comenzilor aceloraşi „servicii”, iar Regele ar fi complet izolat şi irelevant. În ambele cazuri s-au făcut afirmaţii destul de precise, care să sune credibil, dar majoritatea practic nedovedibile iar, unele, unde cunosc lucrurile la prima mână, perfect calomnioase.

Nu voi intra însă în toate amănuntele acestor susţineri. Unele au fost deja demontate, altele vor primi răspunsul cu siguranţă, iar câteva ar putea avea un sâmbure de adevăr. Este destul de clar că oameni suntem cu toţii şi greşeli am făcut cu toţii, chiar şi Regele Mihai I sau ceilalţi componenţi ai Casei Regale ori ai staff-ului. De exemplu, despre scoaterea din linia de succesiune a principelui Nicolae, consecinţele acestui gest şi lipsa de transparenţă din jurul motivaţiilor respectivei decizii am scris la momentul respectiv: Mai este monarhia de actualitate?

Voi pune însă întrebarea pe care încă din antichitate ne-au învăţat romanii că trebuie pusă când astfel de lucruri se întâmplă: cui prodest? Adică cui îi foloseşte? Câştigă ceva monarhismul din încercarea de destructurare sau măcar de scindare a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, ca şi din atacarea directă, chiar de către monarhişti de prestigiu, a Casei Regale şi a însăşi persoanei Regelui? Cu siguranţă că nu. În anul jubileului de o sută cincizeci de ani, instituţia monarhică, cu o valoare şi o funcţie moral simbolică în România republicană cam lipsită de repere etice a zilelor noastre, este mai ameninţată decât a fost până şi la 30 decembrie 1947 şi asta chiar din partea propriilor pretinşi susţinători. Măcar acum şapte decenii era vorba de nişte bande extremiste susţinute de o putere imperială ocupantă.

Îşi fac contestatorii iluzii că vor putea convinge poporul de alternativa monarhică fără a propune şi o dinastie? Dacă da, sunt doar iluzii şi o spun ca unul care ia în serios această alternativă tocmai pentru valenţele instituţiei şi nu din nostalgie pentru trecut sau din idealizarea familiei regale. Pentru republicani e mai simplu, ei pot spune că la X ani se va alege preşedintele, dar pentru monarhişti ideea de a propune monarhia doar ca instituţie, fără a preciza cine ar putea fi primul suveran, este nerealist, ca să nu zic mai rău. Încearcă contestatorii să impună, din exterior, Casei Regale să-l readucă pe principele Nicolae? Dar ce valoare va mai avea o anulare a decretului de la 1 august 2015 dacă Casa Regală va fi percepută de popor drept un cuib de profitori, manipulat de servicii? Ori, aşa cum se citeşte printre unele rânduri, doresc aceştia să forţeze o abrogare a întregului Statut al Casei Regale din 30 decembrie 2007 şi revenirea la Statutul anterior, care ar readuce pe tapet medievala şi desueta lege salică şi ar transfera dreptul de succesiune către ramura germană a Casei de Hohenzollern-Siegmaringen? Da, dar ce te faci cu faptul că şeful acestei Case a negat de ani de zile orice interes pentru coroana României, ca şi cu faptul că în 2016 Casa de Hohenzollern-Siegmaringen nu mai este nici pe departe ceea ce era în 1866. În ziua de azi, discutăm de fapt de o familie privată germană, anonimă, ai cărei membri sunt total necunoscuţi românilor şi pe care nimic nu-i recomandă. Nu mai există un prinţ Carol, nepot de sânge al marelui sprijinitor al României, împăratul francez Napoleon al III-lea, şi meritoriu ofiţer al armatei prusace.

În schimb, adevăraţii beneficiari sunt cei care doresc menţinerea actualei stări de lucruri. Cei pe care creşterea continuă a procentului de încredere în Regele Mihai I, ce a urmat discursului istoric al acestuia din Parlament din 25 octombrie 2011, i-a îngrijorat. Cei pe care i-a deranjat formarea în circa un an a unei organizaţii intitulate, fără perdea şi fără ocolişuri, Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, care în circa doi ani a putut scoate în stradă, în marş, aproximativ trei mii de oameni, o cifră remarcabilă pentru o mişcare monarhistă predominată de persoane cu vederi conservatoare, care valorizează protestul public mai puţin decât alte categorii din societatea civilă. O organizaţie care chiar a propus Casei Regale un proiect de Constituţie monarhică, poate nu perfect, dar perfectibil, dar care probabil nu va ieşi niciodată din sertarul în care se află. Poate beneficiază şi unii care au interese ceva mai puţin evidente, vizând administrarea proprietăţilor Casei Regale sau interacţiunile dintre Casa Regală şi clasa politică. De ce nu, inclusiv unii care ar vrea să vadă răzbunată ralierea Casei Regale la cauza Roşiei Montane în 2013 sau la protestele #colectiv din noiembrie 2015.

Deşi nu este exclus, nu voi spune nimic despre servicii. Spre deosebire de detractorii Regelui, ai Casei Regale şi ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, care o dau cu „serviciile” şi „securiştii” în stânga şi în dreapta şi insinuează că oricine îi contrazice sau îi critică trebuie să aibă legături cu zona aia, ba eventual chiar cu „rublele”, adică cu serviciile secrete ruse. Altfel, nişte buni creştini, care-şi iubesc aproapele ca pe ei înşişi …

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

Proiect unic în România, demarat de Principele Nicolae: „Într-o noapte am avut un vis”

foto si articol – digi24.ro

ASR Principele Nicolae va începe, în luna aprilie, un tur naţional pe bicicletă. Este modalitatea prin care Principele se alătură campaniei „Cărţile copilăriei pe bicicletă”, un tur ciclist al ţării, cu opriri în mai multe zone defavorizate unde vor fi donate cărţi copiilor nevoiaşi. Digi24 este partener media al acestui eveniment. Principele Nicoale ne-a mărturisit ce l-a convins să se alăture acestei inţiative, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru digi24.ro.

principele nicolae

Împreună cu Asociația Curtea Veche faceți vizite școlilor din zonele rurale defavorizate din toată țara pentru a dărui „Cărțile copilăriei” elevilor care nu au posibilitatea de a cumpăra sau împrumuta de la biblioteci cărți potrivite vârstei lor. Care este situația elevilor din acest punct de vedere, cum sunteți primit de copii?

În România situaţia privind nivelul lecturii şi al alfabetizării este îngrijorătoare comparativ cu alte ţări europene. Peste 53% dintre români au probleme cu cititul, se cheltuie doar 4 euro pe cap de locuitor pentru cărţi, în timp ce media în Europa este de 100 euro pe cap de locuitor. Am întâlnit copii care la vârsta de 10 ani nu ştiu să citească, copii care au crescut în case unde nu există cărţi sau copii care au primit prima carte din viaţa lor prin intermediul Asociaţiei Curtea Veche. În deplasările pe care le facem în ţară avem parte de o primire foarte călduroasă, copiii ne întâmpină îmbrăcaţi în costume naţionale, cu tradiţionala pâine şi sare.

552f83c6682ccf7013582f74

Am aflat că în luna aprilie veți susține un tur ciclist caritabil unic în România, „Cărțile copilăriei pe bicicletă”, pentru a susține cauza Asociației Curtea Veche de promovare a lecturii la nivel național. De unde a pornit ideea acestui proiect și care sunt obiectivele pe care vi le-ați propus?

Ideea a luat naştere în luna aprilie a anului trecut când Asociaţia Curtea Veche trebuia să strângă fonduri şi să aibă vizibilitate pentru a-şi desfăşura proiectele de promovare a lecturii. Am refuzat să organizăm un bal sau un dineu aşa cum orice ONG obişnuieste să facă. Credem că aceste evenimente ar fi fost prea restrictive pentru obiectivele noastre de a încuraja lectura la nivel naţional. După o lună în care am încercat să găsesc un eveniment potrivit, într-o noapte am avut un vis, de atunci timp de patru săptămâni la rând am avut acelaşi vis. În mod cert trebuia să fie un semn, astfel că am început să analizez visul respectiv. Ceea ce vă pot spune legat de acesta este că pedalam prin România. După o analiză amplă, am venit în faţa colegilor mei din asociaţie cu proiectul turului ciclist caritabil. Toţi au văzut ideea ca fiind una ieşită din comun, dar în acelaşi timp ca fiind una inedită şi diferită, care poate să ajute la promovarea lecturii la nivel naţional şi la strângerea de fonduri.

principele nicolae

Sunteți cu adevărat un pasionat al sportului și ați practicat de-a lungul timpului fotbal, cricket, rugby, tenis, canoe. Totuși, ați ales să parcurgeți peste 1.000 de kilometri pe bicicletă, din Sighetu Marmației până în Constanța. De cât timp vă antrenați și cum vă pregătiți fizic pentru această provocare?

principele nicolae

cititi mai mult pe http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/Principele+Nicolae

Manifestul regal

La 10 Mai 2011, doi tineri intelectuali – Vlad Badea şi Filip Lucian Iorga – au dat publicităţii un Manifest Regal, care pledează în mod argumentat şi pertinent în favoarea monarhiei constituţionale în România.

Două mari argumente au stat la baza acestui manifest: Argumentul Instituţional (Vlad Badea) şi Argumentul Istoric (Filip-Lucian Iorga), pe care le-am rezumat mai jos:
Din punct de vedere instituţional,

monarhia se susţine prin:

Independenţa şi neutralitatea politică
Experienţa ne arată că nici un preşedinte al României nu a fost în stare să păstreze o relaţie echidistantă şi independentă faţă de partidele parlamentare, constituindu-se astfel în sursă de instabilitate. Preşedinţii României nu au fost ai tuturor românilor, ci mai degrabă reprezentanţi ai unor partide – fie ele de stânga sau de dreapta. Instituţia monarhiei este, dimpotrivă, caracterizată de independenţă şi neutralitate politică.

Distincţia între competenţele de reprezentare şi guvernare
De-a lungul timpului, preşedinţii au intervenit adeseori în afacerile guvernamentale, fără a avea o bază constituţională pentru astfel de demersuri – care au condus, inevitabil, la conflicte între preşedinţi (cu funcţie reprezentativă) şi prim-miniştri (cu rol de guvernare) şi la alimentarea neîncrederii populaţiei în instituţiile statului. Monarhia constituţională ar elimina aceste probleme, întrucât monarhul are atribuţii de reprezentare, nefiind un “concurent” al premierului (cu atribuţii de guvernare)

Dimensiunea diplomatică a regalităţii
Dincolo de înrudirea cu alte case regale europene – ce constituie în sine o punte de legătură cu alte state – , Casa Regală a României a întreprins numeroase acţiuni de susţinere a intereselor României pe lângă politicieni, oameni de afaceri sau ONG-uri din străinătate, inclusiv în problema aderării României la UE şi NATO sau la spaţiul Schengen.

Efectul pozitiv asupra coeziunii sociale
În regimurile monarhice europene, regele este adesea considerat drept „părintele naţiunii”, îndeplinind un rol care transcende caracterul funcţionalist pe care îl au preşedinţii aleşi, fiind un model inspiraţional care uneşte societatea

Continuitatea
Prin revenirea la monarhie s-ar depăşi eterna problemă a lipsei unui proiect de dezvoltare durabilă la nivel naţional – proiect care în teorie există pe agenda fiecărui preşedinte în parte, dar care, evident, se schimbă cu fiecare preşedinte ales, prelungindu-se astfel o stare de fapt defavorabilă dezvoltării pe termen lung a României.Monarhul constituţional – element constant pe scena politică, ar favoriza un proiect de ţară pe termen lung.

Profesionalizarea funcţiei de şef de stat
Din acest punct de vedere, modelul prezidenţial prezintă dezavantaje faţă de cel monarhic: în vreme ce la funcţia de preşedinte poate accede oricine, indiferent de pregătire, regele este educat toată viaţa pentru rolul ce-l va juca în viaţa statului.

Costuri
În ciuda unor idei preconcepute, monarhia nu reprezintă o povară financiară; în România, costurile s-ar putea menţine la nivelul celor implicate de instituţia prezidenţială.

Steagul României cu stema regală

Din perspectivă istorică,

monarhia se prezintă astfel:

1. Monarhia este forma de guvernământ tradiţională în spaţiul românesc;

În ciuda unor opinii ce tind să se generalizeze, monarhia nu este nicidecum “arhaică”, nici republica nu este o formă nouă de guvernământ; ambele îşi au rădăcinile în Antichitate, iar monarhia constituţională este ” cea mai tânără şi cea mai suplă formă de guvernare a unui stat”. Pe teritoriul românesc statul a fost de la început monarhic – model tradiţional, deci, pentru societatea noastră. Republica ne-a fost impusă din afară, fiind adusă cu forţa, de către un regim cu totul străin de neamul românesc, iar bilanţul ei până în momentul de faţă este dezastruos, demonstrându-şi, cu prisosinţă, eşecul.

2. Opţiunea pentru o dinastie străină – aducătoare de stabilitate, rigoare şi prestigiu internaţional – s-a impus în condiţiile specifice ale sec. XIX, de rivalitate între facţiunile adverse, care crea o stare de permanentă instabilitate. Ulterior, această alegere avea să se dovedească din plin benefică pentru dezvoltarea ţării, prin faptele şi actele regilor ce au vegheat cu înţelepciune interesele acesteia.

3. Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste în timpul Regelui Mihai I a scurtat războiul cu câteva luni, salvând zeci de mii de vieţi. Ulterior, Regele Mihai a luptat pe toate planurile pentru menţinerea regimului democratic şi împotriva politicii de sovietizare impuse a Armata Roşie. Abdicarea sa forţată este lovită de nulitate, pentru că:

- s-a făcut sub presiune şi şantaj – peste o mie de studenţi anticomunişti se aflau în arest, sub ameninţarea execuţiei, dacă regele nu ar fi semnat abdicarea

- validarea ei s-a făcut în mod nedemocratic în Parlament, unde nu se întrunise cvorul necesar

- republica ce a urmat nu a fost validată de un referendum naţional

________________________

Citiţi Manifestul în întregime http://adf.ly/6758280/romaniaregala-manifest

articol preluat de pe http://taranista.wordpress.com/

Discursul complet al Regelui Mihai in Parlamentul Romaniei 25.10.2011: